INTRODUCERE

Existenţa modernă a naţiunilor şi a statelor presupune un permanent avans al cunoaşterii,

capacitatea de a analiza şi prognoza, spirit de adaptare şi acţiune anticipativă. În acest context,
realizarea securit��ţii în multiplele ei ipoteze reprezintă o condiţie obligatorie a supravieţuirii
şi dezvoltării sistemelor social-politice. În mediul academic sau în centrele superioare de decizie
securitatea tinde să fie abordată în termeni asociaţi interesului naţional şi cooperării/ concurenţei
internaţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării, vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor,
ameninţărilor la nivelurile local, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de securitate
include, de obicei alegerea politic��, capabilităţile şi intenţiile unui actor internaţional şi tot
mai presant ameninţările.
Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale
existenţei sociale. După terminarea Războiului Rece în anii 1990-1991, URSS şi Iugoslavia s-au
destrămat, NATO şi UE s-au extins spre est, în direcţia bazinului Mării Negre, Caucazului şi
Orientului Apropiat; UE accede spre statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federaţia
Rusă şi-a redus influenţa politico-militară, China şi India aspiră la rangul de „superputeri
politico-economice”.
Cunoaşterea avansează în ritmuri ameninţătoare, cunoştiinţele se difuzează rapid şi pe spaţii
extinse, evenimentele se înmulţesc „ameţitor” şi „derutant”, ritmul istoriei s-a accelerat
considerabil. Societăţile tradiţionale pre-industriale, economiile naţionale şi regionale,
mentalităţile şi comportamentele sociale se remodelează „civilizaţiile se întrepătrund şi se
confruntă”, totul pare a se îndrepta inevitabil spre apariţia „statului global”. La început de
mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă, într-un fel cel puţin „trei lumi”
continuă să existe.
Există o serie de ameniţări la adresa securit��ţii mondiale care s-au dezvoltat foarte puternic
în ultima perioadă, şi în special după 1990. Printre aceste pericole se pot enumera terorismul şi
armele de distrugere în masă, fie acestea nucleare, chimice sau biologice. Lupta împotriva
terorismului a determinat modificarea strategiilor de securitate în sensul prevenirii acestuia sa
intensificat după atentatele din data de 11 sptembrie 2001 din SUA.
Penultima strategie de securitate a României e din 2001. Din această cauză putem considera că
cei care trebuiau să realizeze acest document nu şi-au îndeplinit atribuţiunile, având în vedere
faptul că un asemenea document trebuie să fie emis din patru în patru ani.
Am ales această temă datorită importanţei tematicii care mi-a dat prileju să studiez pentru prima
oară strategiile de securitate ale altor state, am observat de asemenea că nu toate documentele
care legiferează starea de securitate a statelor au titulatura de strategie de secutitate. De
asemenea, am realizat o comparaţie a acestor strategii, şi un punct foarte interesant a fost cel în
care a găsit informaţii despre alocările de la bugetele statelor pentru apărare, a valorilor acestora
şi a procentajului din valoarea P.I.B.-ului din ţările respective.
În lucrare sunt identificate şi alte domenii ale securit��ţii unei naţiuni, pentru că este fals ca
atunci, când facem referinţă la securitatea unui stat să ne gândim doar la partea militară. În acest
sens, am mai identificat încă şase domenii, acestea fiind cel politic, economic, social, cultural,
ecologic şi psihologic. Fiecare dintre acestea poate influenţa într-un anume fel o naţiune astfel
încât aceasta să nu se mai simtă în siguranţă.
În cadrul studiului de caz apare problematica unui posibil conflict zonal, care ar putea avea loc în
România. Este vorba despre dorinţa secuilor de a crea Ţinutul Secuiesc, care ar fi alcătuit din
teritoriile judeţelor Harghita, Covasna şi o parte a judeţului Mureş, prin realizarea acestuia
contravenindu-se Constituţiei României. Problematica minorităţilor şi a încercării acestora de
autodeterminare este foarte întâlnită la nivel global. Cu toate acestea state precum SUA nu au
oferit încă atâtea drepturi minorităţilor cât cele acordate de către statul român poplaţiei de etnie
maghiară.
CAPITOLUL I
STRATEGIA DE SECURITATE – CADRUL GENERAL EXPLICATIV
1.1. Strategia de securitate – delimitări teoretice
Termenul de securitate derivă din latinescul securitas-securitatis şi desemnează o stare de pace,
calm, lipsă de primejdie. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române termenul „securitate” este
definit ca fiind: faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe
care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol; starea de protecţie şi apărare împotriva pericolelor .
Specialiştii definesc securitatea naţională a României ca fiind starea în care trebuie să se
găsească statul român pentru a putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit pentru
promovarea intereselor sale fundamentale .
Tot în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române termenul „securitate colectivă” este explicat ca
fiind stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare
comună împotriva unei agresiuni .
Rezultă că „securitatea poate fi definită ca o stare ce trebuie realizată pentru ca o persoană, un
grup de persoane, un stat sau un grup de state să poată acţiona neîngrădit pentru promovarea
intereselor proprii, în condiţiile respectării normelor şi intereselor generale adoptate şi
recunoscute pe plan internaţional” . Sfera de manifestare este reprezentată de toate domeniile de
activitate (politic, economic, financiar, demografic, militar, cultural, social, ecologic,
informaţional etc) şi de toate nivelurile de existenţă – individual, de grup, naţional, zonal,
continental şi mondial.
Noţiunea de strategie provine din limba greacă şi este un cuvânt compus din „stratos”, care
înseamna „armată”, şi „agein”, care însemna „conducător”. Rezultă că în antichitate această
noţiune era utilizată cu sensul de „conducere a armatei”.

1.1. Conceptul de securitate internaţională

Etapa actuală se caracterizează printr-o complexitate şi o diversitate fără precedent, generate de
mutaţiile care se produc pe toate planurile – politic, economic, social.
Toate aceste uriaşe transformări imprimă, la rîndul lor, caracteristici specifice vieţii internaţionale,
relaţiilor dintre state, prin aducerea în prim plan a unor fenomene, tendinţe şi evenimente ce trebuie
descifrate spre a li se găsi soluţii corespunzătoare pentru ca pacea omenirii, securitatea şi progresul
popoarelor să fie asigurate.
Ideea de securitate şi-a lărgit sfera de cuprindere. Dacă, în mod tradiţional, tratatele privind securitatea
internaţională şi menţinerea păcii cuprindeau prevederi de limitare a potenţialului militar, ne utilizarea
armamentului de un anumit tip, limitarea recurgerii la forţă etc., sfârşitul secolului XX aduce un
element de noutate în cadrul conceptului de securitate, şi anume acela al securit��ţii mediului. Tot
în sfera ideii de securitate internaţională, în ultimul secol, a fost inclusă şi aceea conform căreia
ameninţările la adresa securit��ţii internaţionale nu au ca sursă numai conflictele internaţionale, ci şi
conflictele interne.
Ideea de securitate este stipulată şi în Carta ONU, prin care se interzice utilizarea forţei ca modalitate
de agresiune împotriva unui stat suveran pentru a se evita punerea în pericol a securit��ţii
internaţionale .
Totodată, secolul XX pare să fi scos, mai mult decât oricând, în evidenţă legătura dintre securitatea
internaţională şi aspectele economice. Securitatea internaţională este esenţială pentru asigurarea
creşterii şi prosperităţii economice, iar forţa economică este cheia pentru asigurarea potenţialului
militar, văzut ca garanţie a securit��ţii.
În prezent, pacea şi securitatea mondial�� sunt ameninţate, în cea mai mare măsură, de conflictele
care au loc mai degrabă în interiorul ţărilor, decât conflictele între state. Se vorbeşte foarte mult despre
„pacea democratică” , menţionându-se că societăţile democratice nu pornesc la război una împotriva
alteia (ele pot lupta, dar împotriva statelor nedemocratice). Transparenţa şi răspunderea, care au atins
un nivel mai ridicat în societăţile democratice, pot îngreuna declanşarea războiului de către guverne,
gîndirea şi politicile acestora fiind supuse scrutinului. După cum a arătat războiul din Golf, democraţia
este pentru pace o condiţie necesară, nu suficientă.
Conferinţa Internaţionala a relaţiilor dintre dezvoltare şi dezarmare convenită de Adunarea Generala a
ONU, in New York în perioada 24 august - 11 septembrie 1987 au adoptat o definiţie a securit��ţii.
În documentul final, care a fost adoptat printr-un consens a reprezentanţilor a 150 de ţări participante,
s-a stabilit: „Securitatea este o prioritate de bază a tuturor naţiunilor, ea este de asemenea fundamentală
atît în ceea ce priveşte dezarmarea cît şi dezvoltarea. Securitatea constă nu numai din aspecte militare,
dar şi politice, economice, sociale, drepturi umane şi ecologice” .
Securitatea internaţională este un obiectiv care nu a fost realizat decît în linii generale, fiind „uitate”
anumite amănunte cum ar fi: poziţia Rusiei, neîmpăcată cu gîndul că a pierdut controlul asupra statelor
baltice şi a altor state componente ale fostului spaţiu sovietic, posibile conflicte între India şi Pakistan,
între Coreea de Nord şi cea de Sud, între Grecia şi Turcia, între Israel şi Siria, între Nigeria şi
Camerun, printre altele.
Securitatea sporita poate, pe de o parte crea condiţii favorabile dezarmării, iar pe de alta parte poate
asigura mediul şi încredere cu scopul unei ulterioare dezvoltări. Procesul de dezvoltare, prin depăşirea
pericolelor nonmilitare a securit��ţii şi contribuind la formarea unui sistem internaţional mult mai
stabil şi durabil, poate spori securitatea şi astfel sa promoveze reducerea numărului de arme prin
dezarmare.
Dezarmarea ar putea spori securitatea atît în mod direct cît şi indirect. Procesul dezarmării care asigură
securitatea prin scăderea progresivă a gradului de dotare cu armament, poate permite alocarea
resurselor adiţionale pentru aspectele nonmilitare ale securit��ţii, şi ca rezultat sporirea ei în
ansamblu.
Recent, pericolele nonmilitare ale securit��ţii au trecut în prim plan a preocupărilor globale.
Întîlnirea unui grup de experţi în aspectele nonmilitare ale securit��ţii în Taşkent, în mai 1990, au
folosit următoarea definiţie a securit��ţii:
„Securitate este starea în care statul consideră că nu există nici un pericol de atac militar, presiune
politic�� şi economică, astfel că ei pot urma în mod liber dezvoltarea şi progresul ţării lor” .

Prin lucrarea de faţă voi încerca să surprind pricipalele caracteristici ce compun societatea
globală şi securatatea internaţională, prin a aborda problematica societăţii globale, şi dacă există
una. Consider că este necesară o definire a acestui concept astfel că punctul de plecare pe care îl
aleg este societatea în ansamblu. Pentru ca o entitate să fie desemnată societate din prisma
Relaţiilor Internaţionale, este nevoie în primul rând de actori iar totalitatea acestora trebuie să
trăiescă laolaltă, fiind legaţi între ei prin anumite raporturi economice. O societate, definită
generic reprezintă un ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între oameni determinate din
punct de vedere istoric, bazate pe relaţii economice şi de schimb.
Înfiinţarea unor organisme care să asigure securitatea pe plan mondial a fost un punct important
pe agenda marilor puteri, în special după trei provocări istorice semnificative – cele două
Războaie Mondiale şi Războiul Rece, iar soluţia a fost găsită în instituţiile internaţionale. Ideea
de societate globală îşi are originea în opera lui Hugo Grotius şi a fost teoretizată de gânditori ca:
E. H. Carr, C. A. W. Manning, Hedley Bull, Gerrit Gong, Adam Watson, John Vincent şi James
Mayall. Bull şi Watson definesc societatea globală ca un grup de state care sunt mai mult decât
suma lor, întrucât comportamentul unui stat influenţează alt stat, dar mai mult decât atât, statele
membre au acceptat un set de reguli şi instituţii care reglementează interacţiunea la nivelul
grupului. Scopul unei societăţi globale este acela de a menţine pacea mondial��, a ordinii
internaţionale. Depăşirea diferendelor se bazează pe conştientizarea intereselor comune şi, de
asemenea pe acceptarea regulilor şi instituţiilor.
Distincţia dintre societatea globală şi sistemul internaţional este punctul central în abordarea
Şcolii Engleze a Relaţiilor Internaţionale. Sistemul internaţional este format din două sau mai
multe state care interacţionează şi care îşi influenţează unul altuia comportamentul. Un grup de
state cu interese şi valori comune care recunosc şi respectă un set de reguli care să reglementeze
relaţiile pe care le dezvoltă formează o societate internaţională. Astfel, funcţionării aproape
automate a sistemului internaţional i se opune interacţiunea costituită şi reglementată din
societatea globală.
Societatea globală este formată, în primul rând, din state suverane, care îşi asumă anumite
drepturi si obligaţii în raportuile dintre ele, cărora li se alătură, în societatea internaţională
contemporană, organizaţiile interguvernamentale. Principala caracteristică a societăţii globale
constă în natura sa poliarhică, adică puterea este repartizată între statele suverane care o compun,
aşadar, avem de a face cu o societate fără autoritate centrală.
Ce fel de state alcătuiesc societatea globală? Totalitare, autoritare sau democratice? Este
important regimul politic? Se poate stabili o legătură între regimul politic al statelor membre şi
succesul sau insuccesul unei societăţi globale în atingerea obiectivelor pentru care a fost
constituită? Este evident faptul că societatea globală este alcătuită din actori internaţionali.
Acesta presupune interacţiunea dintre state.
Pentru a putea aborda conceptul de „securitate internaţională”, trebuie mai întâi să înţelegem ce
desemnează termeni precum: securitate, securitate naţională, sau ameninţare. Desigur că putem
înşirui mult mai mulţi termeni dar consider că aceştia fac obiectul unei importanţe primordiale şi
care trebuie luaţi în vizor pentru a putea analiza securitatea internaţională.
Dicţionarul Explicativ Român defineşte „securitatea” ca reprezentând „faptul de a fi la adăpost
de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.
Protecţie, apărare”. Unii autori consideră că termenul „securitate naţională” este „supus uzului şi
abuzului”. Conceptul este folosit şi pentru a justifica agresiuni externe. Uneori înăbuşirea
opoziţiei în propriul stat este justificată şi prin conceptul de securitate naţională. Acesta, la
rândul său, interacţionează şi se află în raport de interdependenţă cu următorii termeni: risc,
ameninţare, pericol şi vulnerabilitate (acesta din urmă poate apărea chiar şi prin prisma aşezării
geografice).
Ameninţările sunt definite ca fiind capabilităţiile cele mai la îndemână deţinute de adversari, care
pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţile. Acestea pot surveni şi prin intermediul unor
mişcări susţinute în interiorul statului (războaie de secesiune, rebeliune). Cele de sorginte externă
sunt direcţionate contra ideilor sau ameninţări ca tentativă (reuşită) de deprivare a unor state de
resurse naturale vitale pentru economie sau ca tentative de cenzurare a resurselor energetice şi
dereglările de preţuri care pot produce mari pierderi unui stat; pot lua forma unor pretenţii
teritoriale, incursiuni armate sau controlul asupra unor zone strategice; pot să prezinte nnu
neapărat ca evidenţe, explicit. Pentru a întâri securitatea naţională guvernele trebuie să se ocupe
de diminuarea vulnerabilităţilor, ameninţărilor interne şi dinspre adversarii externi.
Până la cel de-al Doilea Război Mondial, termenul de securitate era asociat celui de apărare, din
punct de vedere militar. Etimologia actuală provine din S.U.A., după 1945 cu amendamente
importante în etapele ulteriare.
Securitatea este esenţială vieţii indivizilor, colectivităţilor şi statelor. Practic, orice domeniu al
vieţii individuale şi sociale are nevoie de securitate. Normalitate socială înseamnă securitate.
Insecuritatea este starea de excepţie a unei societăţi, în aceeaşi măsură în care conflictul intern
sau internaţional este o stare excepţională pentru un stat. Există societăţi şi state care au
beneficiat de lungi perioade de securitate după cum există altele pentru care securitatea a fost
doar episodică. Acestă distincţie este evidentă în cazul Suediei şi Serbiei. Există, de asemenea
situaţii în care, deşi statele au avut asigurată securitatea, societăţile au fost sistematic supuse unei
stări de insecuritate. Este cazul Rusiei sovietice, unde mai multe milioane de cetăţeni au fost
sacrificaţi pentru securitatea statului.
Securitatea naţională cuprinde două dimensiuni: externă şi internă. Politica externă este tot mai
implicată în politica securit��ţii naţionale, tendinţa în acest sens fiind crescătoare. Securitatea
naţională se află în relaţie de interdependenţă cu interesul naţional. Cele două, securitatea
naţională şi interesul naţional sunt concepte funcţionale cu care operează frecvent procesul
deciziei şi analiza politicii externe. Interesul naţional este folosit frecvent când se cauăe
explicaţii la motivele acţiunii statelor (se referă la „reproducerea cererilor sau securit��ţii
complexului stat-societate” – Wendt , 1999).