STUDII, OPINII, INFORMĂRI
"DECONCENTRAREA SERVICIILOR PUBLICE",
UN CONCEPT CONSTITUŢIONAL NOU PENTRU
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
1. Doctrina juridică şi legea, actele
normative în general, operează cu noţiuni şi
concepte cărora le conferă un conţinut şi înţeles
unitar pentru a asigura aplicarea corectă a lor, o
percepere corespunzătoare din partea celor cărora
li se adresează.
Creatorul dreptului, legiuitorul, este
întotdeauna preocupat de a stabili cât mai riguros
conţinutul şi înţelesul noţiunilor cu care operează,
astfel încât să elimine alte interpretări din partea
celor abilitaţi să le pună în executare sau să le
respecte.
Precizarea noţiunilor şi conceptelor este şi
mai necesară atunci când legiuitorul doreşte să
confere un conţinut nou, mai restrâns sau mai
larg, noţiunilor cu care operează, altul decât
înţelesul lor "clasic", obişnuit. Este şi motivul
pentru care în numeroase acte normative se
precizează, în norme distincte sau într-o anexă a
actului, înţelesul pe care, în materia dată,
emitentul lui doreşte să-l confere noţiunilor şi
conceptelor pe care le utilizează.
Din păcate, trebuie să relevăm şi faptul că
în prezent, în teoria şi practica din România, se
întâlnesc noţiuni şi concepte care fie că sunt
definite în mod diferit, atât în formă, cât şi în
conţinut, fie că acestea nu sunt deloc definite,
lăsându-se această sarcină, eventual, pe seama
doctrinei, a ştiinţelor juridice de profil.
Existenţa şi persistenţa unei asemenea
situaţii în legislaţia română de după Revoluţia din
decembrie 1989 are o explicaţie obiectivă, care
rezidă în complexitatea procesului de tranziţie de
la un sistem de drept totalitar - emanaţie a statului
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
prof.univ.dr. Mircea PREDA
consilier, şef de sector
preşedinte interimar de secţie
comunist, dictatorial - la un sistem de drept nou,
democratic - emanaţie a statului de drept - , care
nu numai că a schimbat fundamental conţinutul şi
semnificaţia multor noţiuni şi concepte, dar a şi
creat noţiuni şi concepte noi, pe care vechiul
sistem de drept nu le-a cunoscut.
Mai mult decât atât, s-ar cuveni subliniat
faptul că dinamica transformărilor economico-
sociale din România din perioada care a trecut de
la Revoluţia din decembrie 1989 a determinat
mutaţii profunde chiar şi în conţinutul şi
semnificaţia unor noţiuni şi concepte înscrise în
Constituţie şi preluate de întreaga legislaţie bazată
pe aceasta. Între acestea se numără şi conceptele
de "descentralizare" (în administraţia publică) şi
cel de "deconcentrare" (a serviciilor publice).
În acest sens, se cuvine să amintim, mai
întâi, prevederile în materie cuprinse în
Constituţia adoptată în anul 1991. Dispoziţiile
fostului articol 119 din legea fundamentală a
statului statuau că "Administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice".
După 13 ani, în urma revizuirii şi
republicării Constituţiei, această normă a căpătat
un nou conţinut şi o nouă formă. Astfel, în
dispoziţiile art.120 alin. (1) din Constituţia
revizuită se prevede că "Administraţia publică din
unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice”.
3
 Studii, opinii, informări
2. Pentru a înţelege mai bine
semnificaţiile noii reglementări, este necesar să
facem o analiză comparată a celor două texte, atât
în formă, cât şi în conţinut. Din punct de vedere al
formei în care sunt exprimate cele două norme
constituţionale, se poate lesne observa, pe de o
parte, că noul text se referă, mai întâi, la
principiul descentralizării şi apoi la cel al
autonomiei locale, iar, pe de altă parte, alături de
aceste principii este prevăzut şi un alt principiu –
acela al deconcentrării serviciilor publice.
Vechiul text constituţional se referea mai întâi la
principiul autonomiei locale şi apoi la cel al
descentralizării, iar descentralizarea avea în
vedere "serviciile publice". Mai mult decât atât,
textul anterior nu reglementa şi principiul
deconcentrării, aşa cum o face noul text, legându-l,
de această dată, de serviciile publice.
Faptul că noua reglementare
constituţională prevede mai întâi principiul
descentralizării şi apoi pe cel al autonomiei locale
este firesc şi logic, deoarece numai promovarea,
cu prioritate, a unui regim de descentralizare în
administraţia publică poate să asigure şi
autonomia locală, aceasta din urmă fiind efectul
descentralizării.
Totodată, este de relevat faptul că prin
noua reglementare conceptul de "descentralizare"
a căpătat un nou conţinut, deoarece el nu se mai
referă la descentralizarea "serviciilor publice" (ca
în reglementarea anterioară). Aceasta înseamnă că
s-a redat acestui concept conţinutul şi
semnificaţia lui clasică, afirmată constant de
doctrină şi de legislaţia română interbelică,
precum şi, în prezent, de legislaţia ţărilor cu
administraţie publică democrată, eficientă.
3. În esenţă, regimul descentralizării în
administraţia publică este specific statului de
drept şi presupune rezolvarea problemelor locale
de către autorităţi alese de colectivităţile locale
(nu numite de la centru), care nu se subordonează
ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând
autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi
cele ilegale) nu pot fi anulate decât de autorităţi
din sfera altei puteri a statului, respectiv de
instanţele judecătoreşti. În sistemul constituţional
român, descentralizarea priveşte deci, pe plan
organizatoric şi instituţional, autorităţile
administraţiei publice locale alese - consiliile
locale, primarii şi consiliile judeţene, inclusiv
instituţiile publice care le sunt subordonate - iar
pe plan funcţional, competenţele şi atribuţiile care
le sunt conferite de lege.
Faptul că descentralizarea este de natură
să asigure şi realizarea principiului autonomiei
locale (motiv pentru care noua reglementare
4 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
constituţională a prevăzut-o cu prioritate), rezultă,
în principal, din efectele sale democratice, între
care amintim:
- alegerea pe un termen limitat a
autorităţilor administraţiei publice locale
(consilieri, primari) este de natură să înlăture în
mare măsură fenomenele rutiniere şi birocratice,
aducând cu fiecare scrutin un suflu nou în
întreaga activitate;
- participarea colectivităţii locale (prin
alegeri) la desemnarea conducătorilor accentuează
spiritul de iniţiativă şi responsabilitate şi le
determină să găsească ele însele soluţii la
problemele cu care se confruntă;
- într-un regim de descentralizare
administrativă problemele locale se pot rezolva
mai operativ, deoarece autorităţile locale nu mai
au nevoie de avize şi aprobări de la centru;
- într-un astfel de regim, resursele
materiale şi financiare pot fi folosite cu mai mare
eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare, pe
care autorităţile locale, ca reprezentante ale
locuitorilor, le cunosc şi "le simt" mai bine decât
ar face-o autorităţile de la centru;
- pe planul competenţelor şi al atribuţiilor,
descentralizarea în administraţia publică
presupune, pe de o parte, transferul unor atribuţii
din competenţa autorităţilor centrale ale statului
în cea a autorităţilor administraţiei publice locale
alese în unităţile administrativ-teritoriale, dar şi
transferul unor atribuţii de la nivelul judeţelor
(chiar dacă acestea sunt în competenţa consiliilor
judeţene) în competenţa consiliilor locale din
comune şi oraşe.
S-ar putea avea în vedere chiar şi sporirea
acelor atribuţii pe care autorităţile administraţiei
publice locale alese le exercită în numele statului
şi pentru care răspund, în condiţiile legii, de
modul în care le exercită, autorităţile statului
având un drept de control cu privire la aceste
atribuţii.
Chiar şi numai aceste efecte ale
descentralizării sunt de natură să consolideze
autonomia locală spre care au tins dintotdeauna
colectivităţile locale şi să fundamenteze raţiunea
pentru care legiuitorul constituant român a
reglementat cu prioritate principiul
descentralizării în administraţia publică.
De altfel, sub acest aspect, norma
constituţională anterioară conţinea şi o
inadvertenţă, deoarece, pe de o parte,
descentralizarea privea "serviciile publice", iar, pe
de altă parte, o altă normă constituţională (fostul
art.122 alin. (2)) punea aceste servicii publice sub
conducerea prefectului, ca reprezentant al
Guvernului pe plan local, astfel încât principiul
 Studii, opinii, informări
"descentralizării serviciilor publice" rămânea cu
un conţinut destul de ambiguu.
4. Cu privire la principiul
deconcentrării serviciilor publice sunt necesare
câteva precizări.
În primul rând, acesta este un concept
nou, întrucât el nu a fost prevăzut nici de
Constituţia adoptată în anul 1991 şi nici de vreo
altă normă juridică adoptată ulterior. Chiar şi
literatura de specialitate mai nouă face sporadic
referire la acest concept. În schimb, el este
frecvent întâlnit în doctrina şi legislaţia română
interbelică, iar în prezent în legislaţia multor ţări
europene.
În al doilea rând, din textul constituţional
amintit rezultă că "deconcentrarea" are un alt
conţinut decât "descentralizarea", întrucât se
referă la "serviciile publice ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale".
În al treilea rând, aceste servicii publice
sunt conduse, aşa cum prevăd normele
constituţionale (fostul art.122 alin. (2) din
Constituţia nerevizuită şi actualul art.123 alin. (2)
după revizuire şi republicare) de către prefect.
Dar ce sunt de fapt aceste servicii publice
deconcentrate? Ele sunt structuri organizatorice
ale ministerelor sau ale altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate,
organizate în unităţile administrativ-teritoriale,
prin care acestea îşi exercită atribuţiile în judeţe,
municipii, oraşe şi comune.
De subliniat că nu toate ministerele îşi
organizează în teritoriu astfel de servicii publice,
întrucât atribuţiile unora se realizează, în concret,
doar la nivelul întregii ţări, nu şi al unităţilor
administrativ-teritoriale (cum este, de pildă, cazul
Ministerului Afacerilor Externe ş.a.). În schimb,
unele ministere îşi organizează astfel de servicii
publice nu numai la nivelul judeţelor, ci şi al
municipiilor, oraşelor şi comunelor (cazul
Ministerului Finanţelor Publice, al Ministerului
Administraţiei şi Internelor ş.a.).
De relevat este faptul că organizarea unor
servicii publice deconcentrate are, totuşi, pe
planul afirmării autonomiei locale, un efect şi o
semnificaţie mai redusă decât descentralizarea.
Acest lucru rezultă, în principal din următoarele:
- pe plan organizatoric, aceste servicii
publice sunt încorporate organic în structura
ministerelor de resort, deci în administraţia
statului, ele desfăşurându-şi, totuşi, activitatea nu
la centru (ca celelalte compartimente din
organigrama ministerului), ci într-o unitate
administrativ-teritorială, deci "deconcentrat";
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
- mijloacele lor financiare şi baza
materială se asigură prin ministerul de resort (deci
nu în mod autonom, descentralizat), iar numărul
de personal face parte din totalul personalului
aprobat ministerului. De altfel, şi structura
organizatorică a serviciului public deconcentrat,
criteriile de constituire a compartimentelor care îl
compun şi funcţiile de conducere se aprobă prin
ordinul ministrului de resort;
- conducătorii serviciilor publice
deconcentrate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie
de către miniştri, cu avizul prefectului, aviz care
are doar caracter consultativ, iar actele emise de
aceştia pot fi anulate tot de către miniştrii cărora
li se subordonează ierarhic.
Este de relevat şi faptul că principiul
deconcentrării serviciilor publice este prevăzut de
norma constituţională după principiul
descentralizării şi cel al autonomiei locale. Acest
lucru are o semnificaţie proprie, care decurge din
faptul că serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi celorlalte organe centrale sunt
legate structural şi organic de administraţia
statului, nu de autorităţile administraţiei publice
locale, între ele şi aceste autorităţi publice
neexistând, din păcate, nici o legătură, deşi
serviciile publice deconcentrate îşi exercită
atribuţiile în domenii care interesează direct
colectivităţile locale şi, deci, autorităţile
administraţiei publice locale.
Este adevărat că potrivit Legii
administraţiei publice locale în judeţe este
organizată şi funcţionează Comisia judeţeană
consultativă din care fac parte, alături de
conducătorii serviciilor publice deconcentrate,
preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului
judeţean, primarul municipiul reşedinţă de judeţ,
precum şi primarii oraşelor şi comunelor din
judeţ, iar din Comitetul operativ-consultativ fac
parte preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului
judeţean, dar aceste structuri organizatorice nu au
şi abilitarea legală de a adopta acte juridice
obligatorii în soluţionarea unor probleme de
interes local (judeţean).
Pe de altă parte, chiar dacă serviciile
publice deconcentrate sunt conduse, aşa cum
prevăd normele constituţionale, de către prefect,
considerăm că, de lege ferenda şi pentru a
accentua legătura acestora cu autorităţile
administraţiei publice alese în unităţile
administrativ-teritoriale, s-ar putea avea în vedere
ca numirea şi eliberarea din funcţie a
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate
să se facă de către ministrul de resort la
propunerea consiliului judeţean, nu a
prefectului ca în prezent.
5
 Studii, opinii, informări

O asemenea măsură ar fi de natură să administraţiei publice centrale şi locale, în

amplifice conlucrarea dintre autorităţile
administraţiei publice alese – consiliile locale,
primari şi consiliile judeţene – pe de o parte, şi
serviciile publice deconcentrate în judeţ, pe de
altă parte, să sporească operativitatea şi eficienţa
în rezolvarea problemelor care interesează
colectivităţile locale în toate domeniile de
activitate, să asigure o funcţionare mai bună a
ansamblul ei, spre folosul locuitorilor din comune
şi oraşe, a celor administraţi, precum şi a statului,
direct interesat în rezolvarea atât a problemelor
care ţin de administraţia centrală, cât şi a celor ce
ţin de administraţia publică locală.

La présente démarche scientifique essaye de jalonner quelques repères qui définissent la notion
de "déconcentration des services publics", notion récemment introduite par les dispositions de l'art. 120,
al.1 de la Constitution révisée et republiée, en étroite corrélation avec les concepts de la
"décentralisation administrative" et de "l'autonomie locale". Sont mis en évidence les éléments qui les
rapprochent, ainsi que ceux qui les différencient, mais qui, en général, assurent l'organisation et le bon
fonctionnement de l'administration publique dans les unités administratives territoriales.

The present scientific approach attempts to set up some landmarks to define, in its content, the
concept of “deconcentration of public services”, a new concept introduced by the provisions of Art. 120,
par. 1 of the revised and republished Constitution, closely connected with the concepts of “administrative
decentralization”, and “local self-determination”. The paper also highlights elements which they have
in common, as well as elements which are different, but which on the whole ensure the efficient
organization and functioning of public administration in the local administrative units.

6 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Studii, opinii, informări
INSTITUŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ŞI
RAPORTURILE ACESTEIA CU PARLAMENTUL ŞI
GUVERNUL CA URMARE A REVIZUIRII CONSTITUŢIEI
Revizuirea Constituţiei este expresia unei
necesităţi istorice, determinată de schimbările
esenţiale şi reformele majore în evoluţia politică,
economică şi socială a ţării, dar şi de asigurarea
cadrului constituţional pentru realizarea procesului
de integrare a României în Uniunea Europeană şi
în NATO.
Integrarea României în structurile marilor
democraţii europene contemporane este de natură
să asigure noi perspective de dezvoltare a ţării şi
un viitor nou pentru cetăţenii săi.
Opţiunea pentru forma de guvernământ
republicană a fost statuată prin art.1 alin.2 din
Decretul-Lege nr.2/19891, legiuitorul constituant
din anul 1991 preluând această opţiune şi
consacrând-o în art.1 alin.(2) din Constituţie. În
ceea ce priveşte desemnarea Preşedintelui
României, s-a optat pentru modelul republicii
prezidenţiale, potrivit căruia şeful satului este ales
prin vot direct de către cetăţeni.
Potrivit art. 81 alin. (1) din Constituţie şi
art. 1 din Legea nr.69/19922, Preşedintele
României se alege prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Sufragiul universal direct
oferă şefului statului o legitimitate populară care îl
face egal, din punct de vedere reprezentativ, cu
Parlamentul.
1. În principiu, accesul la funcţia de
Preşedinte al României aparţine fiecărui cetăţean
român care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
1
Decretul-Lege nr.2/1989 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale a fost publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.4 din 27 decembrie 1989
2 5 ani, asigurându-se prin aceasta decalarea
Legea nr.69/1992 pentru alegerea Preşedintelui
României a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.164 din 16 iulie 1992
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
lector univ.drd. Benonica VASILESCU
consilier, şef de sector,
Constituţie şi de Legea nr.69/1992 privind
alegerea Preşedintelui României.
O noutate a legii de revizuire a
Constituţiei, în ceea ce priveşte condiţiile de
eligibilitate pentru funcţia de Preşedinte al
României, este aceea înscrisă în articolul referitor
la egalitatea în drepturi a cetăţenilor români.
Astfel, potrivit noului text al art.16 alin.(3)
din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile
legii, de persoane care au cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. În forma sa iniţială, din anul
1991, norma era mult mai restrictivă, în sensul că
funcţiile şi demnităţile publice puteau fi ocupate de
persoane care aveau numai cetăţenia română şi
domiciliul în România. În această situaţie,
cetăţeanul străin, persoana cu dublă cetăţenie,
precum şi cea fără cetăţenie nu puteau candida pentru
funcţia de Preşedinte al României.
Dispoziţia actuală este mai permisivă, dând
posibilitatea persoanelor care au cetăţenia română,
dar şi altă cetăţenie, şi care domiciliază în România
să poată candida pentru această funcţie, interdicţia
funcţionând numai pentru cetăţenii români sau cu
dublă cetăţenie care au domiciliul în străinătate,
pentru străini şi pentru persoanele fără cetăţenie.
În condiţiile integrării ţării în familia
marilor democraţii moderne, interdicţia ocupării
acestor funcţii de către cetăţenii români care au şi o
altă cetăţenie nu mai era justificată.
2. Cu privire la durata mandatului
prezidenţial, iniţial, Constituţia adoptată în anul
1991, prevedea o durată a mandatului Preşedintelui
României de 4 ani.
Prin revizuirea Constituţiei, durata
mandatului prezidenţial a fost modificată de la 4 la
alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare şi
continuitatea exercitării atribuţiilor de şef al
7
 Studii, opinii, informări
statului în perioada campaniilor electorale
parlamentare, ca o garanţie pentru stabilitatea politică
a ţării.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea noii norme
constituţionale, Titlul VIII din Constituţie intitulat
„Dispoziţii finale şi tranzitorii” statuează în art.155
alin.(3) că prevederile referitoare la durata
mandatului Preşedintelui României se aplică
începând cu următorul mandat prezidenţial, respectiv
pentru mandatul care va începe ca urmare a alegerilor
din anul 2004.
Referitor la durata mandatului şefilor de
state, amintim că aceasta variază de la 1 an în
Elveţia, până la 7 ani în Franţa, Italia, Irlanda,
Turcia3 sau pe viaţă, în cazul sistemelor
monarhice.
Alineatul (2) al art. 83 din Constituţie,
stabileşte că Preşedintele României îşi exercită
mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales.
Raţiunea acestor dispoziţii derivă din
necesitatea de a se evita ca pe perioada de la
expirarea celor 5 ani şi până la validarea alegerilor
pentru noul Preşedinte ales, să nu existe nici un
moment în care statul să nu aibă Preşedinte.
Aceasta înseamnă că în situaţia în care perioada
celor 5 ani a expirat, iar rezultatul alegerilor
prezidenţiale nu a fost încă validat de Curtea
Constituţională, Preşedintele României îşi exercită
în continuare mandatul, până la depunerea
jurământului de către noul Preşedinte.
Din raţiuni practice, Constituţia stabileşte,
în art.83 alin.(3), că mandatul prezidenţial poate fi
prelungit prin lege organică în caz de război sau de
catastrofă. Textul precizează deci, în mod limitativ
şi cu titlu de excepţie cele două situaţii în care
mandatul Preşedintelui poate fi prelungit peste
perioada de 5 ani.
Semnalăm însă, că dacă pentru prelungirea
mandatului celor două Camere ale Parlamentului,
prin revizuirea Constituţiei s-a asigurat corelarea
textelor constituţionale, din redactarea vechiului
art.60 fiind eliminată situaţia de catastrofă, în ceea
ce priveşte prelungirea mandatului prezidenţial,
acest lucru nu s-a mai realizat. Astfel, prin Legea
de revizuire a Constituţiei s-a procedat numai la
modificarea duratei mandatului Preşedintelui
României, restul normelor din cadrul art.83
rămânând neschimbate.
Aşa se explică faptul că, potrivit art.83
alin.(3), mandatul prezidenţial poate fi prelungit
prin lege organică în caz de război sau catastrofă,
3 4
Durata mandatului prezidenţial este de 4 ani în
Ungaria, S.U.A., Islanda, Columbia, de 5 ani în
Bulgaria, Grecia, Germania, Portugalia, Israel şi de 6
ani în Austria, Finlanda, Egipt, Argentina, Brazilia
8 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
în timp ce, potrivit art.63 alin.(1), mandatul celor
două Camere ale Parlamentului se prelungeşte de
drept, în stare de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
Pentru a se asigura controlul Parlamentului
cu privire la aceste circumstanţe excepţionale,
gravitatea situaţiei şi necesitatea prelungirii
mandatului Preşedintelui României este lăsată la
aprecierea Parlamentului, întrucât prelungirea se
face prin lege organică. Aceeaşi lege trebuie să
precizeze expres până când se face prelungirea,
deoarece ea nu poate fi pe timp nelimitat, ci cel
mult până la încetarea stării de război sau a
catastrofei.
3. Pentru clarificarea raporturilor dintre şeful
statului şi primul-ministru, prin Legea de revizuire a
Constituţiei a fost instituită în mod expres în
cuprinsul art.107, norma potrivit căreia Preşedintele
României nu îl poate revoca pe primul-ministru.
Considerăm însă că şi din redactarea
iniţială a Constituţiei se putea deduce că
Preşedintele României nu îl putea revoca pe
primul-ministru.
Astfel, potrivit art.85 alin.(2) din
Constituţie, text nemodificat, Preşedintele
României putea revoca şi numi, la propunerea
primului-ministru, pe unii membrii ai Guvernului.
Deci, de vreme ce propunerea venea din partea
primului-ministru, iar textul se referea în mod
expres la unii membri ai Guvernului, era de înţeles
că legiuitorul constituant a exclus posibilitatea
demiterii primului-ministru de către şeful statului.
Pentru a marca însă expres că revocarea
din funcţie trebuie să aibă în vedere numai pe
ceilalţi membri ai Guvernului şi nu pe primul-
ministru, s-a considerat necesară introducerea unui
nou alineat în cuprinsul art.107, care consacră
faptul că Preşedintele României nu îl poate revoca
pe primul-ministru.
Aşa cum se afirmă în lucrarea „Revizuirea
Constituţiei României – Explicaţii şi comentarii”4,
dispoziţia s-a impus având în vedere că în practică
a existat un precedent de revocare a primului-
ministru de către Preşedintele României, astfel că
pentru evitarea unui asemenea abuz s-a ajuns la
concluzia că este nevoie şi de o consacrare expresă
în Constituţie.
4. Sub alt aspect, prin Legea de revizuire a
Constituţiei s-au adus precizări esenţiale cu privire
la instituţia remanierii guvernamentale, întărindu-se
Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie
Iorgovan - Revizuirea Constituţiei României –
Explicaţii şi comentarii, Bucureşti, Editura Rosetti,
2003, p.86
 Studii, opinii, informări
astfel controlul Parlamentului asupra Guvernului şi
clarificându-se modalitatea de exercitare a atribuţiei
Preşedintelui României de revocare şi numire a unor
membri ai Guvernului.
Noţiunea de „remaniere a Guvernului”
semnifică modificarea listei Guvernului aprobată
prin votul de încredere al Parlamentului, una sau
mai multe funcţii guvernamentale urmând a fi
deţinute de către alte persoane decât cele care au
figurat iniţial pe lista aprobată de Parlament.
Exercitarea acestei atribuţii de către
Preşedintele României se face numai la propunerea
primului-ministru, raporturile referitoare la
remaniere stabilindu-se deci numai între şeful
statului şi şeful Guvernului, cei doi conducători ai
puterii executive.
Din practica de până acum a activităţii
executivului a rezultat că, din motive sociale şi
politice, la un moment dat se impun şi modificări
de esenţă în structura sau compoziţia politică a
Guvernului, generate fie de mărirea echipei
guvernamentale peste numărul aprobat de
Parlament, inclusiv ca urmare a înfiinţării de noi
ministere, fie o reducere a numărului membrilor
Guvernului ca urmare a comasării unor ministere, a
desfiinţării altora ori a reducerii numărului
miniştrilor fără portofoliu.
Întrucât votul Parlamentului reprezintă
acceptul acestuia pentru o anume structură şi
compoziţie politică a Guvernului este firesc, pe
baza principiului simetriei juridice, ca atunci când
primul-ministru doreşte schimbări în structura şi
compoziţia politică a Guvernului, să obţină din nou
aprobarea Parlamentului.
Pentru a răspunde acestor exigenţe
practice, prin Legea de revizuire a Constituţiei,
art.85 a fost completat cu o nouă dispoziţie,
potrivit căreia dacă prin propunerea de remaniere
se schimbă structura sau compoziţia politică a
Guvernului, Preşedintele României va putea
exercita atribuţia de numire şi revocare a
membrilor Guvernului numai pe baza aprobării
Parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru. Textul consacră deci, necesitatea
aprobării prealabile a Parlamentului, după care
Preşedintele României poate apoi să-şi exercite
atribuţia de numire a respectivelor persoane ca
membri ai Guvernului.
Această prevedere constituţională vine să
precizeze expres cazurile în care remanierea
trebuie aprobată de Parlament, rezultând că în toate
celelalte situaţii, chiar şi atunci când remanierea
afectează în bună măsură Guvernul, dar nu se
schimbă structura sau compoziţia politică a
acestuia, nu mai este necesară aprobarea
Parlamentului, Preşedintele României putând numi
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
şi revoca membrii Guvernului la propunerea
primului-ministru.
Desigur, în acest ultim caz există riscul
introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva
întregului Guvern, întrucât modificările în
componenţa acestuia sunt de esenţă în raport cu
lista aprobată iniţial de către Parlament prin votul
de încredere.
5. Constituţia României consacră în art.84
alin.(2) un regim de protecţie de tip parlamentar a
Preşedintelui României. Astfel, potrivit acestui
text, Preşedintele României se bucură de imunitate,
fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile
art. 72 alin.(1), referitoare la imunitatea
parlamentară. Aceste ultime prevederi au fost
modificate ca urmare a Legii de revizuire a
Constituţiei, noul text consacrând în cuprinsul său,
atât independenţa opiniilor, cât şi imunitatea
parlamentară.
În noua sa formulare, alin.(1) al art.72
stabileşte pentru parlamentari, şi, implicit, pentru
Preşedintele României, principiul independenţei
opiniilor, în sensul că nu poate exista temei pentru
antrenarea răspunderii juridice a acestora în raport
de voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului.
Deci, Preşedintele României nu poate fi
reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în
judecată penală pentru opiniile politice, declaraţiile
şi iniţiativele exprimate în exercitarea
prerogativelor prezidenţiale pe întreaga perioadă a
mandatului.
Imunitatea de care beneficiază Preşedintele
României are caracter absolut şi permanent.
Imunitatea este absolută prin faptul că Preşedintele
României este neresponsabil nu numai politic, dar
chiar civil sau penal pentru modul în care îşi
exercită atribuţiile; dacă ar fi altfel, ar însemna că,
sub pretextul existenţei răspunderii civile sau
penale, deciziile sale ar putea fi contestate
judiciar5. Caracterul permanent al imunităţii se
justifică prin faptul că textul constituţional nu şi-ar
avea sensul dacă, după expirarea mandatului, fostul
preşedinte ar putea fi tras la răspundere pentru
modul în care l-a îndeplinit. Imunitatea nu
echivalează cu exonerarea de răspundere pe plan
politic şi juridic a şefului statului pentru modul în
care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în funcţia pe
care o ocupă.
Excepţia de la regula generală a imunităţii
o constituie instituţia juridică a suspendării
Preşedintelui României, potrivit art. 95 din
5
Mihai Constantinesu şi colectivul, Constituţia
României - comentată şi adnotată, Bucureşti, R.A.
Monitorul Oficial, 1992, p. 192-193.
9
 Studii, opinii, informări
Constituţie, precum şi punerea sub acuzare a
acestuia, potrivit art.96 din legea fundamentală a
ţării.
6. Potrivit art. 96 alin.(1) din Constituţie,
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă
trădare.
Această normă s-a regăsit iniţial în cadrul
articolului referitor la incompatibilităţi şi imunităţi.
S-a considerat însă, că reglementarea acestei
probleme în cadrul articolului consacrat
imunităţilor era necorespunzătoare, atât din punctul
de vedere al concordanţei titlului cu conţinutul
reglementării, cât şi al succesiunii logice a textelor
care reglementau atribuţiile, actele şi răspunderea
politică a Preşedintelui României.
De aceea, prin legea de revizuire a
Constituţiei, acest text a fost, în mod firesc, inserat
ca articol distinct, după cel referitor la suspendarea
din funcţie, titlul lui fiind „Punerea sub acuzare”.
7. În legătură cu exercitarea atribuţiilor de
către Preşedintele României în cazul punerii sub
acuzare a acestuia de către cele două Camere ale
Parlamentului, trebuie menţionată noutatea
introdusă prin legea de revizuire a Constituţiei.
Este vorba despre norma din cuprinsul art.96
alin.(3), care reglementează suspendarea de drept
din funcţie a Preşedintelui României. Textul
consacră astfel faptul că de la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele
României este suspendat de drept.
Această soluţie nu a fost consacrată iniţial
de Constituţia adoptată în anul 1991, ci a fost
introdusă prin legea de revizuire a Constituţiei. În
acest fel s-a reglementat în mod unitar, atât
răspunderea politică, cât şi răspunderea juridică. În
forma iniţială, era nefiresc ca, în caz de „abateri
politice”, Constituţia să prevadă suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, iar în cazuri mai
grave, de „înaltă trădare”, această soluţie să nu se
regăsească în legea fundamentală a ţării.
8. Referitor la atribuţia Preşedintelui
României de dizolvare a Parlamentului, prin Legea
de revizuire a Constituţiei, textul art.89 alin.(3) a
fost completat cu încă două situaţii în care organul
legiuitor al ţării nu poate fi dizolvat. Este vorba
despre starea de mobilizare şi de război, care,
alături de starea de asediu şi starea de urgenţă,
existente iniţial, fac imposibilă dizolvarea
Parlamentului de către Preşedintele României.
Această modificare s-a impus pentru
corelarea textului cu noua redactare a art.63
10
alin.(1), referitoare la durata mandatului celor două
Camere ale Parlamentului. Astfel, potrivit noii
dispoziţii constituţionale, mandatul de 4 ani al
Parlamentului se prelungeşte de drept în stare de
mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă,
până la încetarea acestora. În forma sa iniţială,
fostul art.60 alin.(1) avea în vedere numai situaţia
de război sau de catastrofă.
9. Legat de prelungirea mandatului
Parlamentului în cazul stării de mobilizare şi de
război, pentru corelarea normelor constituţionale a
fost necesară şi completarea art.92 cu un nou
alineat, respectiv, alin.(4), care să consacre
obligativitatea continuării activităţii Parlamentului
pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în
sesiune, acesta să se convoace de drept în 24 de
ore de la declararea lor.
Noua dispoziţie constituţională reprezintă
deci, o derogare de la principiul celor două sesiuni
ale Parlamentului şi de la vacanţa parlamentară, de
vreme ce textul obligă organul legiuitor al ţării să
lucreze permanent pe durata celor două stări, iar în
caz că nu se află în sesiune să se convoace de drept
într-un termen foarte scurt.
În forma iniţială, când art.92 cuprindea trei
alineate, numai norma din alin.(3), referitoare la
agresiunea armată îndreptată împotriva ţării,
prevedea convocarea de drept a Parlamentului, nu
însă şi alin.(2), referitor la mobilizarea parţială sau
generală a forţelor armate. Textul alin.(3) însă, nu
prevedea şi obligativitatea continuării activităţii
Parlamentului.
Prin introducerea noului alineat şi
menţinerea aceleiaşi redactări pentru alin.(3) s-ar
putea concluziona că în cadrul articolului se repetă
norma referitoare la convocarea de drept a
Parlamentului în cazul agresiunii armate.
Totodată, pentru asigurarea unui limbaj
unitar, apreciem că ar fi fost recomandată utilizarea
aceloraşi termeni în cadrul articolului, în sensul că
alin.(4) să fi avut în vedere mobilizarea şi
agresiunea armată, şi nu cazurile de mobilizare
sau de război.
Din acest punct de vedere, alin.(2), (3) şi
(4) ale art.92 nu sunt corelate între ele, nefiind
deci, consecvente în utilizarea termenilor. Astfel,
în timp ce alin.(2) şi (3) se referă la mobilizarea
parţială sau generală a forţelor armate, respectiv la
agresiunea armată, noul alin.(4) are în vedere
cazul de mobilizare sau de război, deşi această
ultimă stare nu a fost consacrată expres în textele
anterioare.
10. Cu privire la atribuţiile în domeniul
politicii externe, textul art. 91 din Constituţie
stabileşte principalele coordonate şi limite ale
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
competenţei Preşedintelui României în domeniul
politicii externe. Astfel, legiuitorul constituant
circumscrie rolul şi atribuţiile Parlamentului,
Preşedintelui României şi Guvernului în stabilirea
şi realizarea politicii externe a României, atribuţii
care asigură colaborarea celor trei autorităţi ale
statului.
Potrivit alin.(1) al art.91, „Preşedintele
României încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se
încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii
stabilite prin lege”.
Textul iniţial, adoptat în anul 1991,
prevedea un termen fix, de 60 de zile în care
Preşedintele României trebuia să supună spre
ratificare tratatul internaţional semnat. În practică
însă, acest termen s-a dovedit nerealist. Totodată,
din redactarea iniţială rezulta că toate tratatele
internaţionale s-ar fi încheiat numai de Preşedintele
României.
Faţă de aceste inconveniente, prin Legea
de revizuire a Constituţiei termenul de 60 de zile a
fost înlocuit cu o formulă generică, termen
rezonabil, care este consacrată şi de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, prin Legea de revizuire a
Constituţiei s-a făcut o delimitare între tratatele
internaţionale încheiate în numele României de
către şeful statului şi restul tratatelor, care se
încheie la nivel guvernamental sau departamental
şi care se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii
stabilite de Legea nr. 590/20036 privind tratatele.
11. Având în vedere că Preşedintele
României exercită atribuţii în domeniul apărării,
fiind, conform art.92 alin.(1) din Constituţie,
comandantul forţelor armate şi îndeplinind funcţia
de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, apreciem că este necesar să menţionăm şi
modificarea textului consacrat acestei instituţii a
statului, realizată prin Legea de revizuire a
Constituţiei.
Potrivit noului art.119, „Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării organizează şi coordonează
unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
securitatea naţională, participarea la menţinerea
securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă
în sistemele de alianţă militară, precum şi la
acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”.
Ultima parte a textului, ca de altfel şi
art.118 referitor la forţele armate, au fost
6
Legea nr.590/2003 privind tratatele a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.23 din
12 ianuarie 2004
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
modificate în scopul punerii de acord a legislaţiei
române cu terminologia din documentele NATO.
Totodată, textul, în noua sa redactare, dă
expresie constituţională angajamentelor statului
român în cadrul structurilor acestei alianţe militare,
consacrând participarea armatei române la
menţinerea securităţii internaţionale, la menţinerea
sau restabilirea păcii, precum şi la acţiuni de
apărare colectivă în sistemele de alianţă militară.
12. În cadrul atribuţiei Preşedintelui
României de a propune numirea unor conducători din
administraţia publică centrală, trebuie menţionate
dispoziţiile art.65 alin.(2) lit.h) din Constituţia
revizuită, potrivit cărora cele două Camere ale
Parlamentului numesc, la propunerea Preşedintelui
României, directorii serviciilor de informaţii.
În acest sens statuează şi prevederile în
vigoare ale art.23 din Legea nr.14/19927 privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii, potrivit cărora Preşedintele României
propune Parlamentului persoana pentru ocuparea
funcţiei de director al acestui serviciu.
Articolul 24 din aceeaşi lege, dă dreptul
Preşedintelui României de a numi în funcţii pe prim-
adjunctul directorului Serviciul Român de Informaţii şi
pe cei trei adjuncţi ai acestuia.
Noua reglementare constituţională modifică
însă dispoziţiile Legii nr.1/19988 privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe,
conform cărora directorul acestui serviciu special este
numit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la
propunerea Preşedintelui României. Rezultă că,
potrivit noilor dispoziţii constituţionale, asemenea
directorului Serviciului Român de Informaţii, şi
directorul Serviciului de Informaţii Externe va fi numit
de către Parlament.
13. Preşedintele României exercită
atribuţii şi în raport cu puterea judecătorească.
Astfel, şeful statului numeşte, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii şi
procurorii, cu excepţia celor stagiari.
Cât priveşte inamovibilitatea judecătorilor,
textul consacră expres că în această privinţă,
autoritatea competentă de a selecta magistraţii din
7
Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din
3 martie 1992
8
Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului de Informaţii Externe a fost republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 18
octombrie 2000 şi a fost modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.154/2001, aprobată prin Legea
nr.366/2002
11
 Studii, opinii, informări

punct de vedere profesional este numai Consiliul
Superior al Magistraturii. Acelaşi organ
îndeplineşte şi rolul de instanţă de judecată, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a
judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii
stabilite prin legea sa organică.
Constituţia redă în termeni precişi raţiunea
acestei autorităţi, pe care o defineşte ca fiind
garantul independenţei justiţiei, independenţa
justiţiei reprezentând unul din principiile de bază
ale statului de drept. În noua reglementare,
Constituţia menţionează expres componenţa şi
structura Consiliul Superior al Magistraturii,
acestea nemaifiind lăsate la aprecierea
Parlamentului.
Ca urmare a revizuirii Constituţiei, art.133
alin.(6) prevede posibilitatea Preşedintelui
României de a participa la şedinţele Consiliului
Superior al Magistraturii. În cazurile în care
participă la aceste şedinţe, Preşedintele României
prezidează lucrările.
14. Referitor la Curtea Constituţională,
prin revizuirea Constituţiei aceasta a fost
consacrată ca fiind garantul supremaţiei
Constituţiei.
Printre atribuţiile stabilite în mod expres
de Constituţie se înscrie, ca o noutate, aceea
potrivit căreia Curtea Constituţională soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice. Cei care au competenţa
să ceară Curţii Constituţionale soluţionarea acestor
conflicte sunt: Preşedintele României, unul dintre
preşedinţii celor două Camere, primul-ministru sau
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
În acest fel, dispoziţiile art.146 lit.e) din
Constituţie reglementează o nouă atribuţie a
Preşedintelui României în raport cu Curtea
Constituţională, alături de aceea referitoare la
sesizarea Curţii cu privire la constituţionalitatea
unei legi înainte de promulgare.

Cet article présente, d’une manière concise, les actualités constitutionnelles concernant
l’institution du Président de la Roumanie. La Constitution révisée clarifie des aspects comme: les
rapports du Président avec le Premier ministre, le remaniement du Gouvernement, établit la durée du
mandat présidentiel et définit avec plus de prégnance les prérogatives du Président en relation avec le
Parlement et les autres autorités de l’Etat.

The paper briefly outlines the constitutional novelties concerning Romania’s institution of the
President. The revised Constitution clarifies the relations of the President with the Prime Minister, the
government reshuffling, and sets a different term of the presidential mandate; it also more clearly defines
the President’s prerogatives in relation to the Parliament and the other state authorities.

12 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Studii, opinii, informări
DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE
Victor IONESCU
consilier colaborator
Continuare din nr.4/2003
VI. Statul şi reînnoirea democraţiei în
era informaţiei
1. Democraţia "electronică"
Democraţia „electronică” este o formulă
recentă, o expresie care defineşte ansamblul
tehnologiilor de informare şi comunicare ce
afectează în prezent, practicile politice în democraţii.
Ele anunţă apariţia unui nou tip de deliberare.
Dezbaterea intelectuală1 asupra noilor
tehnologii opune în prezent pe tehnofili,
tehnofobilor. Astfel, pe de o parte, se face apologia
noilor mijloace de informare, noile canale de
comunicare între popor şi conducători care au
capacitatea să atenueze monopolul ierarhiilor
politice, revitalizând democraţia de bază.
Ciberdemocraţia ar genera o hiperdemocraţie prin
care informatica permite dezvoltarea de noi
dispozitive de cooperare şi creaţie într-o lume în
care, indivizii se dispensează de reprezentanţi,
putând acţiona ei înşişi. Noua naţiune "numerică" -
democraţia directă - marchează trecerea de la o
umanitate la alta, o mutaţie antropologică tot atât de
importantă ca cea din neolitic.
Pe de altă parte, s-au exprimat puncte de
vedere contrarii în sensul că noile tehnologii ar fi în
primul rând "tehnologii de război" apte să permită
nu numai manipularea şi dezinformarea dar şi noi
forme de acţiuni militare - războaie virtuale.
Internetul este considerat chiar un risc major de
distrugere a societăţilor, tot aşa cum
radioactivitatea, element constitutiv al materiei o
poate şi distruge sau interactivitatea care poate
conduce la o închegare a societăţii poate provoca
dezordine şi chiar dezintegrare la scară mondială.
Arthur Kroker este foarte tranşant afirmând că noua
societate informativă nu este decât o ideologie care
maschează dominaţia pieţei.
Nu numai ideologiile, dar şi statul, astfel
cum s-a arătat mai sus, ca formă de guvernare, a
1 4
Patrice Flichy, L’imaginaire d’Internet, Paris, éd. La
Découverte, 2001, p. 10
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
Izabella TURZA
expert
fost supus erodării şi de unde la sfârşitul sec. XIX
atinsese "un vârf de pe care nu se putea decât să
coborâm" (M. Hariou), după cele două războaie
mondiale când a devenit evident că arta de a lua
hotărâri cu privire la modul în care trebuie să
trăiască oamenii este mult mai complexă decât
aceea cum să fie masacraţi2, criza a cuprins şi
această instituţie politică.
A sosit momentul, spune un cercetător3, ca
în pragul anului 2000, să ne gândim mai puţin la
stat şi mai mult la societate şi comunităţi, să ne
concentrăm asupra fidelităţii şi responsabilităţii
fiecăruia, exercitând dreptul nostru la libertate nu în
sensul de a face ce vrei, ci de a împărtăşi acţiunile
morale întreprinse în comun, în beneficiul tuturor.
Votul universal şi apariţia noilor mijloace
de difuzare a informaţiilor au transformat condiţiile
politice în care pot fi exprimate voinţele
alegătorilor ca un drept, şi nu simplist prin
prezentarea o dată la 4 ani la urne, un real drept
politic de participare la selectarea temelor admise
de agendele politice.
Cele două concepţii tradiţionale despre stat:
cel realist - ca autoritate politică, putere suverană şi
deţinător al monopolului constrângerii, şi cel idealist
- evidenţiind finalitatea etică a statului în formarea
cetăţeanului, se contopesc. Statul nu se mai
mulţumeşte cu asigurarea bazelor juridice ale
libertăţii negative - prin suprimarea obstacolelor - ci
caută să găsească modalităţi de realizare a condiţiilor
juridice unui exerciţiu efectiv al libertăţilor
pozitive, în special prin crearea de instituţii
specializate diversificate cu finalităţi concrete4.
Statul conceput mai concret începe să
apară, în consecinţă, mai mult ca un ansamblu de
servicii publice, gestionate de profesionişti,
administraţii permanente apolitice şi competente
2
G. Clémenceau în Robert Alexander, The voice of the
people: A Constitution for tomorrow, London, 1997, p. 5
3
David Alton, Citizenship în the new millenium,
London, Harper Collins Publishers, 2001, p. 70
Jean Marie Ferry, La question de l'Etat européen,
Paris, Gallimard, 2000, p. 278
13
 Studii, opinii, informări
care, în teorie, ar trebui să satisfacă aspiraţiile
guvernaţilor. Această tendinţă transformă lent statul
administrativ în stat birocratic. Termenul de
"birocraţie" a fost folosit de Carlyle în 1848 ca ceva
străin vieţii politice engleze, al cărei ideal a fost şi
este împotriva unei administraţii centralizate cu o
structură de personal organizată ierarhic5, birocraţia
fiind considerată ca o formă modernă de despotism.
Într-adevăr, schimbarea statului modern a
fost o provocare pentru imaginaţia democratică a
cetăţenilor6. Măcinat în timp de antinomia
autoritarismului şi liberalismului, statul de azi nu
mai seamănă cu cel cu care ne-am familiarizat - de
dominare şi comandă - ci devine un fel de
întreprindere care tratează, sub impulsul opiniei
publice, problemele politice ca pe nişte afaceri
socio-economice. Inflaţia exponenţială a drepturilor
omului, rezultat concret al proliferării normelor
unui drept flexibil pune bazele unei reamenajări a
statului, într-o nouă arhitectură.
Orice cunoaştere, însă, comportă riscul
inerent al erorii şi iluziei, orbiri ale cunoaşterii de
multe ori subestimate, care au "parazitat" eficace
spiritul uman, făcându-l să creeze sau să elaboreze
mituri ori concepţii false atât despre sine-însuşi, cât şi
despre lumea care îl înconjoară, despre ceea ce face
sau despre ceea ce ar trebui să întreprindă.
Cunoaşterea, prin urmare, poate fi o aventură dacă o
educaţie corespunzătoare nu-i oferă şansa detectării
surselor de eroare, de iluzii şi chiar de orbire7.
Dificultăţile tehnice care au făcut, în trecut,
imposibilă, pentru cei mai mulţi, participarea
efectivă la dezbaterea problemelor politice, fiind
practic înlăturate, mulţi8 şi-au pus întrebarea dacă
computerizarea pe scară largă n-ar fi în măsură să
readucă în actualitate, clasica "democraţie directă".
Or, din păcate, garantarea dreptului cetăţenilor la
"conectare" este platonică, dacă se ia în considerare
faptul că în lume se folosesc câteva sute de
milioane de ordinatoare la o populaţie de 6 miliarde
de oameni. Speranţele legate de noua tehnologie nu
pot fi realizate pe deplin din cauza acestei noi
forme de inegalitate care, pe lângă altele, împarte
lumea în "info-bogaţi" şi "info-săraci".
Cu toate acestea, informatica prin
proliferarea de documente şi informaţii, chiar dacă
justifică îndoieli ce par uneori fanteziste, totuşi
creează posibilitatea unei mai mari polarizări a
5
Colin Pilkington, The civil service in Britain today,
Manchester, University Press, 1999, p. 3
6 9
Christopher Pierson, The modern state, London, 1996
7
Edgar Morin, Les sept savoirs nécessaires à
l'éducation du futur, Paris, Seuil, 2000, p. 11
8
Christine Bellamy, John A. Taylor, Governing in the
information age, Buckingham, Open University Press,
1999, p. 95
14
societăţii cu toată prăpastia numerică, în momentul
de faţă, între cei care beneficiază de noile avantaje
tehnice şi marea majoritate, lipsită de posibilitatea
practică de folosire a reţelelor de informaţii, deci
între "ciber-dotaţi" şi "analfabeţi".
Limbajul, spunea Peter Burke în “Arta
conversaţiei”9 reflectă locul individului în
societate. Cuvântul este la originea conştiinţei, a
umanităţii noastre, deci este întotdeauna colectiv,
fiind un vector al libertăţii, deoarece Eul este o
abstracţie dacă nu ar exista în reciprocitate cu altul
(G. Gusdorf). Prin proceduri democratice se
încearcă să se asigure fiecăruia "o voce" care să se
poată exprima liber, fără presiuni, astfel încât
relaţiile de putere să devină simetrice şi nu
asimetrice ca în societăţile ierarhizate. Dacă
incontestabil toţi avem dreptul la cuvânt, nimeni nu
dispune însă de dreptul de a fi ascultat. Dialogul
sau discursul în etica comunicării presupune o
înţelegere între speaker şi ascultător, o prezumţie de
consens, întrucât cel care argumentează încearcă să
transforme pe ascultător din antagonist în partener,
dar prin comunicare ambii protagonişti se schimbă.
Pentru aceasta, însă, se impune folosirea unui
limbaj în care să fie imposibil de a minţi, de a
induce în eroare, întrucât dacă este adevărat că
limbajul este primul catalizator al intimităţii umane
- în sensul că nu ne putem simţi alături de cineva
fără a-i vorbi - tot atât de adevărat este că acesta
poate să o şi distrugă.
Conversaţia presupune o anumită cultură a
mutualităţii, a dialogului şi în special, o cultură
democratică. Iată de ce este explicabilă insistenţa10
în demonstrarea faptului că oamenii pentru a putea
gândi şi acţiona au nevoie, ca între ei, să existe
realmente acel spaţiu care să garanteze
particularităţile fiecăruia şi în funcţie de care se
poate dialoga. Considerând orice cunoaştere ca o
eliberare, o limitare a ignoranţei, ne putem imagina
la ce rezultate spectaculoase se poate ajunge în era
circulaţiei electronice a informaţiilor, prin
conectarea instantanee a creierelor, în acest mozaic
omenesc alcătuit din atâtea individualităţi originale
care le permite conlucrarea, cu o eficienţă nevisată
în toate domeniile activităţii sociale.
Exerciţiul eficace al oricărei argumentări11,
prin mijlocirea căilor moderne de comunicare, fie
cea cu caracter neconstrângător care lasă
auditorului ezitare, dubiu şi libertate de alegere, fie
cea vizând aderarea la anumite idei sau acţiuni,
S. I. Salamensky, Talk, talk, talk: The cultural life of
everyday conversation, Routledge, 2001, p. 149
10
Pierre Bouretz, Hannah Arendt, Les origines du
totalitarisme, Paris, Gallimard, 2002, p.16
11
Chaim Perelman, Le champ de l'argumentation,
Bruxelles, 1970
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
sporesc calitatea opiniei publice, care poate rămâne
însă sterilă în cazul în care, aceeaşi opinie publică
nu acceptă şi responsabilitatea consecinţelor
punctelor de vedere dobândite, fie că nu vrea, fie că
nu este pregătită să şi-o asume12.
Este cunoscut că gândirea este legată de
vorbire şi că cei care nu ştiu să asculte nu ştiu nici
să răspundă. Într-un dialog sau conversaţie orice
interlocutor este capabil să spună adevărul, are
"capax veritatis", ideea de adevăr implicând în
conţinutul ei, ideea de libertate. Toţi suntem egali,
capabili de a spune adevărul propriu - ca fiinţe
raţionale, dar nimeni nu poate emite pretenţia
privilegiului adevărului. Raportul omului cu
adevărul este un raport de drept13, în sensul că
individul poate să expună liber ceea ce gândeşte,
având dreptul de a fi acelaşi în afara lui, precum
este în intimitatea sa. Interdicţia de a-şi manifesta
acest drept rămâne, indiscutabil în afara dreptului.
Totuşi, dreptul de exprimare se poate
autodistruge în situaţia în care se spune orice,
pentru că a spune orice nedefinit înseamnă a nu
spune nimic. Tocmai pentru salvgardarea dreptului
la exprimare şi pentru a-l merita, este nevoie de a
judeca în totală independenţă, fără calcul şi pasiuni.
Menţionăm că vechii greci făceau distincţie
între muthos (povestire, naraţiune) şi logos (discurs)
prin care omul se umaniza dialogând cu alţii. Romanii
foloseau şi ei două noţiuni: ratio - traducerea logosului
grecesc - ca vocaţie a cuvântului de a cunoaşte şi
contempla adevărul şi oratio, retoric, vocaţia
cuvântului de a acţiona, a emoţiona. Termenul de
„eloquentia” îngloba atât ratio cât şi oratio impunând
oratorului atât necesitatea de a nu ignora filosofia şi
ştiinţa cât şi poezia, istoria şi artele. Toată această artă a
naraţiunii, a discursurilor şi a conversaţiei s-a dezvoltat
sub puternica influenţă a înţeleptului Pericle care
atrăgea atenţia că omul care ştie să gândească dar nu
ştie să exprime ceea ce gândeşte este la nivelul celui
care nu ştie să gândească. Elocinţa se poate transforma,
din păcate uneori într-o artă de a minţi care permite
modelarea falsului la nivelul de a-l face tot atât de
credibil, ca şi autenticul.
Chiar dacă unor publicişti nu li se poate
reproşa că ar avea mâinile pătate cu sânge, ei pot
avea, însă, aceste urme de sânge pe stilourile lor14.
2. Tehnica şi cultura
Într-un studiu consacrat mediologiei,
disciplină care are drept obiect examinarea
12
Daniel Yankelevich, Coming to public judgement,
Syracuse University Press, 1999, p. 24
13
Marcel Conche, Le fondement de la morale, Paris,
PUF, 1999, p. 40
14
Jean Francois Revel, La grande parade, Paris, Plon,
2000, p. 27.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
procedeelor prin care se expediază şi circulă
informaţiile, mesajele spre destinatarii lor, Régis
Debray15 analizează interacţiunile dintre tehnică şi
cultură, punând în evidenţă efectele inovaţiilor
tehnice asupra condiţiilor de dezvoltare ale culturii.
În prealabil, se face o distincţie netă între
"comunicare" şi "transmitere". "Comunicarea" nu
reprezintă decât momentul incipient al unui proces
mai complex, un fragment dintr-un ansamblu
definit "transmitere". Comunicarea constă în
"transportul unei informaţii în spaţiu, în interiorul
însă a unei aceleiaşi sfere spaţio-temporale, în timp
ce transmiterea consistă în transportul unei
informaţii în timp, în spaţii temporale diferite.
Comunicarea are un orizont sociologic între un
emiţător şi un receptor, transmiterea are un orizont
istoric, deoarece e legată de o performanţă tehnică,
de utilizarea unui suport de transmitere, cărţi,
bibliotecă, monumente comemorative. Cuvântul
comunică, dar maşina logică a scrisului a
transformat fiinţa umană care, prin acumulare a
făcut ca efemerul să fie fixat în memoria umanităţii.
Scrierea a revoluţionat în primul rând
spaţiul în sensul că a facilitat o formă de
teleprezenţă (tele în limba greacă înseamnă departe)
a unor oameni situaţi la distanţe mari şi în al doilea
rând timpul, prin care sunt fixate puncte precise de
referinţă. Orice acţiune a omului asupra omului
(praxis) nu se poate realiza fără acţiunea omului
asupra lucrului (tecné). Circulaţia ideilor s-a realizat
în timp, prin anumite tehnici de mediere de
interpunere (medium), oral, în scris, tipografic,
electronic, numeric, ce corespunde unui anumit mod
de transmitere (mediasferă), logosferă, grafosferă şi
videosferă prin îmbinarea sunetului cu imaginea.
Mediasfera întruneşte astfel factorii tehnici
cu valorile culturale. Factorii tehnici sunt difuzaţi
cu rapiditate, dar cu o durată de viaţă mai scurtă, în
timp ce cultura constituie realităţi circumscrise
teritorial şi care sunt de lungă durată. Tehnica nu
ţine seama de frontiere, este un factor universal,
prin adoptarea "ultimului model", pe când cultura,
mai reticentă, rămâne un factor de etnocentrism.
Tehnica, în general, oferă tuturor posibilităţi reale,
dar, în final, omul este cel care o filtrează şi o
adoptă sau nu, apetenţa sau rezistenţa mediului,
explicând istoric, variabilitatea efectelor culturale.
Aşa se explică că de multe ori, teama ştirbirii
identităţii colective a fost o frână în calea
modernităţii. De exemplu, imprimeria a modificat
mentalitatea medievală europeană, dar nu în aceeaşi
măsură şi alte culturi. David Landes16 sublinia că
nu orologiul a provocat interesul pentru măsurarea
15
Régis Debray, Introduction à la médiologie, Paris,
PUF, 2000
16
Régis Debray, op. cit., p. 89
15
 Studii, opinii, informări
timpului, ci interesul pentru măsurarea acestuia a
condus la inventarea orologiului. Instrumentul este
obiect tehnic, mâna însă care îl foloseşte devine
subiect cultural iar unirea operativă, sinergia, dintre
instrument şi gest constituie tehnocultura. Marile
civilizaţii şi-au fundamentat cultura pe relaţia artei cu
tehnologia, iar după cum spunea Leonardo da Vinci,
arta fiind "una causa mentale". Totdeauna, din păcate,
vor exista oameni care atunci când li se arată o
realizare deosebită nu văd decât mâna care o indică.
Importanţa conexiunii dintre comunicare şi
cultură, mai ales de când cultura a devenit miză
politică, a determinat şi adoptarea unei politici
culturale, unul dintre rarele domenii ale vieţii
politice în care s-a demonstrat că se pot realiza
consensuri asupra valorilor care asigură coeziunea
unei naţiuni. Astfel, în aparatul de stat se desprinde
un sector, un minister, ca de exemplu în Franţa, în
1988, - Ministerul Culturii şi Comunicaţiei -
controversat în ce priveşte atribuţiile lui17, al cărui
ministru era considerat "ministrul miniştrilor" un
"minister al inteligenţei", într-un guvern în care toţi
miniştri se organizează să sprijine proiectele
culturale. Cultura devine astfel a 5-a putere în
stat. Cei care susţin însă, cu vehemenţă, ideea
descentralizării drept o garanţie o modestiei statului
sunt mai circumspecţi în legătură cu amploarea
atribuţiilor statale întrucât, după cum afirmă
Jacques Rigaud, Statul nu trebuie să intervină în
materie culturală decât în măsura în care nimeni
altcineva nu este capabil să-şi asume o asemenea
răspundere. Cultura nu poate fi considerată
"serviciu public", statul trebuind să rămână pe
poziţia de creare a condiţiilor dezvoltării autonome.
Însă, toţi sunt de acord că o adecvată politică
culturală este în măsură să favorizeze accesul
tuturor cetăţenilor la valorile culturale, deşi, se
subliniază frecvent că nimic nu este mai dificil
decât să încerci ca toată lumea să împărtăşească
forme de expresie care aparţin sensibilităţii unui
cerc restrâns. Cu alte cuvinte, este sau nu posibil să
se democratizeze o cultură care, în sine, poate
apărea ca "o aristocraţie a limbajului şi a gustului?
Nu cumva elogiul unei asemenea demarcări devine
un fel de alibi al inegalităţii, în virtutea căruia se
poate ajunge la o mai mare protecţie a elitelor, un
rasism al inteligenţei?
Or, în cultură, tocmai acesta este rolul
statului, să legitimeze acţiuni care să favorizeze
accesul tuturor la valorile artistice, culturale.
Cultura nu devine populară decât în măsura în care
tuturor li se creează condiţii de a cunoaşte, însăşi
Arta şi în general creaţia se deconectează de multe
ori de realitatea politică, creându-şi zonele ei de
17
Claude Mollard, Le 5e pouvoir: La culture et l’Etat,
de Malraux à Lang, Paris, Armand Colin, 1999, p. 379
16
autonomie sustrăgându-se astfel de sub
suveranitatea culturală, păstrându-şi libertatea de
creaţie nealterată. Cultura rămâne, aşadar, cea
mai bună cale spre democraţie18.
3. Comunicarea şi democraţia
Suntem martorii unei revoluţii radicale în
sistemul de informare, comparabilă cu cea a
inventării tiparului. S-a calculat19 că în ultimii 30 de
ani, s-au difuzat mai multe informaţii decât în 5.000
de ani precedenţi. Un singur exemplar al ediţiei
duminicale a ziarului New-York Times conţine mai
multe informaţii decât ar fi putut dobândi, într-o
viaţă întreagă, o persoană cultivată din sec. XVIII.
Înainte rară şi oneroasă, informaţia a devenit
abundentă şi la îndemâna oricui, astfel încât, în
mod justificat, comunicarea a fost considerată ca
simbolul cel mai strălucitor al sec. XX20, ca ideal de
apropiere a oamenilor într-o societate democratică
în care, fiecare este considerat competent de a avea
o opinie şi de a o face cunoscută.
Istoria presei se confundă cu libertatea
presei, libertate care logic şi cronologic apare ca o
condiţie a existenţei celorlalte libertăţi civile sau
politice, personale sau publice. Presa engleză a
obţinut dreptul de imprimare în 1695, iar
elementele libertăţii ei au fost precizate pentru
prima oară într-o lege din Suedia în 1766, printre
care interdicţia oricărei cenzuri prealabile, dreptul
de nedivulgare a surselor de informare, precum şi
incriminarea cazurilor de defăimare pentru
protejarea particularilor.
Prin asumarea misiunii de a anunţa şi relata
"ceea ce s-a petrecut" dar şi "ceea ce se poate
întâmpla", ziarul a devenit "rugăciunea laică de
dimineaţă a omului modern", cum spunea Hegel în
1820 sau "menţinea civilizaţia" după părerea lui
Tocqueville în 1835 şi a fost salutat de Emile Zola
în 1984, ca "începutul erei informaticii.21".
Dialogul presupune voinţa de a te face
înţeles dar şi de a-i asculta pe alţii, chiar dacă nu
există întotdeauna şansa înţelegerii. Experienţa
arată, din păcate, că tocmai cei care doresc cu cea
mai mare ardoare de a fi ascultaţi nu sunt dispuşi în
egală măsură să asculte la rândul lor. Mijloacele
prin care individului i se creează condiţiile de a se
ridica la înţelegerea realităţilor politice, economice,
18
Olivier Donnat, Les français face à la culture? Paris,
éd. La Découverte, 1994, p. 367
19
Ignacio Ramonet, La Tyrannie de la communication,
Paris, Galilée, 1999, p. 184
20
Dominique Wolton, Penser la communication, Paris,
Flammarion, 1997, p. 10, 141
21
Francis Balle, Les médias, Paris, Dominos
Flammarion, 2000, p. 13
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
sociale, atât de complicate, conturează noua formă
de democraţie. Larga şi corecta comunicare nu
apare ca o "perversiune" a democraţiei ci ca o
condiţie indispensabilă de funcţionare, de
transformare într-o "democraţie de opinie" sau
democraţia publicului. Într-un asemenea context al
comunicării în masă, fiinţa umană poate avea
senzaţia că trăieşte ca o fiinţă liberă, deplin
documentată spre a-i permite accesul eficient la
dezbaterile democratice. De aici şi posibilul conflict
de interpretare, de altfel consecinţă logică a naturii
simbolice a limbajului. Sensurile sunt filtrate şi se
evidenţiază mai mult decât par la prima vedere.
Interpretarea ar fi deci, activitatea mentală de a
descoperi sensul ascuns, de multe ori, în sensul
aparent. Interpretarea se vădeşte posibilă tocmai în
existenţa sensurilor multiple, astfel încât pretenţia
unei cunoaşteri absolute rămâne un mit. Sub acest
aspect, opinia publică ca expresie colectivă de
păreri şi opţiuni reprezintă o agregare de opinii
asemănătoare cu privire la unele probleme de
interes general, un rezultat al gândirii comune, deci
o activitate de creaţie socială.
Comunicarea a devenit un concept "în
explozie"22, dar ca atâtea paradoxuri ale lumii
contemporane este izbitor cum, cu cât se încearcă o
mai bună organizare cu atât aceasta nu se realizează
din cauza ridicării de noi bariere de natură să
limiteze consecinţele interacţiunii ei. Un mare actor
francez23 mărturisea că acceptă sacrosancta libertate
a presei, dar ar dori să i se explice unde începe şi
unde sfârşeşte dreptul lui de libertate. Simone
Veil atrăgea atenţia că uneori cuvintele sunt mai
ucigătoare decât o cameră de gazare24.
În încercarea de a realiza coeziunea socială
rolul mass-mediei este covârşitor. O dată cu
aspectele pozitive au apărut şi cele negative. Astfel,
a devenit repede evident că tocmai intensa
comunicare - ca element indispensabil pentru "a te
simţi împreună prin apropiere - scoate mai mult la
iveală tocmai ceea ce-i îndepărtează pe oameni unii
de alţii, mesajele oricât de omogene ar fi, neputând
împiedica eterogenitatea recepţiilor".
Dintre spectaculoasele prezentări ale
realităţii pe baza imaginaţiei, printre altele25, se
menţionează reportajele de război din Cambodgia,
din 1981, ale unui reporter de teren, publicate în
New-York Times, dovedite false, ele fiind
redactate, fără ca acesta să fi fost la faţa locului,
22
Jeanine Beaudichon, La communication, processus,
formes et application, Paris, Armand Colin, 1999, p. 7
23
Gilles Durieux, Lino Ventura, Paris, Flammarion,
2001, p. 260
24
Gisèle Sapiro, La guerre des écrivains? Paris, Fayard,
1999, p. 614
25
Ignacio Ramonet, op.cit., p. 89
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
dintr-o confortabilă vilă din Spania. Un alt jurnalist
de la Washington Post a obţinut premiul Pulitzer
pentru un reportaj cu un dependent de droguri în
vârstă de 8 ani - care nu a existat niciodată. Tot
astfel, a făcut senzaţie reportajul asupra vieţii
uimitoare a unui hacker în vârstă de 15 ani care a
reuşit să intre în sistemul informaţional al unei mari
firme, prin Internet. Totul s-a dovedit a fi fals, nici
copilul şi nici firma neexistând.
Desigur, în acţiunile de comunicare în
masă, minciunile, a căror influenţă nu a fost
diminuată de morală, în secole de propagandă,
denaturarea adevărului prin prezentarea lui în
lumină mai frumoasă sau mai rea decât poate
realitatea să o ofere, au existat întotdeauna.
Gravitatea actuală este că ele se înmulţesc stimulate
de un senzaţionalism exagerat. Chiar şi minciunile
"sincere" trebuie evitate.
A vorbi şi a convinge este o experienţă
specific umană. A convinge prin cuvânt a
reprezentat o alternativă la violenţa care s-a
transformat treptat, într-o adevărată artă a
conversaţiei, democraţia însăşi identificându-se cu
exerciţiul cuvântului. Plasat deci, în miezul vieţii
publice cuvântul, din păcate, poate fi folosit uneori
manipulator astfel încât, prin minciună organizată,
să se reducă libertatea ascultătorului de a discuta
sau rezista la ceea ce i se propune. Manipularea, ca
strategie de a strecura, prin efracţie, în conştiinţa
oamenilor o opinie, fără ca aceştia să-şi dea seama
a fost calificată ca un viol26 săvârşit contra
mulţimii, dezonorant şi descalificator. De multe ori,
chiar mesajul difuzat în scopul reducerii
incertitudinii sau ezitării poate crea iluzia, atât
emitentului, că a fost înţeles, cât şi destinatarului,
că l-a înţeles corect, ceea ce generează neînţelegeri
ulterioare, de multe ori mai mari decât cele care ar
rezulta din lipsa oricărei comunicări.
Pasiunea pentru actualitate poate conduce,
de multe ori, la crearea însăşi a actualităţii. Oare,
trăim într-o eră a dubiului, se întreabă unii, când nu
mai putem crede ce vedem şi nici chiar ceea ce ni
se povesteşte?
Deci, informaţia care iniţial simboliza o
modalitate de luptă contra secretomaniei, a
minciunii, a zvonurilor, deşi teoretic triumfătoare,
din ideal se apropie de caricatură. Secretul,
minciuna, zvonurile s-au dezvoltat în ritmul
creşterii vitezei informaţiei, a cărei comunicare pare
să fi favorizat adevărul în aceeaşi măsură, în care a
propagat dezinformarea. Poate ar trebui mai bine
înţeles faptul că, în ansamblu, regulile morale sunt
întotdeauna pentru sine şi nu pentru vecin. Morala
nu este legitimă - spunea Alain - decât la "persoana
26
Philippe Breton, La parole manipulée, éd. La Découverte,
1997, p. 23
17
 Studii, opinii, informări
întâi". Cel ce se ocupă de datoriile vecinului nu este
moral, ci numai moralizator.
Mass-media, calificată uneori drept
"câinele de pază" a intereselor cetăţeanului, într-o
dezvoltare impetuoasă îşi arogă azi, rolul de mare
interpret a tot ceea ce se petrece mai interesant în
lume, micul ecran devenind principala ei vitrină. De
pe această poziţie şi pe baza asimilării libertăţii
presei cu libertatea de expresie a jurnaliştilor şi
comentatorilor, aceştia au sentimentul că reprezintă
publicul şi convingerea că sunt purtătorii de cuvânt
ai opiniei publice. Or, este o exagerare ca să nu
subliniem şi riscul inerent de monopol.
Transmiterea ştirilor prin radio începută de
BBC în 1925, marea cale a sunetelor ca mijloc şi
artă de comunicare, marcată de nobleţea spiritului
ilustrat atât de acurateţea transmisiei, dar şi prin
protocolul impus speaker-ului care era obligat să
poarte haine de dineu când se adresa ascultătorilor
prin microfon, s-a transformat nu numai prin
confiscarea libertăţii de comunicare, dar şi prin
alterarea ştirilor mediate, a căror veridicitate începe
să fie dependentă de modul în care sunt prezentate
şi nu de ceea ce realmente se prezintă27. Devine tot
mai dificil a discerne adevărul de fals, senzaţionalul
de realitate. Slaba preocupare privind transmiterea
informaţiilor necesare, utile, precum şi preferinţa de
relatare a unor incidente scandaloase implicând
personalităţi cunoscute a fost sesizată şi în Anglia28,
care mai mult stimulează imaginaţia decât oferă
informaţii. Propaganda şi publicitatea transmit
publicului mesaje ce, de puţine ori, se adresează
inteligenţei şi mai mult facultăţilor iraţionale,
individul, aşa cum aprecia Erasmus, fiind astfel
construit încât ficţiunile exercită asupra lui o
impresie mai puternică decât simplul adevăr.
Neîndoios, într-o cultură a iluziilor sclavia
intelectuală este întotdeauna consimţită29.
În ultimii 50 de ani, se discută tot mai
insistent în ce măsură media şi jurnaliştii au
intervenit şi influenţat opinia publică. După 1946,
fenomenul de depolitizare s-a accentuat prin
transformarea presei de informare, într-una de
opinie şi în fine într-una de marfă. În Franţa, de
exemplu, în 1982, Legea liberalizării
audiovizualului marchează sfârşitul monopolului,
articolul 2 precizând că cetăţeanul are dreptul la o
comunicare liberă şi pluralistă.
Apetitul stimulat de a cunoaşte a redus în
mod drastic procentul celor care - erijaţi în
27
Richard Ericson, Representing order, crime, justice
in the news media, Londra, 1991
28
Peter Dahlgren, Colin Sparks, Communication and
citizenship, Londra, Routledge, p. 238
29
Vladimir Volkoff, Petite histoire de la
désinformation, Editions du Rocher, 1999, p. 28
18
judecătorii celor care îşi exprimă punctele de vedere
- nu găsesc în ceea ce citesc, aud sau vizionează
decât ceea ce caută şi resping ceea ce în nici un caz
nu vor să cunoască, neputând fi deci convertiţi prin
argumente deja însuşite şi în mod hotărât, nici de
acelea pe care le respinseseră anterior.
Totuşi, individul supus diferitelor forme de
convingere retorică (prin propagandă, manipulare)
sau ştiinţifice (prin seducţie, argumentare sau
ştiinţă) face ca "alegerile noastre" să fie mai puţin
libere decât sperăm, atât de mult depinzând de
modernii "ghizi de opinie".
Este atunci firească întrebarea ce ne
determină să acordăm creditul nostru unor anumite
opinii deşi, de mult ne-am convins de labilitatea
opiniilor în general. Aderarea la o opinie sau alta,
corolar al sentimentului de identitate personală,
autonomă, neconstrânsă, este legată atât de
credibilitatea sursei, (prieten, lider politic, jurnalist)
cât şi de iluzia exactităţii şi obiectivităţii informaţiei.
Mai este însă nevoie şi de o anumită structură a
conştiinţei culturale personale care face ca informaţia
să devină verosimilă, condiţionată unei voinţe de a
crede. De multe ori, opinia enunţată stimulează
memoria unui fapt sesizat anterior de receptor dar
asupra căruia nu a tras nici o concluzie. În privinţa
formării sau confirmării unei opinii, deosebit de
sugestivă este fabula chineză care circula cu peste 24
de secole în urmă30. Un om, după o zi de muncă nu-şi
mai găsea toporul. Imediat l-a bănuit pe fiul vecinului
pe care, urmărindu-l cu atenţie a remarcat că acesta
este tipic hoţ de topoare. Alura, atitudinile,
comportamentul, totul trădau pe hoţ. Spre seară
găseşte însă toporul. A doua zi, când l-a privit pe fiul
vecinului, acesta nu mai prezenta nimic ca alură,
comportament care să evoce pe hoţul de topoare.
Obiectivitatea presei a fost şi rămâne
supusă unor interpretări interminabile. Dacă acest
mit de imparţialitate, integritate, onestitate încă se
mai discută în contradictoriu, spunea un
cercetător31, aceasta este dovada recunoaşterii că în
realitate nu există obiectivitate. Se constată că presa
este mai puţin orientată spre a servi necesitatea de
informare a cititorului, cât spre obţinerea unui cât
mai mare profit, libertatea presei reducându-se în
consecinţă, la banala libertate a unei acţiuni.
Concurenţa incită jurnalistul să caute senzaţionalul
chiar cu preţul înlocuirii sau deformării realităţii,
prin punerea ei în scenă. Un jurnalist, chiar politic
angajat, rămâne obligat să caute informaţia cea mai
corectă şi să o redea fără adăugiri nici involuntare şi
cu atât mai mult voluntare. Puterea de informare
30
Jean Marie Seca, Les représentations sociales, Paris,
Armand Colin, 2001, p. 15
31
Gérard de Selys, Média mensonges, Bruxelles, Ed.
EPO, 1991, p. 8, 121
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
prin mijlocirea neinformării, subinformării şi, chiar a
dezinformării devine o putere exorbitantă la
îndemâna oamenilor de afaceri şi politicienilor,
manipulând spiritele şi orientând reflexiunile. S-a
spus că 50 de persoane capabile să monteze o
întâmplare transmisă timp de 5 minute la televiziune
poate avea acelaşi efect politic ca acela ce l-ar
produce 500.000 de manifestanţi. Noam Chomsky
se întreba chiar, "ce tip de imagine a lumii au creat
aceşti intelectuali şi pentru ce?" El crede că se
creează astfel, imaginea unei mase stupide care poate
fi cu uşurinţă, dirijată de oameni inteligenţi.
Jurnalistul nu este un creator, ci numai o oglindă.
Noua eră a informaţiei consacră triumful
informaţiei instantanee prin Radio şi Televiziune,
astfel încât viaţa politică şi acţiunile de anvergură
par a fi puse în scenă într-un stat spectacol32.
Datorită informaţiei, în prezent, o singură tehnică
combină formele de expresie prin scris, imagine,
sunet, date ştiinţifice, prin World Wide Web care
devine cel mai mare ziar din lume, biblioteca cu
cele mai numeroase cărţi. Multimedia este pe cale
să devină un instrument de învăţământ la distanţă,
un nou mod de dobândire a cunoştinţelor, o formă
nouă de acces la cunoaştere. Noile media deschid,
în consecinţă, calea unui alt fel de cunoaştere, o
explorare aventuroasă într-un univers de
comunicaţii din ce în ce mai dens. Aceste noi media
tehnologice sunt considerate ca nişte "proteze" care
ne permit accesul într-un spaţiu şi timp ce ne erau
inaccesibile. Ca rezultat al electrizării mesajelor, a
sporirii capacităţii de penetraţie a informaţiei, o
afacere politică - de corupţie, de moravuri - sau
orice eveniment generează efecte diferite ca
intensitate, după cum ele sunt transmise oral,
imprimat sau audiovizual prin satelit, deoarece pot
stârni interesul şi reacţia unor opinii locale,
naţionale şi chiar planetare. Inconvenientele nu au
întârziat să apară. Ştirile se transformă în show-uri -
pe durata a câteva minute - ce evident sărăcesc
dezbaterile politice, mediatizarea politică reducând
şi timpul de reflecţie şi acţiune. În orice caz,
prezentul ne demonstrează o sporire a puterii
jurnaliştilor în evoluţia societăţii şi mai ales în
încercarea de a asigura, o mai largă transparenţă şi
participare activă a cetăţeanului. Lumea politică a
devenit atât de teatrală, încât a reuşit să pară
teatrală ca realitate, realitatea politică şi
reprezentările teatrale atingând nivelul la care
realitatea şi aparenţa se pot parodia fără dificultate.
Limbajul, mai ales cel de confruntare a fost
întotdeauna important în politică. În condiţiile
actuale ale relaţiei între politică şi mass-media s-a
produs o veritabilă sinteză, în sensul că cele mai
32
Marc Martin, Médias et journalistes de la
République, Paris, éd. Odile Jacob, 1997, p. 372
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
semnificative evenimente politice devin şi
evenimentele mediei, ceea ce a determinat
transformarea liderilor politici în personalităţi
mediatice33. Aceasta a impus şi un nou stil de
comunicare al liderilor în ce priveşte limbajul şi
retorica, adaptat situaţiilor (într-un fel la Parlament,
în alt fel la Televiziune) cu vădita preocupare
asupra expresivităţii şi chiar a modului de mişcare
în faţa camerelor de luat vederi, orice orator devine
actor. Partidele încep a fi identificate cu
personalităţile care le conduc, ceea ce, de multe ori,
poate contribui la o înţelegere greşită a modului în
care se desfăşoară politica în realitate.
Dubii asupra funcţionării sistemului s-au
exprimat şi în Franţa, printre altele subliniindu-se
că imaginea privilegiază emoţia în detrimentul
explicării ansamblului. Domnia imaginii devine
spectacol în lumea informaţiei în care, primatul
emoţionalului asupra reflexivului este evident.
Henry Pigeot atrage atenţia asupra faptului că
asemenea informaţii vor înceta să fie un instrument
critic indispensabil exerciţiului democraţiei, ele
nemaifiind - stricto sensu - informaţii, ci produse
fabricate ce devin potenţial periculoase. Punerea în
valoare a unor opinii personale printr-o ilustrare
dramatică creează o veridicitate înşelătoare a
acestor opinii, aşa-zisul "efect Hollywood".
Fabricarea industrială a informaţiilor incomplete,
chiar inexacte poate avea uneori impact la cel mai
înalt nivel. Philippe Kourilsky34 referindu-se la
unele dezbateri din cadrul Parlamentului European
asupra unor probleme ştiinţifice remarcă "superba
ignoranţă" sau mai exact un nivel al lipsei de
cultură corespunzător celui furnizat de media35.
Sunt cazuri când politica este uitată, ca de altfel şi
morala, supuse unui veritabil terorism verbal. De
altfel, în ce măsură înţelegerea fenomenelor în
problemele fundamentale ale ştiinţei şi previziunile
oamenilor de ştiinţă cu ale politicienilor pragmatici
pot coincide, reiese cu claritate din conversaţia
dintre Gladstone, prim-ministru la sfârşitul sec.
XIX în Anglia şi N. Faraday, fizician. Primul
ministru l-a întrebat pe Faraday dacă munca sa în
legătură cu electricitatea va fi de vreun folos, la
care acesta i-a răspuns: "Da, domnule, într-o zi o
veţi impozita".
În acest context se critică36 aşa-zisa "istorie
a prezentului", propunându-se o frontieră între
33
Norman Fairclough, New Labour, new language,
London, Routledge, 2000, p. 43
34
Philippe Kourilsky, La science en partage, Paris, éd.
Odile Jacob, 1998, p. 173
35
Margaret Thatcher, The path to power, London,
Harper Collins Publishers, 1995, p. 176
36
Timothy Garton Ash, History of the present, Alben
Lane, The Pinguin Press, 1999
19
 Studii, opinii, informări
jurnalism şi istoria contemporană. Istoria, în mod
cert prin definiţie, se ocupă de trecut, chiar dacă
evenimentele sunt dezvăluite aproape instantaneu,
evident cu excepţia celor ţinute secret de către
guvernanţi, astfel încât "istoria prezentului" este
totuşi o contradicţie în termeni, deşi suntem în
măsură să cunoaştem imediat mai mult despre
evenimente decât se putea cunoaşte în trecut, după
trecerea unui interval de timp. Analistul prudent
conchide că dacă această istorie contemporană este
adecvată, va fi foarte bine, iar dacă nu, jurnalistul
cu "note de subsol" nu este rău să fie totuşi citit.
Cu cât sentimentul libertăţii a animat
spiritele, cu atât interesul de a se informa a crescut,
toată lumea dorind să citească într-o adevărată
nebunie a lecturii şi mai recent a vizualizării.
Desigur, aceste înclinaţii nu au făcut revoluţie, dar
în mod cert le-a făcut posibile. Trecerea însă de la
"a informa", la "a convinge" a alunecat rapid de la
informare la propagandă politică, o dată cu apariţia
noilor eroi, după 1900, a reporterilor37.
Jurnalismul şi vizualizarea adevărului sunt
amplu discutate38, arătându-se că, deşi jurnaliştii fac
prezentarea a "ceea ce poate fi văzut" şi propun
publicului să vadă cu ochii lor proprii, în fond,
această prezentare este numai o versiune a
evenimentului pe care, prezentatorul o apreciază
mai verosimilă pentru vizualizare. A vedea
înseamnă, într-adevăr, a crede, dar de multe ori,
ceea ce se vede nu reprezintă adevărul, ci o
simulare, o versiune, nu o realitate, "informaţia
corectă necesitând o anumită distanţă". De aici şi
separarea jurnalismului de ştiinţă, ca discursuri
adresate cunoaşterii, jurnalismul rămânând un
discurs adresat sensului comun, diferenţă ce nu
înseamnă separare, ci faţete ale cunoaşterii "cu
două feţe".
În fond, se neglijează adesea faptul că omul
politic este regizor sau actor care face istorie, pune în
scenă soluţii şi lansează speranţe, pe când jurnalistul
este un martor, un spectator care ascultă, încearcă să
înţeleagă şi relatează concluziile la care a ajuns.
Informaţia în sensul activităţii jurnalistice
având ca obiect "actualitatea" este altceva decât
reflectarea realităţii. Informaţia spune ceva dintr-o
realitate confuză, verificabilă însă, selecţionată în
funcţie de anumite criterii profesionale şi prezentată
destinatarilor în forma caracteristică mass-mediei.
Paradoxul jurnalistului constă în faptul că
el explică, de exemplu, atât revendicările
greviştilor, cât şi imposibilitatea de a le satisface
demonstrată de patron, după puncte de vedere
37
Frédéric Barbier, Histoire du livre, Paris, Armand
Colin, 2000, p. 191
38
John Harley, The politics of pictures, Londra,
Routledge, 1992, p. 140
20
diametral opuse pe care trebuie să le plaseze într-un
univers aparent echitabil. În aceste condiţii,
dificultatea de a fi imparţial este imensă. Aşa se şi
explică de ce, în multe relatări din viaţa politică,
sportivă şi chiar culturală sub aparenţa că descriu
aceeaşi realitate, comentatorii lasă impresia, fiecare
în parte, că relatează alte evenimente. Realitatea se
transformă, inevitabil, când adaptăm persoana
noastră la o anumită situaţie, schimbându-ne rolul
social39. Rolul mediei ca actor angajat într-un spaţiu
social constă în a aduce la cunoştinţă fapte deja
observate de alţii, pe care le incorporează în
actualitate, ca stadiu actual al realităţii. Transpunerea
unui fapt într-o ştire de actualitate este o operă de
selectare a cărei valoare rămâne departe de fi
împărtăşită automat de către public care, de multe ori
întemeiat, o apreciază ca fiind mai mult sursă de
emoţii, decât de informaţii demne de reţinut.
Înţelegerea oricărei informaţii, ca mesaj
audio-vizual presupune şi din partea celor care o
recepţionează o activitate de atenţie şi apoi de
interpretare, o implicare emoţională care să permită
atribuirea unui sens pentru ceea ce s-a perceput.
Poziţia de acceptare ca răspuns la prezentarea
mediatică nu înseamnă totuşi consens, cât o
judecată asupra valorii adevărului unei anumite
afirmaţii. De aici, exigenţa veracităţii, a
credibilităţii de principiu, ce se acordă surselor de
informaţii, cerinţa legitimă ca orice argumentare
sau informare să susţină adevărul sau cel puţin să
conducă spre adevăr.
Pentru difuzarea unor astfel de informaţii,
omenirea a purtat o luptă de secole acceptând multe
sacrificii. În condiţiile libertăţii depline, reporterul
îşi riscă deseori viaţa străduindu-se să fie în miezul
evenimentelor pe care vrea să le difuzeze,
selectează evenimentele purtătoare de sens din
realitatea confuză contribuind la formarea opiniei
publice.
Revoluţia mediatică planetară începută cu
apariţia televiziunii a marcat începutul sfârşitului
erei cărţii40, a lecturii, renunţării la reflexul nostru
de dobândire a cunoştinţelor specifice gândirii prin
lectură, fenomen asemănător apariţiei tiparului care
a provocat diminuarea influenţei elocinţei.
Civilizarea prin imagine41 devenită rapid industrie
culturală standardizează cultura prin efectul
sufocării raţionamentului, înăbuşit de abundenţa de
fapte spectacol.
39
Jean Pierre Esquenazi, L’écriture de l’actualité pour
une sociologie du discours médiatique, Presses
Universitaires de Grénoble, 2002, p.25
40
Robert Fraisse, Jean - Baptiste de Foucauld, La
France en perspective, Paris, éd. Odile Jacob, 1996, p. 214
41
Claire Beliste, Jean Bianchi, Robert Jourdan,
Pratiques médiatiques, CMRS Editions, 1999, p. 158
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
Dominată de concepţia inflaţionistă a
audienţei pentru vânzarea spaţiilor publicitare
mass-media se îndepărtează de la vocaţia ei de
instrument de informare şi divertisment, prin
transmiterea unor ficţiuni mai mult sau mai puţin
verosimile în dauna evenimentelor serioase, devine
un vector al temelor ideologice ce poate modifica
formele acţiunii umane, abuzând în folosirea
cuvintelor străine - ca democratizare a snobismului
- dar şi prin folosirea supărătoare de exprimări
neelegante, o propagare a vulgarităţii. S-a pus
întrebarea dacă informaţia prin imagine ne mai face
să gândim şi dacă imaginea, ca atare, nu este o
frână în calea cunoaşterii.
Dacă mai adăugăm marile controverse
asupra influenţei benefice sau malefice a imaginilor
prezentate - devenite emblematice în era
comunicării - imagini de actualităţi dramatizate,
imagini fictive puse în scenă, imagini politice şi
publicitare cu mare capacitate de reţinere a atenţiei
şi în special pe fondul perceperii acestora ca
strategii manipulatoare sau seducătoare, adevărate
liturghii politice, nu este de mirare poziţia culturii
occidentale care le consideră suspecte, din
momentul în care se abat de domeniul artistic.
Mai mult, subordonarea producţiei
culturale în raport cu difuzarea ei antrenează
micşorarea rolului scriitorului42 faţă de jurnalist,
pune chiar sub semnul întrebării autonomia şi
prestigiul mediului intelectual, marcând sfârşitul
supremaţiei erei scrisului şi victoria culturii audio-
vizualului în viaţa socială.
Cât priveşte aportul în domeniul culturii
Televiziunea, prin natura ei, este menită să
privilegieze spectaculozitatea, emoţiile, efemerul,
creând o "cultură de curiozitate" sau "informativă"
dar nu poate fi apreciată a fi un vector important de
difuzare a culturii "cultivate"43.
Fără a minimaliza efortul de democratizare
a culturii, uneori acesta are şi urmări mai puţin
dorite. Astfel, emisiunile audio-vizuale şi presa
scrisă care, în principiu, ar trebui să stimuleze
dorinţa de aprofundare, pot avea ca rezultat în
rândul destinatarilor, beneficiari de o mare
economie de efort intelectual, o suficienţă care îi
dispensează de a citi, de a cunoaşte mai mult. Mulţi
dintre consumatorii de informaţii culturale îşi
formează un patrimoniu cultural redus, pe baza
căruia, se încumetă adesea, să discute un autor, fără
să-l fi citit sau să formuleze judecăţi de valoare
despre expoziţii sau spectacole pe care nu le-au
42
Pascale Goetschel, Emmamelle Loyer, Histoire
culturelle de la France de la Belle Époque à nos jours,
Paris, Armand Colin, 2002, p. 197
43
Olivier Donnat, Les francais face à la culture, Paris,
éd. La Découverte, 1994, p. 368
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
văzut. De supreficialitate în informare - ca substitut
al activităţilor culturale tradiţionale - de emisiunile
marcate de sărăcia bunului simţ ori care incită
instinctele primare nu poate fi învinuit
instrumentul, tehnica prin care se propagă, ci modul
în care se foloseşte. Nu trebuie neglijat însă faptul
că o influenţă nu este bună sau rea prin ea însăşi, ci
în raport cu cine o acceptă. Gh. Péguy spunea chiar
că o societate care nu este capabilă să transmită
cunoştinţele demonstrează că ea însăşi nu poate să
le dobândească.
Jean Pierre Dantun este de părere că
democraţia spectacol, o cultură specifică ecranului, nu
reprezintă o eroare a unei democraţii care foloseşte
neadecvat spectacolul, ci greşeala de a crede că
democraţia poate supravieţui spectacolului pe care
îl foloseşte, adică atunci când sunt folosite alte
mijloace decât cele care îi sunt specifice.
În ceea ce priveşte raporturile dintre presă
şi oamenii politici ele sunt complexe, după cum
rezultă din împrejurarea în care Edward Heath,
preşedintele partidului conservator din Anglia a fost
criticat violent într-un mare cotidian. Câteva zile
mai târziu, întâlnindu-se la club, la grupul sanitar
cu directorul cotidianului, acesta şi-a exprimat
regretul de a-l fi atacat atât de violent şi şi-a
prezentat scuze. E. Heath le-a acceptat, spunându-i
că data viitoare ar prefera să fie insultat în grupul
sanitar şi apoi să primească scuzele în ziar44.
Alteori, însă, presa dă dovadă de o reţinere
exemplară, reminiscenţă a "tradiţiei incestuoase"45
între marii jurnalişti şi puterea politică, ilustrând,
astfel, faptul că nu totdeauna oamenii politici se
tem de jurnalişti, ci şi invers.
Transformarea presei într-un "jurnalism de
investigaţie" a luat amploare după "afacerea
Watergate" din SUA şi, mai târziu, în Franţa,
datorită "afacerii Greenpeace". Astfel, printre altele,
presa şi-a arogat dreptul de a dejuca orice "strategie
a minciunii" pusă la cale de autorităţi, devenind azi
un mit real al descoperirii adevărului.
Erijaţi în judecători ai transparenţei, utilizând
confidenţe care provin de cele mai multe ori din
"zonele de discreţie" se văd îndreptăţiţi să revendice
statutul de "contra putere". Cum însă jurnalismul de
investigaţie este numai un sistem de valorificare a
unor surse în scopul atingerii unor obiective politice
de moment, prin folosirea de informaţii obţinute de la
persoane care-şi depăşesc adesea dreptul lor de
comunicare oficială, relaţiile cu oamenii politici, deşi
mutual fascinante, devin ambigue şi de multe ori
dependente de schimbările politice.
44
Bernadette de Castelbajac, Les mots les plus drôles
de l’histoire, Paris, Perrin, 1988, p. 178
45
Louis - Bernard Robitaille, Et Dieu créa les français,
éd. RD Québec, 1995 p. 146
21
 Studii, opinii, informări
Problema esenţială în aceste relaţii, în afara
autenticităţii informaţiilor, rămâne însă aceea dacă
există vreo limită a dreptului la informaţie şi a
obligaţiei de transparenţă. Puterea politică a fost
întotdeauna de acord să tolereze oglinda pe care o
prezintă presa, cu singura condiţie ca aceasta să
redea imaginea pe care o doreşte, dar în jocul
adevărului imaginea poate fi alta. Transparenţa,
însă, în domeniul justiţiei, unde se mai petrec cazuri
de transformare a unor inocenţi în vinovaţi, sau de
evitare ca adevăraţii vinovaţi să răspundă de faptele
lor de teama ca inocenţii prezumaţi vinovaţi să
poată redeveni inocenţi, trebuie să fie totală. Justiţia
trebuie să opereze "în cer deschis" şi nu cu uşile
închise, întrucât o democraţie care se protejează de
adevăr nu mai este democraţie46. Informaţia devine
o armă strategică şi nu un simplu element de
alimentare a dezbaterilor publice într-o societate în
care, opinia publică se dovedeşte, de multe ori, mai
inteligentă şi mai mobilă decât clasa politică.
P. Bourdieu47 pune în evidenţă paradoxul unei
profesiuni foarte puternice alcătuită din indivizi
foarte vulnerabili. Remarcând marea discordanţă
dintre puterea lor colectivă şi fragilitatea statutară a
jurnaliştilor, în poziţie de inferioritate atât faţă de
intelectuali cât şi faţă de politicieni totuşi, în
colectiv, jurnaliştii pot distruge, în timp ce
individual sunt mereu în pericol.
4. "Tirania" comunicării
Difuzarea şi recepţionarea informaţiei cu
viteza luminii face ca spaţiul în care trăim să se
comprime - toate procesele se accelerează, ştiinţele
nu-şi mai pot anticipa evoluţiile, iar evaluarea
acţiunilor este dificilă. Esenţialul nu mai constă în
maximizarea circulaţiei şi recepţiei informaţiei ci în
viteza de reacţie, de calcul, faţă de situaţiile
apărute, care pun în evidenţă noi tipuri de
cauzalitate în relaţiile sociale din ce în ce mai
mondializate48. Când consecinţele geopolitice şi
culturale, ca evenimente planetare, se înlănţuiesc,
important este de a sesiza sensul acestora. Or,
abundenţa evenimentelor nu facilitează deloc
sesizarea sensului. Ne-am obişnuit cu o gândire ce
avea ca fundament certitudinea, ce are dificultăţi de
a înţelege un proces mondial incert, cu evenimente
surpriză care ruinează perspectiva viitorului.
Fundamentul incertitudinii în fizica quantică,
banalitate pentru oamenii de ştiinţă, este un
46
Gilles Ménage, L'oeil du Pouvoir (1981- 1986), vol. I,
Paris, Fayard, 1999, p. 573, 783
47
Jean Marie Cotteret, Gouverner, c’est paraître,
Paris, PUF, 2002, p. 175
48
Zaki Laďdi, Le Temps mondial, Editions Complexe,
1997 p. 15
22
fundament cu care nu suntem pregătiţi a opera mai
ales în ştiinţele sociale, istorice, determinate de
procese lente, dar vom fi obligaţi de a-l lua în
considerare, cu atât mai mult cu cât este cunoscut
că unele particule din corpul nostru circulă cu
viteza luminii.
Cultura privită ca un complex de norme,
simboluri, mituri, imagini care pătrund în intimitatea
noastră structurându-ne instinctele şi orientările
emoţionale, se industrializează, colonizează spiritul
uman prin multitudinea şi varietatea informaţiilor şi
imaginaţiilor răspândite prin tehnica difuzării, în
special prin presă şi televiziune.
În faţa ecranului participăm vizual şi
spiritual la spectacolul lumii fără a avea vreo relaţie
concretă. Spectatorul priveşte, de altfel ca şi atunci
când citeşte un ziar, fiind detaşat fizic de spectacol,
într-o poziţie pasivă. De aceea spectacolul modern
a fost apreciat49 ca o mare "prezenţă", dar şi o mare
"absenţă". Telespectatorul devine o fiinţă
abstractă într-un univers abstract.
Nimeni nu mai contestă faptul că cine
"controlează comunicarea" controlează societatea.
Comunicarea şi politica sunt intim legate între ele.
Comunicarea a devenit un instrument de cucerire a
puterii astfel încât orice tentativă de preluare a
puterii este de neconceput fără sprijinul organelor
de comunicare orale sau scrise. Pe de o parte,
radioteleviziunea a devenit un instrument al Puterii,
ceea ce îl îndreptăţea pe Alain Peyrefitte să afirme
că "televiziunea este guvernul în sufrageria oricărui
francez"50, iar pe de alta, sub presiunea concurenţei
dar şi stimulată de anumite interese, informaţia se
abate de la menirea ei fundamentală, devine o
simplă marfă, abundentă dar vandabilă, a cărei
calitate nu mai este aceea de a fi adevărată ca să
prezinte interes pentru publicul larg. Preluarea de
către televiziune a vârfului de lance al informaţiei
cu pretenţia de a prezenta "istoria în mişcare" prin
mijlocirea imaginii a produs un puternic impact
asupra registrului afectiv şi sentimental al
cetăţenilor, solicitându-le mai mult inima decât
raţiunea. Sesizând fascinaţia produsă de imagine,
producătorii acesteia supralicitează o preferinţă, de
altfel foarte îndoielnică a cetăţeanului, deja
manifestată pentru presă, concentrându-se cu
precădere la prezentarea faptelor de violenţă,
catastrofe, suferinţe, un veritabil spectacol al
mizeriei sociale în detrimentul altor informaţii,
desigur mai importante şi utile, care devin, prin
aceasta, invizibile. Oricât de paradoxal ar părea,
tocmai la apogeul liberei circulaţii a informaţiilor
49
Edgar Morin, L’esprit du temps, nécrose, Paris,
Bernard Grasset, 1962, p. 16
50
Jean Jacques Becker, Crises et alternances - 1974 - 1995,
Paris, Seuil, 1998, p. 46
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
pe fondul excesului, al saturării, se instalează,
inconştient sau nu, o nouă formă de cenzură, mai
discretă, dar eficace, aceea a paravanului. Un
eveniment este folosit să ascundă un altul prin
marginalizare sau ignorare, sfârşind, aberant, ca o
informaţie să ascundă o informaţie. Cu cât se
comunică mai mult cu atât se informează mai puţin
(Bernard Langlois)51.
Informaţia are menirea să reducă sau să
înlăture incertitudinea, prin aportul ei putându-se
alege între alternative sau orienta în anticiparea
unor evenimente. Comunicarea nu poate fi înţeleasă
fără transmiterea unui mesaj, explicit şi univoc,
care să o facă comprehensibilă. Or, experienţa a
demonstrat că iluzia, de a înţelege sau de a fi
înţeles aceste mesaje a fost şi rămâne la originea
neînţelegerilor şi conflictelor - situaţie mai gravă
decât lipsa oricărei comunicări. Societăţile actuale,
societăţi reale de comunicare, fără bariere, deci
democratice, ridică problema comunicării la nivelul
tărâmurilor ştiinţifice, atât de analizate în congrese
şi publicaţii. Pentru a înţelege influenţa imensă a
invadării comunicării în viaţa tuturor trebuie
analizat cine şi ce comunică, pentru ce şi cum,
aceasta se realizează. Abundenţa informaţiilor duce
paradoxal la saturare, la refuz de recepţionare, la o
situaţie sinonimă cu dezinformarea.
În secolul comunicării planetare52, se constată
că se comunică mai puţin decât înainte, oamenii
izolânduse din ce în ce mai mult. Într-un ziar din
SUA, în 1998, un articol intitulat "Izolarea creşte prin
folosirea Internetului" sublinia acest paradox.
O eroare gravă este şi aceea că se pleacă de
la ideea că toţi consumatorii de hrană
informaţională înţeleg ceea ce li se oferă. Or, pe de
o parte, imperativul vitezei circulaţiei informaţiilor
face imposibilă funcţionarea democratică a opiniei
publice prin lichidarea judecăţii, în favoarea
reflexului, iar pe de altă parte, oamenii deşi trăind
în aceeaşi epocă, din punct de vedere intelectual nu
sunt în mod necesar contemporani între ei, pentru a
reacţiona relativ unitar, astfel încât opinia publică
se transformă într-un instrument în mâinile unor
forţe de multe ori obscure.
Dar ceea ce este şi mai grav este încălcarea
uneori a acţiunii profesionale prin trucaje de reportaje
- de anchete prin care se scenarizează "o realitate"
inexistentă în scopul obţinerii unui efect spectacular,
un rafinament artistic care să compenseze lipsa de
sinceritate, Anumite tele revoluţii sunt considerate
excelente cazuri de şcoală de propagandă reuşită şi au
făcut obiectul a numeroase studii a unor centre de
51
Ignacio Ramonet, op. cit., p. 130
52
Janine Beaudichon, La communication, processus, formes
et applications, Paris, Armand Colin, 1999, p. 10 şi urm.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
cercetare specializată în politici de dezinformare53.
Eroarea care se instalează în domeniul public nu-l
mai părăseşte niciodată, ea transmiţăndu-se
ereditar, sfârşeşte prin a face istorie.
Dacă pentru scriitori recomandarea lui
Orson Welles de a nu accepta niciodată ca un
adevăr să-i împiedice să scrie o bună istorioară este
firească şi nedăunătoare în domeniul creaţiei
artistice, în domeniul comunicării informaţiilor,
acest lucru este inadmisibil, iluzia adevărului
trebuind exclusă.
Vladimir Volkoff54 apreciază ca fiind
nocivă inacţiunea statului în stăvilirea dezinformării
consumatorilor de informaţii şi nu vede de ce nu
procedează în acelaşi chip ca în cazul asigurării
alimentării sănătoase sau a farmacopeei netoxice.
Recomandarea ca adevărul să fie luat în serios ne
aminteşte întâmplarea din trecutul îndepărtat când un
om plin de virtuţi a fost imobilizat şi devalizat de
către nişte tâlhari. Asigurându-i că nu mai are nici un
gologan asupra lui în afară de cei luaţi, acesta a cerut
să fie eliberat şi astfel a putut să-şi vadă de drum.
Depărtându-se, a descoperit în fundul buzunarului
încă un gologan. Imediat s-a reîntors la grupul de
tâlhari pentru a le preda acest ultim gologan
deoarece nu suporta ca "o falsă informaţie să iasă din
gura sa Se non è vero è bene trovato".
Manipulările confirmate, cât şi cele
presupuse, nu puteau rămâne nesesizate şi
nesancţionate de către cetăţeni, ale căror
sentimente de scepticism, neîncredere au deschis
era bănuielii, a dubiului.
Consideraţi ca făcând parte dintr-o aşa-zisă
putere în stat, comparaţi cu oamenii politici,
jurnaliştii, comentatorii, au fost aureolaţi ca nişte
"cavaleri ai adevărului, eroi pozitivi". Ideologia
comunicării pare a fi atins zenitul său, unde toate
calităţile se transformă în defecte "virtuţile în
viciu". Potopul de informaţii sufocante oboseşte şi
obnubilează evaluările corecte, exercitând o
veritabilă şi insuportabilă tiranie şi de aceea nu este
de mirare nivelul scăzut de credibilitate, rezultat din
sondajele publice, la care au ajuns în universul
nostru în care totul este adevărat, ca şi contrariul
său. Totuşi, nu se poate ignora că mijloacele de
comunicare moderne au creat posibilităţi reale
pentru "cetăţeanul saturat" de retorica oamenilor
politici care jonglează adesea cu idei ce nu le
aparţin şi pe care le uită după ce le-au formulat, de
a-şi dobândi cuvântul politic, cuvânt autentic în
raport cu cel prin reprezentare, indirect, raţionalizat,
53
Henri Pigeat, Jean Huteau, Déontologie des médias,
Economica/Editions UNESCO, p. 358
54
Vladimir Volkoff, op. cit., p. 284
23
 Studii, opinii, informări
distant. Cuvântul nu serveşte numai la exprimare ci
şi la a gândi55.
În fine, ar mai trebui subliniat şi că în
dorinţa de captare a preferinţelor oamenilor, în
ultimul timp, s-au folosit şi mijloace insidioase de
propagandă favorizate de ultimele cuceriri
ştiinţifice legate de influenţele neperceptibile
conştiinţei asupra comportamentului. În prezent,
noţiunea de "percepţie fără conştiinţă", percepţie
subliminală este acceptată şi anumite tehnici au
deja aplicări ştiinţifice, educative şi terapeutice.
Prin percepţie subliminală se înţelege
posibilitatea ca stimuli foarte slabi (auditivi sau
vizuali) pentru a fi detectaţi conştient, să afecteze
totuşi funcţia perceptivă sau cognitivă. Ca de atâtea
ori în istoria progresului ştiinţific şi cea referitoare
la inconştientul cognitiv, aceasta a fost folosită şi
nepotrivit. Astfel, este cunoscut interesul opiniei
publice, în 1990, când Tribunalul corecţional din
Paris a fost sesizat de către un cetăţean care
pretindea că votul său a fost influenţat cu ocazia
alegerilor prezidenţiale din 1988, prin fotografia
preşedintelui-candidat Mitterand "ascunsă" în
genericul postului de televiziune Antena 2. Această
imagine a fost difuzată - la o viteză nesesizabilă
vizual, dar susceptibilă să influenţeze
subconştientul - de mai multe ori pe zi, timp de 8
luni. Acţiunea a fost respinsă de tribunal pe
considerentul că în Codul electoral nu există o
prevedere care să incrimineze manevrarea
frauduloasă în scopul modificării rezultatului
scrutinului decât faptele comise în ziua votării.
Posibilitatea, ştiinţificeşte dovedită, de
manipulare a unor atitudini şi comportamente, în
aşa fel încât indivizii să nu fie conştienţi nici de
sursa de influenţă şi nici dacă sunt realmente
influenţaţi, pune probleme atât juridice cât şi etice.
Actualmente este unanim recunoscut că folosirea
imaginilor difuzate sub nivelul de percepţie, în scop
de propagandă - politică, comercială, frizează
violarea constituţiei, prejudicierea liberului arbitru
şi în perspectivă poate genera fenomenul, tot mai
studiat, al percepţiei sociale fără conştiinţă 56.
Susţinută de UNESCO, o anchetă care a
durat 18 luni vizând 68 de ţări a fost finalizată în
anul 2000, într-o lucrare laborioasă în care sunt
expuse practici, soluţii, instituţii, de natură să
încurajeze o conduită deontologică şi democratică
a jurnalistului.
Mass-media este considerată în prezent,
atât un instrument de iniţiativă socială, dar şi un
55
Bertrand Buffon, La parole persuasive, Paris, PUF,
2002, p. 71
56
A. Channouf et M. F. Pichevin, Le pouvoir
subliminal: Influences non conscientes sur le
comportement, Lausanne, Delachaux et Niestle, 1998
24
element perturbator şi o contraputere, uneori
involuntară, alteori conştientă, cu tendinţa de a se
plasa deasupra statului. Opinia publică nu mai este
satisfăcută de modul în care jurnalistul se foloseşte
de libertatea sa provocând o criză de încredere, mai
ales când se constată că sub presiunea profitului
jurnalismul se perverteşte.
În scopul stopării degradării acestei stări
alarmante se încearcă definirea unor valori raportate
la onestitatea intelectuală, la verificarea exactităţii
relatărilor, la respectul datorat persoanelor şi la mai
multă moderaţie, toate sub semnul acestei "ştiinţe a
datoriilor" care este deontologia (termen inventat în
1834 de către J. Bentham).
În domeniul legislaţiei domină două mari
concepte cu privire la deontologia jurnalismului,
una în care aceasta este asumată de către
profesioniştii înşişi şi cealaltă în care sistemul
politic, în anumite limite, are rolul de diriguitor sau
de judecător. Astfel, în SUA, primul amendament
la Constituţie interzice Congresului, fără excepţii,
de a vota vreo lege care ar implica limitarea
libertăţii presei. Această concepţie a rămas
singulară întrucât în cvasimajoritatea statelor -
influenţate de Montesquieu care admitea limitarea
libertăţii în cazurile prevăzute de lege - se permite
îngrădirea libertăţii de exprimare, dacă se
constată un abuz, iar acest abuz este interzis prin
lege. (De exemplu în Franţa, în 1999, când s-au
introdus dispoziţii severe cu privire la prezumţia de
nevinovăţie s-a interzis fotografierea sau filmarea
suspecţilor încătuşaţi).
Pentru salvgardarea independenţei
jurnalistului - a instituţionalizării integrităţii - se
formează consilii de presă, adevărate "tribunale de
onoare" care nu numai că stabilesc anumite reguli
dar fac ca ele să fie respectate. În alte ţări,
instrumentele de reglementare mediatică se
stabilesc prin legi, dar care garantează o
independenţă de nimeni contestată. În general,
codurile şi consiliile de presă constituie două
mecanisme deontologice legate între ele. În 1998, la
Istanbul, s-a studiat redactarea unui Cod
internaţional de deontologie şi fezabilitatea unui
Consiliu de presă mondial, competent să judece
litigiile deontologice de informare transnaţională.
Un alt aspect controversat este acela dacă
sondarea opiniei publice avantajează sau nu
dezvoltarea democraţiei. Unii spun că analiştii
numără firele de nisip dintr-o colivie pentru a
încerca să stabilească cât nisip este pe plajă. Ei ar fi
devenit în prezent pentru politicieni ceea ce era
oracolul din Delphi pentru vechii greci sau Merlin
pentru regele Arthur. Practica sondajelor a fost
situată între ştiinţă şi politică, unii contestând-o
susţinând că "nu se guvernează prin sondaje", alţii
că ar avea caracter ştiinţific. Cei care le contestă
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
afirmă că ele sunt departe de a înregistra o opinie
publică preexistentă, ci ar contribui la "fabricarea"
opiniilor, folosind, ca şi în politică, de altfel,
deturnările de sens. G. Gallup în cartea sa "The
pulse of Democracy" a subliniat însă rolul pozitiv al
sondajelor în limitarea impactului propagandei prin
faptul publicării "adevărului" rezultat din
investigaţii. Alţii cred că aceste sondaje sunt o
tragedie a democraţiei prin faptul că unele
previziuni sau pronosticuri în procesul electoral
sunt acceptate ca inevitabile, determinând pe unii
electori să renunţe la vot. Toţi sunt însă de acord că
aprecierea lor trebuie să ţină seama de faptul că
realitatea unei zile nu este aceeaşi cu a zilei
următoare. Cu ocazia altor sondaje, americanii îşi
exprimă nedumerirea atunci când sunt presaţi să
răspundă la întrebări la care cei care le pun nu
aşteaptă vreun răspuns corespunzător. În general,
electoratul nu crede că opiniile lor înfluenţează
realmente procesul decizional, încrederea în
Guvern scăzând de la 75% în 1960, la 44% în
199657. Experţi în sociologia electorală cu ambiţia
garantării ştiinţifice a cifrelor pe care le dezvăluie
au invadat viaţa politică devenind, după mass-
media, o a 5-a putere în stat. Politicienii care
guvernează obsedaţi de sondaje se încadrează
perfect definiţiei date de Platon demagogului care
studiază pasiunile şi schimbările de opinie în loc să
se ocupe de studierea problemelor obiective şi nu
de reflectarea lor sau să facă să prevaleze interesul
general pe termen lung şi nu să satisfacă dorinţele
grupurilor de presiune sau ale unui electorat, de
multe ori necunoscător al propriului interes.58
În Franţa, marile sondaje efectuate de
SOFRES59 din anul 2000 dezvăluie multiple
paradoxuri. Opinia publică are încredere în
instituţiile democratice - o încredere instituţională -
dar nu şi faţă de politică, un procent de 70% nu au
sentimentul că sunt bine reprezentaţi de partidele
politice şi tot atâţia nu se prezintă la vot. Activitatea
politică ca atare este apreciată drept o activitate
onorabilă de către 58% dintre francezi, în timp ce
64% cred că politicienii sunt corupţi. În ceea ce
priveşte reforma în justiţie, 66% dintre electori
judecă drept o anormalitate faptul că Preşedintele
ţării nu este supus dreptului comun, atât pentru
faptele comise înainte de mandat cât şi pentru cele
săvârşite în timpul mandatului. Concluzia
majorităţii rămâne că şi judecătorii se pronunţă
determinaţi politic. Ce fel de stat democratic este
57
Kenneth F. Warren, In defense of public opinion,
Westview Press, 2001, p. 57, 105
58
Philippe Nemo, Histoire des idées politiques dans
l’Antiquité et au Moyen Age, Paris, PUF, 1998
59
Olivier Duhamel, Philippe Méchet, L’état de
l’opinion, Paris, Seuil, 2001, p. 67
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
acela, se întreabă Jean Montaldo60- după ce în
prealabil scrisese lucrarea „Lettre ouverte d’un
„chien” à Fr. Mitterrand au nom de la liberté
d’aboyer”- care permite judecătorilor să pună
întrebări pertinente şi legitime, dar nu să le confere
şi mijloacele de a li se răspunde din cauza
slăbiciunilor instituţiilor şi ale dreptului.
Independenţa judecătorilor este o cucerire, dar nu a
democraţiei, ci a moralei.61 De asemenea, se discută
şi impactul pe care îl are "dreptul de a manifesta"
care s-a impus ca o piatră unghiulară a democraţiei
cu aceeaşi forţă ca şi votul universal, dar în alte
circumstanţe. S-a pus întrebarea dacă apariţia
acestei practici în scena politică a unui stat în criză
ameninţă întrucâtva legitimitatea votului universal
sau nu este altceva decât o expresie a consensului şi
un mijloc de adaptare permanentă a democraţiei
faţă de contradicţiile pe care le traversează. S-a
arătat62 că în prezent aceste manifestări au aspectul
unei modalităţi consensuale care permit ca anumite
crize majore să se rezolve în cadrul instituţiilor
existente, guvernele, în realitate, sprijinindu-se mai
mult pe influenţa străzii.
În prezent, doctrina distinge trei modele de
informare:
- "strong democracy", în accepţiunea
democraţiei ateniene care se poate realiza numai
prin accesul general şi ieftin la informaţii,
presupunând o comunicare deschisă între politicieni
şi cetăţeni şi o interacţiune activă; implicarea în
democraţie devine eficientă prin promovarea unei
culturi într-un "spaţiu public virtual";
- "populist democracy" în care informaţia
este exploatată de către topul politic pentru
asigurarea consensului popular, accesul la
informaţii devenind un expedient politic, ce tinde
mai mult spre controlul comunicării;
- "consumer democracy" reprezintă
răspunsul la problemele legate de managementul
politic în sensul că, plecând de la ideea că interesele
personale vor putea fi protejate numai dacă
individul are şi mijloacele să le protejeze, se
revendică o amplă informare asupra serviciilor
publice şi mai puţin asupra marii politici
economice, a securităţii.
În practică, însă, se apreciază că facilităţile
oferite de democraţia „electronică” sunt
rudimentare63. Se susţine că ele ar servi mai mult
intereselor birocraţiei şi în general interesului
60
Jean Montaldo, Mitterrand et les 40 voleurs, Paris,
Albin Michel, 1994, p.200
61
Maurice Druon, Ordonnances pour un Etat malade,
Paris, éd. De Fallois, 2002, p.75
62
Danielle Tartakowsky, Le pouvoir est dans la rue, Crises
politiques et manifestations, Paris, Aubier, 1998, p. 223
63
Christine Bellamy, John A. Taylor, op. cit., p. 105
25
 Studii, opinii, informări
politic, decât constituie o bază logică de modernizare
a regimului existent. Există, într-adevăr, pericolul ca
prin comunicarea monologică să se deschidă calea
spre o mai eficientă manipulare, ceea ce ar consemna
"divorţul" de baza socială a unor acţiuni comune.
Dar şi "democraţia de public", prin comportamentul
individual neuniform, spontan şi uneori agresiv îi
constrânge pe politicieni să se plieze unor reţete
dictate de piaţă. Pe de altă parte, absenteismul devine
tot mai accentuat, şi în consecinţă, partidele pierd din
aderenţa la public din cauza proliferării asociaţiilor
extrapolitice cu preocupări limitate. În Anglia, de
exemplu, societatea regală pentru protecţia păsărilor
depăşeşte numărul membrilor partidului laburist64.
Se încearcă o reconectare între speaker şi
ascultător pentru facilitarea unei politici de dialog şi nu
de monolog. O mass-media interactivă ar contribui la
renaşterea interesului în "democraţia electronică", o
trecere de la o media interpasivă la o media interactivă
şi, aceasta începe a fi sesizată prin folosirea tot mai
largă a Internet-ului - reţeaua reţelelor de comunicare.
Jean Budge65 explică de ce metoda democratică de
luare a deciziilor - votul direct - nu s-a bucurat de prea
multă consideraţie, fiindcă era apreciat ca impracticabil.
Din lipsa posibilităţii de a fi alături, faţă în faţă, la
discuţii, democraţia directă s-a dovedit imposibilă,
preferându-se formele de reprezentare. În condiţiile în
care mijloacele de informare şi comunicare s-au
dezvoltat, nu s-ar putea reforma şi instituţiile politice?
Există părerea că a sosit timpul ca democraţia
reprezentativă şi cea directă să îngroape diferenţele
specifice, să conlucreze, recunoscând ce au în comun
ca fiind mai important decât ceea ce le separă.
Importanţa de a avea o idee precisă despre
un anumit lucru, precum şi o reacţie identică faţă
de ignoranţa proprie sau a celorlalţi rezultă
sugestiv din anecdota lui Nastratin care, găsind în
deşert o busolă şi-a întrebat tovarăşii de drum dacă
ştiu ce ar putea fi acel obiect. La răspunsul lor
negativ, Nastratin a izbucnit în hohote de plâns,
după care s-a pornit să râdă până la lacrimi. Întrebat
de nedumeriţii lui prieteni ce s-a întâmplat, acesta
le-a răspuns: Am plâns de ignoranţa voastră crasă,
dar apoi am râs, când mi-am dat seama că nici eu
nu ştiu66. Ştiinţa a luptat constant împotriva erorilor
şi în special contra „opiniilor” pe care le consideră
obstacole epistemologice67. Ultimul deceniu, în
condiţiile unui constant şi îngrijorător declin de
64
Guy Hermet, La Démocratie (un exposé pour
comprendre, un exposé pour réfléchir), Paris,
Flammarion, 1997, p. 57
65
Jean Budge, Direct democracy în David Held, op. cit., p. 136
66
Jean Claude Carrière, Le cercle des menteurs, Paris,
Plon, 1998, p. 312
67
Gaston Bachelard, în: Anthologie- Les grandes
questions de la philosophie, Delagrave, 2001, p.361
26
participare a cetăţenilor la viaţa politică a stârnit
incitante discuţii asupra problemei efectului pe care
îl poate avea tehnologia informaţiei şi comunicării
în raport cu democraţia. S-au efectuat experienţe pe
plan local, în special în SUA., dar şi în unele ţări
din Europa68, în scopul îmbunătăţirii contactului cu
cetăţenii, atât printr-o mai bună informare şi
transparenţă cât şi prin crearea posibilităţii
deliberării şi luării de decizii. Astfel, în Grecia, în
1992, s-a lansat un program pilot (Reţeaua
Pericles), dar şi în Germania şi Italia unde, prin
utilizarea ordinatoarelor s-a experimentat
interacţiunea într-un sistem în care, toţi participanţii
cu aceleaşi drepturi şi posibilităţi puteau constitui
identităţi colective. Totuşi, rezultatele pe ansamblu
sunt nesemnificative în lipsa unei iniţiative politice
la orizontul căreia să se pregătească terenul unei
implicări democratice a cetăţenilor prin intermediul
noii tehnologii. Utilizarea, încă elitistă a celor care
îşi pot permite interacţiuni în spaţiul virtual
schimbă într-adevăr speranţele unei mai bune
mobilizări politice, dar creează dezavantaje prea
vizibile faţă de majoritatea neconectată.
Liberdemocraţia nu va fi în măsură să contribuie
la democratizarea întregii societăţi decât într-un
context politic care să garanteze universal atât
dreptul cât şi posibilitatea practică de conectare la
modernele sisteme informaţionale. Fără unitatea
cunoştinţelor - sau cum spunea Diderot, fără
unitatea fizicii, a moralei şi a poeticului, singura
alternativă care rămâne umanităţii este barbaria.
Dacă "tehnologia va salva sau nu democraţia"
aceasta se va vedea numai dacă actualele instituţii
politice, exploatând noile forme de comunicare îşi vor
reînnoi legitimitatea, restabilindu-şi astfel locul lor în
centrul politic democratic.
Însă, o dată cu creşterea şi centralizarea
mass-mediei de masă, putere redutabilă ce
controlează informaţia şi comunicaţia distribuită în
lume prin Internet-ul, evident inegalitar, universul
nostru este ameninţat de o gândire unică, de
monopolul cunoaşterii, care nu ar fi altceva - se
afirmă - decât o nouă armă a ţărilor bogate în
scopul dominării pieţei, devenită esenţialmente
financiară69. Oricât de adevărat ar fi că oamenii fac
istoria, deşi se afirmă că şi istoria modelează
oamenii, din nefericire, de cele mai multe ori,
aceştia nu prea sunt conştienţi ce fel de istorie fac.
Omul modern, dominat de o ştiinţă şi tehnologie ce
pătrunde tot mai adânc în esenţa lucrurilor, îşi duce
existenţa în incertitudini sau numai în privinţa
propriei sale definiri, dar şi în efortul de a se sprijini
68
Roza Tsagarousianou, Damian Tambini, Cathy
Bryan, Cyberdemocracy, Londra, Routledge, 1998
69
Albert Samuel, Comprendre le 20 e siècle, construire
le 21e: Chronique sociale, Lyon, 2001, p. 61
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
pe o acceptabilă teorie a valorii. Într-o societate
copleşită de atâtea informaţii, într-un univers
produs de inventivitate în care se foloseşte mai mult
inteligenţa decât materia devine aproape imposibil
de a fundamenta corect o teorie generală a valorii
care să permită evaluarea capitalului intelectual, în
condiţiile noi de apropriere a bunurilor şi serviciilor
dematerializate.
Pe de altă parte, încrederea în forţele
spontane ale pieţii libere, ia aspectul unui nou mod
de organizare a vieţii colectivităţilor, până în cele
mai mici detalii, eliberat de ingerinţa politică.
Evidenta deplasare a centrului de gravitate de la
politic spre economic poziţionează economicul ca
fiind singura dimensiune dominantă. Mondializarea
capitalismului, facilitată de constituirea unui
imperiu mondial al comunicaţiilor stimulează până
la exces ideea de consum şi aceasta prin contribuţia
publicităţii - concepută ca o maşină modernă de
fabricare şi distribuire de imagini vizuale astfel
încât să obţină adeziunea sau cel puţin, pentru a
reţine atenţia destinatarilor. Or, din însuşi
conţinutul noţiunii de "consum ca satisfacere a
nevoilor prin utilizarea bunurilor şi serviciilor”,
rezultă că nu poate fi neglijată nici semnificaţia
degradării iremediabile. Tocmai acest ultim aspect,
o autofagie în care totul se consumă, îndrituieşte pe
unii analişti70 să considere, că s-a operat, ca efect al
democraţiei, trecerea de la "societatea de consum"
supusă criticii încă din 1970, la "societatea de
consum de sine", cu consecinţe imprevizibile.
5. Tendinţa de descentralizare a puterii
Un aspect foarte discutat în doctrină este
acela al rolului asociaţiilor într-o democraţie.
Asociaţia - grupare a unor persoane private,
iniţiatoare a unor acţiuni bine determinate privind
anumite proiecte politice sau de rezolvare a unor
situaţii de urgenţă socială este o punte de legătură
între social şi politică, o realitate concretă a
democraţiei locale. Prin aceste asociaţii se
urmăreşte politizarea formelor de intervenţie în
spaţiul politic, prin înlăturarea monopolului
instituţiilor politizate. Acceptând punctul de vedere
a lui Michel Foucault potrivit căruia omul este mai
mult gândit decât gândeşte şi mai acţionat decât
acţionează, politica solidarităţii conectate
semnificaţiilor politice permite o mai eficientă
articulare a societăţii civile cu societatea politică.
Descentralizarea accelerată a modernităţii
ar trebui să conducă, prin efort persistent şi la o
depersonalizare a puterii. Dezamăgirea electorilor
faţă de prestaţiile candidaţilor pe care i-au votat se
70
Dominique Quessada, La société de consommation
de soi, Ed. Verticales, 1999, p. 19
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
răsfrânge, în primul rând, asupra unor lideri care
întruchipează "personalizarea puterii", faţă de omul
sau echipa care aspiră să dirijeze naţiunea şi care ţin
în umbră grupul mai numeros, dar mai puţin
omogen al reprezentanţilor din circumscripţii.
Sprijiniţi, uneori, de forţa mistificatoare a mediei
ori de fantasmele ideologiilor, charisma unor
conducători creează mituri moderne, efemere este
drept, dar cu consecinţe semnificative. Această
realitate a provocat o eclipsă a parlamentelor în
procesul legislativ, care deseori sunt puse în faţa
unor "pachete" gata făcute, foarte dificil de a fi
modificate dincolo de o anumită limită pe care
iniţiatorul este dispus să o consimtă71. Alain72 vedea
în democraţie un efort constant al guvernaţilor
contra abuzurilor puterii. Împotriva unei guvernări
"suspecte în esenţa ei", conta în primul rând pe
deputatul din circumscripţia administrativă.
De aceea, una dintre primele priorităţi
pentru o reînnoire a democraţiei a fost transferarea
unor atribute ale puterii către forumurile locale, în
scopul de a îmbunătăţi accesibilitatea la serviciile
publice73, pentru o mai bună coordonare şi evident
pentru un control mai eficient. Multe ţări din
Europa, care consideră ca vitală o democraţie
viabilă au întreprins măsuri de descentralizare,
printre care în Scandinavia74, unde s-a introdus,
experimental, un "guvern local liber cu autonomie
şi iniţiativă deplină". În Anglia, unde guvernele
locale sunt considerate a fi "sângele vieţii
democraţiei engleze"75, înmulţirea guvernelor
locale "nealese" a fost încurajată de Guvern76 care a
apreciat că aceste agenţii nealese au ca scop
raţional să preia o serie de responsabilităţi de la
autorităţile locale. Transferul de putere obţinut prin
alegeri directe, către guverne locale aşa-zisele
"guangos" (quasi-autonomous non guvernamental
organisations) este manifestarea unui nou
management, cu mare impact asupra serviciilor
publice şi rol deosebit în politica legislativă a
guvernului, prin faptul influenţării masive a unor
opinii locale autorizate.
Deşi criticate de unii ca un "deficit
democratic" ele nefiind organe "alese", totuşi, ca
urmare a unei bune selecţionări, aceste "guangos"
71
Encyclopaedia Universalis, vol. 17, p. 37
72
Jean Jacques Chevallier, Yves Guchet, Les grands
oeuvres politiques de Machiavel à nos jours, Paris,
Armand Colin, 2001, p. 297
73
Steward Ramson, John Steward, Management for the
public domain, Londra, St. Martin's Press, 1994, p.128
74
Richard Batley, Garry Stokes, Local government in
Europe, Londra, Mac Millan, 1991
75
Bill Jones, Dannis Kavanagh, British politics today,
Manchester University Press, 1998, p. 208
76
Garry Stoker, The politics and local gouvernement,
Londra, Mac Millan, 1991
27
 Studii, opinii, informări
sunt percepute ca "organizaţii naţionale
neguvernamentale - quasi autonome marcând o
creştere semnificativă a rolului individului în
gestionarea serviciilor publice77.
Regatul Unit al Marii Britanii este un stat
regionalizat, perceput de unii analişti ca o ţară
paradoxală78. O monarhie ereditară în care suveranul
nu are puteri politice directe, dar care şi-a câştigat şi
menţinut prestigiul în societate, un regim politic care
nu oferă cetăţenilor cuvântul decât pentru a-şi
desemna reprezentanţii într-o singură Cameră a
Parlamentului, care însă este cel mai onorat din
lume, aceasta ca şi guvernul sunt dominate în timpul
întregii legislaturi de către partidul majoritar
câştigător în alegeri, dar care nu împiedică opoziţia
să aibă o putere efectivă. Tocmai capacitatea de a
trăi cu aceste paradoxuri ar putea fi secretul
permanenţei sistemului politic britanic.
Deşi se recunoaşte că în ţările democratice
intervenţiile statului au destabilizat adesea
sistemele tradiţionale de reprezentare teritorială şi
că descentralizarea este un instrument de slăbire a
statului modern, un mijloc de a respecta diversitatea
teritorială totuşi, unii analişti79 au formulat unele
rezerve, evidenţiind unele paradoxuri în procesul
descentralizării în special în Germania, Anglia,
Belgia cu specificităţi foarte marcate. Se remarcă
astfel că, nicăieri nu s-a rezolvat conflictul privind
împărţirea competenţelor, ba chiar acesta a fost
accentuat, întrucât, au fost cazuri când s-a transferat
o mai mare competenţă unor oameni politici
implantaţi într-o anumită regiune dominată de un
singur partid. În plus, în discursul regionalist
transpare ideea impunerii ca legitimă a unei noi
definiţii a frontierelor, fapt ce pune în discuţie
principiul solidarităţii naţionale. Menţionăm că în
ceea ce priveşte conceptul "Europei regiunilor"
acesta este fundamentat, în primul rând, pe
aspectele economice şi în al doilea rând, pe cultură
(limbă, valori identitate) prin care se evită
reflectarea unor societăţi divizate. Totuşi, Jean
Monnet şi-a exprimat regretul de a fi început
Uniunea prin economie şi nu prin cultură.
Diversitatea intereselor regionale implicând adesea
definirea regiunilor după limite teritoriale clare a
determinat şi strategii distincte. Unii doresc o
Europă a regiunilor în care o Cameră a regiunilor
ar veghea la autonomia instituţiilor regionale, alţii
preferă o "Europă cu regiuni" în cadrul căreia
77
Chris Skelcher, The appointed State - Quasi
governamental organisation and democracy,
Buckingham, Open University, Press, 1988
78
Charles Debbasch şi alţii, Droit constitutionnel et
institutions politiques, Paris, éd.Economica, 2000, p. 323
79
Patrich Le Galès, Christian Leguesne, Les paradoxes
des régions en Europe, Paris, éd. La Découverte, 1997
28
guvernele naţionale şi instituţiile europene să
coopereze într-un sistem de luare a măsurilor în
comun şi în fine, cei care cred că în lipsa realmente
a unei Europe cu regiuni, ar fi mai potrivit să se
vorbească despre o "Europă cu anumite regiuni".
Perspectivei unei mondializări oarbe, în
faţa terorii universalului, i se opune fidelitatea faţă
de "civitas" de "loculus", un umanism al localităţii,
comunitate de memorie, fără ca prin aceasta, să se
consacre o tribalizare retrogradă, ci o integrare vie
intre centru şi periferie, fiind reabilitată astfel,
noţiunea de identitate naţională.
Referitor la unele fenomene apărute însă în
marile oraşe, un celebru arhitect, laureat cu premiul
Pritzker (1994) echivalentul premiului Nobel în
domeniul arhitecturii, semnalează80 alături de alţii,
o regretabilă accentuare a segregării urbane. Oraşul,
ca şi în trecut de altfel, a fost şi este scena unui
teritoriu de luptă între tendinţele dezordonate ale
vieţii şi rigoarea constrângerilor din partea puterii
publice. Pe lângă fenomenele cunoscute în ce
priveşte accesul în anumite zone de habitat, de tipul
de locuinţă în funcţie de venituri sau apartenenţă la
distincte grupuri sociale, în unele metropole ca Los
Angeles, Sao Paolo, se generalizează, pe de o parte,
ghetourile centrale - inner city sau în împrejurimi,
iar pe de altă parte, cartiere privilegiate,
rezidenţiale. Or, această segregare urbană
reprezintă o dezintegrare socială, o indiferenţă,
dacă nu chiar o ostilitate, reciprocă, dintre grupuri,
manifestată concret prin refuzul solidarităţii sociale
- refuzul ralierii la sistemul de transport colectiv, pe
străzi amenajate ca simple culoare cu circulaţie
rezervată, refuzul de a accepta înfiinţarea de şcoli
publice. În mod vădit, lasă impresia unor enclave
fortificate, quasi-închise, controlate electronic şi
protejate de poliţie privată asociată cu poliţia
publică. Aceste microcosmosuri urbane generează
supărător "non relaţia”, evitarea, fiind o formă de
apartheid urban care respinge principiul egalităţii şi
liberei circulaţii, şi duce în final la erodarea ideilor
democratice atât de fragile, care pe zi ce trece pare
un lux intelectual şi nu urmarea unei profunde
reforme a gândirii. Este regretabil că unii oameni
marchează distanţele sociale care îi separă şi ridică
bariere de netrecut în calea celor care încă mai cred
că fac parte din aceeaşi lume. Aceste manifestări,
alături de multe altele, ilustrează actualitatea
atitudinilor analizate în profunzime încă din
trecutul îndepărtat, cum ar fi că ceea ce pare ciudat
la un străin este faptul că el nu este la fel ca „sine”
sau ca „noi”, motiv considerat suficient pentru a-l
face să devină „sine” sau ca „noi”, fie să dispară
sau să rămână marginalizat. Exarcerbarea acestui
80
Christian de Portzamparc, Vers le troisième âge de la
ville? în: Les clés de XXIe siècle, Paris, Seuil, 2000, p. 417
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări
cult al absolutului are drept consecinţă, acţiuni de
respingere, de excludere, în ciuda argumentelor că
tocmai deschiderea faţă de ceilalţi, chiar fără
interesul vreunei reciprocităţi, este o sarcină umană
prin excelenţă.
O menţiune aparte este rezervată
fenomenului contemporan al creşterii rolului
organizaţiilor neguvernamentale cunoscută sub
anonimul "ONG" atât în procesul mecanismelor de
ajutorare cât şi în procesul dezvoltării81.
Accentuarea politicii de liberalizare
economică concomitent cu procesul de
descentralizare politică, o dată cu plasarea protecţiei
individului în centrul atenţiei politice a determinat,
pe măsura reducerii rolului statului, creşterea
importanţei instituţiilor societăţii civile care încearcă
să umple vidul restrângerii atribuţiilor statale, în
procesul de descentralizare, democraţie şi guvernare
locală. Legitimitatea ONG este întemeiată pe statutul
lor, pe legile privind dreptul la asociere, pe baza
liberei alegeri a membrilor cât şi pe recunoaşterea de
către organizaţiile internaţionale.
După două secole în care accentul s-a pus
pe libertate şi egalitate, ONG-ul pune pe primul
plan, ideea de "solidaritate", încearcă să răspundă
celor mai nobile aspiraţii ale omului, ameliorarea
condiţiei umane, afirmând că, în fond, indivizii sau
grupurile de indivizi trebuie să decidă, în ultimă
instanţă, asupra viitorului lor.
Aceste organizaţii la nivel local, regional,
comunitar şi internaţional apar ca nişte "actori de
cooperare", adevărate "şcoli de cetăţenie" prin care
sunt exercitate drepturile recunoscute şi în special
"dreptul la responsabilitate". Relaţiile lor cu statul -
căruia i se reproşează că mai mult creează probleme
decât le soluţionează - sunt complementare prin
oferirea de servicii care să acopere lacunele
reformatoare, ca purtătoare de cuvânt pe lângă
organele de stat pentru ameliorarea acţiunilor
politice şi economice şi în fine de opoziţie alături de
grupele sociale interesate. Ia naştere, astfel, o
adevărată ştiinţă - praxeologia82 - o ştiinţă a
activităţilor umane organizate în sensul tentativelor
individuale sau colective de iniţiere şi realizarea
proiectelor de acţiuni prin asumarea
responsabilităţii şi capacitatea de activare a
resurselor imprimându-le direcţionări mai judicioase.
Cele mai dificile probleme de rezolvat în
practică sunt cele legate de aspectele internaţionale,
81
Claire Pirotte, Bernard Hussan, Entre urgence et
développement, Paris, Karthala, 1997 şi J. P. Deler, Y.
A. Furet, A. Piveteau, P. J. Roca, ONG et le
développement, Paris, Khartala, 1998
82
Thierry de Montbrial, L’action et le système du
monde, Paris, PUF. 2002
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
în cazurile de acorduri de ajutoare de urgenţă şi de
dezvoltare care pot provoca nemulţumiri.
Înţelegerea fenomenelor de criză provocate
de dezvoltarea, diversitatea acţiunilor de întreprins
impune o analiză atentă a concepţiei globale a
oricăror acţiuni de ajutor internaţional şi o pregătire
adecvată a responsabilităţilor asociaţiilor de
solidaritate a agenţilor care acţionează în cooperare,
finanţatori responsabili politici şi administrativi.
VII. Concluzii
Prin democraţie s-au exprimat elanurile
cele mai nobile, ea a fost însoţită, în dificilul ei
drum, de speranţe, dar şi ameninţată, a fost dorită
dar şi temută. Realitatea practică a democraţiei se
pare că este încă departe de a coincide cu
perspectivele ei ideale. Este mereu imperfectă, în
căutarea unor oameni superiori pentru a o aplica83.
Nu trebuie să se uite niciodată - spunea Peter
Leuprecht84 secretar general adjunct al Consiliului
Europei, la seminarul internaţional asupra toleranţei
de la Bucureşti în 1995, că "libertatea fără
democraţie rămâne sterilă". Dacă nu te ocupi de
politică, politica se ocupă de tine85. Desigur există o
onoare a politicii, dar şi o politică a onoarei.
Politica ne uneşte, opunându-ne, şi de
aceea apolitismul este o eroare. Ar fi o mare eroare
dacă în jurul terenului disputelor politice s-ar trasa
cordonul sanitar al abţinerii de la vot şi al
indiferenţei, deoarece, deşi dreptul la vot nu se
obţine prin merit, el se conservă numai prin
exercitare. Nu poate fi neglijată nici temerea că
apolitismul cronic poate degenera într-un
analfabetism politic dezarmant. A renunţa la
politică considerând-o activitate neglijabilă şi a
conta numai pe morală pentru eradicarea
inegalităţilor şi nedreptăţilor înseamnă să uităm
faptul că, deşi politica nu este o formă de altruism
totuşi, prin intermediul ei, statul a făcut
incomparabil mai mult pentru justiţie şi libertate,
decât din sentimente generoase. Pentru evitarea
unor asemenea atitudini pasive există tendinţe
vădite de deplasare a dreptului la libertatea de
exprimare spre un drept la informare, fondat
tocmai pe necesitatea ca cetăţeanul dispunând de
informaţii convenabile să poată juca un rol activ
într-o democraţie. Daniel Cornu este de părere că
dreptul la informare presupune şi obligaţia de a te
informa, ceea ce ar lărgi spaţiul public de dialog.
Lipsa unei culturi politice reale naşte însă pericolul
83
H. G. Commager, L'esprit américain, Paris, 1965
84
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Seminarul
internaţional asupra toleranţei, Bucureşti, 20-26 mai 1995, p. 31
85
Alain Lipietz, Qu'est-ce que l'écologie politique?
Paris, 1999, p. 27
29
 Studii, opinii, informări
de a antrena o democraţie, pentru ca în mod
democratic, să fie condusă greşit86. Trebuie să
admitem însă, că politica este o meserie, evident
profitabilă, apreciată numai după eforturile şi
rezultatele depuse şi obţinute pentru binele comun. De
aceea, trebuie să avem prudenţa, dacă nu
înţelepciunea de a nu ne face prea mari iluzii nici
asupra competenţei şi, nici asupra virtuţii celor aleşi87.
În acelaşi timp, oamenii mai trebuie să
înţeleagă, în situaţii sociale echivoce, dificile, chiar
imposibile, nemulţumiri provenite mai ales din
sărăcie, că numai ordinea reprezintă libertatea, iar
dezordinea duce la servitute, renunţând în acelaşi
timp la himera de a încerca să transpună în legi, o
perfecţiune care deocamdată le lipseşte. Proclamarea
libertăţilor impune şi perfecţionarea disciplinei.
În politică s-a demonstrat că nu există
niciodată "victorii finale". Ce ne rezervă viitorul
este riscant de prefigurat mai ales dacă ne-am
încrede în ce spunea Mark Twain că a prevedea este
dificil mai ales când previziunile se referă la viitor.
Un proiect democratic nu este corect de a fi pus la
îndoială numai pe baza constatării inegalităţilor în
fapt, pe bunul motiv că el este iniţiat tocmai pe
considerentul şi idealul de a trata politic şi juridic,
în mod egal, persoane realmente inegale, aceste
diferenţe constituind şi argumentele de tratare
inegală a persoanelor inegale.
La nivelul unei naţiuni, pregătirea pentru
democraţie presupune o cultură de reţinere, chiar
constrângere şi de voinţă de compromis atât din
partea majorităţii cât şi a minorităţii88. O generaţie
reprezintă lucrătorii unei ore, spunea în 1896,
Raymond Poincaré89, preocupaţi de o sarcină de
multe ori seculară, pentru a ajunge în ordinea
morală firească în care orice om să facă, fără a
pretinde să fie admirat, datoria pe care o are, nimic
ce ar putea fi injust, o datorie condiţionată quod
dubitas, ne peceris90.
Avantajul de nedepăşit al democraţiei nu
este atât garantarea păcii şi liniştii, cât consacrarea
dreptului de "a judeca" şi de a "reconsidera
judecata" asupra unor proiecte faţă de care nu există
niciodată o ultimă soluţie. Chiar şi umoristul ceh
Jan Werich91 după ce afirma că lupta împotriva
86
Philippe Kourilsky, op cit., p. 240
87
André Comte-Sponville, Présentation de la
philosophie, Paris, Albin Michel, 2000
88
La France en question, în "Revue française de
géopolitique", 1996, p. 465
89
François Roth, Raymond Poincaré, Paris, Fayard,
2000, p. 92
90
E. Kant, La réligion dans les limites de la simple
raison, Paris, J. Vein, 2000, p. 287
91
John Keane, Democracy and the Media - without
foundation, în David Held, op. cit., p. 244
30
stupidităţii celor care exercită, uneori, puterea este
"singura luptă omenească întotdeauna
zadarnică" ajunge la concluzia că această luptă,
totuşi, nu trebuie niciodată abandonată.
Viitorul democraţiei92 depinde de
regenerarea civismului, a solidarităţii şi
responsabilităţii, într-o lume nouă care
abandonează viziunea idilică de definire a omului
prin raţionalitate (homo sapiens, homo faber) fiinţa
umană, demonstrându-se, poartă în ea, bipolar,
caractere antagoniste. Omul este şi raţional şi
iraţional muncitor şi leneş, empiric şi inventiv,
econom şi risipitor, violent şi paşnic. Într-adevăr,
este nevoie de a ne civiliza teoriile, de a elabora o
nouă generaţie de teorii "deschise", raţionale,
critice, reflexive apte de autoreformare.
Democraţia, acest amestec de aspiraţii şi
frustrări, aliaj din libertăţi şi variate constrângeri,
dacă nu poate fi definită acceptabil, poate fi în
schimb, înţeleasă şi învăţată, mai puţin prin
răscolirea bibliotecilor în speranţa găsirii formulei
ideale, ci mai mult din realităţile pe care le oferă
viaţa în pieţe şi cămine, tribunale şi spitale. Ea se
va dezvolta prin conflicte de idei şi opinii, chiar
critice şi deviante, deoarece respectarea diversităţii
o fereşte de a fi caracterizată, nu fără temei, ca o
dictatură a majorităţii asupra minorităţii.
Democraţia ne condamnă la libertate
impunându-ne o responsabilitate nelimitată a
conştiinţei. Capacitatea omului de a înţelege justiţia
face democraţia posibilă, dar se pare că numai
înclinaţia spre injustiţie face democraţia
necesară93. Georges Balandier94 evidenţiază
caracterul paradoxal al momentului actual, avansat
în cunoaştere, în condiţiile existenţei de bunuri
materiale, instrumente şi maşini, de servicii, apt de
a oferi omului mai mult decât în orice perioadă,
totuşi acest moment este apreciat ca injust,
contestabil şi contestat, dar mai ales nesigur.
În ce măsură democraţia va reuşi să
depăşească stadiul de iluzie, de vis, devenind
realitate, aceasta depinde de rezolvarea eliminării
miturilor din politică şi de găsirea metodelor
convenabile de coabitare, pe de o parte, între
eficacitatea economică şi solidaritatea socială, iar
pe de altă parte, între pasiunile colective şi cele
individuale. Nu există o societate care să fie luată
integral ca model şi de aceea, în fiecare caz în
parte, trebuie căutat un echilibru, chiar instabil,
între stat şi societatea civilă, între sentimentul
naţional şi individual, într-o societate a
meritocraţiei, în care, arta de a convinge să fie
92
Edgar Morin, op. cit., p. 33, 125
93
Reinhold Niebuhr, în Antony Jay, op. cit., p. 268
94
Georges Balandier, Le grand système, Paris, Fayard,
2001, p. 278
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Studii, opinii, informări

singura formă de exercitare a puterii, pe care numai Evocarea ravagiilor provocate de om,
inteligenţa, pregătirea şi onestitatea omului politic o născut în natură, actualmente în conflict cu ea, dar
legitimează. Este capabil omul de libertate ? Este el şi cu el însuşi, justifică întrebarea dacă nu cumva,
liber de a fi liber cum se întreba Pascal? Este după dobândirea prin raţiune a libertăţii, omenirea
conştient că într-un anumit fel, este implicat în nu foloseşte greşit acest instrument minunat95 de
destinul aproapelui său? Este, în fine, pregătit să care dispune, contrazicând nobleţea epitetului de
trăiască într-o democraţie a raţiunii, sufocat de sapiens pe care şi-l atribuie prematur.
atâtea teorii controversate şi supus experimentelor Interpretând aceste judecăţi de valoare,
politicii practice, iată întrebări care obligă la desigur discutabile, ca semnale de alarmă ce
meditaţii asupra hazardului, care ne marchează atât vizează neglijenţa atât a protecţiei mediului cât şi a
de des existenţa. Atât de exigentă în principiile ei, modului în care se soluţionează problemele justiţiei
dar nesigură în perspectivă, oare să nu rămână în sociale şi echităţii în şi între generaţii, le apreciem
anii care vin, aşa cum se întreabă Olivier Mongin, şi ca o invitaţie de a reflecta şi redefini sensul
decât singura utopie care ne-a mai rămas? progresului uman prin dotarea cu un nou sens civic
Aspiraţiile noastre de a exista ca fiinţe planetar96, în gestiunea unităţii materiale a lumii. Să
responsabile, ca actori şi nu ca figuranţi, de a găsi urmăm sfatul lui Gabriel Garcia Marquez să nu
soluţii echitabile în spirit democratic, pentru aşteptăm nimic de la sec. XXI, întrucât acest
depăşirea dificultăţilor inerente trăirii în comun, sunt secol aşteaptă totul de la noi.
condiţionate de înţelegerea şi respectarea legilor Să ne străduim să iubim democraţia,
biologice ale ecologiei şi respingerea oricărei înţelegând-o, şi să ne străduim să o înţelegem, iubind-o,
ideologii de legitimare a acţiunilor de distrugere a să avem încredere în ea când suntem afectaţi de
unui sistem, devenit vulnerabil, în care fiecare este îndoieli, dar să facem eforturi pentru înlăturarea
solidar cu toţi ceilalţi. Rezolvarea relaţiilor dintre dubiilor pentru a avea deplină încredere în ea.
oameni nu mai este posibilă fără a ţine seama şi de
relaţiile dintre oameni şi natură. Iată de ce, evaluarea
bilanţului distrugerilor iremediabile provocate
mediului de către om, în cele trei secole de
industrializare, ruinarea propriului său Paradis, a
atras păreri atât de nemăgulitoare la adresa sa. Astfel,
umanitatea a fost considerată ca "o specie
neadaptată", o eroare a evoluţiei "(A. Koëstler), sau
că tolerându-l pe om “natura a comis mai mult decât
o eroare de calcul, un atentat contra ei însăşi
(E. Cioran) şi a fost comparat "cu viermele dintr-un
fruct" sau "molia dintr-un ghem de lână" care îşi
distruge habitatul (J. Dorst).
La o examinare superficială nu puţini sunt
aceia care au înclinaţia de a crede că ţările
democratice sunt mai dezorganizate, uneori chiar
mai injuste, decât ţările nedemocratice care, la
adăpostul politicii impunerii tăcerii, par mai
armonioase. Cu toate contradicţiile şi slăbiciunile
ei, democraţia are însă în ea forţa de a le
conştientiza şi asuma. Tocmai această caracteristică
le marchează superioritatea incontestabilă,
deoarece, le fereşte de consecinţele, de multe ori
nefaste ale celei mai mari erori care este ignorarea
răului ce subminează implacabil.

95
Théodor Monod, Et si l’aventure humaine devait
échouer, Paris, Grasset, 2000, p. 68
96
Lorraine Elliot, The global politics of the
environnement, Mac Millan Press Ltd. 1998 şi Pascal
Acot, Histoire de l’écologie, Paris, PUF, 1988
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 31
 PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV
de-a lungul timpului
MEDALION
Alexandru Bolintineanu - specialist român de marcă în
dreptul internaţional
Sorin POPESCU
Preşedinte de Secţie
Între juriştii de marcă care şi-au adus o
contribuţie importantă la construirea bunului
renume profesional al celui de al doilea Consiliu
Legislativ (1971-1989) s-a numărat şi Alexandru
Bolintineanu.
S-a născut la
26 februarie 1922
la Cluj, primind o
temeinică educaţie
din partea părinţilor,
Gheorghe şi Elvira,
de profesie medici.
De altfel, Gheorghe
Bolintineanu a - 1947 şi-a dat examenele pentru doctorat,
organizat, ca urmare
a experienţei sale de
medic chirurg,
spitalele de campanie
în condiţiile grele
pe care le-a cunoscut România în anii primului
război mondial, fapt pentru care a fost decorat şi
înaintat în grad. Iar Elvira, ce era medic de
laborator, a lucrat, când frontul ajunsese în
Moldova, la spitalul din Iaşi, unde s-a ocupat de
îngrijirea răniţilor.
Familia s-a mutat la Sibiu, oraş în care
Alexandru Bolintineanu a copilărit şi a frecventat,
între 1928-1932, şcoala primară. Adolescenţa a
petrecut-o la Craiova, unde a urmat, între 1932-
1940, gimnaziul şi liceul. În 1940 a absolvit
colegiul naţional "Carol I" din Craiova, cu media
generală 9,70, la bacalaureat fiind clasificat primul
dintre cei 37 de candidaţi reuşiţi. Din procesul de
instruire al lui Al. Bolintineanu, ce avea o fire
introvertită, retrasă şi deosebit de studioasă, a făcut
parte şi studiul muzicii, ajungând, de altfel, la
performanţa de a cânta foarte bine la pian. A vrut să
îmbrăţişeze profesia de pianist, dar la insistenţele
tatălui, între 1940-1944 a studiat dreptul la
32
Tudor PRELIPCEANU
expert
Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din
Bucureşti. Între profesorii care au contribuit la
formarea sa ca jurist s-a numărat şi C. A.
Stoeanovici, specialist de renume în domeniul
dreptului comercial. Erau însă anii în care ţara era
implicată în cel de al doilea război mondial,
Al. Bolintineanu fiind şi el încorporat în 1944 şi
lăsat la vatră în 1946, fără a lupta efectiv pe front.
De remarcat că în 1954 i s-a acordat Medalia
"Eliberarea de sub jugul fascist". Ca urmare a stării
de război în care se afla ţara, diploma de la
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti i-a
fost eliberată de abia la 22 octombrie 1946. În 1946
susţinând în final teza Probele în faţa jurisdicţiilor
internaţionale. Deşi şi-a luat doctoratul cu cinci
bile albe şi elogii, autorităţile regimului de curând
instaurat în ţară nu i l-au recunoscut. De abia la 15
ianuarie 1965 doctoratul i-a fost recunoscut,
obţinând, totodată, titlul ştiinţific de doctor docent.
La 20 august 1944, Al. Bolintineanu s-a
căsătorit cu Rucsandra Calotescu-Neicu, fiica
cunoscutului epigramist A. C. Calotescu-Neicu
(1888-1952) şi, totodată, conform unei consemnări,
din 1925, din "Calendarul Gorjului", primul dintre
marii proprietari ai Gorjului. La conacul său de la
Broşteni, A. C. Calotescu-Neicu era vizitat de
scriitori de vază ai epocii, între alţii, de Tudor
Arghezi şi Ion Minulescu. A publicat în numeroase
reviste ale vremii, precum: "Ramuri",
"Cosânziana", "Libertatea" (Orăştie), "Tribuna"
(Arad), "Cuvântul Gorjului", "Revista Jiului",
"Arhivele Olteniei", "Neamul Românesc",
"Ilustraţia Română", iar în 1929, a întemeiat,
împreună cu C. S. Făgeţel şi Ion Dongorozi, revista
"Vatra" din Craiova, la care au scris Tudor Arghezi,
Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, C. S. Nicolăescu-
Plopşor ş.a. A. C. Calotescu-Neicu, care a publicat,
în 1931, volumul Epigrame, apărut la Editura
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
"Cartea Românească" din Bucureşti şi în 1933, la
aceeaşi editură, o Antologie a epigramei româneşti,
realizată împreună cu N. Crevedia, considera
epigrama „jocul în care inteligenţa arde la o înaltă
temperatură şi ea este cu atât mai izbutită cu cât
îmbracă o formă mai concisă şi mai elegantă”. De
altfel, arta se găsea la ea acasă în familia Calotescu-
Neicu. Rucsandra, ce a avut în copilărie bonă de
origine germană, a învăţat la pensionul "Notre
Dame" din Craiova, devenind o bună cunoscătoare
a germanei şi francezei. După cel de al doilea
război mondial, a obţinut certificat de traducător şi
a învăţat să bată la maşina de scris. A tradus cărţi
pentru Editura Muzicală, fiind, totodată, o bună
interpretă la pian şi acordeon. Pe de altă parte, sora
vitregă a tatălui lui Al. Bolintineanu a fost renumita
balerină şi coregrafă Floria Capsali-Dumitrescu
(1900-1982), care a studiat arta dansului clasic la
Paris. A contribuit la dezvoltarea baletului
românesc prin promovarea dansului de caracter de
inspiraţie folclorică. În prezent, Liceul de
coregrafie din Bucureşti şi fosta sală "Rapsodia
română" din Capitală poartă numele Floriei
Capsali-Dumitrescu.
La 1 iulie 1945 s-a născut fiica lui
Alexandru Bolintineanu şi a soţiei sale Rucsandra;
aceasta a primit numele de Domnica Antoaneta, a
studiat chimia şi a activat ca profesoară la liceul
bucureştean care poartă în prezent numele
celebrului matematician Grigore Moisil. Cel de al
doilea copil, Dumitru Şerban, născut la 7 august
1950, a devenit profesor de matematică, fiind la ora
actuală stabilit în Franţa. Familia a fost permanent
unită, Al. Bolintineanu şi soţia sa Rucsandra
înfruntând împreună vitregiile timpurilor în care au
trăit. Fiica Domnica Antoaneta, al cărei nume prin
căsătorie este Romanovschi, îl consideră pe
Alexandru Bolintineanu drept „genul savantului
împrăştiat, rupt de realitatea înconjurătoare, fericit
să citească, să scrie şi să asculte muzică simfonică,
să meargă la concerte”. Pentru ea a rămas vie în
amintire dragostea lui Al. Bolintineanu pentru
părinţi, soţie, copii, pentru familie în general,
pentru binele căreia a trudit din greu. O afecţiune
deosebită o manifesta, în general, pentru copii,
aducerea unui copil pe lume considerând-o ca fiind
ceva extraordinar. „Familia, prietenii, colegii îi
spuneau Dandi lui Al. Bolintineanu”, remarcă
Domnica Antoaneta. Pentru a-i păstra vie amintirea
în familie, cei doi băieţi ai fiicei lui Al.
Bolintineanu au primit prenumele bunicului (cel
mare numindu-se Mihai Alexandru şi cel mic
Alexandru Dumitru), şi, în plus, cel mic a fost
supranumit Dănduţu. De altfel, Al. Bolintineanu
avea o afecţiune specială pentru Dănduţu, care-i
semăna mult. Ca urmare a preocupărilor
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
intelectuale comune, discutau când se întâlneau
inclusiv subiecte de filozofie.
La terminarea Facultăţii de Drept,
Alexandru Bolintineanu ar fi vrut să facă o carieră
diplomatică, dar în acele timpuri de mare cumpănă
pentru ţară, de după cel de al doilea război mondial,
când s-a instaurat, sub presiunea sovieticilor, ale
căror trupe se aflau în România, dictatura
proletariatului şi în care se punea un accent decisiv
pe "originea sănătoasă", un asemenea vis nu a putut
fi îndeplinit. Piedici în calea atingerii marii sale
dorinţe au fost atât originea sa socială, cât şi cea a
soţiei, ce provenea dintr-o familie bogată. În
consecinţă, a intrat în avocatură, fiind în perioada
1946-1948, avocat stagiar, iar între 1948-1950,
avocat pledant. În 1950 a fost obligat să renunţe la
avocatură, fiind radiat din Barou datorită originii
"nesănătoase", dar a reuşit să se angajeze, în acelaşi
an, la Editura de Stat şi în continuare la Editura
Ştiinţifică, ca redactor şi, apoi, şef de secţie la
redacţia juridică, ca urmare a sprijinului primit din
partea juristului Leonard Miller, care a garantat
pentru probitatea morală a lui Alexandru
Bolintineanu.
Activitatea la Editura Ştiinţifică a
încheiat-o în 1958, Al. Bolintineanu fiind încadrat
cu normă întreagă la Institutul de Cercetări Juridice
al Academiei Române. Şi de această dată s-a
bucurat de sprijinul lui Leonard Miller, devenit,
între timp, şeful Secţiei de drept al muncii la
Institut şi care i-a apreciat, în decursul anilor, în
mod deosebit, calităţile profesionale. Al.
Bolintineanu s-a făcut, de altfel, remarcat încă din
anii 1954-1958, când a activat cu jumătate de
normă la sectorul de drept internaţional al
Institutului de Cercetări Juridice. Perioada dintre
1958-1970, în care Al. Bolintineanu a funcţionat la
Institut la început ca cercetător principal, devenind
apoi şef al sectorului de drept internaţional, a fost
deosebit de fastă pe plan profesional. A fost
implicat în pregătirea de lucrări privind codificarea,
din anii 1958-1960, a dreptului românesc. Din acea
perioadă s-au păstrat în familie multe amintiri
frumoase. „Tata, care avea o capacitate ieşită din
comun de a învăţa limbi străine, cunoscând în
profunzime franceza, germana, engleza, latina,
italiana, a învăţat în doar cinci luni limba rusă.
Într-o bună zi, a venit o delegaţie de jurişti ruşi la
Institut. După convorbirile oficiale, şeful delegaţiei
l-a întrebat pe tata dacă ştia rusa din … familie”,
relatează Domnica Antoaneta Romanovschi. În acei
ani a colaborat cu Edwin Glaser, Grigore Geamănu,
Nicolae Daşcovici, Ioan Ceterchi, Mircea Maliţa,
Victor Babiuc, Ion Băcanu, Mihail Ghelmegeanu,
Nae Androne, Yolanda Eminescu, Ion Nestor,
Savelly Zilberstein, Rodica Mihaela Stănoiu, Sofia
Popescu, Ion M. Anghel, Ionel Cloşcă, Traian
33
 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Caraciuc, Gh. Boboş, Adrian Minculescu. „Tinerii
săi colaboratori, adesea colegi de birou, precum
Dumitra (Tita) Popescu, Olimpiu Crauciuc, Dan
Ciobanu, Victor Duculescu, Rodica Mihaela
Stănoiu, Brânduşa Ştefănescu, erau trataţi ca
membri ai familiei, chiar părinteşte, fiind priviţi ca
şi copiii lui. Erau invitaţi în casă, la masă, la
sărbătoriri de familie”, îşi aminteşte Domnica
Antoaneta Romanovschi. Având înrădăcinată în el
dorinţa de a ajuta, şi-a făcut mulţi prieteni, în pofida
firii sale taciturne. Prietenii, între care s-au numărat
cunoscuţii jurişti Leonard Miller, Tudor R.
Popescu, Ion Nestor, Yolanda Eminescu, Savelly
Zilberstein, îi cunoşteau însă şi latura veselă a firii.
O apropiată a familiei lui Al. Bolintineanu, tot din
mediul juridic, a fost şi este Raluca Miga Beşteliu,
actuala titulară a cursului de drept internaţional
public la Facultatea de Drept a Universităţii din
Bucureşti. Al. Bolintineanu a îndrumat şi ajutat toţi
colegii care au apelat la sprijinul său profesional.
Astfel, a contribuit la formarea profesională a unei
pleiade de tineri jurişti din acea vreme, precum
Dumitra Popescu, Victor Duculescu, Olimpiu
Crauciuc, Lucian Stângu, Brânduşa Ştefănescu,
Raluca Miga Beşteliu. Obţinând dreptul de a
conduce doctorate, Al. Bolintineanu a contribuit, de
altfel, la lansarea unei serii întregi de tineri jurişti
talentaţi.
Între colaboratorii favoriţi ai lui Alexandru
Bolintineanu s-a numărat, după cum îşi aminteşte
Domnica Antoaneta Romanovschi, şi premierul
Adrian Năstase. „Proaspăt absolvent al Facultăţii
de Drept, Adrian Năstase a venit la Institutul de
Cercetări Juridice, ocupându-se de domeniul
dreptului internaţional. Tata, specialist în acest
domeniu, a fost îndrumătorul de doctorat al lui
Adrian Năstase. După 1992, Adrian Năstase l-a
chemat pe tata la Camera Deputaţilor pe post de
colaborator extern şi au scris împreună o
importantă lucrare de drept internaţional”,
relatează Domnica Antoaneta. Alexandru
Bolintineanu a intuit în tânărul Adrian Năstase
viitorul mare specialist în drept internaţional,
viitorul politician ce şi-a propus să aducă, prin
integrarea României în Uniunea Europeană,
prosperitate ţării sale. Aşteptările sale au fost
confirmate, avându-se în vedere afirmarea politică a
lui Adrian Năstase, ce a ajuns, rând pe rând, în
fruntea Ministerului Afacerilor Externe, a Camerei
Deputaţilor şi a Guvernului, poziţii care i-au permis
şi îi permit să conducă bătălia pentru integrarea
României în Uniunea Europeană. Rezultat al
colaborării lor a fost lucrarea Drept internaţional
contemporan, ce a apărut în 1995, sub egida
Institutului român de studii internaţionale, la
Tipografia "Monitorul Oficial". De remarcat că
Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu au evidenţiat, în
34
calitate de coautori, în prefaţa la a doua ediţie a
lucrării Drept internaţional contemporan, ce a
apărut în anul 2000 la Editura ALL BECK:
„Această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a
manualului de Drept internaţional contemporan,
apărut în 1995, se doreşte a fi, în primul rând, un
omagiu adus pentru cel care astăzi nu mai este
printre noi - reputatul profesor şi teoretician al
dreptului internaţional public, cel care şi-a adus o
contribuţie notabilă şi substanţială la progresul
şcolii româneşti de drept internaţional - dr. docent
Alexandru Bolintineanu. Spiritul şi opera sa ne-au
îndrumat în mod eficient şi creator în încercarea pe
care am întreprins-o de modernizare, completare şi
aducere la zi a acestei cărţi”.
În perioada în care a lucrat la Institutul de
Cercetări Juridice, Alexandru Bolintineanu „a fost,
după cum precizează fiica sa, descoperit şi folosit
de Ion Gheorghe Maurer, care l-a luat în
străinătate, la Berna, Geneva etc., pentru a-şi
aduce contribuţia la soluţionarea unor litigii
internaţionale”. De altfel, Ion Gheorghe Maurer, cu
autoritatea politică pe care o avea la timpul
respectiv, a reuşit să aducă la Institut somităţi din
domeniul dreptului, care fuseseră complet
marginalizate după schimbarea, la încheierea celui
de al doilea război mondial, a orânduirii sociale şi,
în consecinţă, a regimului politic în România,
permiţându-le, astfel, să-şi continue activitatea în
domeniul juridic spre beneficiul ţării.
Între anii 1966 şi 1969, Al. Bolintineanu a
fost şi redactor al "Revistei române de studii
internaţionale" a Asociaţiei de Drept şi Relaţii
Internaţionale, unde avea o jumătate de normă.
Având lucrări publicate în străinătate, Alexandru
Bolintineanu a ajuns un specialist cunoscut peste
hotare şi în această calitate a participat la conferinţe
internaţionale şi la activitatea unor organisme ONU
ca reprezentant al României sau membru al
acestora. Astfel a luat parte în 1958 la Conferinţa
de codificare a dreptului mării, la Geneva; în 1964
la lucrările Comitetului ONU pentru utilizarea
paşnică a spaţiului extraatmosferic, la New York; în
1966 la lucrările Comitetului ONU pentru
principiile de drept internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state, la New York;
în 1968 şi 1969 la Conferinţa de la Viena a ONU
pentru codificarea dreptului tratatelor; în 1969, în
calitate de membru, la lucrările sesiunii ordinare a
Subcomisiei ONU pentru combaterea discriminării
rasiale şi protecţiei minorităţilor, la New York; în
1978, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei a VI-
a (juridică), la cea de a 33-a sesiune a Adunării
Generale a ONU; în 1979, în calitate de preşedinte,
la Seminarul ONU cu privire la căile judiciare şi
alte căi la dispoziţia victimelor discriminării rasiale,
la Geneva. Al. Bolintineanu a participat, de
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
asemenea, la mai multe reuniuni ştiinţifice
internaţionale din domeniul dreptului, la care a
prezentat referate, între care: Conferinţele
Asociaţiei de Drept Internaţional din 1956, 1972 şi
1980 de la Dubrovnik, New York şi Belgrad;
Simpozioanele asupra dreptului internaţional
umanitar din 1963 din Iugoslavia şi din 1984 din
Italia; Colocviul Institutului pentru dreptul spaţial
din 1964 de la Varşovia; Conferinţa organizaţiei
internaţionale neguvernamentale "Pacea lumii prin
drept" din 1967 de la Geneva; Conferinţele
organizaţiei neguvernamentale internaţionale
"Pacea şi drepturile omului" din 1978 din Franţa şi
din 1986 din Spania; Zilele juridice româno-
franceze din 1977 din Franţa; Colocviile româno-
franceze referitoare la dreptul internaţional
economic (organizate de ADIRI) din 1984 de la
Bucureşti şi din 1985 de la Paris; Conferinţa de
drept internaţional la Institutul de Drept
Internaţional şi de Relaţii Internaţionale de la
Salonic, în 1977; Simpozionul de la Academia de
Drept Internaţional de la Haga, din 1985 etc.
O recunoaştere deplină a valorii
profesionale a lui Al. Bolintineanu a reprezentat-o
încadrarea sa, în perioada 1970-1975, ca funcţionar
internaţional în cadrul Diviziei drepturilor omului a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sediul la New
York şi din 1974 la Geneva, unde şi-a mutat sediul
divizia mai sus amintită. Meritele sale au fost cu
atât mai mari dacă se are în vedere că, în general,
angajarea în cadrul unei organizaţii internaţionale
era hotărâtă de către acea organizaţie pe criterii
profesionale explicit demonstrate. În această
perioadă, lui Al. Bolintineanu i-a fost decernată o
medalie jubiliară a ONU. A concurat pentru postul
de reprezentant al României în Comisia de drept
internaţional a ONU, dar, spre marea sa
dezamăgire, deşi era cunoscut, inclusiv peste
hotare, ca specialist în drept internaţional, pentru
această funcţie a fost ales un alt candidat din ţară.
Soţia sa Rucsandra a lucrat la Biblioteca română
din New York, condusă în acele timpuri de eruditul
critic literar şi de artă Dan Grigorescu, după ce,
anterior, a fost încadrată la secretariatul Institutului
de Cercetări Juridice, iar la întoarcerea în ţară, în
1975, şi-a desfăşurat activitatea la Institutul de
istorie "Nicolae Iorga". După încheierea misiunii
sale în străinătate, Al. Bolintineanu a fost reîncadrat
la Institutul de Cercetări Juridice.
Temeinica pregătire profesională şi bogata
experienţă în domeniul juridic acumulată pe plan
internaţional au fost folosite din plin de Alexandru
Bolintineanu în perioada 1975-1984, când a lucrat
la cel de al doilea Consiliul Legislativ, ce a
funcţionat între anii 1971-1989. A fost angajat în
Secţia I, în calitate de expert pentru drept
internaţional public şi privat, condusă de bunul său
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
prieten, consilierul permanent Ion Nestor. Din
aceeaşi secţie mai făceau parte Ioan Busuioc,
consilier permanent, adjunct de şef de secţie, Iulian
Poenaru, expert, Nae Androne, expert, Cornelia
Vasilescu, consultant, Dumitru Ifrim, consultant.
Impresia făcută asupra colegilor a fost deosebită.
Astfel, Iulian Poenaru, ce la ora actuală activează în
cel de al treilea Consiliu Legislativ, în calitate de
consilier, şef de sector în Secţia I de drept public, îl
considera un om cald, modest, totdeauna bine
documentat, cu o formaţie bine marcată în
domeniul dreptului internaţional. La rândul său,
Ilariu Mrejeru, consilier, şeful Secţiei a III-a, pentru
legislaţia economică, dreptul financiar, dreptul
cooperatist şi legislaţia funciară din cel de al doilea
Consiliu Legislativ, iar, în prezent, consilier, şef de
sector în Secţia a III-a de evidenţă oficială a
legislaţiei şi documentare a celui de al treilea
Consiliu Legislativ, aprecia la Al. Bolintineanu
buna pregătire profesională, munca de calitate pe
care o făcea, conştiinciozitatea, colegialitatea de
care dădea dovadă, faptul că nu se amesteca în
treburile altora, firea liniştită. În anii 1980,
Alexandru Bolintineanu a jucat un rol important,
împreună cu Nae Androne, colegul său de la
Consiliul Legislativ şi cu specialiştii Ion M. Anghel
şi Gheorghe Secarin de la Ministerul Afacerilor
Externe, în ce priveşte elaborarea unei legi a
tratatelor şi a propunerii prin care s-a încercat
aderarea României la Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor. De altfel, Al. Bolintineanu a fost
implicat în elaborarea diferitelor proiecte de legi,
mai ales din domeniul tratatelor sau privind
imunitatea de jurisdicţie a statelor, fiind un jurist
bine informat, care a dat dovadă de o deosebită
rigoare ştiinţifică, după cum arăta Ion M. Anghel,
în prezent consilier, şef de sector în Secţia I de
drept public a celui de al treilea Consiliu Legislativ.
„Al. Bolintineanu a ieşit la pensie la 1 martie 1984
de la Consiliul Legislativ, fără a i se lua în
considerare anii din perioada în care a făcut parte
din barou şi nici anii în care a fost funcţionar
internaţional în cadrul ONU”, susţine cu
amărăciune Domnica Antoaneta Romanovschi. De
altfel, Al. Bolintineanu a fost rechemat în ţară cu
puţin timp înainte de a îndeplini stagiul pentru a
putea primi pensie de funcţionar internaţional din
partea ONU. Avându-se în vedere modul său de a
fi, nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii
nu i-au tulburat liniştea sa interioară.
Între anii 1984-1989, Al. Bolintineanu a
fost preşedinte al Secţiei de drept internaţional a
Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii
Internaţionale (ADIRI), ajungând vicepreşedinte al
acestei instituţii.
După Revoluţia din decembrie 1989,
Alexandru Bolintineanu şi-a putut continua
35
 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
activitatea profesională, valorificând, astfel,
bogatele sale cunoştinţe din domeniul juridic. La 1
ianuarie 1992 a fost reîncadrat la Institutul de
Cercetări Juridice în funcţia de cercetător ştiinţific,
unde a activat fără întrerupere până la 1 octombrie
1997. De remarcat că între 1 aprilie şi 1 mai 1997,
Al. Bolintineanu a fost consilier colaborator în cel
de-al treilea Consiliu Legislativ, înfiinţat în 1996, la
Secţia de drept public, sectorul de legislaţie privind
relaţiile internaţionale. Având în vedere vasta
experienţă profesională, acumulată inclusiv în
perioada în care a activat în cel de al doilea
Consiliu Legislativ, şi prestigiul internaţional pe
care l-a câştigat, Al. Bolintineanu a fost, în perioada
mai sus amintită, consilier al primului preşedinte al
celui de al treilea Consiliu Legislativ, Valer
Dorneanu.
Prin cercetările pe care le-a efectuat,
Alexandru Bolintineanu a adus contribuţii noi
interesând teoria dreptului internaţional
contemporan. Al. Bolintineanu a dedicat, împreună
cu N. Daşcovici şi M. Ghelmegeanu, o amplă şi
adâncită monografie Organizaţiei Naţiunilor Unite,
intitulată O.N.U. - organizare şi funcţionare,
publicată în 1962 de Editura Academiei. Problema
dreptului tratatelor a fost abordată de Al.
Bolintineanu, împreună cu Dumitra Popescu, în
lucrarea Mijloacele juridice prin care statele devin
părţi la tratate, apărută, de asemenea, la Editura
Academiei în 1967. Regimului juridic al mării
teritoriale şi fluviilor internaţionale, Al.
Bolintineanu i-a consacrat lucrarea Marea
teritorială, ce a văzut lumina tiparului în 1960 la
Editura Ştiinţifică. Aceleiaşi teme i-a fost
consacrată şi culegerea de studii Drept
internaţional fluvial, elaborată de Edwin Glaser,
Nae Androne, Alexandru Bolintineanu, Olimpiu
Crauciuc, Victor Duculescu, Dumitra Popescu şi
Brânduşa Ştefănescu, apărută în 1973 la Editura
Academiei. În lucrare sunt cercetate „probleme de
mare actualitate, dintre care sunt de remarcat:
navigaţia pe fluviile internaţionale şi utilizarea lor
în scopuri hidroelectrice şi pentru irigaţii, protecţia
fluviilor internaţionale şi lupta împotriva
inundaţiilor şi a poluării lor”.1
Alexandru Bolintineanu a continuat, după
Revoluţia din decembrie 1989, activitatea de
cercetare în domeniul dreptului internaţional în
noile condiţii oferite de democratizarea societăţii
româneşti. Rod al acestei activităţi este lucrarea,
realizată în colaborare cu Adrian Năstase, intitulată
Drept internaţional contemporan, ce se adresa
învăţământului juridic şi cercetării ştiinţifice,
precum şi specialiştilor şi, în general, celor care
1
Traian Ionaşcu: Istoria ştiinţelor în România. Ştiinţe
juridice, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p.82.
36
urmăresc sau se implică în activităţi internaţionale.
În cuvântul înainte al acestei lucrări, ce a apărut în
1995, se preciza, de altfel, că: „Destrămarea
sistemului comunist pe continentul european
deschide speranţa şi perspective pentru o societate
internaţională multipolară, favorabilă găsirii
soluţiilor pentru problemele globale ale umanităţii.
Într-un asemenea cadru, problema esenţială ar fi
eliminarea ameninţărilor la adresa păcii, în special
prin folosirea forţei, scopul fiind construirea unei
lumi noi, care, la pragul mileniului trei, ar asigura
dezvoltarea economică şi politică a tuturor statelor
şi ar preveni noi pericole care ameninţă omenirea,
de exemplu deteriorarea continuă a mediului
înconjurător”. În ediţia a doua, revizuită şi
adăugită, a lucrării, publicată în anul 2000, s-au
introdus, după cum se precizează în cuvântul
înainte, „cele mai noi informaţii, la nivelul anului
2000, privind ultimele evoluţii convenţionale, iar
unele secţiuni şi instituţii au fost imaginate şi
înfăţişate curiozităţii celor interesaţi şi din unghiul
experienţei concrete a practicianului dreptului
internaţional. A fost, în opinia coautorilor Adrian
Năstase şi Bogdan Aurescu, urmărită şi subliniată
cu un tuş mai insistent contribuţia şi practica
diplomatică recentă a României în legătură cu
diversele abordări şi domenii ale dreptului
internaţional examinate”.
Al. Bolintineanu a suferit pentru că, în
pofida lucrărilor sale deosebit de valoroase din
domeniul dreptului internaţional, în pofida
prodigioasei şi profundei sale activităţi ştiinţifice,
nu a fost cooptat în Academia Română.
O puternică lovitură a primit-o în 1991 prin
moartea soţiei sale Rucsandra de care era foarte
legat sufleteşte. Peste această deosebit de grea
încercare a trecut cu sprijinul familiei fiicei, ca
urmare a naşterii strănepotului Mihai Radu, dar şi
datorită faptului că era foarte credincios. Între
lecturile sale se situa, de altfel, şi Biblia. În ultimii
ani ai vieţii, care s-au curmat la 28 septembrie
1998, obişnuia să meargă la biserica Sf. Elefterie.
În amintirea celor care l-au cunoscut, au rămas vii
atât marele său prestigiu profesional, fiind, conform
opiniei lui Ion M. Anghel, unul din puţinii
specialişti în drept internaţional din România din
perioada în care a activat, cât şi remarcabilele
calităţi umane.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Monografii
1. Marea teritorială: studiu de drept internaţional, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960.
2. ONU: organizare şi funcţionare, Bucureşti, Editura Academiei, 1962 (în colaborare).
3. Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate, Bucureşti, Editura Academiei, 1967 (în colaborare).
4. Drept internaţional fluvial: culegere de studii, Bucureşti, Editura Academiei, 1973 (în colaborare).
5. Carta ONU, document al erei noastre, Bucureşti, Editura Politică, 1974 (în colaborare).
6. Drepturile omului în lumea contemporană: cooperarea internaţională, Bucureşti, Editura Politică, 1980 (în colaborare).
7. Funcţiile statului socialist român: dinamică şi perspective, Bucureşti, Editura Academiei, 1980 (în colaborare).
8. Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Bucureşti, Editura Politică, 1982 (în colaborare).
9. Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986 (în colaborare).
10. Drept internaţional contemporan, Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale; Monitorul Oficial, 1995 (în colaborare).
11. Drept internaţional contemporan, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura ALL BECK, 2000 (în colaborare).

II. Studii şi articole

1. Consideraţii asupra ratificării tratatelor, în: „Justiţia nouă”, nr.3/1957.
2. Consideraţii asupra regimului legal al spaţiului extraatmosferic în lumina principiilor generale ale dreptului
internaţional, în: vol. Studii juridice, 1960.
3. Consideraţii critice asupra anumitor aspecte ale teoriei pure a dreptului a lui Hans Kelsen aplicate dreptului
internaţional şi în special suveranităţii, în: „Studii şi cercetări juridice”, nr.4/1961.
4. Stabilirea tratatelor – problemă esenţială a codificării dreptului tratatelor, în: „Revista română de drept”, nr.4/1968.
5. Încheierea tratatelor în dreptul şi practica R.S.R., în: volumul Instituţii şi reguli în dreptul socialist român, 1969.
6. Consideraţii asupra tratatelor adoptate în cadrul ONU, în: „Studii şi cercetări juridice”, nr. 3/1970 (în colaborare).
7. Cu privire la teoria viciilor de consimţământ, în: „Studii şi cercetări juridice”, nr.3/1970 (în colaborare).
8. On the Consent to be Bound by Treaties, în: „American Journal of International Law”, nr.4/1974.
9. Naţiunile Unite şi diplomaţia preventivă, în: „Revista română de studii internaţionale”, nr.3/1975.
10. Abolirea forţei şi ameninţării cu forţa în viaţa internaţională, în: vol. Probleme internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1980.
11. Dreptul statelor de a trăi în pace şi independenţă, în libertate şi securitate, în: „Revista română de studii
internaţionale”, nr.1/1981 (în colaborare).
12. Recognition of the Right to Peace of Menaced Peoples as an Institution of International Law, în „Revue roumaine
des études internationale”, nr.2/1982.
13. Rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, 1983.
14. Câteva consideraţii asupra trăsăturilor dreptului internaţional economic şi deosebirea sa de dreptul dezvoltării, în:
"Revista română de studii internaţionale", nr.2/1984 (în colaborare).
15. Quelques considérations sur les traits spécifiques du droit international économique et se délimitation du droit de
développement, în "Revista ADIRI", nr.2/7/1984.
16.. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional, 1985.
17. Methods to Strengthen the Role of the United Nations in the Peaceful Settlement of International Disputes, în
volumul Academiei de la Haga pentru dreptul internaţional, The Adaption of Structures and Methods at the United
Nations, Workshop 1985, apărut în 1986.
18. Recunoaşterea dreptului la pace al oamenilor şi popoarelor ca o instituţie a dreptului internaţional contemporan,
în: "Revista română de studii internaţionale", nr.2/1986.
19. Dreptul internaţional şi dezarmarea, în: "Revista română de studii internaţionale", nr.2/1986.
20. Dreptul internaţional şi dezarmarea, în "Revista ADIRI", ianuarie-februarie 1987.
21. Unele aspecte ale răspunderii internaţionale pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional, în: „Studii de drept românesc”, nr.3/1992.
22. International Law of Human Rights and Protection of the Rights of Persons Belonging to National Minorities, în:
"Revue roumaine des sciences juridiques", nr.1/1993.
23. Protecţia drepturilor omului şi rolul Consiliului Europei, în: „Studii de drept românesc”, nr.3/1993.
24. New Trends in Public International Law in a Changing World, în: „Revue roumaine des sciences juridiques”, nr.1/1994 (în colaborare).
25. Noi tendinţe în dreptul internaţional public într-o lume în schimbare, în: „Studii de drept românesc”, nr.4/1994 (în colaborare).
26. Le patrimoine commun de l’humanité et de droit de l’humanité, în: „Revue roumaine des sciences juridiques”, nr. 2/1995.
27. International Law and Regionalism, în: vol. International Law and Regionalism in Regionalism Concepts and
Approaches at the Turn of the Century, 1995.
28. Probleme ale răspunderii internaţionale a statelor pentru fapte interzise de dreptul internaţional în lumina
codificării întreprinse de Comisia de drept internaţional, în: „Studii de drept românesc”, nr.1/1995.
29. Dreptul internaţional şi unele aspecte privind relaţiile din domeniul comercial, monetar, financiar şi al investiţiilor
străine, în: „Studii de drept românesc”, nr.3-4/1996.
30. Expression of Consent to be Bound by a Treaty in the Light of the 1969 Vienna Convention.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 37

 AGENDA CONSILIULUI LEGISLATIV

L'AGENDA DU CONSEIL LÉGISLATIF

LEGISLATIVE COUNCIL'S AGENDA

Premiile ştiinţifice ale Uniunii Juriştilor din România, Societăţii “Titu Maiorescu” şi revistei
“Palatul de Justiţie” pe anul 2003. În cadrul ceremoniei de decernare a acestor premii deja tradiţionale,
organizată de Uniunea Juriştilor din România, premiul “Andrei Rădulescu” a fost acordat volumului
“Probleme actuale ale tehnicii legislative”, publicat de Editura “Lumina Lex” sub egida Consiliului
Legislativ şi sub semnăturile domnului Sorin Popescu, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi
documentare şi a doamnei Victoria Ţăndăreanu, şefa Serviciului documentare şi informare legislativă.

Les prix scientifiques de l’Union des Juristes de Roumanie, de la Société “Titu Maiorescu” et
de la revue “Le Palais de Justice” pour l’année 2003. A l’occasion de la cérémonie de décernement de ces
prix déjà traditionnels, organisée par l’Union des Juristes de Roumanie, le prix “Andrei Rădulescu” a été
décerné au volume “Problèmes actuels de la technique législative”, publié sous l’égide du Conseil Législatif,
aux Éditions “Lumina Lex” et sous les signatures de M. Sorin Popescu, le Président de la Section de
l’enregistrement officiel de la législation et de documentation et de Mme Victoria Ţăndăreanu, chef du
Service de documentation et d’information législative.

The Scientific Awards of the Romanian Lawyers’ Union, the “Titu Maiorescu” Society and the
“Palace of Justice” Magazine. During a prize award ceremony organised by the Romanian Lawyers’
Union, the “Andrei Rădulescu” prize was awarded to the book “Present-day matters of legislative drafting”,
published by “Lumina Lex” Publishing House under the aegis of the Legislative Council and under the
signatures of Mr. Sorin Popescu, the President of the Division for Official Record of Legislation and
Documentation, and Mrs. Victoria Ţăndăreanu, Head of Legislative Information and Documentation Unit.

* *

Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române – o jumătate de veac de existenţă. Aula

Academiei Române a găzduit, în data de 16 ianuarie 2004, o sesiune omagială consacrată împlinirii a 50 de
ani de la înfiinţarea Institutului de Cercetări Juridice. Cu acest prilej, au luat cuvântul importante
personalităţi ale vieţii politice şi juridice româneşti, între care menţionăm pe domnul Adrian Năstase, prim
ministru al României, doamna Rodica Stănoiu, ministrul justiţiei şi domnul Nicolae Popa, Preşedintele Curţii
Constituţionale.
În alocuţiunea rostită cu acest prilej, domnul Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ -
care provine din rândurile cercetătorilor acestei prestigioase instituţii - a subliniat aportul specialiştilor
Institutului în conlucrarea cu Consiliul Legislativ, cu alte instituţii de drept, inclusiv cu facultăţile de profil
din Bucureşti şi din principalele centre universitare ale ţării. De asemenea, domnul Dragoş Iliescu a lansat cu
această ocazie volumul intitulat “Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului”, publicat sub
egida Consiliului Legislativ din România şi elaborat de domnul Sorin Popescu, preşedintele Secţiei de
evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare şi domnul Tudor Prelipceanu, expert, în cadrul Serviciului de
documentare şi informare legislativă.

38 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Agenda Consiliului Legislativ

L’Institut de Recherches Juridiques de l’Académie Roumaine – un demi-siècle d’existence.

L’amphithéâtre de l’Académie Roumaine, le 16 janvier 2004, a été l’hôte d’une session qui a rendu
hommage à la célébration de 50 ans depuis la création de l’Institut de Recherches Juridiques. A cette
occasion, des importantes personnalités de la vie politique et juridique roumaine ont pris la parole, parmi
lesquelles on peut mentionner M. Adrian Năstase, le Premier Ministre de la Roumanie, Mme Rodica Stănoiu,
le ministre de la Justice, M. Nicolae Popa, le Président de la Cour Constitutionnelle.
Dans l’allocution prononcée à cette occasion, M. Dragoş Iliescu, le Président du Conseil Législatif -
qui est issu des chercheurs de cette prestigieuse institution - a souligné la contribution des spécialistes de
l’Institut à la collaboration avec le Conseil Législatif, avec d’autres institutions de droit, y compris avec les
facultés de profil de Bucarest et des principaux cités universitaires du pays. Egalement, M. Dragoş Iliescu a
lancé à cette occasion, le volume intitulé “Personnalités du Conseil Législatif, au cours du temps”, publié
sous l’égide du Conseil Législatif et élaboré par M. Sorin Popescu, président de la Section de
l’enregistrement officiel de la législation et de documentation et M. Tudor Prelipceanu, expert, dans le
Service de documentation et d’information législative.

The Legal Research Institute of the Romanian Academy – Half of a Century History. The
Romanian Academy hosted on the January 16, 2004, a ceremony dedicated to the anniversary of 50 years
from the foundation of the Legal Research Institute. Important personalities belonging to the judicial and
political life took the floor on this occasion, such as Mr. Adrian Năstase, the Prime Minister of Romania,
Mrs. Rodica Stănoiu, the Miniter of Justice, and Mr. Nicolae Popa, the President of the Constitutional Court.
In his address to the participants, Mr. Dragoş Iliescu, the President of the Legislative Council – who
used to be in the past one of the researchers of this prestigious institution – underlined the contribution of the
experts of the Institute in the co-operation with the Legislative Council, with other legal institutions,
including with the law schools from Bucharest and from the main university centres around the country. Mr.
Dragoş Iliescu also took this opportunity to present the book “Personalities of the Legislative Council in the
course of time”, published under the aegis of the Romanian Legislative Council and under the signatures of
Mr. Sorin Popescu, the President of the Division for Official Record of Legislation and Documentation, and
Mr. Tudor Prelipceanu, expert in the Legislative Information and Documentation Unit.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 39

 NOI APARIŢII EDITORIALE

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu

Personalităţi ale Consiliului Legislativ
de-a lungul timpului
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2004, 260p.

Constituţia din 29 martie 1923, De altfel, renumele pe care Consiliul

răspunzând unor cerinţe quasi-unanime, a
prevăzut înfiinţarea unui Consiliu Legislativ.
Raportorul Constituţiei în Senat, profesorul de
drept public Constantin G. Dissescu, constata în
raportul său: "Experienţa zilnică ne arată că
Adunările Legiuitoare nu sunt apte pentru legile
organice şi complicate. Aceste legi cer cunoştinţe
speciale, studii şi experienţă. Chiar studiul
dreptului nu este îndestulător. Legislaţia
presupune cunoştinţa unei întregi enciclopedii.
Este o tehnică legislativă, cum este una juridică,
una financiară". În opinia lui C. G. Dissescu,
"Adunările Legiuitoare nu sunt apte pentru o
legiferare ştiinţifică din punct de vedere al
tehnicii. Pentru aceasta trebuiesc studii speciale,
cunoştinţe speciale, pe care nu le pot avea decât
un corp anume pregătit pentru aceasta".
Un asemenea corp atât de bine instruit
trebuia să acţioneze într-o instituţie specializată.
Astfel, pe baza articolului 76 al Constituţiei
menţionate, şi-a făcut apariţia Consiliul
Legislativ, organism specializat de tehnică
legislativă, ce avea menirea de a ajuta, în mod
consultativ, la facerea şi coordonarea proiectelor
de legi, precum şi la întocmirea regulamentelor
generale de aplicare a legilor.
De la început, la Consiliul Legislativ au
fost încadraţi unii dintre juriştii cu cea mai
temeinică pregătire profesională. Aceşti
specialişti în domeniul dreptului, veritabili
deschizători de drumuri, ca şi juriştii nu mai
puţin merituoşi care au continuat munca lor la
acelaşi nivel deosebit de înalt, s-au format în
capitalele occidentale, la Paris, Roma sau Berlin,
au studiat cu mari profesori de la universităţi
prestigioase, au susţinut doctorate deosebit de
apreciate în ţară şi străinătate.
Legislativ şi l-a câştigat în bătălia îndârjită
purtată pentru continua îmbunătăţire a legislaţiei
româneşti, indiferent de piedicile care i s-au
ridicat în cale, în toate cele trei perioade ale
existenţei sale (1926 - 1948, 1971 - 1989, precum
şi cea care a început în anul 1996), s-a datorat
calităţii excepţionale a membrilor săi, jurişti cu o
pregătire complexă, care au desfăşurat cu dăruire
şi responsabilitate o activitate pusă în slujba
modernizării dreptului românesc.
Meritele excepţionale ale acestei pleiade
de jurişti, care şi-au adus o contribuţie
remarcabilă, în cursul anilor, la îndeplinirea, în
cele mai bune condiţii, a menirii şi rolului
Consiliului Legislativ, au fost evidenţiate în
volumul „Personalităţi ale Consiliului Legislativ
de-a lungul timpului”. În paginile cărţii, a cărei
reuşită grafică deosebită se datorează excelentei
edituri de specialitate "Lumina Lex", prind viaţă
jurişti iluştri care au lucrat cu multă competenţă
la realizarea renumitelor coduri din perioada
interbelică sau a altor legi de mare importanţă
pentru ţară, care au luptat pentru apărarea
legalităţii în vremuri când aceasta se încălca cu
uşurinţă, care s-au opus cu mijloacele specifice
muncii lor dictaturilor care s-au succedat în ţară,
care au împărtăşit cu deosebit har de la catedră
întinsele lor cunoştinţe din variatele ramuri ale
dreptului, contribuind la formarea noilor generaţii
de apărători şi propovăduitori ai legii, care au
scris tomuri de lucrări valoroase acoperind toate
domeniile ştiinţelor juridice. Cele mai multe
dintre aceste portrete cuprinzătoare au fost
publicate, sub forma unor medalioane, în
"Buletinul de informare legislativă" al
Consiliului Legislativ.

40 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Noi apariţii editoriale
Autorii, Sorin Popescu, a cărui
îndelungată experienţă în domeniul juridic este
dublată de un deosebit simţ al condeiului,
preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a
legislaţiei şi documentare a Consiliului Legislativ
şi Tudor Prelipceanu, expert în secţia mai sus
amintită, au evocat în paginile cărţii atât
personalităţi de marcă ale primului Consiliu
Legislativ, precum prim-preşedinţii Alexandru N.
Gane, Ioan Ionescu Dolj, Ion Setlacec, care s-au
succedat în această ordine la conducerea
prestigioasei instituţii, sau renumiţii specialişti
Petre Paul Anca, Constantin Antoniade, Salvator
Brădeanu, Mihail Eliescu, Ioan Constantin Filitti,
Ion L. Georgescu, Traian Ionaşcu, Octavian
Ionescu, Ştefan Laday, George Sofronie, Vasile
V. Stănescu, C. A. Stoeanovici, Dumitru Ion
Suchianu, cât şi ale celui de al doilea Consiliu
Legislativ, între care preşedinţii Ioan Ceterchi,
Dumitru Apostoiu, Constantin Roşca, prezentaţi
în ordine cronologică, precum şi reputaţii jurişti
Constantin Bejenaru, Alexandru Bolintineanu,
Mircea Ionescu-Voicana, Ion Nestor, Costică
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
(Geo) Oprişan, Victor Dan Zlătescu. Evocările se
încheie cu o succintă prezentare a
academicianului Tudor R. Popescu, un veritabil
patriarh al dreptului românesc ce asigură legătura
între generaţiile de jurişti, fiind ultimul dintre
supravieţuitorii Consiliului Legislativ interbelic.
Lucrarea cuprinde un sintetic şi sensibil cuvânt
înainte, semnat de dr. Dragoş Iliescu,
preşedintele în exerciţiu al actualului Consiliu
Legislativ. Cartea este completată de o anexă ce
include personalul de specialitate al Consiliului
Legislativ în diferitele perioade ale existenţei
sale.
Prin această lucrare, autorii aduc un
prinos de recunoştinţă şi un omagiu de suflet
înaintaşilor noştri, îşi îndeplinesc o datorie de
conştiinţă faţă de marii dispăruţi ai dreptului
românesc, dar, totodată, reuşesc să aducă în
atenţia actualei generaţii de jurişti modelele unor
magiştri cu nimic mai prejos de cei ai oricărei ţări
din contemporaneitate.
Ilariu MREJERU
41
 Noi apariţii editoriale
Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel
Regulile războiului şi dreptul umanitar
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, 455 p.
La Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
a apărut, într-o prezentare grafică deosebită, o
nouă lucrare de cercetare şi opinie academică a
unui domeniu complex şi actual al dreptului
internaţional public, respectiv "Regulile
războiului şi dreptul umanitar".
Volumul este elaborat de doi autori,
jurişti consacraţi printr-o activitate didactică şi
ştiinţifică bogată: prof. univ.dr. Ion M. Anghel,
şef de sector la Consiliul Legislativ şi lector
universitar Viorel I. Anghel, lucrarea fiind
realizată într-un mod nou, din multiple unghiuri
şi temeinic fundamentată, răspunzând unei
problematici interconectate privind regulile
războiului şi dreptul umanitar.
În tratarea lucrării, cei doi autori şi-au
ales cinci repere având ca punct de plecare
principiul fundamental al dreptului internaţional
privind interzicerea folosirii sau ameninţării cu
forţa în societatea internaţională, continuând cu
legile şi obiceiurile războiului şi ale conflictelor
armate, normele dreptului umanitar, răspunderea
pe care şi-o asumă cei care nu respectă aceste
reguli şi efectele şi influenţa normelor dreptului
umanitar asupra instituţiilor dreptului
internaţional public, fiecare structurate şi
cercetate în cadrul celor cinci capitole ale cărţii.
Într-un mod argumentat, autorii dezvoltă
ideea potrivit căreia nu se poate rupe cazul
războiului de cel al conflictelor armate în
general, întrucât, indiferent de denumirea ce ar
purta-o situaţia similară războiului, efectele, în
planul vieţii omeneşti, sunt aceleaşi, ele trebuind
a fi cât mai puţin dăunătoare şi cât mai umane,
fapt ce determină ca dreptul umanitar să nu fie
desprins de dreptul conflictelor armate, fiind
intrinsec acestuia, normele dreptului umanitar
atestând existenţa regulilor războiului şi a
conflictelor armate.
42
În fiecare dintre capitole, autorii îşi
exprimă puncte de vedere interesante şi originale,
în baza unor minuţioase analize şi a practicii
statelor, a documentelor internaţionale şi a
punctelor de vedere exprimate în doctrină de
prestigioşi specialişti.
Pornind de la faptul incontestabil că, de
la apariţia sa, dreptul internaţional a cuprins două
seturi de reguli, cele ale păcii şi cele ale
războiului, ca reguli distincte, pentru situaţii
diferite, autorii tratează, într-o manieră
exemplară, evolutiv, sistemic şi documentat,
regulile războiului şi ale conflictelor armate, în
contrapondere şi corelaţie cu normele dreptului
umanitar al conflictelor armate sub aspectul
protecţiei vieţii fiinţelor umane şi a bunurilor,
considerate, adeseori, în ultimul timp, ca victime
colaterale, ale conflictelor armate, ca o extindere
în dreptul internaţional a dreptului la viaţă ca
drept fundamental al omului.
Este notabil că prin expunerea, ştiinţific
argumentată şi documentată, a ideii centrale a
lucrării, autorii susţin teza potrivit căreia
principiul interzicerii forţei şi ameninţării cu
forţa continuă să rămână principiul fundamental
al societăţii internaţionale contemporane,
impunându-se atât statelor, cât şi forurilor
internaţionale excepţiile neadmiţându-se decât în
situaţiile expres consimţite şi exceptate prin
documentele internaţionale.
Cartea aduce însă şi alte contribuţii
ştiinţifice notabile, cum ar fi interpretarea pe care
o dau autorii art.2 paragraful 4 din Carta O.N.U.
în legătură cu interzicerea folosirii forţei,
delimitarea întinderii dreptului de legitimă
apărare, critica teoriei războiului preventiv pentru
înlăturarea unui regim ori a instaura
recunoaşterea dreptului omului, critica situaţiilor
în care Consiliul de Securitate al O.N.U. s-a
substituit altor organizaţii internaţionale în
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Noi apariţii editoriale
organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni
umanitare, concomitenţa conflictelor armate,
identificarea principiilor dreptului umanitar,
fundamentarea conceptului răspunderii în dreptul
internaţional focalizată pe răspunderea juridică a
indivizilor care au declanşat conflicte armate ori
războaie.
Un interes deosebit îl prezintă analiza
diverselor mecanisme jurisdicţionale internaţionale,
de la cele constituite ad-hoc, speciale până la cele
permanente.
Remarcabilă este obiectivitatea cu care
autorii prezintă Curtea Penală Internaţională ca
pe "un for pentru dreptate", fără precedent, al
statelor lumii, iar statutul acesteia ca pe un
document de sine stătător, incluzând atât latura
normativă, cât şi pe cea instrumentală,
constituindu-se în egală măsură într-un cod
penal, dar şi într-un cod de procedură penală.
În mod corect este relevat faptul că
jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale nu este
generală, ci una limitată la persoanele fizice şi cu
privire la un număr limitat de crime
internaţionale, cele mai grave care preocupă
umanitatea ca un tot, necuprinzând alte crime şi
delicte internaţionale şi cu atât mai puţin
infracţiunile din dreptul intern al statelor.
În condiţiile în care, în prezent, în lume
se manifestă puncte de vedere care preconizează
acceptarea, sub diverse motivaţii, a unor derogări
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
sau renunţări la principiile de jus cogens ale
dreptului internaţional, lucrarea de faţă se
constituie într-o pledoarie a prevalării principiilor
de drept asupra forţei, prin punerea în lumină a
dreptului păcii ca "o mare cucerire a omenirii",
consacrat de recunoaşterea unanimă a
principiului fundamental al interzicerii folosirii
sau ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state.
Ca o concluzie a cercetării dreptului
internaţional umanitar, cei doi autori susţin că se
impune o revizuire sau cel puţin o acomodare a
modului cum este reglementat dreptul privind
recurgerea la forţă în relaţiile internaţionale sau o
reţinere a tendinţei de a se interpreta extensiv
cadrul legal internaţional, ţinându-se seama că
domeniul dreptului umanitar al conflictelor
armate este codificat, iar unele dintre regulile
acestuia au devenit norme de jus cogens.
Anexele documentare inserate în partea
finală a lucrării, inclusiv extrasul din Tratatul de
Pace cu România, au darul de a întregi cititorului
imaginea asupra unor probleme deosebit de
actuale şi de un necontestat interes.
Exprimăm convingerea că această lucrare
va fi apreciată de specialiştii cărora le este
destinată, în primul rând, dar şi celor care
studiază, în general, dreptul şi relaţiile
internaţionale.
Victor DIACONU
43
 Noi apariţii editoriale
Bianca Maria Carmen Predescu
Drept internaţional privat
Craiova, Editura Universitaria, 2002, 483 p.
Editura Universitaria din Craiova a pus
încă o dată în evidenţă o lucrare juridică de o
deosebită valoare, un curs universitar de
excepţie, elaborat şi redactat în stilul academic
specific şcolii româneşti de drept care s-a
impus cu deosebire în prima jumătate a
secolului XX, şi anume lucrarea d-nei Bianca
Maria Carmen Predescu "Drept internaţional
privat".
Doctrina juridică, pornind de la
multitudinea şi complexitatea problematicilor
ce pot constitui obiect de reglementare al
dreptului internaţional privat, le-a clasificat în
două părţi importante, astfel: o parte care
abordează din punct de vedere teoretic soluţiile
conflictualiste, iar alta care se referă la situaţii
concrete, la ipostaze particulare, prezentând
condiţia juridică a străinului, recunoscută de
fiecare stat, prin prisma reglementărilor legale
aplicabile în materie.
Lucrarea în sine este structurată pe trei
titluri, fiecare fiind divizat pe capitole şi
secţiuni, care respectă linia generală trasată de
teoria juridică în domeniul dreptului
internaţional privat, dar tratarea se face într-o
manieră originală, care o diferenţiază de alte
tratate ori cursuri universitare având acelaşi
obiect.
Titlul I, alcătuit din cinci capitole, face
referiri la consideraţiile generale ale dreptului
internaţional privat. În cadrul capitolului I,
"Noţiuni introductive", într-un stil clar, riguros,
se defineşte elementul de extraneitate, noţiune
deosebit de importantă care stă la baza
diferenţierii raportului juridic de drept
internaţional privat de alte raporturi juridice, de
altfel consacrată expres, prin Legea-cadru nr.
105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor juridice de drept internaţional
privat.
44
În capitolul II este abordată noţiunea de
drept internaţional privat, fiind urmat în mod
logic de cel de-al III-lea capitol, în care este
tratat domeniul dreptului internaţional privat,
titlul I încheindu-se în mod firesc cu capitolele
IV şi V referitoare la Izvoarele şi natura
dreptului internaţional privat.
Titlul II, având el însuşi o valoare şi o
forţă de sine stătătoare, prezintă în mod
detaliat, dar structurat tot în cinci capitole,
Teoria generală a conflictului de legi:
evoluţie, noţiune, determinarea regulilor de
conflict, conflicte spaţio-temporale şi probleme
generale privind aplicarea legii străine.
Cel de al III-lea titlu, şi ultimul,
abordează, succesiv, principalele soluţii
conflictualiste: lex personalis, lex rei sitae, lex
loci delicti commissi etc.
Titlul III este deosebit de important,
deoarece analizează soluţiile conflictualiste pe
materii juridice. Astfel, în cadrul secţiunilor
capitolului I, lex personalis, sunt tratate o serie
de instituţii juridice în directă conexiune cu
ceea ce în doctrina juridică a dreptului
internaţional privat s-a conturat a fi soluţia
conflictualistă lex personalis, şi anume:
noţiunea de statut personal, cetăţenia ca temei
al statutului personal, lex personalis - sisteme
de reglementare (lex patriae, lex domicilii),
fundamentele şi competenţa legii personale.
În mod similar, sunt analizate instituţiile
juridice relative la lex rei sitae (statutul real,
fundamentele regulii şi competenţa legii
locului situării bunului), la locus regit actum,
lex voluntatis, legea pavilionului.
Deosebit de important este capitolul IV
al acestui ultim titlu, intitulat Lex loci delicti
commissi, care reglementează, pornind de la
dreptul comun, noţiunile specifice de acte şi
fapte juridice, acţiunile licite şi cele ilicite,
delictele şi quasi-delictele, punându-se
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Noi apariţii editoriale
bineînţeles accentul pe delictul civil sau, altfel
spus, pe fapta juridică ilicită cauzatoare de
prejudicii.
În toate capitolele din acest titlu,
problematicile menţionate sunt tratate în mod
complex, atât din punctul de vedere al dreptului
comun, cât mai ales din cel al dreptului
internaţional privat.
Este de menţionat că lucrarea abundă în
referiri la doctrina românească şi străină în
materie, precum şi la practica judecătorească şi
arbitrală de drept internaţional privat, autoarea
dovedind o cunoaştere aprofundată a tematicii
în cauză şi certe calităţi de cercetător, prin
intepretarea personală a fenomenului juridic. O
apreciere aparte se cuvine stilului clar şi
convingător, limbajului elevat, tratării
sistematice şi complete a instituţiilor.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
În urma parcurgerii acestui tratat
universitar, al cărui referent ştiinţific este acad.
Ion Dogaru, concluzia care se impune este că
ne aflăm în faţa unei lucrări importante, care
vădeşte originalitate în abordarea conceptelor,
deoarece pune în lumină o fizionomie aparte a
relaţiilor sociale ce reclamă o reglementare
juridică adecvată, impune coordonate proprii
activităţii legislative, dar şi teoriei şi practicii
dreptului, pune în lumină valoarea şcolii
româneşti de drept internaţional privat care s-a
afirmat încă din secolul al XIX-lea, reclădind
totodată configuraţia unor instituţii juridice de
cea mai mare importanţă.
Sorin POPESCU Madeleine PLOŞTINARIU
45
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ARTICOLE DIN REVISTELE STRĂINE DE DREPT

INTRATE ÎN BIBLIOTECA CONSILIULUI LEGISLATIV

– Bibliografie adnotată∗–

EUROPEAN PUBLIC LAW

1. BONNOR, PETER. - Ombudsmen and the development of public law = Ombudsmanii şi dezvoltarea
legislaţiei publice. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2003. - p.237-267.
Autorul cercetează, pe scurt, rădăcinile istorice ale instituţiei ombudsmanului, evidenţiind existenţa unor trăsături specifice ale acestei
instituţii în diferitele ţări europene. Deşi ombudsmanii aparţin tradiţiei constituţionale europene, s-a constatat că nu există încă o
înţelegere comună a principalelor funcţii ale ombudsmanilor şi nici un model comun de a răspunde la solicitările pe care le implică
activitatea lor.

2. DAY, STEPHEN ; SHAW, JO. - The boundaries of suffrage and external conditionality: Estonia as an
applicant member of the EU = Limitele sufragiului şi condiţionarea externă: Estonia în postura de ţară candidată
la Uniunea Europeană. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2003. - p.211-236.
Statele care solicită aderarea la Uniunea Europeană ştiu că le revin anumite obligaţii, multe din ele fiind strâns legate de concepţiile
guvernării liberal democratice. Se impune efectuarea anumitor schimbări legale specifice pentru a răspunde cererilor strategiei de
preaderare administrată mai ales de Comisia Europeană. În cazul Estoniei, dar şi al Letoniei, se pune problema asigurării drepturilor
politice, în conformitate cu drepturile electorale prevăzute de legislaţia UE. Autorii analizează modul în care elita politică estoniană se
ocupă de problemele votării, ale asigurării drepturilor permanente şi ale dezbaterilor, atât în context naţional, cât şi european.

3. EVANS, ANDREW ; MCLUCAS, ANNE DHU . - Musical counterpoint and governance problems in EU
law = Contrapunctul muzical şi problemele dominante din legislaţia Uniunii Europene. În: European public law. -
Haga : Kluwer Law International, nr.2, 2003. - p.269-294.
Autorii fac în acest articol o analogie între contrapunctul muzical şi legislaţia Uniunii Europene, plecând de la constatarea că atât
contrapunctul muzical, cât şi legislaţia UE reglementează, fiecare în domeniul său, relaţii dintre entităţi complexe şi evidenţiază,
totodată, rolul pe care îl pot juca modelele compoziţionale care derivă din teoria contrapunctului în evaluarea reformelor recente
întreprinse pe plan legislativ de UE. În această lucrare se face analogie între notele muzicale şi actele juridice, precum şi între liniile
melodice şi deciziile judiciare. Exerciţiul de a face analogii între două sisteme diferite de gândire are rolul de a evidenţia anumite
trăsături caracteristice fiecărui sistem în parte.

4. FEINTUCK, MIKE. - Walking the high-wire: The UK's draft communications bill = Incertitudini ale
proiectului legii comunicaţiilor din Marea Britanie. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International,
nr.1, 2003. - p.105-124.
Articolul analizează proiectul legii comunicaţiilor din Marea Britanie, prima reformă majoră propusă de administraţia Blair în vederea
reglementării activităţii mass media, evidenţiind aspectele cheie şi identificând posibilele plusuri şi minusuri ale acestui proiect de act
normativ. Accentul se pune pe urmărirea asigurării diversităţii şi pluralismului în mass media, elemente esenţiale pentru apărarea
cerinţelor democraţiei. Se are, de asemenea, în vedere în ce măsură recentele directive din acest domeniu ale UE şi propunerea
legislativă mai sus amintită din Marea Britanie protejează în mod adecvat valorile democratice fundamentale.

5. FROST, AMANDA. - Restoring faith in government: Transparency reform in the United States and the
European Union = Reinstaurarea încrederii în guvern: Transparenţa reformei în Statele Unite şi Uniunea
Europeană. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, nr.1, 2003. - p.87-104.
Transparenţa reformei este considerată, atât în Statele Unite cât şi în Uniunea Europeană, un mijloc de susţinere a încrederii în guvern.
De altfel, reglementarea care permite accesul spre o mai bună cunoaştere a reformei, adoptată recent de Uniunea Europeană, cuprinde
multe prevederi asemănătoare cu cele ale Legii independenţei informaţiilor din SUA. Totuşi, obiectivele celor care susţin reforma în
Uniunea Europeană sunt mult mai ambiţioase decât în cazul SUA, axându-se pe transparenţa reformei ca un mijloc de democratizare şi
legitimare a guvernării în UE. Dar transparenţa singură, fără creşterea concomitentă a posibilităţilor opiniei publice de a influenţa
luarea hotărârilor în cadrul UE, nu poate ameliora deficitul democratic înregistrat de UE.

6. HILSON, CHRIS. – The Europeanization of English administrative law: Judicial review and convergence
= Europenizarea legii administrative engleze: Revizuire judecătorească şi convergenţă. În: European public law. -
Haga : Kluwer Law International, nr.1, 2003. - p.125-145.

∗
Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU, experţi la Consiliul Legislativ

46 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Referinţe bibliografice

Autorul analizează noţiunea de europenizare a legii administrative engleze şi explorează diferitele aspecte ale europenizării şi
convergenţei în contextul recentei jurisprudenţe engleze privind revizuirea judecătorească. Concluzia care se desprinde este că legea
administrativă engleză devine treptat din ce în ce mai europeană, în încercarea legiuitorilor de a o face cât mai compatibilă cu legislaţia
Uniunii Europene.

JOURNAL DU DROIT INTERNATIONAL

7. FERRARI, FRANCO. - Les rapports entre les conventions de droit matériel uniforme en matière
contractuelle et la nécessité d'une interprétation interconventionnelle = Raporturile dintre convenţiile de drept
material uniform în materie contractuală şi necesitatea unei interpretări interconvenţionale. În: Journal du droit
international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, 2003. - p.791-809.
Studiul examinează raporturile care pot exista între diferitele convenţii de drept uniform material care se referă la dreptul contractelor.
Avantajele acestor convenţii de drept material uniform au fost subliniate deseori de doctrină. Pe lânga avantaje există şi inconveniente,
cel mai important constând în multiplicarea surselor dreptului. Obiectul prezentului studiu este acela de a examina raporturile dintre
numeroasele convenţii de drept contractual uniform.

8. GRESSOT-LEGER, SÉVÉRINE. - Faut-il supprimer le contrôle de la loi appliquée par le juge étranger
lors de l'instance en exequatur? = Oare trebuie desfiinţat controlul legii aplicate de către judecătorul străin, în
cadrul instanţei în exequatur? În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, 2003. - p.767-790.
Problema legitimităţii controlului legii care este aplicată de judecătorul străin în dreptul comun al exequatur se pune astăzi cu o
deosebită acuitate. Recent, au fost aduse modificări în acest domeniu, de către dreptul convenţional. După părerea autorului, în prezent,
trebuie adusă o modificare dreptului comun al exequatur, exigenţa tradiţională fiind lipsită de orice utilitate.

9. MEZGHANI, ALI. - Le juge français et les institutions du droit musulman = Judecătorul francez şi
instituţiile dreptului musulman. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, 2003. - p.721-766.
Soarta instituţiilor de drept musulman clasic este încă nesigură. Adoptarea acestor instituţii se impune pentru unii, în numele
relativismului valorilor, iar respingerea lor se justifică pentru alţii, în numele universalităţii principiilor de egalitate între sexe şi de
nediscriminare. Statutul femeii se află în centrul dezbaterii. Tehnicile de drept internaţional privat se află deci, în serviciul uneia sau
alteia dintre cele două opţiuni. După părerea autorului, compatibilitatea anumitor instituţii ale dreptului internaţional musulman cu
ordinea publică internaţională rămâne cel puţin îndoielnică.

JOURNAL OF LAW AND SOCIETY

10. ARNAUD, ANDRÉ-JEAN. - Al andar se hace camino = Drumul se face prin parcurgerea sa. În: Journal of
law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.3, 2003. - p.441-452.
Autorul, ce efectuează o cercetare în domeniul sociologiei legii, evidenţiază necesitatea atingerii echilibrului între participare şi
reprezentare în adoptarea legislaţiei. El consideră că hotărârile privind problemele obişnuite trebuie să fie luate ţinându-se cont de
opinia majorităţii cetăţenilor şi nu în conformitate cu opinia grupurilor de interese sau a persoanelor incapabile să refuze aceste grupuri
şi se pronunţă pentru o abordare multidisciplinară a problemelor din domeniul sociologiei legii, ce include filozofia şi epistemologia.

11. BROWNLIE, JULIE. - 'An unsolvable justice problem'? Punishing young people's sexual violence = "O
problemă nerezolvată a justiţiei"? Pedepsirea violenţei sexuale a tinerilor. În: Journal of law and society. - Boston :
Blackwell Publishing, nr.4, 2003. - 506-531.
Creşterea infracţionalităţii sexuale juvenile a stârnit îngrijorare în rândul opiniei publice britanice, fapt ce a determinat justiţia din
Marea Britanie să caute soluţii noi care să ţină cont de necesitatea promovării unei justiţii "efective" şi "afective" pentru combaterea
delictelor sexuale, în special în situaţia în care victimele şi infractorii sunt copii sau tineri. Autoarea face în articol o cercetare
criminologică, psihologică şi sociologică a infracţionalităţii sexuale juvenile pentru identificarea unor soluţii necesare pentru reducerea
acestui fenomen infracţional.

12. CAMPBELL, COLM ; CONNOLLY, ITA. - A model for the 'war against terrorism'? Military
intervention in Northern Ireland and the 1970 falls curfew = Un model pentru "războiul împotriva
terorismului"? Intervenţia militară din Irlanda de Nord şi starea excepţională introdusă cu prilejul confruntărilor
violente din 1970. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.3, 2003. - p.341-375.
În lucrare este supus dezbaterii punctul de vedere conform căruia strategia securităţii militarizate britanice aplicată în Irlanda de Nord
oferă un model pentru "războiul global dus împotriva terorismului". În acest context, este explorat episodul introducerii stării
excepţionale cu prilejul confruntărilor violente din 1970 din Irlanda de Nord. Sunt cercetate relaţia dintre lege, legitimitate şi rolul
militarilor în democraţiile care se confruntă cu conflicte violente şi operativitatea legii în cazul intervenţiei militare în timpul stării
excepţionale. Sunt identificate eşecurile înregistrate şi sunt trase concluzii cu privire la pericolele pe care le prezintă aplicarea
modelului "războiului" pentru soluţionarea dezordinii politice complexe ce degenerează în violenţă.

13. COWAN, DAVE ; LOMAX, DELIA. - Policing unauthorized camping = Menţinerea ordinii în taberele
neautorizate. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.283-308.
Articolul tratează problema pe care o ridică în Marea Britanie taberele neautorizate ale romilor şi, în general, ale nomazilor. Autorii
pledează în favoarea construcţiei unei legislaţii care să reglementeze această problemă, evidenţiind consecinţele sale juridice.

14. CRAWFORD, ADAM. - 'Contractual governance' of deviant behaviour = "Conduita contractuală" privind
comportamentul deviant. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.4, 2003. - p.479-505.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 47

 Referinţe bibliografice

Lucrarea analizează şi evidenţiază rolul în creştere şi implicaţiile formelor de "conduită contractuală" sesizate în diferite domenii ale
vieţii sociale şi ale vieţii politice din Anglia şi Ţara Galilor. De remarcat că problematica "conduitei contractuale" este abordată în
contextul modernizării legislaţiei penale, în care un accent deosebit se pune pe prevenirea delictelor penale.

15. HARRINGTON, JOHN A. ; MANJI, AMBREENA. - 'Mind with mind and spirit with spirit': Lord
Denning and african legal education = "Comuniune a minţii şi a spiritului": Lordul Denning şi învăţământul
juridic african. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.3, 2003. - p.376-399.
Autorii evidenţiază rolul important pe care lordul Denning l-a jucat în privinţa dezvoltării îvăţământului juridic african şi a pregătirii, în
general, a juriştilor din Africa, începând cu sfârşitul anilor 1950. În Africa postcolonială, ordinea şi stabilitatea au fost asigurate de
jurişti care întruneau virtuţile caracteristice profesioniştilor englezi din domeniul dreptului, formate, de altfel, în decursul secolelor,
virtuţi pe care juriştii africani le-au deprins mai ales în urma contactului direct cu juriştii britanici.

16. JACKSON, JOHN D. - Justice for all: Putting victims at the heart of criminal justice? = Justiţie pentru
toţi: Plasarea victimelor în centrul preocupărilor justiţiei penale? În: Journal of law and society. - Boston :
Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.309-326.
În cadrul Cartei albe a guvernului britanic, intitulată "Justiţie pentru toţi", s-a creat o tensiune nerezolvată între preocupările privind
controlul delictelor şi cele pentru apărarea drepturilor victimelor şi martorilor. Autorul se pronunţă în favoarea plasării victimelor şi
martorilor în centrul preocupărilor justiţiei penale, atrăgând atenţia asupra tendinţei celui mai recent proiect de lege privind justiţia
penală de a pune centrul de greutate asupra incriminării delincvenţilor, ceea ce implică riscul nedreptăţirii inculpatului în schimbul unui
mic beneficiu în favoarea victimelor şi martorilor.

17. LEE, ELLIE. - Tensions in the regulation of abortion in Britain = Tensiuni privind reglementarea avortului
în Marea Britanie. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.4, 2003. - p.532-553.
Articolul dezbate necesitatea îmbunătăţirii legii privind avortul din Marea Britanie, datând din anii 1970, ţinându-se cont de evoluţiile
ce au loc în această ţară. În material se pledează pentru acordarea unei atenţii deosebite consilierii pacientei de către medic înainte de
luarea unei decizii privind provocarea avortului. Se are în vedere ca aplicarea unei asemenea hotărâri să fie făcută în deplină cunoştinţă
de cauză de persoana care solicită întreruperea sarcinii.

18. MULLENDER, RICHARD. - Hegel, human rights, and particularism = Hegel, drepturile omului şi
separatismul. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.4, 2003. - p.554-574.
În filozofia politică a lui Hegel este abordată şi problematica drepturilor omului, accentul punându-se pe ordinea superioară şi pe
criteriul universal al dreptului abstract. Autorul consideră, însă, că în ce priveşte protecţia drepturilor omului nu trebuie să se acorde
prioritate nici normelor universale şi nici celor locale. Esenţial este ca atât drepturile omului, cât şi spaţiile culturale în care ele se aplică
să fie cu adevărat luate în serios.

19. MURRAY, ANDREW D. - Regulation and rights in networked space = Reglementare şi drepturi privind
domeniul Internetului. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.187-216.
Acest studiu examinează cum pot fi reglementate drepturile celor implicaţi în utilizarea Internetului. Sunt trecute în revistă dreptul de
proprietate şi dreptul la liberă exprimare. Autorul consideră că problema care se ridică este cum şi de cine este efectuată această
reglementare, avându-se în vedere că în discuţie intră spaţiul cibernetic, iar jurisdicţia se caracterizează, în acest domeniu, prin lipsă de
experienţă.

20. SELZNICK, PHILIP. – “Law in context” revisited = Revizuirea "legii în context". În: Journal of law and
society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.177-186.
Autorul se referă în lucrare la principiul fidelităţii faţă de context, subliniind însă că asupra contextului prevalează
obiectivele şi principiile generale. Acest aspect are o relevanţă specială în contextul analizei libertăţii de expresie, libertăţii
academice şi a altor drepturi şi responsabilităţi. S-a luat, de asemenea, în considerare relevanţa pluralismului juridic şi
analiza contextuală a drepturilor omului.

21. SHEARING, CLIFFORD ; WOOD, JENNIFER. - Nodal governance, democracy, and the new
'denizens' = Guvernare centrală, democraţie şi noii "străini naturalizaţi". În: Journal of law and society. - Boston :
Blackwell Publishing, nr.3, 2003. - p.400-419.
Autorii evidenţiază decalajele înregistrate în privinţa distribuirii bogăţiei în lume şi pun accentul pe necesitatea aplicării unui program
practic având drept obiectiv adâncirea democraţiei în zonele sărace ale planetei. Sunt prezentate, în acest context, trei concepte noi
privind guvernarea centrală, străinii naturalizaţi şi spaţiul comun. În articol se pune accentul pe afirmarea capacităţilor locale, pe
recuperarea şi valorificarea cunoştinţelor pe care comunităţile sărace le deţin, pe întărirea capitalului colectiv al comunităţilor sărace.

22. SKINNER, STEPHEN. - 'A benevolent institution for the suppression of evil': Joseph Conrad's 'The
secret agent' and the limits of policing = "O instituţie caritabilă pentru suprimarea răului": "Agentul secret" al lui
Joseph Conrad şi limitele activităţii poliţiei. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.3,
2003. - p.420-440.
Articolul ridică probleme metodologice şi teoretice de interes general privind studierea legii în societate şi evidenţiază rolul pe care îl
poate juca literatura la efectuarea analizei juridice prin oferirea experienţei laturii emoţionale a omului. Autorul foloseşte drept
argument pentru susţinerea opiniei sale romanul "Agentul secret" al lui Joseph Conrad, ce se referă la poliţie şi anarhism, acţiunea fiind
amplasată la Londra de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Romanul este analizat în paralel cu două studii moderne privind poliţia, pentru
a se arăta preocupările curente ale poliţiei şi limitele până la care poate să acţioneze în prezent. În opinia autorului, crizele emoţionale
ale individului ilustrează înseşi limitele legilor.

48 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Referinţe bibliografice

23. WARD, IAN. - A decade of Europe? Some reflections on an aspiration = Un deceniu al Europei? Unele
reflecţii asupra unei aspiraţii. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.236-257.
Europa urmează să se confrunte cu patru provocări: deficitul democratic înregistrat de Uniunea Europeană, scăderea importanţei
rolului legii pentru viitorul UE, şocul produs de lărgirea UE, lipsa filozofiei publice, care să se afle la temelia vieţii publice în
"noua" Europă. Evidenţiind toate aceste slăbiciuni, autorul se întreabă dacă Europa este pe deplin pregătită pentru a face faţă
provocărilor amintite.

24. WHITEHOUSE, LISA. - Railtrack is dead - long live network rail? Nationalization under the third way =
Calea ferată este moartă - trăiască reţeaua feroviară? Efectuarea naţionalizării conform prevederilor celei de a
treia căi [de dezvoltare]. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.217-235.
În material sunt examinate propunerile de reformă ale autorităţilor britanice privind căile ferate. Autoarea evidenţiază încercarea
guvernului de la Londra de a face operaţională în acest domeniu important de activitate cea de a treia cale de dezvoltare, care
implică colaborarea dintre sectorul de stat şi sectorul particular. Este examinată, totodată, problema naţionalizării în contextul
aplicării celei de a treia căi, punându-se accentul pe reconceptualizarea acestui termen, pentru a-l distanţa de semnificaţia care i-a
dat-o doctrina socialistă.

25. WHYTE, DAVE. - Lethal regulation: State-corporate crime and the United Kingdom government's new
mercenaries = Reglementare mortală: Delictul corporaţiei de stat şi noii mercenari ai Guvernului Regatului Unit.
În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.4, 2003. - p.575-600.
Pieţele pentru unităţile de mercenari şi pentru armatele particulare, care trebuie să furnizeze securitate militară sunt în creştere
susţinută pe glob. În prezent se manifestă o tendinţă de legalizare a unităţilor militare particulare în lume. Autorul critică statele
occidentale, între care şi Marea Britanie, pentru facilitarea extinderii unor astfel de pieţe, care nu reduc, ci, din contra, încurajează
răspândirea terorii şi a violenţei.

26. WILLIAMS, KEVIN. - Doctors as good samaritans: Some empirical evidence concerning emergency
medical treatment in Britain = Doctorii buni samariteni: O evidenţă empirică privind asistenţa medicală de
urgenţă în Marea Britanie. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.2, 2003. - p.258-282.
Rezultatele primului studiu efectuat în Marea Britanie privind atitudinea medicilor faţă de asistenţa de sănătate de urgenţă acordată în
afara cabinetului medical sau a spitalului evidenţiază cadrul nesigur pe care-l oferă legea cutumiară engleză în acest domeniu. Autorul
remarcă deteriorarea susţinută a standardelor responsabilităţii sociale în Marea Britanie, iar comportamentul medicilor, ce au fost avuţi
în vedere în studiu, este comparat cu acela al unor buni samariteni.

MODERN LAW REVIEW

27. BOOTH, CHERIE ; PLESSIS, MAX DU. - Common wealth = Comunitatea de naţiuni. În: Modern law
review. - Boston : Blackwell Publishers, nr.6, 2003. - p.837-851.
Evoluţia înregistrată pe plan internaţional de legislaţia privind drepturile omului are o deosebită importanţă atât pentru Commonwealth
ca atare, cât şi pentru statele membre. De această evoluţie s-a ţinut cont la întocmirea programelor şi politicilor lansate recent de către
secretariatul Commonwealth-ului. Între altele s-a avut în vedere creşterea participării populaţiei la activităţile politice, punându-se capăt
practicilor care marginalizau pe unii cetăţeni şi îi favorizau pe alţii.

28. CHALMERS, DAMIAN. - 'Food for thought': Reconciling European risks and traditional ways of life =
"Hrană pentru minte": Reconcilierea riscurilor europene cu modurile de viaţă tradiţionale. În: Modern law review.
Boston : Blackwell Publishers, nr.4, 2003. - p.532-562.
Autorul abordează problema securităţii alimentare în Uniunea Europeană în contextul elaborării unei legi privind alimentaţia în UE,
pledând pentru crearea unui climat care să întărească încrederea populaţiei faţă de calitatea alimentelor utilizate. Se are în vedere
armonizarea legislaţiilor naţionale cu cea comunitară în acest domeniu atât de delicat şi evitarea aplicării greşite a normelor Uniunii
Europene în statele componente.

29. KEAY, ANDREW. - Directors' duties to creditors: Contractarian concerns relating to efficiency and
over-protection of creditors = Îndatoririle directorilor faţă de creditori: Preocupări referitoare la contract privind
eficienţa şi protecţia excesivă a creditorilor. În: Modern law review. - Boston : Blackwell Publishers, nr.5, 2003. -
p.665-699.
Autorul examinează atât motivele care îndreptăţesc directorii companiilor care se confruntă cu dificultăţi financiare să ia în
considerare interesele creditorilor companiilor pe care le conduc, cât şi cele care se opun asumării unei asemenea responsabilităţi.
În articol se afirmă că doar criteriul eficienţei nu poate determina impunerea sau neimpunrea unei îndatoriri directorilor
companiilor ce se confruntă cu greutăţi financiare, dar, totodată, se precizează că asumarea de către directori a unei îndatoriri faţă
de creditori contribuie la creşterea eficienţei.

30. MORGAN, JILL. - The alchemists' search for the philosophers' stone: The status of registered social
landlords under the human rights act = Căutarea de către alchimişti a pietrei filozofale: Statutul asociaţiilor care
oferă locuinţe sociale în conformitate cu legea privind drepturile omului. În: Modern law review. - Boston :
Blackwell Publishers, nr.5, 2003. - p.700-725.
În Marea Britanie, problema locuinţelor sociale a cunoscut o transformare radicală în urma transferului ei din sarcina autorităţilor
publice în cea a unor asociaţii care oferă asemenea locuinţe în conformitate cu legea privind drepturile omului. În articol se evidenţiază

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 49

 Referinţe bibliografice

creşterea rolului asociaţiilor pentru locuinţe sociale în Marea Britanie şi se ajunge la concluzia că aceste asociaţii sunt în mod practic
autorităţi hibride, deoarece au preluat din funcţiile autorităţilor locale.

31. O'BRIAN JR., WILLIAM E. - The Hague convention on jurisdiction and judgments: The way forward =
Convenţia de la Haga privind jurisdicţia şi procesele: Calea ce duce înainte. În: Modern law review. - Boston :
Blackwell Publishers, nr.4, 2003. - p.491-509.
Autorul analizează proiectul Convenţiei de la Haga privind jurisdicţia şi procesele, care este de mai mult timp supus negocierii.
Dificultatea negocierilor se datorează diferenţelor dintre ţările Europei şi Statele Unite în abordarea jurisdicţiei. Doar un proiect restrâns
al unei asemenea convenţii ar întruni condiţiile pentru a fi aprobat de toate părţile. Autorul se pronunţă, însă, în favoarea proiectului
mai cuprinzător al convenţiei, chiar şi fără participarea SUA.

32. PHILLIPS, ANNE. - When culture means gender: Issues of cultural defence in the English courts = Când
cultura se referă la gen: Chestiuni controversate privind apărarea femeilor provenind din alt mediu cultural în
tribunalele engleze. În: Modern law review. - Boston : Blackwell Publishers, nr.4, 2003. - p.510-531.
Lucrarea examinează două categorii de cazuri întâlnite în tribunalele engleze: cele în care contextul cultural a fost considerat
semnificativ pentru interpretarea acţiunilor femeilor inculpate şi cele în care mediul cultural de provenienţă a fost invocat pentru a
explica actele severe de violenţă ale bărbaţilor împotriva soţiilor lor, de obicei neoccidentale şi deosebit de supuse. Se încearcă
stabilirea unor limite până la care apărarea poate face uz în timpul procesului de mediul cultural din care provin părţile aflate în
conflict.

33. PHILLIPSON, GAVIN. - Transforming breach of confidence? Towards a common law right of privacy
under the human rights act = Este necesară transformarea prevederii de combatere a violării intimităţii
persoanei? Spre un drept cutumiar al ocrotirii vieţii private. În: Modern law review. - Boston : Blackwell
Publishers, nr.5, 2003. - p.726-758.
Autorul examinează posibilitatea adoptării unei legi în sistemul dreptului cutumiar britanic care să sancţioneze publicarea neautorizată
a informaţiilor ce ţin de domeniul vieţii private, în contextul efortului depus pentru adaptarea legislaţiei interne la cea a Uniunii
Europene, în cazul de faţă la legislaţia protecţiei drepturilor omului din UE. Se are, de altfel, în vedere eliminarea ambivalenţei
judiciare privind receptarea vieţii private din legislaţia engleză.

34. SCOTT, STRUAN. - The corporate opportunity doctrine and impossibility arguments = Doctrina
oportunităţii companiei şi imposibilitatea de a prezenta argumente. În: Modern law review. - Boston : Blackwell
Publishers, nr.6, 2003. - p.852-869.
Autorul îşi pune întrebarea dacă legislaţia engleză trebuie să-i permită directorului unei companii să exploateze în nume personal o
oportunitate pe care compania nu este în stare să o valorifice. În articol este susţinut punctul de vedere al grupului însărcinat cu
revizuirea legii companiei din Marea Britanie care susţine că răspunsul în acest caz trebuie să rămână negativ. Din punct de vedere
practic nu sunt diferenţe semnificative între recomandările grupului mai sus amintit şi direcţia spre care se îndreaptă legislaţia
americană în materie.

35. YOUNG, JAMES. - The constitutional limits of judicial activism: Judicial conduct of international
relations and child abduction = Limitele constituţionale ale activismului judiciar: Comportamentul judiciar în
cadrul relaţiilor internaţionale şi problema răpirii copiilor. În: Modern law review. - Boston : Blackwell Publishers,
nr.6, 2003. - p.823-836.
În articol se atrage atenţia asupra necesităţii realizării unei delimitări clare între activitatea pe care o desfăşoară un judecător în cadrul
tribunalului şi cea pe care o efectuează în afara instanţei de judecată, subliniindu-se eşecurile înregistrate prin nerespectarea acestei
delimitări în contextul răpirilor de copii traficaţi pe plan internaţional. Se evidenţiază că unii judecători, activând atât în cadrul instanţei
cât şi în afara ei, au preluat în mod greşit rolul executivului din relaţiile internaţionale şi că asumarea unui asemenea rol de către
judecători pune în pericol independenţa justiţiei. Depăşirea rolului lor judiciar se produce prin conlucrarea cu guvernul la elaborarea
politicii şi prin sporirea contactelor lor directe cu judecătorii din alte ţări.

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

36. BALLARINO, TITO. - Les règles de conflit sur les sociétés commerciales à l'épreuve du droit
communautaire d'établissement. Remarques sur deux arrêts récents de la Cour de justice des Communautés
européennes = Normele conflictuale privind societăţile comerciale şi dreptul comunitar de constituire. Observaţii
privind două decizii recente ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În: Revue critique de droit international
privé. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.373-402.
Articolul pune problema raportului existent între normele imperative ale dreptului comunitar şi normele de asemenea imperative ale
dreptului unui stat membru. Sunt prezentate două decizii ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care au consacrat
superioritatea normelor comunitare privind libertatea de constituire a societăţilor comerciale, bazate pe reglementări naţionale reputate
a fi imperative. Această soluţie încheie un lung proces în cursul căruia, Curtea a adoptat conceptul de normă imperativă naţională şi a
definit raporturile cu reglementarea comunitară.

37. KINSCH, PATRICK. - L'autolimitation implicite des normes de droit privé matériel = Autolimitarea
implicită a normelor de drept privat material. În: Revue critique de droit international privé. - Paris : Dalloz, nr.3,
2003. - p.403-435.

50 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Referinţe bibliografice

Articolul îşi propune să exploreze un aspect al autolimitării normelor, legat de autolimitarea câmpului de aplicare a unei norme care,
poate să nu fie exprimată în textul normei în sine, ci poate fi implicită, lasându-se descoperită de interpretul normei şi deci, în caz de
litigiu, de către judecător. Observarea jurisprudenţei care pune în evidenţă diferitele feluri de norme implicit autolimitate, reprezintă
esenţa articolului, care este precedată de o scurtă examinare a demersului tribunalelor în identificarea normelor autolimitate.

REVUE FRANÇAISE DE DROIT CONSTITUTIONNEL

38. BEHRENDT, CHRISTIAN. - La possible modification de la procédure de révision de la Constitution
belge = Posibila modificare a procedurii de revizuire a Constituţiei belgiene. În: Revue française de droit
constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.54, 2003. - p.279-308.
La data de 4 aprilie 2003, Parlamentul federal belgian a votat o declaraţie de revizuire a Constituţiei, permiţând modificarea art.195 al
Constituţiei belgiene, care reglează procedura de revizuire constituţională. Publicarea acestei declaraţii în "Moniteur belge" din 10
aprilie a dus la dizolvarea adunărilor legislative şi la alegeri federale care au avut loc la 18 mai. Dezbaterea doctrinară asupra problemei
oportunităţii revizuirii art.195 al Constituţiei belgiene este înscrisă într-o perspectivă istorică şi este precedată de o scurtă prezentare atât
a genezei art.195, cât şi a propunerilor celor mai importante făcute în trecut, pentru modificarea acestuia.

39. CLEMENT, JEAN-PAUL. - La Constitution de La Mennais (1848) = Constituţia lui La Mennais (1848).
În: Revue française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.55, 2003. - p.473-483.
Articolul analizează un proiect de Constituţie al Republicii Franceze, propus de la Mennais, fost colaborator a lui Chateaubriand la
"Conservateur", hirotonisit preot în 1816, deputat de Paris la Adunarea Naţională, făcând parte din Comitetul pentru Constituţie. După
părerea sa, ceea ce se poate reţine din acest proiect se referă la: afirmarea atotputernică a suveranităţii poporului, ostilitatea faţă de
regimul reprezentativ, caracterul convenţional al acestei Constituţii, moderat de alegerea preşedintelui Republicii prin sufragiu
universal şi realizarea unei largi descentrălizari, care, de altfel, reprezintă originalitatea doctrinei acestei Constituţii. La Mennais
preconizează libertatea conştiinţei care antrenează separarea Bisericii de Stat, revendică libertatea presei, apără libertatea de asociere.

40. GAY, LAURENCE. - Propriété et logement, réflexions à partir de la mise en oeuvre du référé-libérté =
Proprietate şi locuinţă. Reflecţii privind elaborarea procedurii de urgenţă-libertate. În: Revue française de droit
constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.54, 2003. - p.309-334.
Problema definirii exacte a temenului de "libertate fundamentală", folosit de art. L-521-2 al Codului de justiţie administrativă a reţinut
în special atenţia doctrinei. Autorul se interesează de dreptul de proprietate şi de posibilitatea de a accede la o locuinţă decentă, în
explicarea cărora, până acum, s-a reţinut numai caracterul de drept constituţional al dreptului de proprietate şi cel de obiectiv cu valoare
constituţională al posibilităţii de a accede la o locuinţă decentă. În legătură cu aceasta, el supune dezbaterii problema principiilor
aplicabile în cadrul procedurii de urgenţă-libertate (référé-liberté).

41. GAY, LAURENCE. - Propriété et logement, réflexions à partir de la mise en oeuvre du référé-liberté
(suite) = Proprietate şi locuinţă. Reflecţii privind elaborarea procedurii de urgenţă-libertate (continuare). În: Revue
française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.55, 2003. - p.527-546.
Autorul propune o abordare comparată a "dreptului la locuinţă". Astfel, spre deosebire de Franţa, unde Consiliul Constituţional a
recunoscut, sub formă de obiectiv cu valoare constituţională, posibilitatea pentru orice persoană de a dispune de o locuinţă decentă, în
mai multe ţări europene există un principiu constituţional privind "dreptul la locuinţă". Legi fundamentale recente, ca cele din
Portugalia şi Spania consacră aceste principii, în Franţa, problema rămânând cea a consecinţelor recunoaşterii unui "drept la locuinţă".

42. MEDHI, ROSTANE. - L'Union européenne et le fait religieux = Uniunea Europeană şi problema religioasă.
În: Revue française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.54, 2003. - p.227-248.
Problema raporturilor dintre societate, politică şi religie se află, în prezent, în centrul dezbaterilor suscitate de definirea unei identităţi
europene. Autorul se opreşte asupra unor aspecte care se referă la mize şi controverse în legătură cu problema religioasă, în viitoarea
Constituţie a Uniunii Europene, precum şi la Uniunea Europeană, privită ca un spaţiu de libertate şi de toleranţă religioasă. Autorul
consideră că sarcina de a asigura vizibilitatea unui fapt social obiectiv, în condiţii compatibile cu exigenţele unei Uniuni Europene
democratice şi sigure, le revine constituţionaliştilor.

43. MERCIER, ANNE-CÉCILE. - Le référendum d'initiative populaire, un trait méconnu du génie de

Condorcet = Referendumul din iniţiativă populară, o trăsătură ignorată a geniului lui Condorcet. În: Revue
française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.55, 2003. - p.483-512.
Opera lui Condorcet are un caracter vizionar, dar cu toate că face legătura între Lumière şi Revoluţie, el nu are acelaşi renume
cu Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Danton, Bonaparte. Cu toate acestea, majoritatea ideilor sale devansează cu cel puţin un
secol, starea de evoluţie a societăţii în care a trăit. Exemplul pe care autorul doreşte să-l propună se referă la studierea dreptului
la iniţiativă populară, denumit de asemenea, referendum din iniţiativă populară, el oprindu-se mai ales, asupra formării,
concretizării, propagării acestui drept.

44. MESTRE, JEAN-LOUIS. - Les emplois initiaux de l'expression "droit constitutionnel" = Utilizări iniţiale
ale expresiei "drept constituţional". În: Revue française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de
France, nr.55, 2003. - p.451.
Deşi consideră că nu pot exista certitudini în ceea ce priveşte descoperirea primelor utilizări ale expresiei "drept constituţional", autorul
îşi propune să analizeze utilizările iniţiale ale acestei expresii în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Sensul subiectiv al expresiei,
întâlnit în scrierile datând de pe vremea lui Ludovic al XVI-lea, şi cel mai folosit a fost frecvent utilizat în prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Sub cea de-a III-a Republică, el a cunoscut un declin, dispărând aproape, înainte de a cunoaste reînnoirea actuală, suscitată de
dezvoltarea jurisprudenţei constituţionale şi invocarea din ce în ce mai frecventă a drepturilor înscrise în declaraţiile de la 1789 şi 1946.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 51

 Referinţe bibliografice

45. VALLET, ELISABETH. - Les commissions d'enquête parlementaire sous la V-ème République = Comisiile
de anchetă parlamentară sub cea de-a V-a Republică. În: Revue française de droit constitutionnel. Paris : Presses
Universitaires de France, nr.54, 2003. - p.249-278.
Comisiile de anchetă şi de control parlamentar, a căror denumire a fost unificată sub un singur termen -comisie de anchetă -prin Legea
nr. 91-698 din 20 iulie 1991, răspund necesităţii de eficienţă a controlului exercitat de către popor, reprezentanţii săi, asupra
Guvernului, Administraţiei şi ansamblului de probleme care interesează naţiunea. În ultimii ani, s-au înregistrat mutaţii profunde, iar
comisiile de anchetă au integrat mecanisme riguroase elaborate sub cea de-a V-a Republică. Aspectele evidenţiate de autor se referă la
comisiile de anchetă parlamentară ca reflectare a raţionalizării Parlamentului şi ca element al revalorizării acestuia.

46. VERPAUX, MICHEL. - L'affaire Papon, la République et l'Etat = Afacerea Papon, Republica şi statul. În:
Revue française de droit constitutionnel. - Paris : Presses Universitaires de France, nr.55, 2003. - p.513-526.
Condamnat la 10 ani de închisoare, pentru complicitate la crimă împotriva umanităţii şi la plata sumei de 719.559 euro, în beneficiul
părţilor civile, M. Papon s-a adresat judecătorului administrativ francez, estimând că responsabilitatea sa personală nu putea fi angajată,
el fiind funcţionar al statului, iar fapta comisă fiind una de serviciu. Consiliul de Stat, în decizia din 2002, îi dă parţial dreptate,
estimând că responsabilităţile trebuiau împărţite între stat şi M. Papon. Admiterea acestei părţi a responsabilităţii franceze, reprezintă o
condiţie esenţială în soluţionarea litigiului. Însă, ea nu poate servi în totalitate rezolvării acestuia, pentru că rămâne de stabilit dacă
autorităţile "franceze" din perioada 1940-1944 pot angaja Franţa depăşind regimurile. Este o problemă care interesează direct, dreptul
constituţional şi se referă la continuitatea juridică între Guvernul de la Vichy şi statul republican.

REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

47. BERMANN, A. GEORGE. - Le droit comparé et le droit international: alliés ou ennemis? La conférence
= Dreptul comparat şi dreptul internaţional: aliaţi sau duşmani? Conferinţă. În: Revue internationale de droit
comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. - p.519-530.
Dreptul comparat şi dreptul internaţional sunt examinate în lumina mondializării, precum şi raporturile fundamentale dintre aceste
două discipline.

48. BOUSCANT, REMY. - La protection de l'entreprise contre les actes de confusion (étude comparée des
droits anglais et français) = Protecţia întreprinderii împotriva actelor de confuzie (studiu comparat al dreptului
englez şi francez). În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. -
p.635-650.
Unul din actele de concurenţă cele mai nocive este reprezentat de confuzia intenţionată dintre un antreprenor şi un alt agent economic.
În Marea Britanie şi în Franţa există o protecţie minimă împotriva acestor acte, asigurată de legi speciale privind brevetele de invenţie,
marca întregistrată sau desenele şi modelele industriale. Protecţia întreprinderii împotriva actelor de confuzie, în Marea Britanie şi în
Franţa oferă asemănări frapante, punctul de plecare al protecţiei fiind diferit. Aspectele asupra cărora se opreşte autorul sunt: natura
diferită a drepturilor protejate, rezultatele asemănătoare ale acţiunilor exercitate.

49. BRILL-VENKATASAMY, TARA. - Analyse jurisprudentielle des différentes notions de discrimination

raciale en droit anglais = Analiza jurisprudenţială a diferitelor noţiuni de discriminare rasială în dreptul englez. În:
Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. - p.615-634.
Franţa şi Marea Britanie au elaborat instrumente juridice pentru a lupta împotriva discriminării rasiale, mai ales în materie de muncă.
Astfel, Race Relations Act 1976 (Marea Britanie) este un text specific şi general, iar Franţa reglementează acest aspect prin dispoziţii
speciale. Distincţia dintre discriminarea directă, indirectă şi "victimizare" este cunoscută şi aplicată de mai mult timp în Marea Britanie.
În Franţa, aceste două distincţii şi-au făcut apariţia o dată cu Legea din 16 noiembrie 2001 privind lupta împotriva discriminării rasiale.
Este studiat sistemul juridic englez şi mai ales, jurisprudenţa engleză privind diferitele noţiuni de discriminare rasială.

50. CARBY-HALL, JO. - Grève et action collective en Grande-Bretagne = Grevă şi acţiune colectivă în
Marea-Britanie. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. -
p.575-614.
Scopul acestui studiu este de a prezenta o scurtă analiză a istoricului dezvoltării conceptului de "libertate" a grevei şi a responsabilităţii
sindicatelor, pentru delicte pe care, ele le-ar putea comite în cursul unei acţiuni. Acestea cuprind delictele de conspiraţie, incitare la
ruperea contractelor de muncă sau comerciale, ameninţări şi interferenţe în aplicarea contractelor. De asemenea, el analizează şi
evaluează imunităţile împotriva acestor delicte, examinează restricţiile aduse acestor imunităţi.

51. FAUVARQUE-COSSON, BÉNÉDICTE. - Le droit comparé et le droit international: alliés ou ennemis?

La réponse = Dreptul comparat şi dreptul internaţional: aliaţi sau duşmani? Răspuns. În: Revue internationale de
droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. - p.530-538.
Plecând de la ideea existenţei unor mutaţii profunde în cadrul relaţiei dintre dreptul comparat şi cel internaţional, autoarea analizează
aspecte care se referă la raporturile dintre dreptul internaţional şi cel comparat.

52. LAMBERT-ABDELGAWAD, ELISABETH. - Cour pénale internationale et adaptions

constitutionnelles comparées = Curtea Penală Internaţională şi adaptări constituţionale comparate. În: Revue
internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, 2003. - p.539-574.
Fenomenul de internaţionalizare a constituţiilor implică, mai ales, faptul că, din ce în ce mai mult, dreptul internaţional se află la
originea revizuirilor constituţionale. O nouă ilustrare o reprezintă astăzi, ratificarea Statutului de la Roma care instituie Curtea Penală
Internaţională. Articolul face un bilanţ al adaptărilor constituţionale intervenite în state, ca urmare a aderării lor la Statutul de la Roma.

52 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Referinţe bibliografice

El pune în evidenţă faptul că generalizarea controlului de constituţionalitate dă naştere la răspunsuri diversificate. În consecinţă,
reacţiile autorităţilor însărcinate să revizuiască Constituţia au fost multiple, dar, "in fine", minimale şi pragmatice. Acest control îl
determină pe autor, să se îndoască de eficienţa şi realitatea unor astfel de proceduri de adaptare a dreptului constituţional.

53. SVOBODOVA, TEREZA. - Les garanties des libertés fondamentales dans la République tchèque =
Garantarea libertăţilor fundamentale în Republica Cehă. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société
de législation comparée, nr.3, 2003. - p.651-678.
Aproape imediat după căderea regimului comunist, Parlamentul Ceh a adoptat noua Constituţie, Carta libertăţilor şi drepturilor
fundamentale, cât şi numeroase legi care guvernează materia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiuitorul nu
numai că a proclamat diferitele drepturi şi libertăţi, dar a recreat, de asemenea, sistemul de protecţie a acestora. Garanţiile
drepturilor omului în dreptul ceh există la fel de bine la nivel naţional, cât şi internaţional. Dreptul constituţional ceh asigură
protecţia drepturilor omului prin intermediul garanţiilor jurisdicţionale, în fruntea sistemului, situîndu-se Curtea Constituţională
cehă, dar şi prin intermediul garanţiilor nejurisdicţionale, mai ales datorită noii instituţii a Ombudsman-ului. Garanţiile
supranaţionale rezultă din numerose tratate internaţionale care se referă la drepturile omului, Republica Cehă fiind semnatara
acestora şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

54. GORCHS, BÉATRICE. - La médiation dans le procès civil: sens et contresens. Essai de mise en
perspective du conflit et du litige = Medierea în procesul civil: sens şi contrasens. O încercare de punere în
perspectivă a conflictului şi a litigiului. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.409-426.
În Franţa, prin consacrarea medierii judiciare ca alternativă la jurisdicţia contencioasă, Legea din 8 februarie 1995 a transformat
instituţia, pe modelul concilierii, într-un instrument de rezolvare a litigiului. Medierii i-a fost astfel, restabilit locul său într-un proces
care se consideră că ar putea recentra activitatea judecătorului asupra scopului său adevărat - tranşarea litigiilor în drept. Legea din 8
februarie 1995 instituie medierea judiciară, autorizându-l (art.21) pe judecătorul civil, care este sesizat în legătură cu un litigiu, să
desemneze o "terţă persoană" pentru a proceda la mediere, având ca sarcină să favorizeze reglementarea amiabilă a litigiului, iar un
Decret din 22 iulie 1996 care aplică această lege, reia principiile esenţiale (inserate într-un nou titru -6 bis- al noului Cod de procedură
civilă, compus din art. 131-1 - 131-15).

55. JEULAND, EMMANUEL. - L'énigme du lien de droit = Misterul legăturii juridice. În: Revue trimestrielle
de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.455-474.
Noţiunea de legătură juridică este folosită pentru a defini numeroase alte noţiuni juridice ca obligaţia, filiaţia etc. Dar, ea nu este bine
definită sau atunci când este, sunt utilizate sinonime ca: raport sau uniune, astfel încât misterul este deplin. După părerea autorului,
noţiunea de legătură juridică nu este atât de evidentă şi este important ca ea să fie aprofundată, deoarece, definirea a numeroase alte
noţiuni depinde de ea. Punându-se în evidenţă o noţiune de legătură juridică poate fi necesar, ca ea să fie confruntată cu alte noţiuni
înrudite, fiind posibil astfel, să se degaje câteva consecinţe juridice.

56. PERRUCHOT-TRIBOULET, VINCENT. - L'indu à trois = Plata nedatorată în trei. În: Revue trimestrielle
de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.427-446.
Jurisprudenţa care se referă la plata nedatorată cuprinde situaţii din ce în ce mai complexe. Deseori, plata nedatorată nu implică doi, ci
trei parteneri de obligaţie. În acest context, al plăţii nedatorate, este important să fie definit rolul precis al fiecăruia. Prin luarea în
considerare a acestui nou aspect al plăţii nedatorate, jurisprudenţa poate pretinde că acţionează în favoarea unei exigenţe moderne şi
care exaltă totodată, restabilirea generală a "adevărului datoriei".

57. WITZ, CLAUDE. - La longue gestation d'un code européen des contrats. (Rappel de quelques initiatives
oubliées) = Lunga perioadă de elaborare a unui Cod european al contractelor. (O evocare a câtorva iniţiative
uitate). În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr3, 2003. - p.447-454.
O dezbatere aprinsă are loc astăzi, în comunitatea franceză a juriştilor - cea privind un eventual Cod european al contractelor (luările
de poziţie s-au multiplicat în Franţa, începând cu comunicarea Comisiei UE la Consiliu şi la Parlamentul European, care se referă la
dreptul european al contractului, din 11 iulie 2001). Totuşi, ideea unui Cod european al contractelor este veche. Astfel, sunt amintite
câteva iniţiative luate în favoarea unui Eurocod al contractelor, în cursul secolului trecut. După părerea autorului, evocarea acestora
reprezintă un omagiu adus marilor personalităţi ale Universităţii franceze, care au susţinut ideea unui Cod european al contractelor.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE

58. BIENVENU-PERROT, ANNICK. - Des censeurs du XIX-e siècle au gouvernement d'entreprise du XXI-e
siècle = De la cenzorii din secolul al XIX-lea, la "guvernarea întreprinderii" din secolul al XXI-lea. În: Revue
trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.449-466.
La ora actuală, pieţele financiare au o importanţă deosebită. Investitorii doresc să controleze pertinenţa deciziilor luate de conducători,
dintr-o perspectivă pur financiară, rezultând reflecţii în ceea ce priveşte repartiţia puterii şi controlul, în cadrul societăţilor. Această
mişcare contemporană este cunoscută sub numele de "guvernare a întreprinderii" ("corporate governance" sau " gouvernement
d'entreprise"). După părerea autorului, există o similitudine între cenzorii care aveau o sarcină de control, creaţi de practica societăţilor
anonime, din secolul al XIX-lea şi comitetele de "corporate governance" ale secolului al XXI-lea. Culegerile de jurisprudenţă veche
oferă astfel, posibilitatea de a cunoaşte mai bine, această instituţie.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 53

 Referinţe bibliografice

59. FAVERO, MARC. - La standardisation contractuelle, enjeu de pouvoir entre les parties et de
compétition entre systèmes juridiques = Standardizarea contractuală, miză a competiţiei între sistemele juridice.
În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.429-448.
Competiţia lansată de câţiva ani, în domeniul contractelor standard asupra produselor financiare demonstrează importanţa strategică pe
care o reprezintă un standard contractual. Autorul propune o dezbatere pe tema contractelor-tip care, după părerea sa, într-o manieră
disimulată pot, de asemenea, să influenţeze competiţia dintre sistemele juridice.

60. PIÉDELIÈVRE, STÉPHANE. - Remarques sur la charte relative aux conventions de compte dépôt =
Observaţii pe marginea Cartei privind convenţiile de conturi de depuneri. În: Revue trimestrielle de droit
commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.467-474.
Autorul îşi prezintă observaţiile pe marginea Cartei privind convenţiile referitoare la conturile de depuneri, semnată la 9 ianuarie 2003,
de cei 8 preşedinţi ai băncilor, membre ale federaţiei bancare franceze şi preşedintele "La Poste", care stabileşte principii de informare
şi transparenţă tarifară. După părerea autorului, domeniul Cartei este mai redus în raport cu sistemul instaurat de Legea MURCEF care
impusese încheierea unor convenţii referitoare la conturi de depuneri, iar sancţiunile în caz de încălcare sunt uşurate. El consideră, de
asemenea, că această Cartă reprezintă un progres în ceea ce priveşte protecţia titularului unui cont de depuneri.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

61. KARYDIS, GEORGES. - Le principe de "l'opérateur économique privé", critère de qualification des
mesures étatiques, en tant qu'aides d'Etat, au sens de l'article 87, §1 du Traité CE = Principiul "operatorului
economic privat", criteriu de calificare a măsurilor statale, în calitate de ajutoare de stat, în sensul articolului 87, §1
al Tratatului CE. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.389-413.
Activitatea statului privind întreprinderile trebuie să fie transparentă, să respecte egalitatea de tratament între întreprinderile publice şi
private şi conformă cu exigenţele principiului operatorului economic privat, care este conceput ca o regulă generală pentru calificarea
unei intervenţii economice a entităţilor publice în calitate de ajutoare de stat, în sensul articolului 87, §1 al Tratatului CE. Statul,
operator economic (acţionar, creanţier sau contractant), trebuie să se comporte ca un "operator raţional în economia de piaţă" şi să fie
ghidat, înainte de toate, de consideraţii comerciale. Totuşi, aplicarea flexibilă a acestei reguli este propusă în scopul evitării substituirii
"dirijismului economic statal" printr-o formă de "dirijism economic comunitar".

62. KLEBES-PLESSIER, ANNE. - L'adhésion de la République de Chypre à l'Union Européenne =

Aderarea Republicii Cipru la Uniunea Europeană. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3,
2003. - p.441-469.
La data de 3 iunie 2003, Comisia Europeană adresa Consiliului şi Parlamentului European, cât şi Consiliului Economic şi Social şi
Comitetului Regiunilor, o comunicare în care erau propuse măsuri vizând dezvoltarea părţii de nord a insulei şi apropierea acesteia de
Uniune. Aceste propuneri, dorite a fi tranzitorii, ilustrează dificultăţile pe care le ridică aderarea Republicii Cipru, în absenţa unei soluţii
globale la conflictul cipriot. Aderarea şi gestionarea consecventă a relaţiilor cu nordul Ciprului pot, fie să dinamizeze perspectiva unei
soluţii politice la conflict, fie riscă să întreţină diviziunea "de facto" a insulei.

63. LEPKA, ESTELLE ; TEREBUS, SANDRINE. - Les ratifications nationales d'un projet politique
européen? La face cachée du Traité d'Amsterdam = Ratificări naţionale ale unui proiect politic european? Faţa
ascunsă a Tratatului de la Amsterdam. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris: Dalloz, nr.3, 2003. - p.365-388.
Tratatele comunitare şi revizuirile succesive ale acestora sunt luate în considerare adesea, numai din punct de vedere al conţinutului
lor. Ori, integrarea europeană se măsoară, de asemenea, în lumina ratificărilor lor de către statele membre, chiar dacă acestea din urmă
sunt, în general, neglijate. Autorului i se pare util să revină asupra ratificărilor naţionale ale tratatelor şi, în special, ale celor ale
Tratatului de la Amsterdam. La ora la care, Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare şi când deja se reflectează la o nouă revizuire a
tratatelor, aceste proceduri naţionale reprezintă, într-adevăr, o ilustrare interesantă a importanţei ratificărilor pentru realizarea
proiectului politic, pe care ansamblul textelor europene tinde să-l promoveze.

64. SCHØNBERG, SØREN ; STOCKWELL, NATHALIE. - Juges, médiateurs ou négociateurs? Le rôle du

règlement amiable des conflits au sein des juridictions communautaires = Judecători, mediatori sau
negociatori? Rolul reglementării amiabile a conflictelor în cadrul jurisdicţiilor comunitare. În: Revue trimestrielle
de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, 2003. - p.415-440.
Articolul examinează un aspect al funcţiilor jurisdicţiilor comunitare, adesea ignorat de doctrină: medierea între părţi şi căutarea unor
soluţii amiabile la conflicte. El încearcă să demonstreze că recurgerea de către judecători la mediere, s-a accentuat considerabil,
începând cu 1989, în diverse domenii ale dreptului. După ce identifică măsurile la care au recurs judecătorii, pentru a încuraja părţile să
cadă la învoială şi, după ce analizează efectele juridice ale tranzacţiilor, autorul trage concluzia că dacă există motive pertinente de a se
bucura de creşterea recurgerii la medierea judiciară, aceasta ar trebui să facă obiectul unei reglementări mai amănunţite.

54 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 CĂRŢI RECENT ACHIZIŢIONATE DE BIBLIOTECA
CONSILIULUI LEGISLATIV1
- Bibliografie indexată∗ -

1 - ADAM, IOAN - Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv / Ioan Adam. -
Ediţia a 3-a revăzută şi adăugită conform Normelor metodologice de aplicare aprobate prin HG nr.498/2003. -
Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. VIII, 438 p. - (Praxis). ISBN 973-655-341-8: 284404 lei
SUBIECT: România; Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989;
drept civil; proprietate
347.23/A17

2 - ANGHEL, ION M. ; ANGHEL, VIOREL I. - Regulile dreptului războiului - dreptul conflictelor

armate şi dreptul internaţional umanitar / Prof.univ.dr. Ion M. Anghel, lector univ. Viorel I. Anghel. -
Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 456 p. Bibliogr. p.447. ISBN 973-588-690-1 : 150000 lei
SUBIECT: drept internaţional public; dreptul războiului; drept umanitar; răspundere internaţională; drept penal internaţional;
organizaţie internaţională
341.3/A58

3 - AURESCU, BOGDAN - Noua suveranitate: Între realitate juridică şi necesitate politică în sistemul
internaţional contemporan / Dr. Bogdan Aurescu. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003. IX, 202 p. -
(Juridica. Studii juridice). Bibliogr. p. 197. ISBN 973-655-325-6 : 160000 lei.
SUBIECT: drept internaţional public; stat; suveranitate; istoric
341.211/A93

4 - BERCEANU, BARBU B. - Bibliografia publicaţiilor oficiale româneşti 1640-1989 / Barbu B.

Berceanu. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003. XIV, 402 p. ISBN 973-655-275-6 : 230000 lei.
SUBIECT: România; drept public; drept constituţional; legislatură; Monitorul Oficial; publicaţie oficială
349(498)(091)/B46

5 - BREZEANU, PETRE ; POANTA, DORINA - Organisme financiare intenaţionale / Prof.univ.dr. Petre

Brezeanu, lector univ.dr. Dorina Poanta. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 512 p. Bibliogr. p. 509.
ISBN 973-588-707-X : 250000 lei
SUBIECT: economie; finanţe internaţionale; organism financiar internaţional; Banca Mondială; Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare; Fondul Monetar Internaţional; România; acord stand-by; Uniunea Economică şi Monetară; euro;
integrare
339.7/B82

6 - BREZOIANU, DUMITRU ; OPRINCAN, MARIANA - Contenciosul administrativ / Dumitru Brezoianu,

Mariana Oprincan. - Bucureşti: Editura Universităţii "Titu Maiorescu", 2002. 308 p. ISBN 973-98628-8-8: 148000 lei
SUBIECT: drept administrativ; contencios administrativ; act administrativ; drept comparat; jurisprudenţă administrativă
342.9/B82

7 - BREZOIANU, DUMITRU - Drept administrativ - Partea generală / Dumitru Brezoianu. - Bucureşti :

Editura Universităţii "Titu Maiorescu", 2002. 452 p. ISBN 973-86202-4-4 : 248000 lei.
SUBIECT: drept administrativ; administraţie publică; decizie administrativă; domeniu public
342.9/B82

8 - BUCŞĂ, GHEORGHE ; POPESCU, TIBERIU - Dicţionar ilustrat de proprietate intelectuală / Gheorghe

Bucşă, Tiberiu Popescu. - Bucureşti: Editura OSIM, 2003. 289 p. Bibliogr. p.289. Index. ISBN 973-85383-7-8
SUBIECT: drept civil; dreptul proprietăţii intelectuale; dicţionar
347.77(038)/B86

9 - CARP, CERASELA ; PANAINTE, DRAGOŞ - Ghidul avocatului de succes / Cerasela Carp, Dragoş Panainte. -
Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. VI, 366 p. - (Cariere). Bibliogr. p. 365. ISBN 973-655-319-1 : 250000 lei.
SUBIECT: drept procesual; avocat; comunicare juridică; negociere; management juridic; psihologie judiciară
347.965/C26

1
Lucrările apărute în editura ALL BECK reprezintă donaţia acestei edituri către Consiliul Legislativ
∗
Lucrare realizată de Eliza ORBESCU, expert la Consiliul Legislativ
Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 55
 Referinţe bibliografice

10 - CERCELESCU, CARMEN MONICA - Regimul juridic al presei: Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor /

Carmen Monica Cercelescu. - Bucureşti : Editura Teora, 2002. 216 p. ISBN 973-20-0458-4 : 171000 lei
SUBIECT: drept public; drept constituţional; drepturile omului; mass-media; libertatea presei; libertatea de exprimare;
dreptul la informaţie; campanie electorală; drept de autor; publicitate
342.7/C35

11 - CHELARU, EUGEN - Drept civil. Partea generală / Eugen Chelaru. - Bucureşti : Editura ALL
BECK, 2003. VII, 240 p. - (Juridica. Curs universitar). ISBN 973-655-374-4 : 284404 lei
SUBIECT: drept civil; raport juridic civil; act juridic civil; prescripţie extinctivă
347.1/C40

12 - CIOBANU, VIOREL MIHAI ; BOROI, GABRIEL - Drept procesual civil: Curs selectiv. Teste
grilă / Prof.univ.dr. Viorel Mihai Ciobanu, prof.univ.dr. Gabriel Boroi. - Ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. -
Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. 582 p. - (Juridica. Curs universitar). ISBN 973-655-273-X : 469000 lei
SUBIECT: drept procesual civil
347.91/.95/C51

13 - Codul comercial: Actualizat 1.12.2003 . - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. VI, 83 p. - (La Zi; 24).
ISBN 973-655-395-7 : 64220 lei.
SUBIECT: România; drept comercial; cod comercial
347.7(498)(094.4)/C60

14 - Codul de procedură civilă şi legile uzuale : cu modificările aduse până la data de 10 mai 2003 /
Ediţie îngrijită şi adnotată de dr. Octavia Spineanu-Matei. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003. VIII, 551 p.
(Codices ALL BECK). ISBN 973-655-297-7 : 250000 lei
SUBIECT: drept procesual civil; cod de procedură civilă
347.91/.95(498)(094.4)/C60

15 - Codul de procedură penală : cu modificările aduse prin Legea nr.281/24.06.2003 privind

modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale ; O.U.G.
nr.66/10.07.2003 privind modificările unor dispoziţii din Codul de procedură penală. - Bucureşti:
Editura ALL BECK, 2003. VI, 208 p. - (La Zi). ISBN 973-655-317-5 : 75000 lei
SUBIECT: drept procesual penal; cod de procedură penală
343.1(498)(094.4)/C60

16 - Codul de procedură penală : Ediţia 2003 / îngrijită şi adnotată de prof.univ.dr.Ion Neagu, conf.univ.dr.
Anastasiu Crişu. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. XII, 468 p. - (Coduri adnotate) ISBN 973-655-307-8: 550000 lei
SUBIECT: drept procesual penal; cod de procedură penală
343.1(498)(094.4)/C60

17 - Codul familiei : Actualizat 1 decembrie 2003. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. 20 p. - (La zi; 25).
ISBN 973-655-394-9 : 41284 lei
SUBIECT: România; dreptul familiei; codul familiei
347.6(498)(094.4)/C60

18 - Codul familiei. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 272 p. ISBN 973-588-635-9 : 200000 lei
SUBIECT: România; dreptul familiei; codul familiei; legislaţie
347.6(498)(094.4)/C60

19 - Codul general al României : cu modificările aduse până la data de 31 martie 2003 / Ediţie îngrijită de Dorina
Călin. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003. 1371 p. - (Codices ALL BECK). ISBN 973-655-250-0 : 449000 lei
SUBIECT: România; drept; Constituţie; cod civil; codul familiei; codul muncii; cod silvic; cod aerian; cod comercial; cod
vamal; cod penal; cod de procedură civilă; cod de procedură penală; Legea contenciosului administrativ nr.29/1990; Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
34(498)(094.4)/C60

20 - Codul muncii şi legile uzuale: cu modificările aduse până la data de 3 aprilie 2003 / Ediţie îngrijită
şi adnotată de asist.univ. Luminiţa Dima ; introducere de prof.univ.dr. Alexandru Athanasiu. - Bucureşti :
Editura ALL BECK, 2003. XVII, 514 p. - (Codices ALL BECK). Index. ISBN 973-655-298-5 : 249000 lei
SUBIECT: România; dreptul muncii; codul muncii; legislaţie
349.2(498)(094.4)/C60

21 - Codul penal: cu modificările aduse până la data de 1 aprilie 2003. - Bucureşti : Editura ALL BECK,
2003. X, 165 p. - (Codices ALL BECK). ISBN 973-655-300-0 : 99000 lei
56 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004
 Referinţe bibliografice

SUBIECT: drept penal; codul penal

343(498)(094.4)/C60

22 - Codul penal. Infracţiuni în legi speciale : cu modificările aduse până la data de 10 martie 2003 /
Ediţie îngrijită şi adnotată de Andreea Stoica. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003. XV, 494 p. - (Codices
ALL BECK). Indice. ISBN 973-655-274-8 : 249000 lei.
SUBIECT: drept penal; cod penal; infracţiune; legi speciale
343(498)(094.4)/C60

23 - CONSTANTINESCU, MIHAI ; MURARU, IOAN; IORGOVAN, ANTONIE - Revizuirea

Constituţiei României : Explicaţii şi comentarii / Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan. -
Bucureşti : Editura Rosetti, 2003. 139 p. ISBN 973-8378-45-1 : 40000 lei.
SUBIECT: România; drept constituţional; Constituţie; revizuire
342.4/C66

24 - Contracte de muncă : Protecţia persoanelor încadrate în muncă ; Inspecţia muncii ; Conflictele

de muncă ; Permisele de muncă ; Contractele colective de muncă ; Contractele individuale de muncă ;
Registrul general de evidenţă a salariaţilor ; Legislaţie . - Ediţia a 2-a actualizată. - Bucureşti : Editura
Lumina Lex, 2003. 340 p. ISBN 973-588-631-6 : 200000 lei.
SUBIECT: România; dreptul muncii; contract de muncă; legislaţie
349.22/C69

25 - DOBRESCU, SMARANDA ; ŞEITAN, MIHAI - Noutăţi aduse de actualul Cod al muncii şi textul
legii nr.53/24.01.2003, Codul muncii în vigoare de la 1 martie 2003 / Smaranda Dobrescu, Mihai Şeitan. -
Bucureşti : Editura Juridică, 2003. 171 p. ISBN 973-85197-9-9 : 108000 lei.
SUBIECT: România; dreptul muncii; codul muncii
349.2/D58

26 - DONGOROZ, VINTILĂ ; FODOR, IOSIF; KAHANE, SIEGFRIED - Explicaţii teoretice ale

Codului penal român : Partea generală / Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, [etc.]. - Ediţia a
2-a. - Bucureşti: Editura Academiei Române : Editura ALL BECK, 2003. Antetitlu : Academia Română.
Institutul de Cercetări Juridice. ISBN 973-27-0994-4 ISBN 973-655-322-1 Vol.1 / Vintilă Dongoroz, Iosif
Fodor, Siegfried Kahane, [etc.]. - Ediţia a 2-a. - Bucureşti : Editura Academiei Române : Editura ALL
BECK. - 2003. - VI, 399 p.- ISBN 973-655-320-5 : 400000 lei.
SUBIECT: drept penal; cod penal
343(498)(094.4)/E97

27 - DRAGOMAN, ION ; MILITARU, CLAUDIA - Şapte studii de drept internaţional umanitar / Ion
Dragoman, Claudia Militaru. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2003. 272 p. ISBN 973-588-713-4 : 150000 lei
SUBIECT: drept internaţional public; drept umanitar; crimă de război; răspundere internaţională; drept penal internaţional;
terorism; dreptul războiului; legislaţie militară
341.46/D77

28 - DRAGOMAN, ION - Actele autorităţilor militare: Doctrină; Legislaţie; Regim juridic;

Jurisprudenţă; Legalitate; Control / Ion Dragoman ; Cu un cuvânt înainte de prof.univ.dr. Antonie
Iorgovan. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 488 p. Bibliogr. p. 437. ISBN 973-588-622-7 : 200000 lei.
SUBIECT: România; drept public; apărare; autoritate militară; acte ale autorităţilor militare; administraţie publică şi
militară; drept administrativ; control internaţional
342:355.6/D77

29 - DROSU ŞAGUNA, DAN ; ROTARU, PĂTRU - Drept financiar şi bugetar / Dan Drosu Şaguna, Pătru
Rotaru. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. IX, 402 p. - (Sinteze şi teste).Bibliogr.p.397. ISBN 973-655-367-1 :
380734 lei.
SUBIECT: drept public; drept financiar; finanţe publice; buget; drept bugetar
347.73/D84

30 - FLORESCU, DUMITRU C. - Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale /

Conf.univ.dr. Dumitru C. Florescu. - Bucureşti: Editura Universităţii "Titu Maiorescu", 2002. 708 p.
Bibliogr. p. 705. ISBN 973-98628-5-3 : 298000 lei
SUBIECT: drept civil; drepturi reale; proprietate; patrimoniu; drept de proprietate; proprietate publică; proprietate privată;
practică judiciară
347.23/F68

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 57

 Referinţe bibliografice

31 - FOCŞENEANU, ELEODOR - Dicţionar spaniol-român / Eleodor Focşeneanu. - Bucureşti : Editura

Teora, 2003. 304 p. ISBN 973-601-591-2 : 171000 lei.
SUBIECT: dicţionar
81'374.8/F73

32 - Globalization of civil-military relations : Democratization, reform and security : [International

conference] / Coordinators : George Cristian Maior, Larry Wats. - Bucharest : Enciclopedica Publishing
House, 2002. 670 p. ISBN 973-45-0426-6.
SUBIECT: drept public; drept constituţional; armată; democraţie; securitate naţională; terorism; politică; politică internaţională
342:355/G62

33 - Legea pensiilor actualizată : Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale cu modificările şi completările intervenite ; Actele normative modificatoare,
completatoare şi date în aplicarea legii nr.19/2000 ; Legislaţie privind pensiile militare ; Acte normative
conexe sau reproduse din raţiuni de documentare / Lucrare coordonată de Elena Anghel şi Georgeta Gheorghe
şi prefaţată de Petre Ciotloş. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 551 p. ISBN 973-588-572-X : 250000 lei.
SUBIECT: dreptul muncii; sistem public de pensii; asigurări; pensie militară; legislaţie
349.2/L40

34 - MĂTUŞESCU, CONSTANŢA - Consimţământul statelor la tratate: Mijloace juridice de exprimare /

Dr. Constanţa Mătuşescu. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2003. 240 p. Bibliogr. p. 178. ISBN 973-588-706-1: 170000 lei
SUBIECT: drept internaţional public; dreptul tratatelor; acorduri şi tratate internaţionale; Convenţia cu privire la dreptul
tratatelor, Viena 1969
341.24/M48

35 - MREJERU, THEODOR ; ALBU, EMANUEL; VLAD, ADRIAN - Jurisprudenţa Curţii Supreme

de Justiţie: Contencios administrativ 2002 / Theodor Mrejeru, Emanuel Albu, Adrian Vlad. - Bucureşti :
Editura Lumina Lex, 2003. 679 p. Index. ISBN 973-588-640-5 : 400000 lei
SUBIECT: Curtea Supremă de Justiţie; contencios administrativ; jurisprudenţă administrativă; drept administrativ
342.56:342.9/M93

36 - MURARU, IOAN ; IANCU, GHEORGHE; DEACONU, ŞTEFAN - Cetăţenia europeană: Cetăţenii,

străinii şi apatrizii în dreptul românesc şi european; Studii / realizate de Ioan Muraru, Gheorghe Iancu,
Ştefan Deaconu, Mihai Horia Cuc; Coordonare şi prefaţă de Elena Simina Tănăsescu. - Bucureşti : Editura
ALL BECK, 2003. XIII, 154 p. - (Juridica. Studii juridice). ISBN 973-655-373-6 : 114679 lei
SUBIECT: drept public; drept constituţional; drept internaţional public; cetăţenie; cetăţenie europeană; apatrid; regimul
străinilor ; legislaţie internaţională; Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice
342.71/C37

37 - MURARU, IOAN; TĂNĂSESCU, SIMINA - Drept constituţional şi instituţii politice: [Curs

universitar] / Ioan Muraru, Simina Tănăsescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 664 p. Bibliogr. la
sfârşitul capitolelor. ISBN 973-588-312-0 : 400000 lei
SUBIECT: drept constituţional; stat; Constituţie; cetăţenie; drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor; partid
politic; sistem electoral; parlament; guvern; preşedinţie
342/M96

38 - MURZEA, CRISTINEL - Drept roman / Cristinel Murzea. - Bucureşti : Editura ALL BECK, 2003.
351 p. - (Juridica. Curs universitar). ISBN 973-655-329-9 : 348624 lei.
SUBIECT: drept roman; drept civil; Imperiul Roman; istoria dreptului
34(37)/M97

39 - PIPEREA, GHEORGHE - Dreptul transporturilor / Gheorghe Piperea. - Bucureşti : Editura ALL BECK,
2003. 248 p. - (Juridica. Curs universitar). Bibliogr. la sfârşitul capitolelor. ISBN 973-655-333-7 : 247706 lei.
SUBIECT: dreptul transporturilor; contract comercial de transport; transport feroviar; transport rutier; transport maritim; transport aerian
347.763/P67

40 - POPA, VASILE ; PANĂ, ONDINA - Dreptul muncii comparat: Curs universitar; Prezentare
doctrinară comparată a Codului muncii-Legea nr.53/2003 / Vasile Popa, Ondina Pană. - Bucureşti :
Editura Lumina Lex, 2003. 560 p. Bibliogr. p. 548. ISBN 973-588-718-5 : 390000 lei
SUBIECT: dreptul muncii; Uniunea Europeană; contract individual de muncă; contract colectiv de muncă; conflict colectiv
de muncă; sindicate; jurisdicţia muncii; Franţa; Marea Britanie; Italia; Spania
349.2:340.5/P79

58 Buletin de informare legislativã nr. 1/2004

 Referinţe bibliografice

41 - RĂDESCU, DUMITRU ; JIPA, CRISTIAN - Apelul şi recursul în procesul penal: Cu modificările

aduse de legea nr.281/24.06.2003 publicată în M.Of. nr.468/01.07.2003 / Dumitru Rădescu, Cristian Jipa.
Bucureşti: Editura Juridică, 2003. 531 p. Bibliogr. p. 523. ISBN 973-86393-1-X : 315000 lei
SUBIECT: drept procesual penal; apel; recurs
343.1/R14

42 - Referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei României - 19 octombrie 2003 / Guvernul

României. - Bucureşti : Monitorul Oficial, 2003. 144 p. ISBN 973-567-414-9 : 10650 lei.
SUBIECT: România; drept public; drept constituţional; Constituţie; revizuire constituţională; referendum
342.4/R38

43 - Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene / Petre Prisecaru, Nicolae Idu

coordonatori. - Bucureşti: Editura Economică, 2003. 224 p. Bibliogr. p.224. ISBN 973-590-907-3 : 75000 lei
SUBIECT: Uniunea Europeană; reformă constituţională; reformă administrativă; integrare; România; constituţie, revizuire
341.217(4)UE/R38

44 - ROŞU, CLAUDIA - Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial / Dr. Claudia
Roşu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 304 p. Bibliogr. p. 295. ISBN 973-588-712-6 : 250000 lei
SUBIECT: drept civil; drept comercial; contract de mandat civil; contract de mandat comercial
347.75/R81

45 - SCĂUNAŞ, STELIAN - Dreptul internaţional al drepturilor omului / Stelian Scăunaş. - Bucureşti :

Editura ALL BECK, 2003. 232 p. - (Juridica. Curs universitar). ISBN 973-655-331-0 : 247706 lei
SUBIECT: drept internaţional public; drepturile omului; ONU; Consiliul Europei; Convenţia europeană a drepturilor
omului; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; cetăţenie europeană; SUA; Africa; Islam; legislaţie internaţională
341.231.14/S32

46 - SULTĂNESCU,ION; NICOLAEV, VIRGIL; DOROFTE, MARCEL - Ghid practic privind regiml

câinilor periculoşi : Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr.55/2002 / Ion Sultănescu, Virgil
Nicolaev, Marcel Dorofte. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003. X, 81 p. ISBN 973-655-306-X: 130000 lei
SUBIECT: România; drept public; ordine publică; asociaţie chinologică
342:351.765(498)/S95

47 - TOADER, CAMELIA - Drept civil. Contracte speciale: Studiu al doctrinei şi jurisprudenţei

române şi străine, cu ample referiri la dreptul comunitar / Camelia Toader. - Bucureşti: Editura ALL
BECK, 2003. XII, 358 p. - (Juridica. Curs universitar). Index. ISBN 973-655-337-X : 325688 lei
SUBIECT: drept civil; contract special
347.4/T67

48 - TURCU, ION - Falimentul -Noua procedură: Tratat / Ion Turcu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex,
2003. 608 p. ISBN 973-588-711-8 : 300000 lei
SUBIECT: drept comercial; faliment; insolvenţă comercială; procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
347.736/T94

49 - TURCULEANU, ION ; PREDESCU, BIANCA MARIA CARMEN; DĂNIŞOR, GHEORGHE – Drept

civil. Succesiunile / Coordonator prof.univ.dr. Ion Dogaru ; Colectivul de autori : conf.univ.dr.Ion Turculeanu,
prof.univ.dr. Bianca Maria Carmen Predescu, conf.univ.dr. Gheorghe Dănişor,[etc.]... - Bucureşti : Editura ALL
BECK, 2003. XXIII, 820 p. - (Juridica. Curs universitar). Bibliogr. p. 801. ISBN 973-655-283-7 : 690000 lei
SUBIECT: drept civil; dreptul familiei; succesiune; drept succesoral; moştenire; testament; legat
347.65/D82

50 - ŢICLEA, ALEXANDRU - Dreptul muncii. Contractul individual de muncă / Alexandru Ţiclea. -

Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 464 p. ISBN 973-588-709-6 : 300000 lei
SUBIECT: dreptul muncii; contract individual de muncă; cumul de funcţii; salarizare; răspundere
349.22/T58

51 - VOICU, MARIN - Jurisprudenţă comercială: Curtea Constituţională; Curtea Supremă de

Justiţie; Curtea de Arbitraj Internaţional - 2001-2003 / Marin Voicu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex,
2003. 432 p. ISBN 973-588-703-7 : 350000 lei
SUBIECT: drept comercial; jurisprudenţă; Curtea Constituţională; Curtea Supremă de Justiţie; Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
340.14:347.7/V83

Buletin de informare legislativã nr. 1/2004 59

 ISSN 1583-3178

Consiliul Legislativ - Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711
Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu

Sorin Popescu
Nicolae Turcu
Mircea Preda

# Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Victoria Ţăndăreanu (redactor responsabil)
Svetlana Baciu
Tudor Prelipceanu

 Tipografia: R.A. “Monitorul Oficial”, str. Izvor nr. 2-4, Palatul Parlamentului, sectorul 5, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar
opinii personale ale autorilor.