Sunteți pe pagina 1din 7

Demonstratie Mara

Romanul Mara de Ioan Slavici a fost publicat in 1894, în revista


Vatra. Romanul este conceput iniţial ca o nuvelă. “Scriitorul îşi intitulează
Mara nuvelă, determinat, probabil, de convingerea că romanul avea
îndatorirea să fie o frescă socială, cum credea a nu fi lucrarea sa. Abia mai
târziu în 1906, când publică Mara în volum, specifică roman. Conceput în
punctul de plecare ca novelă, Mara depăşeşte în cursul elaborării intenţia
iniţială a scriitorului, cum se intamplă uneori în literatură.
Există şi un alt aspect sub care intenţiile iniţiale sunt depăşite de
realizarea artistică. Avem în vedere anume cele două moralităţi, pe care
trebuia să le ilustreze romanul: căsătoria făcută fără învoirea părinţilor nu stă
pe temelii durabile şi călcarea îndatoririlor conjugale se răzbună. Dar, tezele
morale, deşi prezente în roman, sunt împinse în plan secundar de zugrăvirea
realistă a vieţii ”.1
Romanul Mara este structurat în 21 de capitole, purtând titluri
semnificative pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii mamei, Maica Aegidia,
Furtuna cea mare, Ispita, Datoria, Blestemul casei, Norocul casei, Pace
şi linişte etc.
Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care
urmăreşte destinul eroinei şi romanul iubirii, care ilustrează formarea şi
consolidarea cuplului erotic Persida-Naţl. Relatarea acţiunii se face din
perspectivă auctorială, adică naraţiunea este la persoana a III-a, Slavici fiind
omniscient şi omniprezent. Romanul are şi o certă valoare etnografică, prin
descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea
referitoare la cultura şi mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce
convieţuiau pe aceste meleaguri: români, saşi, unguri.
“Cercetarea romanului Mara se impune să fie făcută cu o asemenea
perspectivă şi dacă lumea zugrăvită de Slavici nu mai este cea a satului de
peste munţi, ci a micului orăşel transilvănean, ea nu diferă şi structural. Este
acesta aspectul cel mai important şi tocmai el este pierdut din vedere cel mai
adesea. Viaţa meseriaşilor descrisă în Mara se desfaşoară, ca şi cea a eroilor
din povestirile săteşti şi romanul ţărănesc, în cadrul unor legi nescrise
nicăieri, dar statornice prin tradiţie şi de la care înşii nu trebuie să se abată”.2
Semnificaţia titlului este sugestivă, deoarece această creaţie este, mai
întâi, romanul Marei, al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii,
fiind şi “prima femeie-capitalist din literatura noastră” 3. Pe ea n-o
interesează averea, ci banii, care îi aduc respect şi împăcare. Mara se
1
Vatamaniuc Dimitrie, Ioan Slavici. Opera literară, Editura Academiei Republicii Sociale România,
1970, p. 182.
2
Ibid., p. 183.
3
Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 141-157.
încadrează în vederile etice ale autorului, care considera că oamenii trebuie
să fie chibzuiţi, harnici şi virtuoşi, ea întruchipândun adevărat exemplu de
moralitate.
Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardeleneşti, cu
moravurile ei specifice, într-un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu
oraşul,
într-un târg ardelenesc, Radna, situat lângă Lipova şi aproape de sfârşitul
secolului al XIX-lea şi cu o anumită psihologie, proprii burgheziei aflate în
ascensiune.
Romanul începe prin a prezenta personajul ce-i da nume: Mara, o
femeie rămasă văduvă cu doi copii (Persida si Trică) .Mara îşi iubea foarte
mult copii şi tocmai de aceea era capabilă să facă totul pentru binele lor.
Strângea bani zi de zi pentru ei doi si pentru înmormântare. Dorea mereu ca
fata ei să fie deosebită şi băiatul la fel. Pe fată voia s-o trimită la mănăstire să
fie bine educată, ea simţind că nu-i va putea da o bună educaţie de una
singură, iar pe băiat voia să-l facă ucenic, calfă la casa lui Bocioacă.
Maica Aegidia era foarte respectată de Mara si de aceea şi-a lăsat fiica
în seama ei, la o mănăstire cu o reputaţie foarte bună. Cu timpul Persida s-a
ataşat mult de maica Aegidia şi maica de fată, atât de mult încât se poate
spune că Persida era preferata maicii. Maica o ajuta pe Mara cu bani pentru
ca femeia să aibă bani pentru Trică, acesta din urmă invaţă la şcoală.
La şcoală Trică se cam bătea cu cei pe care nu-i suferea, acesta fiind
cazul în care a luat bătaie de la un băiat mai mare ca el. Persida aflând de
cele petrecute a ieşit fără permisiune de la mănăstire şi a plecat cu Trică pe
Mureşul învolburat de erau să moară amândoi şi mama lor de spaimă şi
maica Aegidia de ruşine, dar totul s-a terminat cu bine, copiii fiind salvaţi.
In primăvară un geam al mănăstirii s-a spart din pricina vântului
puternic, iar în acel moment Naţl a zărit-o pe Persida la geam şi a rămas
încremenit. Din acel moment viaţa amândurora cunoştea o întorsătură
radicală. Din acea clipă Naţl nu şi-o mai putea scoate din minte pe Persida
ce-i părea mai frumoasă ca o zână, iar Persida simţea că în sufletul ei se
petrece ceva cu totul diferit, nu putea să-şi scoată din minte chipul zărit
printre cioburile ferestrei sparte. Pe Trică l-au trimis ucenic la casa lui
Claici, iar în apropierea nunţii Milenei, Mara şi Persida s-au dus in vizită la
Trică. Tocmai în aceste zile Naţl îşi începea cei doi ani de călătorie , şi ca
din întâmplare se întâlneşte cu Persida la nunta lui Munteanu cu Milena.
Aici el o găseşte pe Persida la braţ cu un anume Codreanu ce-i cam făcea
ochi dulci Persidei. Cei doi au fost în sinea lor fericiţi pentru că s-au văzut şi
acest lucru devenea din ce în ce mai evident.
Persida se îndrăgosteşte de Naţl şi refuză cu fermitate să se mărite cu
teologul Codreanu, spre marea supărare a Marei care voia să o vadă
preoteasă. Pentru dragostea ei, Persida sfidează cu hotărâre şi brutalitate
prejudecăţile vremii, între care aceea că Naţl era neamţ. Ioan Slavici
consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri. “Dragostea
Persidei este un dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris
dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare
realistă, cu atâta poezie”.4 Când împlineşte optsprezece ani, Persida se
căsătoreşte, în taină, cu Naţl şi fug împreună la Viena ca să-şi termine el
perioada de călătorie, care îi va da dreptul să devină maistru măcelar.
Întorşi la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l va conduce
mai ales Persida, deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să
trândăvească, ba chiar îşi bate soţia, atunci când îi reproşează că prietenii de
băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le făcuse însumau bani foarte
mulţi. Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe care o
căpătase la mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternică din cauză că
muncea din greu toată ziua. Schimbarea se produsese şi în sufletul ei,
contactul permanent cu slugile şi clienţii din cârciumă o înăspriseră, “nu se
mai ruşina când auzea vorbe proaste, nu se simţea jignită când i se zicea vreo
vorbă aspră”. Fata are mustrări de conştiinţă pentru cununia lor făcută fără
binecuvântarea părinţilor, având complice pe preotul Codreanu care făcuse
slujba pentru că era un om slab şi nu putuse rezista rugăminţilor Persidei.
După ce Persida naşte un copil, Mara şi părinţii lui Naţl se împacă, dar, nu
mult după aceea, bătrânul Hubăr este ucis de fiul său nelegitim, Bandi.
Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă cu Reghina, care
fusese servitoare la Radna. Femeie voinică şi frumoasă, ea îl născuse pe
Bandi dar rămăsese paralizată de o mână şi de un picior, i se strâmbase gura
şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl. Maicile îi ţineau la
mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise când
băiatul avea opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de ajutor ca să-i care
coşurile şi să-i fie de folos la treburi. Bandi semăna din ce in ce mai mult cu
Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al Reghinei fusese Hubăr-
măcelarul.
Paralel cu destinul Persidei, Slavici relatează viaţa lui Trică. Angajat
ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor, Trică este cuminte şi harnic,
ajunge calfă, dar refuză să devină ginerele stăpânului său, deşi acesta şi-ar fi
dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu stoicism şi la
avansurile pe care i le făcea soţia patronului, Marta, şi vrea numai să devină
meşter cojocar pentru a avea o viaţă independentă.
4
Marcea Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, 1965, p. 305.
Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe
frontul din Italia, este rănit “în şold de o ţandără de bombă” şi internat într-
un spital din Verona. Întors acasă, Mara vede că flăcăul se schimbase, avea
obrazul ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din înfăţişarea sa nu mai amintea
de “prostălanul motolog din care putea orişicine să facă ce vrea.” În postul
Paştelui, amândoi cumnaţii au fost scoşi măieştri, Trică devine măiestru
cojocar, iar Naţl măiestru măcelar.
Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care
recunoaşte, în sfârşit, că este tatăl său. În clipa aceea, Bandi “îl lovi cu
pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi-l
muşcă de gâtlej”. Persida îl găsi pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu ochii
închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.
Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a
spaţiului ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă
forţă a detaliului, autorul construieşte imagini sugestive privind etnografia,
obiceiurile, tradiţiile, mentalitate oamenilor de etnii diferite, care
convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic.
“Romanul înfăţişează un conflict de rase şi credinţe, într-un mediu de
convieţuire a românilor cu germanii, cu deznodământ tragic. Compoziţie
epică sobră, Mara este primul roman obiectiv al Ardealului”.5
Analizând romanul Mara, Nicolae Iorga scria că titlul romanului ar fi
fost Copiii Marei. Nicolae Manolescu consideră că titlul ales de Slavici se
justifică pe deplin, “Persida însăşi nefiind decât o Mară juvenilă…”.Fără a
da dreptate unuia dintre cei doi critici trebuie să observăm că, în roman,
copiii Marei, Persida şi Trică, nu sunt ceea ce, îndeobşte, poartă numele de
personaje secundare.
Mara este primul personaj care intră în scenă şi în jurul căruia
evoluează celelalte. Este personaj complex şi reprezentativ pentru concepţia
artistică a lui Slavici. Acesta conturează un personaj realist, viabil, de o
vigoare surprinzătoare, care-şi dă seama că singura cale de a izbuti în viaţă
este puterea banului.
Mara Bârzovanu rămăsese văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar
încă tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă noroc.
Bărbatul său, Bârzovanu, fusese “mai mult cârpaci decât cizmar” şi-şi
petrecuse viaţa stând mai ales “la birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o
livadă de vreo două sute de pruni, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a
Marei, dată ca zestre când se măritase.

5
Vianu Tudor, Studii de literatură română, Editura didactică şi pedagogică, 1965, Bucureşti, p. 357.
Ca o adevărată femeie de afaceri, Mara are un singur scop, acela de a
strânge bani, conducându-se după o regulă specifică economiei de piaţă,
aceea că “vinde mai bucuros cu câştig puţin decât ca să-i clocească marfa”.
Portretul fizic, conturat cu detalii, trimite sugestiv la trăsăturile morale.
“Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de
vânt”, Mara stă toată ziua, neobosită şi energică, la tejgheaua plină de
poame, de turtă dulce, de peşte, în timp ce copiii se zbenguie printre
picioarele oamenilor.
Mamă iubitoare, Mara are modele de viaţă pentru copiii ei, pe fată vrea
s-o vadă preoteasă, ca Pecica, o femeie minunată şi dulce la fire şi bogată, şi
frumoasă, iar pe Trică visează să-l facă maistru-cojocar. Deşi copiii sunt
zdrenţăroşi şi desculţi, sunt în acelaşi timp sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini
de viaţă, Mara fiind foarte mândră de ei şi exclamă cu satisfacţie: “Tot n-are
nimeni copii ca mine!”.
“Mara înfăţişează tipul comun al femeii mature de peste munţi şi în
general al văduvei, întreprinzătoare şi aprige. Proporţia aceea de zgârcenie şi
de afecţiune maternă, de hotărâre bărbătească şi de sentiment al slăbiciunii
femeieşti e făcută cu o artă desăvârşită.”6
Autoritară, Mara are o putere de muncă şi o inteligenţă pragmatică,
izvorâte din experienţa ei de viaţă şi de aceea nu cheltuieşte cu uşurinţă
pentru copiii ei, deşi îi iubeşte enorm. Deşi este zgârcită, Mara nu este
lacomă, fiind mereu motivată şi animată în acţiunile ei de dragoste maternă.
Fire energică şi ambiţioasă, femeia ascunde sub masca asprimii, o mare
sensibilitate şi suferă enorm, de fiecare dată când copiii ei trec prin
dificultăţi, fiind totdeauna de partea lor. Când căsnicia Persidei este în
declin, Mara este un sprijin moral pentru fata ei, îi dă dreptate şi o ajută să
treacă peste toate greutăţile.
Mara este o personalitate puternică, dârză, fermă şi tenace, urmărindu-
şi îndeaproape scopurile.
Calculată şi chibzuită, harnică şi inteligentă, cu o mare voinţă şi
stăpânire de sine, Mara întruneşte toate virtuţile ce compun viziunea etică a
lui Slavici, care construieşte astfel o eroină demnă de toată preţuirea şi faţă
de care are simpatie şi înţelegere.
Persida este fiica Marei, sora lui Trică, soţia lui Naţl şi nora lui Hubăr.
Aceasta este ilustrată de Slavici de la copilărie până la maturitate.
Fire sinceră şi voluntară, delicat şi pură, Persida învinge loviturile sorţii
cu multă cutezanţă, dar şi cu o calmă resemnare.

6
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, Editura
Fundaţia pentru literatură şi artă, pp. 451-453.
Persida este deosebit de frumoasă, având efecte surprinzătoare asupra
celor din jur: “Înaltă, lată în umeri, plină, rotundă şi cu toate acestea
subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de
cireş şi albă, de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia
văzut, un fel de rumeneală.” Asupra lui Naţl, înfăţişarea plină de farmec a
Persidei revarsă o văpaie mistuitoare.
Persida trăieşte o iubire pasionantă şi emoţie puternică. Pasiunea
statornică pentru bărbatul ei este însoţită de sinceritate şi delicateţe
sufletească, rugându-şi mama să nu-l blesteme pe Naţl, deoarece ea e de
vină. Ea îşi salvează căsătoria prin luciditate şi prin stăpânirea de sine, prin
bunătate şi blândeţe, făcând ca soţul să-i ceară iertare şi familia să iasă mai
întărită din aceste încercări.
Ca şi Mara, Persida are un acut simţ al realului, o personalitate
puternică în care domină calităţile sale ieşite din comun, devotamentul,
chibzuinţa şi voinţa puternică, reuşind astfel să învingă toate piedicile vieţii.
“Când susţinem că personajele din Mara sunt construite cu viziunea
artistică din povestirile săteşti şi romanul ţărănesc nu pierdem din vedere
faptul că Slavici urmăreşte şi o îmbogăţire a tipologiei, unul din aceste
personaje fiind Hubăr.”7
Celelalte personaje, Naţl, Bocioacă, Trică, Bandi, preotul Codreanu
sunt foarte puţin caracterizaţi. Trică este un erou mai prezent în roman prin
faptele sale şi integritatea morală. Personajele episodice se raportează, într-
un fel sau altul, la destinul Persidei, evidenţiind nobleţea sufletească şi forţa
personajului.
“Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuie să însemne un eveniment
şi astăzi, privind înapoi, romanul acesta apare ca un pas mare în istoria
genului…Jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea,
propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin frumuseţe de
farmecele ei, întâi provocatoare şi nehotărâtă, apoi stăpânită şi în stare de
orice jertfă. Sentimentul se strecoară la început ca un simplu capriciu, se
îndreptăţeşte cu mila şi devine la sfârşit jeratic mistuitor.
Dragostea este văzută ca un destin şi autorul, scutit de a o mai motiva o
descrie doar. Treapta cea mai de sus a ei este, faţă de un bărbat sfios şi fără
voinţă, dezvăluirea femeii înseşi în care patima se amestecă cu milă maternă:
—Ce e, Ignatius, grăi dânsa. Ce s-a întâmplat [Naţl bătuse pe tatăl
său]. Cum a căzut o atât de groaznică nenorocire pe capul tău?

7
Vatamaniuc Dimitrie, Ioan Slavici. Opera literară, Editura Academiei Republicii Sociale România,
1970, p. 185.
Construcţia romanului e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial
nicăieri, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte de a-şi da rodul.”8
Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin detalii şi
sugestii puternice personaje complexe şi solid construite. Fiind un prozator
realist obiectiv, Slavici nu insistă atât asupra trăsăturilor fizice, cât asupra
celor psihologice, etice, de comportament şi de gândire.
Slavici foloseşte în naraţiune dialogul şi monologul interior, inserate
spontan în ţesătură epică a romanului. Deseori, replicile au valoare
aforistică, ilustrând precepte morale: “E mare stăpân ruşinarea, şi om să fii
ca să nu i te pleci dacă o cunoşti”.
Asemenea lui Rebreanu, a cărui precursor este, Slavici nu este un
scriitor descriptiv, ci pune accentul pe fapte, pe întâmplări, pe acţiune.
Procedeele stilistice sunt simple, fără împodobiri ostentative. Cele mai
întâlnite mijloace artistice sunt interogaţiile şi exclamaţiile, enumeraţiile şi
repetiţiile, inversiunile topice, care dau frazei culoare şi oralitate.
“Nonagenar, romanul Mara ni se înfăţişează ca o carte vie şi frumoasă,
a cărei reeditare e mai mult decât un simplu act de cultură.”9

8
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, Editura
Fundaţia pentru literatură şi artă, pp. 451-453.
9
Roman Ion, Mara, Prefaţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.27.