Sunteți pe pagina 1din 2

La lecţie

de Marin Sorescu

Marin Sorescu (1936-1996), poet, prozator, dramaturg şi eseist are o viziune complexă
asupra vieţii, în scrierile sale se reflectă criza conştiinţei moderne, incapabilă să se regăsească.
Debutează cu volumul Singur printer poeţi(1964), urmat de Moartea ceasului(1966),
Unde fugim de acasă?(1966), Tinereţea lui Don Quijote(1968), Teoria sferelor de influenţă
(1969), Tuşiţi(1970). Ca dramaturg, a scris Iona(1968), Paracliserul(1970), Setea muntelui de
sare(1974), La lilieci-6 volume(1973-1996), Trei dinţi din faţă(1977), Viziunea viziunii.
Roman într-o doară(1982).
Universul scrierilor sale este populat cu fiinţe fantastice, cu imagini aspre , groteşti, cu
decoruri în care formele vechi sunt distruse, iar cele noi sunt incapabile să mai stârnească în
vreun fel curiozitatea.Lumea este simplă, nimic demn de interes nu se mai întâmplă, omul
alege numai calea greşită, el trebuie să-şi trăiască destinul pe care şi l-a ales după ce a părăsit
grădinile raiului şi se regăseşte bătrân şi nepuntincios, incapabil să se realizeze în planul
nemuririi.
Poezia La lecţie face parte din volumul de versuri Tuşiţi(1970) şi reprezintă un pretext,
pentru poet, de a-şi exprima propia concepţie despre lume şi despre existenţă.Lecţia nu este
una obişnuită, pentru că întrebările pe care profesorul le adresează elevului nu sunt din cele
care testează cunoştinţele dintr-un singur domeniu de activitate, ci sunt diverse şi se adresează
universului copilăriei.Răspunsurile ,,anapoda’’ reflectă întrebările anapoda, pentru că şi
profesorul şi elevul reprezintă gândul anapoda al poetului care se regăseşte într-o lume pe care
nu vrea să o accepte. De aceea, în fiecare strofă, abordează câte un aspect al existenţei
noastre. Războiul este un eveniment neplăcut pentru Marin Sorescu, fapt evidenţiat de
repetiţia ,,prost, foarte prost’’, dar care se încheie totuşi cu o pace, simbol al unei urme de
optimism care, undeva într-un subconştient îndepărtat şi inaccesibil deocamdata, se poate
materializa definitiv.
Fizica este destul de complicată, pentru că elevul, întrebat fiind despre legea gravitaţiei,
ştie că totul ,,trebuie să ne cadă în cap’’. Utilizarea pronumelui personal de persoana I
plural ,,ne’’ demonstrază că poetul se include pe sine în marea familie a oamenilor care
trebuie să plătească pentru greşeala pe care a făcut-o Adam-părăsirea, neascultarea-ceea ce
ne-a adus pe toţi într-o situaţie fără ieşire. Acum trebuie să acceptăm că tot ce ni se întâmplă
este din vina noastră şi, pentru asta, trebuie să ne asumăm responsabilitatea.
La întrebarea din geografie, poetul consideră că ne aflăm în ,,epoca pietrei neşlefuite’’,
pentru că am avut cândva o comoară pe care nu am ştiut să o păstrăm şi am devenit bădărani.
Neputinţa noastra, ca fiinţe umane, de a ne depăşi condiţia ne-a costat pierderea conştiinţei de
sine şi acum acţionăm conduşi doar de instincte, ceea ce nu poate fi decât o degradare în
planul dezvoltării umane, o întoarcere drastică şi dureroasă în timp. Metafora ,,inimă-piatră
şlefuită’’ insistă asupra acestei reveniri care nu face altceva decât să ne coboare în ierarhia
vieţuitoarelor fără vreo deosebire de rasă.
O altă metaforă încărcată de simboluri deosebite este realizarea hărţii marilor speranţe ale
omului alcătuită dintr-o multitudine de baloane colorate, dar viaţa, lumea, timpul, ,,vântul’’ ne
determină, la fiecare adiere, să mai pierdem câte unul. Baloanele colorate simbolizează toate
speranţele noastre, toate visele, toate idealurile, toate năzuinţele care dispar treptat pe măsură
ce ne confruntăm cu greutăţile cărora nu le putem face faţă. Şi atunci renunţăm, astfel mai
pierdem un balon în nesfârşita luptă cu viaţa şi cu destinul care ne este hărăzit de forţe pe care
nu le putem controla, aşa cum nu putem controla nici zborul baloanelor.
Ultima strofă este o concluzie prin care repetenţia elevului poate fi consemnată ca o
revoltă a poetului care prezintă tot ce nu îi place, cu care nu este de acord şi, dacă a rămâne
repetent înseamnă a nu fi de acord cu ceea ce se întâmplă, acesta este semnalul pe care poetul
ni-l transmite, aşa înţelege el să se revolte şi să dorească altceva pentru sine, dar şi pentru noi.
Poezia este alcătuită din 6 strofe organizate simetric. Prima şi ultima strof alcătuite din
câte 3 versuri reprezintă expoziţiunea şi deznodământul, ieşire la lecţie şi repetenţia care
urmează răspunsurilor dezvoltate în celelalte 4 strofe, o desfăşurare a acţiunii încărcate de
metafore deosebit de sugestive prin care Marin Sorescu îşi exprimă propriile păreri asupra
lumii, dar şi modalităţi prin care s-ar putea întrezări o rezolvare a acestei situaţii. Dorinţa
omului de a avea din ce în ce mai multe, de a cere din ce în ce mai multe, nu ne face decât să
devenim din ce în ce mai neputincioşi.

Realizat de,
Gabriela Negrea.