1

Nu în seara asta, te rog! O să mă-nchid aici şi o să urlu. Să nu baţi la uşă, nici măcar să
nu mă întrebi dacă mi-e foame. Cum faci tu, să nu îţi apleci urechea peste uşă pentru a
afla dacă sunt bine! Mâine dimineaţă voi ieşi şi nici unul dintre noi nu se va comporta ca
şi cum aceste frământări ale mele sunt importante sau conduc la ceva. Mai bine dacă nu
te-aş găsi aici dimineaţă. Am nevoie să spun tot ce stă închis în mine, nu eşti tu aceea,
eşti liberă să pleci, poţi face exact ce doreşti, mâine dimineaţă o să fie soare la fereastră,
mâine doar pot să-ţi vorbesc. Astăzi nu, te rog, căci m-ar sfâşia prezenţa ta, eşti prea
importantă să rămâi, du-te, o spun vorbele de care mă tem, îndepărtează-te de uşă şi
zboară! Urlu în şoaptă.
Aşa a început. Corect poate e să numesc începutul sfârşit, de unde mi-am extras
inspiraţia, seva nu a secat încă, mai sunt resturi, fragmente, se mai poate recunoaşte o
parte din ritualul final. Nu-mi trebuie victorie, un chip solicit pentru nemurire, o persoană
numai.
Ţiuie. Nu e un sunet genial. De fapt, e o combinaţie morbidă între boală şi închipuire.
Boală pentru că în mine există un intrus pe care-l suspectez de calcule ne-ncetate, individ
flegmatic ce a extras deja din zgomotul muzical ce-mi inundă timpanele o problemă
biologică, nu imediat reversibilă, dar logică şi fără interpretări nuanţate. Nălucă pentru că
eu însumi sunt un disperat sentimental ce înţelege degradarea ca pe trepte iminente către -
dacă există - Dumnezeu. Cum să ştiu dacă pe degetul meu îşi face loc un porumbel, un
curcubeu sau doar ploaia mă încearcă în paşi mărunţi, pierduţi, fără destinatar corect, fără
de mine? Vreau să pot crede că mă înşel în pornirile raţionale, prefer să mă pierd pe mine
decât să-mi lipsească mereu culorile vârfurilor de degete, vreau să prelungesc întrebarea
repetitivă ce-mi aduce panoramic în faţa ochilor mintii priveliştea fluturândă, desenul să
fie întrerupt, întreruptă tu. Ce folos confortul în această lume de incertitudini unde
adevărul e doar o foaie de hârtie pe un copac din care s-a născut şi peste care sute de
amprente consecutive îşi aştern perspective cândva de-o frumuseţe palpabilă, astăzi doar
însemne contrare? Sunt mic, de la început.
Ce nenorocire să pretind cerului cuvinte! Desigur, micuţule, a ta e fericirea, iar eu
asemenea întotdeauna. S-ar cădea să-mi fac cruce, o formă de respect simbolică, dar mă
tem să mă tragă cu ea în pământ. Sărut solul cu buzele, îl netezesc, plat cum e poate arăta
mai bine, sărat, amar cum e poate depinde de mine digerarea sa de toţi aceia cu mâini
cusute la buzunare, cu suflete arzând pe grătare fără fum şi creiere tocate, apoi dizolvate
în urină şi bere. Acum vezi de ce mă tem să ies? Petrecerea lor prin lume e ca o
constelaţie a bătăilor de inimi ce se prelungesc cumva în infinit să delimiteze auditiv
teritoriile unde sunt împreuna şi unde, spre blestemarea socialului sunt în binecuvântata
solitudine. Adevărul e că nimic nu te face să te simţi mai singur decât întrebarea unde
eşti? rostită în miez de noapte, înainte să adormi, fără răspuns, cu ecoul ei precum un
bumerang sălbatic inutil capabil să dărâme temelia pe care s-a construit fiinţa ta şi să o
reducă la cenuşă, cum e posibil să mai crezi în Dumnezeu când stai în peştera asta umedă
de la atâtea gânduri câte îţi port eu ţie, umedă de la singurătate, de la încercarea de
supravieţuire? Parcă aruncat la gunoi, unde întreaga materie se transformă într-un
monstru compact, confund orice primesc cu ceea ce exprim.
Întreb: este frumos afară? şi mi se răspunde cu este frumos afară? Zic: ce păcat de ei să
nu vadă cum se distrug, dar aud înapoi că pierderea e a mea, ori unde eşti? - dacă ai
existat -, răzbunătoare replică prin unde eşti? şi unde esti? devine răspuns al meu la unde
eşti?, până nu pot să mă întreb unde eşti fără să constat că nu sunt singurul ce te caută.
Unde eşti? Unde eşti? Cine te-a mai rătăcit? Cine te-a mai rătăcit? Ai existat întradevăr?
Ai existat întradevăr? Unde eşti? Unde eşti? Aşa dialogăm noi doi, surzi înaintea
cuvintelor, orbi firelor de păr ce fac primele chemarea, insensibili la atingeri căutate
îndărăt şi exagerat pentru ca aflarea lor să nu reprezinte nici un tremur. Ştiu că am ajuns
definiţia nesănătosului şi scuip afară magia neagră de cel puţin două ori. Unde eşti? Unde
eşti?
Tricoul mei e invizibil. În loc de inimă port o stea stinsă pe care nu doar eu o pot vedea.
Poate momentan aşa e, însă îndată ce ne vom găsi voi îndrepta degetul către rană, să mă
întelegi, către tricou, împreună să privim golul adânc din templul ciobit al spiritului meu
şi să râdem la unison, că doar nu-ţi trebuie suflet pentru asta. Vreau să mi te amintesc aşa
cum erai la început, când, având ochii aţintiţi spre tine vedeam fără noimă şi te
înţelegeam alter ego rătăcit, desprins de mine, mai apoi, păstrându-te băiat, mă întrebam
cum se face că eşti fată, de vreme ce n-am împărţit niciodată legătura plicticoasă dintre
fiinţele bipede ce îşi trăiesc viaţa la înălţime în categorii atât de restrânse şi
constrângătoare. Începutul când vorbeam răspicat neavând nimic de pierdut, pe când
durerea, dacă la asta s-a ajuns şi nu la necunoaştere era absentă până şi de la nivelul
ideilor, când ne adresam unul altuia în majuscule, după cum cred că oamenii trebuie să
relaţioneze, iar căldura ne aparţinea pentru simplul motiv că negrul poate capta verdele,
ori roşul, ori rozul. Oare tu eşti verde? Eşti sare, tu? Poate, dar atunci nu erai, căci
începutul, deşi nu al meu sau al tău, deci ipotetic, te înfăţişa dulce, cum sunt sigur că s-a
întâmplat şi pentru tine, cu toate că cel puţin în acest ultim caz putem observa amândoi ce
încurcătură am luat de bună şi cât de departe ne-am aflat de real.
Să te reintroduc în scena camerei noastre, a camerei mele, care e negreşit a ta, după cum
sunt şi eu. Poate e acesta ritualul care să te întoarcă din drum. Încăperea e pustie,
vibraţiile ce se resimt uneori vin de la loviturile pe care le aplic genunchiului cu unul din
vasele răcite pe jos. E mizerie, mai murdar decât ai lăsat tu, cârpe putrede mă feresc de
razele soarelui, hainele stau întinse pe covor la rugăciune, corpul meu e dezmembrat
acolo, l-am desenat cu unghiile şi apoi m-am înfruptat din el, sperând că astfel prezenţa
lui doi rătăcit să păcălească ceea ce eu n-am putut fenta. Ţi-am spus oare că încerc să te
desenez? Da, acolo e căutarea, pe vârf de mototol de hârtie, pe cretă, dacă se cere. Venele
mele par să funcţioneze după raţiuni fâstâcite, pulsează energie chiar şi numai pentru a
mă putea concentra la tine, sunt întărite şi au conductele mereu întepate de frică şi de
eşec, iar atunci când apăs visele mele ascuţite asupra lor se contractă şi refuză nu numai
să mă primească înapoi, dar şi întregirea la care am lucrat atât de mult. E cimitir de nori
fumegând lacrimi aici, tu ai plecat şi noaptea e mai pustiu ca oricând, trebuie să confrunt
în ceaţă munţi clădiţi pe nenorocirea de a te fi pierdut, ţi-am spus că nu e loc pentru
amândoi, cum era să fiu oare că fără tine nu se mai găseşte spaţiu pentru nici unul?
Sunt zâmbete automate de jur împrejur, pete şi monezi julite de pe care nu poţi
recunoaşte capul sau pajura, aşa că n-am de unde ştii pe ce parte îmi vând viaţa şi prin
care o recuperez, etichetele învelişului meu fraged – am fost compus din chimicale ori
carne animala? –, e o sticlă verzuie cu apă, pe a cărei suprafaţă mână vânturi diaboleşti,
acolo e iadul, iar eu îl păzesc în furtună. Deasupra pluteşte un alt monstru, cu o limbă
ascuţită ce-i iese din mijloc, dar obosit de durere şi gonit de lepra împrăştiată până acolo
unde el se termină, clipeşte a scandal, de parcă aparţine unui decor unde să facă impresie.
Cutii de "îmi aduc aminte" stau suspendate una peste şi una sub alta. Apasă memoria cu
date grele, cu secrete prăfuite într-un strat gros îndepărtat de suflarea tuşită a curiozităţii,
dar cartoane statice în care nu a mai pătruns de mult prezentul au rămas astfel supuse ale
nevoii mele ocazionale de comemorare. Patul e dărâmat şi stă să cadă. Împreună putem
dormi pe nisipul adus înauntru de mâini şi picioare străine.
Am avut o halucinaţie fără ca medicamente să curgă din palmele mele prin verigi ale
tuturor celor câţi sunt eu, fiecare beat şi fierbinte în felul lui, eram îngenunchiat pe
margine de prăpastie, asistând la sfârşitul lumii născut din foc, lacrimile mele se poate să
fi fost singurele umede acolo, nu ştiu cine mai trăia, dacă mai trăia cineva, iar în interior
se înălta o pasăre a dezastrului, eram trist pentru toate cele întâmplate, dar mai ales trist
fiindcă nu fusesem suficient de merituos să pier şi eu. Când m-am deşteptat oglinda din
faţa mea era deja spartă şi rănile sângerau disperare. Oh... Nu mai am planşe, sunt risipite
imaginile şi încetez să-ţi furnizez vizual particule din închisoarea cu dinţi ce mă ţine
captiv al fricii mele de afară. Poate e momentul îndrăznelii, poate uşa de scrum de
freamătă din toate braţele se va lăsa deschisă, poate nu e ocean al rechinilor acolo şi
moartea nu pândeşte la fiecare colţ. Cum se face însă că cei care pleacă nu îşi întorc
privirile spre întrără, geamuri, cunoaştere, păduri, pahare umplute până la refuz cu apă şi
goale de viaţă, spre chei ce deschuie inimi, sau vizoare puse cu scopul de a vedea
dincolo, de ce să nu privim invers pentru ca ochii noştri să fie şi ei oglinzi ale sufletului?

Scuză-mă dacă astăzi mă întorc aici fâstăcit, nu reuşesc să spun nimic coerent, deşi mă
strădui, trebuie să crezi asta, auzisem un zgomot şi am ştiu că trebuie să vorbim,
limpede, chiar dacă tu încă dormi, eşti afundată în visele tale, unde mi-ar plăcea să ne
aflăm împreună, fusese un sunet ciudat şi am venit aici să îl împart cu tine, te rog să mă
întelegi, încerc să exprim fluent aceste gânduri putrede ale mele. Sunt aşa necăjit,
confuz, cum să explic? Parcă fără degetele tale, de care mintea imi spune să mă
desprind, aş cădea adânc în prăpastia goală pe care o anticip departe de noi doi. Citesc
în toate semnele publicitare de pe stâlpi, panouri sau de pe pielea mea îndemne cu litere
de-o şchioapă să fiu mai bun, lipseşte ghidul, să merg mai departe, dar ştiu ei cât de
departe trebuie să mă aflu pentru a mă despărţi de tine? Părul tau... Te aştept deseară.
Te întreb peretelui, spre care poziţia mea de făt încă nenăscut mă îndreaptă, el nu ştie
nimic, poate noptiera, ce spun eu, poate creioanele, ultimele lor bucăţi de cărbune să fie
cele care să te aducă înapoi, nu am nevoie de linişte, vreau să dispari din visele mele, tu
să te întorci la mine aşa cum te ştiam înainte. Vreau să adorm într-un vis adânc din care
să nu mă pot întoarce deloc. Am început, uitându-mă atent la ceilalţi, să le pot citi
misterele în ochii, observ cum stau prinşi în lanţuri şi lejeritatea lor fermecătoare de a se
descurca cu trupurile înfipte în pământul cuprins doar de reguli o invidiez. Nu pot dormi!
Îmi imaginez cum tu stai supărată pe o bancă în parc, frunzele copacilor se aştern peste
tine, te metamorfozezi încet, nimeni acolo nu deranjează procesul de care probabil nici nu
eşti conştientă, cad mai multe frunze, se potrivesc peste trupul tău nemişcat, dacă nu ies
repede de aici, n-o să te mai văd vreodată. Lânced, scobit pe alocuri de teamă, văd cum
lăcrimezi sub învelişul nou, vreau să cred că suferi, e nevoie de un imbold să mă ridice,
să te scutur, fluture. Uşa de la intrare, de fapt de la ieşire, mă rog, uşa e o pereche de ochi
întunecaţi, o operă de artă – dacă există –închinată incapacităţii mele de a forţa clanţa
fierbinte de la aşa multe dorinţe câte mă cheamă afară, dar fără să îndeplinească rol
intermediar. I-am dat suflet, ori poate avea dintotdeauna, pentru că acum mă împiedică de
la eliberarea visată.
E noapte deja, scânteile felinarelor de jos pătrund prin găurile ferestrei precum aplauzele
zgomotoase ale mulţimii, aerul s-a potolit şi peste tot auzi scârţâitul greierilor. Poate mai
sunt şi alte gâze, nu ştiu, nu ne mai vorbim. Cu ele e o poveste aparte, căci vreme
îndelungată le-am folosit drept prietene, una îmi era mamă, mama nu exista cu adevărat,
o alta îndeplinea rolul iubitei, mă mângâia pe obraz, asculta poemele mele prosteşti,
stârnea zâmbete când eram trist, aveam şi soră, să mă înţepe în talpă când greşeam, cel
mai bun prieten mi-a fost o insectă, probabil insectă i-am fost şi eu. Într-un târziu,
rătăcind întunericul, ceea ce azi pare atât de înfricoşător era pe atunci firesc şi de
reculegere, cum e un botez, cum sunt stelele, triste, totuşi stabile, grele, dar sigure; era
noapte când m-am abandonat de ele, nu vedeam nimic, am dat peste o lăcustă, credeam
că a murit şi i-am smuls o aripă, cum e posibil să ai prieteni când tu însuţi ai orbit? Bezna
a rămas aceaşi, mă provoacă, temător, deschid carcasa de plumb în care cadavrul meu îşi
solicită dreptul al odihnă, alunec pe betonul fin ca şi cum viaţa - sau ce-a rămas din ea –
mi-ar fi ameninţată, să mor lent, ating răceala uşor cu întregul corp, leşin ori mi se pare.
Şi în repaus plutesc ca vântul schimbării deasupra mea, nu brutal, dar nici insesizabil,
fără să atrag atenţia, dar făcându-mă simţit precum un element necesar, opus al
spectacolului, din categoria simţămintelor, eu, un dumnezeu atotştiutor, înţelegând prea
multe pentru a putea exprima ceva, dispus mie însumi. Când mă dezmeticesc din poziţia
de răstignit, tavanul roz-gălbui mă salută, înclin din cap aprobator, încă pierdut al
noţiunilor ce-mi scapă printre degete până ce nimic din plăpânda experienţă nu mă va mai
însoţi. Pereţii adăpostesc muşte, iar fluturii nopţii – n-am uitat de tine – par nascuţi din
neon, fie mor acolo, timp în care zumzăitul mecanic al obiectului adulat aruncă venin în
toate părţile. În loc să mă ardă, otrava se depune ca un strat protectiv, eu, o reptilă ce îşi
schimbă pielea năpârlesc, iar cum lumina e oxidantul meu, înseamnă că pe dedesupt voi
rămâne doar întuneric, dacă acesta e opusul a ceea ce am fost până azi. În scânteile
fostului eu văd istoria mea ciopârţită: naşterea unui animal gălăgios, liniştea la sânul
mamei, mâinile murdare de culori încă devreme, hainele şcolarului neştiutor, cravata cu
care mi-au spânzurat copilăria, cretă în locul dinţilor, sugativă pe post de limbă, stilou şi
creioane degetele, subzistenţa cumplită a sufletului meu în lumea oamenilor mari, exilul
iminent făcut prin închiderea pe strada unde viaţa s-a terminat, când desenam crezând că
mă pricep la asta, eu nu sunt Iisus, când nerăbdarea mă tăia şi deveneam izvor roşu, cu o
lamă de cuţit la momentul spovedaniei, fâşiile de carne păreau portretele prin care să
ating perfecţiunea, majoritatea întruchipându-te pe tine.
Nu mă tem şi nu mă zbat, acolo unde vrea soarta să fiu plasat, tocmai acolo am să fiu, aşa
cum te-am luat pe tine în casă, poate pentru că aveam nevoie de cineva să mă constrângă
la mai mult, aşa cum ai venit, voi merge şi eu, căci tu ai plecat. Scările se conformează
într-un clişeu deplorabil, sună la apăsare a clape de pian, aş vrea să le trântesc, ţiuitul
urechilor să înceteze şi muzica la fel. Parcă un cor de voci masculine se răsteşte la mine,
să-mi aducă o poveste, refuz politicos, deşi nu am învăţat vreodată politeţea. Mi-ar plăcea
o prăjitură să âmpart cu ei, glazură subţire de ciocolată şi preponderent frişcă, pentru ca
noi să ne împotmolim picioarele în zăpadă.
Dimineaţa m-a surprins citind, mai mult răsfoind în disperare o carte proastă, povestea a
doi prieteni care decid împreună să moară separat, proastă fiindcă mi-a scăpat esenţa şi
mesajul, iar apoi, orice poveste scrisă e sortită eşecului, că n-ai să mă convingi pe mine
de cele expuse. Motivul secundar e acela al alfabetului pierdut, dacă ne lipseşte
îndreptarul – numai eu nu-l găsesc? – nu e adevărat că toate exponatele viitoare o să fie
strâmbe? Mi-am făcut ceai şi m-am prefăcut că suntem amândoi la măsuţa îngustă, de pe
covor adunam cubuleţe de zahăr să ne îndulcim puţin nectarul divin. Erai un păianjen
adăpostit între fire nesigure. Te-ai odihnit şi eu m-am odihnit de asemenea, păianjenul
deja dormea, iar tu nu mai existai deoarece te mâncasem şi dormeai dusă, agăţată cu
capul în jos, privindu-mă. Ştiam că trebuie să te caut din nou în curbe, să-mi dau singur
seama ce s-a-ntâmplat cu tine, ştiam toate astea, aşa că mi-am rupt creioanele cu mândrie
falsă şi surâs produs mai repede al mascării durerii decât al satisfacţiei. Fără să-ţi aduc o
acuză, am pierdut azi cu gândul la tine nu doar lacrimi smulse pe vârful degetelor, nu
numai picuri de sânge, parte a ritualului ce îmi demonstrază că trăiesc, dar şi creioanele
distruse acum de cerneala ce izvoreşte din ele, poate de înmormântare.
Ating cu emoţie – urină e un cuvânt plăcut – balustrada sufocată în plastic dominant, iar
simţul tactil stă să explodeze de la falsitatea pe care tot ce e plastic o transmite.
Concentrarea se estompează, nervii cer tropăire, raţiunea îi refuză în cea mai pură
nepăsare, cobor scările lăsându-mă în urmă, îmi adresez îmi adresez o scuză şi întorc din
nou spatele copilului între timp ghemuit pe treapta cu suspine curgătoare. Sunt confuz,
parcă mă umflu cu fiecare prunc lăsat în urmă pe plânsul celui anterior, dar creşterea e
artificială şi rămâne tot mai puţin din mine. Cioburile lucitoare îmi zgârie talpa, e o
experienţă noue ieşitul, jur să nu o mai fac altădată, acum a fost nevoie, în numele tău,
oricare e acela.

Nu îmi explic cum se face că noi ne-am întâlnit, eu eram blestemat până la tine, nu
credeam în noroc, presupun că nici el în mine, dar ai venit tu, cu frumuseţea ta să mă
scuteşti de consecinţe îngrozitoare. Acum câtiva timp eram cel mai fericit să te cunosc,
astăzi sunt indecis. Dacă exişti tu, de unde ştiu că nu mă limitez, că acolo, pe undeva, nu
mă aşteaptă ceva mai bun, am făcut atâtea lucruri împreuna ca mi-e şi teamă să nu te
acuz de potigniri, n-ai greşti cu nimic, sunt eu încurcat şi pretenţios. Pentru atunci când
timpul ne va risipi în zare, vreau sa ţii minte nu necazuri sau dureri, pe ele o sa le
păstrez eu, ia cu tine conţinutul ce a oferit viaţă prăpastiei dintre noi doi. Nu o să-ţi dau
drumul niciodată!
De după uşi mă latră cu sunete răguşite şi comune vocile celor care stau agăţaţi în numele
de pe fiecare intrare. De sub plăcuţe curg lacrimi şiroaie, sclipesc, e întuneric aici, pianul
continuă să scârţâie o melodie numai de el ştiută, un cod morse, o decepţie, ceva iraţional
de captivant şi nemaipomenit de seducător, imaginea ta o am tatuată pe vene, curge în
mine şi tu curgi. Încă o clapă, un zâmbet de băiat, haine aruncate pe jos, ca acasă, o masă
de scris, cu scaunul de lemn susţinând acest corp nervos, plus o veioză ce pâlpâie la
fiecare virgulă odihnită pe coala de hârtie, până ce vârtejul nesiguranţei să devasteze
construcţia anterioară. Pătrund mai adânc prin holul neluminat, cugetul reacţionează ca la
o sentinţă cu moartea, merg reţinut şi sfios, mă ştiu dominat de scriitorul cu gesturi
isterice, trebuie să-l cunosc, dar nu cunoaşterea fusese preocuparea mea, tu erai, unde
eşti? Nici nu mai înţeleg care e scopul meu în noapte, să bântui fără lanţuri, însă tot pe
atât de legat de păcate recente precum cei morţi, să privesc destine în derivă, imposibil şi
fad, transparent acestora, ori trebuie să deprind în mizeria molipsitoare a celui care,
purtând în faţa ochilor modele imposibil de atins, distrus ca un om fără vise, hrană sau
raţiune, mai repede taie decât scrie. Ţi-am spus că recent le văd trecătorilor sufletul, fără
să o cer, vine la mine, ştiu ce mecanisme funcţionează în ei. E ca şi cum, la grădina
botanică nu mergi pentru a vedea flori, ci a le mirosi, iar la spital te trimite sănătatea
pentru a te îmbolnăvi, iar în biserică păşeşti pentru a pierde credinţă, atât e de clar ce
primesc eu.
E hăituit de sentimentul neîmplinirii, trebuie, ştie în sinea lui că aceasta e singura soluţie,
să scrie ceva în urma căruia lumea să se preschimbe, iar el, eroul, va avea parte de
apreciere şi laude. Multă vreme credeam tocmai invers, în acţiunea vindecătoare a
lecturilor, stăteam toată ziua cu o carte în mână, mi se injecta vederea prin cuvinte,
pluteau pe orbită, eu aşezam peste tot cuvinte, gândeam că o să fie salvarea mea de la
dezastrul umanităţii, lăsasem deoparte creioanele, astăzi ele sunt pierdute în camera
noastră, căutam să fiu mântuit prin viziunile altora asupra lumii. Luam la rând
personajele, încercam să mă identific cu ele, dacă ei erau slabi, slab eram şi eu, atunci
când dovedeau inteligenţă, mă amăgeam cu iluzia că astfel mă manifest şi eu. Cel
dinaintea mea duce o luptă cu ideile, cuvintele, limba. A crezut mereu că aceasta e
salvarea, retragerea totală în umbră, acolo unde o foaie şi un stilou produc minuni, unde
se află în pace deplină cu sinele, dar a descoperit că planurile nu se desfăşoară cum te-ai
aştepta, terminând în disperarea de acum, când până şi partenerii lui de aşa mult timp,
metaforele, îl dau uitării.
În celălalt apartament, o femeie muribundă, părăsită nu numai de energie, dar şi de către
familie şi cunoscuţi, îşi cere în rugăciunea şoptită moartea. Corpul ei amorţit stă în
propria mizerie, miroase a cadavru în descompunere, pielea e în cea mai mare parte
crăpată de dezhidratare, ori arsă de urină. Stropi mărunţi de lacrimi coboară pe chip,
alunecă pe obraz, sfârşesc, după cum nici bătrâna nu mai are mult, pe o pernă cândva
albă. Expresia ei sugerează groază, aş vrea să o ajut, cel puţin să-i închid gura retezată
într-un oftat neterminat, ochii ei buclucaţi ascund teama absolută, are nevoie de o
mângâiere, dar eu sunt imaterial, nu pot să-i servesc nici măcar de companie ultimă, stă
întinsă pe pat, acoperită puţin de o cuvertură scămăşată şi umedă, încearcă să articuleze
un cuvânt, poate vrea să-şi ia rămas bun de la încăperea ce i-a fost singurul camarad fidel.
În loc de ceva coerent, ies numai sferturi de înţeles, vocale grele, prelungite, scâncite,
parcă sunt eu în copilărie, când mă străduiam să încap într-un şablon primit cadou de la
sistemul în care intrasem, până ce am încetat să mai răspund aşteptărilor, motiv pentru
care îi doresc şi eu o trecere spre necunoscut cât mai curând. Deodată, purici cu sutele
saltă din toate părţile, sunt neobişnuit de mari şi o devorează satanic pe femeie, oasele ei
bătrâne nu ridică nici o problemă, părul nici aşa, cu atât mai puţin cel pubian, rar şi
fraged, fecalele sunt lăsate ca desert, iar feţei, lipsite deja de nas, îi e sfărâmat maxilarul,
pielea smulsă ca o căptuşeală, se învelesc cu ea, e un trofeu, sărmana încetează din
existenţă ca fel principal la masa unor insecte de circ. Odată consumată, dispar toţi locul
e nimicit şi îmbibat cu sânge, pereţii galbeni sprijină tablouri vechi cu rame lucrate de
mână, sunt aşezate ascedent, în diagonală, de la primele zile până în ultima secundă,
reuşind un film sacadat al trecerii prin viaţă, în dreptul lor sunt trepte miniaturale, pe
fiecare câte o fotografie, cum înaintezi, înaintează în vârstă şi ea.
Îmi aduc aminte din nou începutul, cum te analizam neîntrerupt, priveam la tine ca spre
un obiectiv luminos noaptea, erai dorinţa mea supremă. Astăzi constat lovituri
dezamăgitoare, urmate de agăţări subtile, spre invizibile de trecutul nu numai imaginar pe
care l-am împărţit noi doi. Desigur că te vreau înapoi, încă te-aş primi, pentru asta te caut,
căci ai fost singura prin care dezastrul meu se spăla, pietricelele se purificau şi reuşeam
astfel să devin mai mult decât o adunătură insultătoare de molecule, reuşind, cu imaginea
nouă să te provoc şi pe tine să încerci mai departe, să trăieşti experienţe păstrate latente
sub lacăt. Când mintea-mi mai fuge spre creioane şi desen, fie că au fost pe planşele
mele, ale noastre, ori pe noi înşine, totul mi se arată ca un vis, nu eu am fost cel căruia i s-
a petrecut, mai mult, nu cred ca pe mine m-ai iubit tu. Visul e cea mai plauzibilă
explicaţie pe care o am. Probabil plasat într-un mormânt al gândurilor am fabulat la aşa
ceva, nemişcat, toate mi-au înţepenit şi nimic nu se mai afla sub controlul meu, că am
ajuns credulul de atunci, involuntar, ca singură soluţie instinctivă pentru supravieţuire, iar
mintea confuză s-a hrănit din acest fruct interzis încât a sfârşit victimă delirului, capabilă
să se dezmorţească într-un târziu, ca urmare a înţepăturilor indirecte, pe când ai plecat, se
înţelege, a stimulilor imaginari cu care s-a deprins. Am crezut că mă ofer ţie, când colo
mă dedicam unei fete Morgana, fără nici cea mai mică datorie faţă de mine, rezultatul
instinctului de supravieţuire. Astăzi constat faptele şi senzaţiile, singurele ce mă sprijină
să pot picta acest tabloul fără să-l mânjească furia şi neîncrederea. Mă aflu în căutarea ta
pentru răspunsuri pe care mă tem să le descopăr, drumul va să fie dificil, dar nu mai
cutremurător decât trădarea. Ţi-am spus că prefer incertitudinea unei ipotetice situaţii în
care tu m-ai trăda, de nimic nu mai sunt sigur, certitudinea mi-o oferă incursiunea mea în
misterele vulnerabile ale inexplicabilului dintre noi.
Mi-ai fost carte întredeschisă, la fel ca în copilăria mea, m-am străduit constat să fiu
personajul principal din fascinaţia ta, mă comportam cu mască, a crăpat uneori, voiam din
tot adinsul să fiu eu cel pe care îl doreai, mă comportam cu ghilimele, înfăţişarea mea era
falsă, fusesem transfigurat prin citate, instrasem în lumea ta ca străin şi mă uram pentru
asta, motiv pentru care dansam întotdeauna conform cerinţelor tale, ceea ce erai tu eram
şi eu. Mă plimbam lejer pe bulevardul întins al previziunilor tale, stană de piatră, frunză,
orice se cerea, fisă căzută pe asfalt, peretele exterior al unei clădiri, te urmăream mereu,
eram balconul de unde te forţam să visezi la mine, dublu, tot eu jos, îmbrăţisând fiinţe pe
care zilele le-au tras în alte direcţii, copacul măreţ ce oferă umbră vara, iar eu acolo unde
nu te puteai aştepta, pixul cu care mi-ai scris, hainele îmbrăcate de tine, întregul univers
de neîncăput, trebuia, înţelege-mă, să fiu peste tot, să fim împreună. Dar acum ai plecat,
spune-mi, care e rostul privirii în urmă? E practica ce ne alătură pe noi în distanţa
inevitabil numită apropiere, după cum a fost mereu? Câteodată, când e linişte, pot să ne
aud dialogând, eu pronunţ doar numele tău, tu taci şi vocea ta e inconfundabilă. Profit pe
prilejiile născocite, sunt darul ideal, mi-l ofer neatent. Încă te am, aşa că te caut.

Vezi stelele alea? Nu ca spirite, ci corpuri de lumină. Obişnuiesc să îmi arunc uneori
privirea asupra lor, să le studiez, sunt aşa multe că nu au identitate, iar între ele, chiar
dacă sub, mă văd aşa mărunt şi neimportant. Gândeşte-te doar câtă frumuseţe ascund,
cum nu toate stau lipite de boltă ca pe un material de catifea în care să înfingi pioneze
strălucitoare, sunt dispersate în spaţiu, la distanţe considerabile şi nouă ne par totuşi
unele lângă celelalte. E ca şi cum globul ăsta pe care trăim ar fi compus din mai multe
dimensiuni, suspendate, dar noi să nu le vedem, să trăim cu falsa impresie că suntem toţi
la acelaşi nivel, precum în spaţiu, aşa şi pe pământ. Poate câtiva suntem îngeri, alţii
oameni, puţini draci, aveam înfăţişări identice, rezonăm cumva la principii similare, dar
ne desparte materia primă din care suntem compuşi.
Haide să povestim! Ca demult, în trecut, când alergam spre tine cu hărţi în mâini, îţi
notasem pe ele locuri în care am fost, cu roşu făcusem planuri pentru viitor, cu verde
haşurasem zonele de care simţeam că e mai bine să ne ferim, negru îl păstrasem pentru ce
voiai să adaugi tu. Te întâmpinam ca un copil extaziat, erai o altă parte din mine pe care
nu îmi permiteam să o pierd, aduceam culorile să ne marcheze soarta, ignoram pe drumul
meu orice astăzi îmi distrage atenţia. Aşa de mulţi oameni cădeau în genunchi lângă
mine, atât de superficial eram pentru tine să îi ignor, aşa neatent să te nesocotesc şi pe
tine. Nu m-am temut atunci. Afară mirosea a moarte, eu schimbam cuvinte cu animale
fără stăpăni, căutam un viciu, deşi nu aveam nevoie de el.
Am citit în urmă cu ani de zile o poveste într-un caiet găsit în curtea şcolii, l-am ridicat de
acolo, nu îndrăznisem iniţial să-l deschid, avea o copertă albastră şi învelitoare lucioasă,
moale. Spaima se instalase, figurile trecătorilor îmi erau ameninţări, toţi dornici să-mi ia
obiectul însuşit fără drept, un bătrân scuipa coji de seminţe într-o parte şi soţia i le aduna
pe fiecare, aplecată în genunchi, cu rochia julită, un câine părea pornit spre vânătoare,
prada trebuia să fiu eu, bărbaţii cu pantalonii în vine fugăreau gospodine care mă
urmăreau pe mine, m-am grăbit către blocul în care locuiam încă de atunci, am urcat cu
răsuflarea tăiată la etajul meu şi m-am baricadat acolo. M-am temut. Cu scrisul neîngrijit,
pagini desenate în culori stridente şi simboluri repetitive, inimioare roz, textul vorbea
despre bucuria unei fete atunci când băiatul pe care îl iubeşte îşi mărturiseşte
sentimentele clişeice în perioada sărbătorilor de iarnă, pesemne cadoul de Crăciun. Îţi
mărturisesc acum că vinovăţia, de care încă nu am scăpat pornea de la dorinţa ca eu să fiu
acel băiat blond, pe mine să mă dorească cineva aşa puternic, nu pot să cred că am fost
atât de naiv, cum de nu ţi-am mai spus asta? M-am temut. Am rupt coperta caietului
pentru a nu încerca vreodată să dau de autoarea acelor rânduri, apoi o căutam în
containărul cu gunoi, m-am murdărit dorind ceva imposibil care nu s-a concretizat.
Nopţile îmi imaginam cum şi ea se gândeşte la mine, nu puteam să dorm din cauza ei,
încă mai miroseam a stricat, resturi de mâncare aveam printre îmbrăcăminte, părul
unsuros, eram distrus de gânduri. Creasem repulsie în jur, fiinţele care înainte mă
pândeau începuseră să mă evite, parcă eram acoperit cu plastic albastru, iar pe mine scria
numele ei, pe care nici eu nu îl cunoşteam, eram un caraghios şi captam interesul
celorlalţi prin fapta mea nesăbuită, nu mă puteam dezlipi de caiet, devenise cumva sensul
vieţii mele, îi eram dependent şi nu trecea zi să mi-o imaginez graţioasă, interesantă şi
slăbuţă, cu trecerea timpului mai prins în jocul minţii, pentru că fiecare zi credeam că o
aduce mai aproape, de fapt, mă îndepărta pe mine de ceilalţi. Nu am ajuns niciodată să
ştiu cui au aparţinut paginile scrise, globurile mă duceau înapoi aşa că le-am distrus pe
toate, nu am mai sărbătorit nimic de atunci şi nici nu văd sensul.
Când ne-am intersectat întâia oară noi doi, sincer îţi spun, primul meu instinct a fost să te
mint, poate în felul ăsta vei ajunge să mă placi, să nu fugi de îndată de deschid gura. Zile
întregi stăteam înaintea oglinzii din baie şi exersam rolul, zâmbetul celui din interior ce
mă obliga la ritualul schimbării la faţă era un chin pentru mine, tu nu-mi sprijineai mână
tocmai pentru că nu ţi-am dat voie s-o faci, eram singur şi dezbrăcat, forţând un zâmbet
bolnav, îmi înfinsesem degetele tremurânde în carne, era piciorul meu, sângera de la
discrepanţa majoră dintre cei doi alter-ego ai mei, aveam muschii faciali oripilaţi în forma
cea mai naturală a unei minciuni, ochii trădau frica, nu mai ieşisem de aşa mult timp,
izvoare calde şi roşii tâşneau pe piele, împiedicate din când în când, părea un dans
sălbatic. M-am temut. Oferisem lăcaş unui alt locatar anonim, ca un glas scăpat de sub
controlul meu, mă obliga să fiu sincer, mă îndemnai şi tu cu felul în care mă credeai de
fiecare dată, sufeream şi trebuia o pedeapsă. Am vorbit pe alocuri urât despre mine ca tu
să mă dispreţuieşti, nu ai făcut-o, iar asta mă speria. Mi-ai demonstrat de atâtea ori că pot
face cu tine orice, că îmi aparţi. M-am temut. Conştiinţa, dacă despre ea e vorba mă certa
cu toate ocaziile, de parcă mă certasem singur, dar eu aşa am fost mereu, ce s-a întâmplat
cu mine? Începusem să mă ard, dădeam foc lumânărilor, mă jucam cu ele şi le dădeam
voie să-mi pârlească exteriorul. M-am temut. M-am temut.
Înainte să te cunosc făcusem o călătorie. Una în sinele meu. Eşuasem zdravăn, se cerea o
măsură drastică, nu-mi era clar de are rost să trăiesc sau nu, aşa că am organizat o
dezbatere cu stafiile trecutului meu, să decidă ele: părinţii m-ar fi aruncat în groapa cu lei,
nu aveam nevoie de părerea lor, sunt nişte mizerabili, au produs destul rău. Desenându-i,
înţelegeam cât de grav trebuie să-i fi dezamăgit, dar, chiar şi aşa... Prietenii, dacă îţi vine
a crede, am avut cândva prieteni, au fost mai împărţiţi, unii cu indiferenţa, ceilalţi cu ura.
Le evidenţiasem expresiviatea, clar lucru că nu mai era locul lor aici. Şi totuşi, continuam
să-i port în buzunare. Cărţile prinseseră mult praf, deci şi motive de supărare. Porumbeii
cenuşii şi-au păstrat neutralitatea, dar cei albi şi cafenii m-au condamnat la resemnare.
Obiectele "îmi aduc aminte" se aliaseră într-un verdict nefavorabil. Desenam. Pasiunile
zidite pe sticla ferestrelor au propus un târg, l-am refuzat, le-am refuzat lor întoarcerea,
mi-am refuzat mie salvarea. Creioanele m-au apărat, tacâmurile nu, însă eu nici nu eram
lămurit de existenţa lor. Lumânările şi-au sacrificat vigoarea în cinstea mea, aerul mă
lovea nervos, becul trăia/murea/trăia/murea, cifrele şi literele s-au revoltat. Fotografiile,
puţine câte aveam, au conchis că nu mai sunt merituos de minuni. O aşa desfăşurare
impresionantă de forţe, iar tu, spre fericirea mea, nu ai ţinut cont de ea, chiar dacă sunt
sigur că ai avut dubiile tale. Există o intensitate a visării pe care, dacă o nimereşti mintea
transfmormă în materie produsele imaginaţiei, însă firave şi, precum o minune, uşor
risipite. În acest teritoriu al proiecţiilor devenite realitate eşti protejat de lumea exterioară
şi transpus într-un balon de săpun de unde să croieşti, pe baza oricâtor posibilităţi şi nu
numai, căci nimic nu e restrictiv, nimic condiţionat de norme gregare sau legi fizice, aşa
cum o să doreşti, conştient de efemiritatea vrăjii, căreia să-i atribui mental, de asemenea,
elasticitate, dar fără efecte cuantificabile. O lume ca un drog celor slabi, pentru a dezvolta
dependenţă, stimulent celor ceva mai antrenaţi în jocuri lumeşti, pentru a asigura
succesului continuitate. Când intru în transă, amorţeala mă posedă, iar atunci când ceva,
orice, mă deconectează de la plăpânda mea stare, nu pot spune unde, cine sunt, sau cum
am ajuns acolo.
Şi ca o dovadă a faptului că nu aparţineam celor aleşi, cam singura modalitate prin care
mai aveam o legătură cu umanitatea din mine era să îmi provoc plânsul. Fixam obiecte
pentru o perioadă lungă de timp, iar ele îmi aplicau o directă usturătoare, pleoapele intrau
în sevraj, se întâmpla ceva nesănătos cu ele, picăturile izbucneau de sub cea de jos, mă
îndreptam spre oglindă să mă văd plângând, în acest fel eram om şi eu, fără îndoială.
Lăcrimam încontinuu, de la soare, forfecuţă, jucăriile copilăriei mele, de la un semn în
perete, pe uşă, pe mobilă, mă stârneau în obiceiul meu scrisorile pe care le scriam celor
care am fost, dacă vreodată se va descoperi accidental o gaură în timp, eu să fiu salvat,
lamele de ras, tuburile cu pastă de pix, paharele din plastic de unde serveam cafeaua,
ceaiul, apa, laptele, rareori şi alcoolul, dar lăsa un gust înţepător şi atunci consumam
direct din sticlă. Tot cu acelaşi scop, întoarcerea mea în categoria celor vii, obişnuiam să
mă torturez cu lucruri improvizate pentru a stoarce din mine sucul uşor sărat al suferinţei.
Nu mă apropia deloc de ceea ce speram, simteam cum mă prăbuşesc pe podea, eram
pierdut, sincer îţi spun.

Aşează-te lângă mine! E pace, linişte, tăcerea e savoarea acestor clipe împreună. Eşti
cea mai importantă persoană din viaţa mea, dacă ar fi posibil, sigur mi-aş înlocui
fiecare dintre cuvinte cu numele tău, l-aş pronunţa în neştire, ar însemna în acelaşi timp
bine şi rău, dragoste şi ură, trăire şi stingere, diavol şi dumnezeu, mare şi cer, l-aş
dezolta într-atât încât să te salut cu el şi să-ţi multumesc ţie prin tine, soarelui te-aş
identifica, primăverii. Când aş fi vesel te-ai putea vedea pe zâmbetul meu, după cum şi
tristeţea, durerea sau fericirea, confuzia sau împăcarea. În felul acesta, dorinţa de a
spune povestea definitivă a oamenilor s-ar rostogoli până să devină un bulgăre de
zăpadă mamut, astfel că un singur cuvânt, tocit peste celălalt, peste acelaşi, peste
celălalt, peste acelaşi, peste el însuşi mi-ar fi de ajuns. Iartă-mi egoismul, însă raţiunea
vieţii tale sigur e dată de frumuseţea cu care sprijini comoditatea zbuciumului meu.
Dacă aş avea un rucsac pe spate, crede-mă l-aş umple cu tot felul de lucruri avându-te
pe tine în ele.
E o sală de operaţie, să ştii, chirurgi dintre cei mai puţin probabil să reuşească ceva
aşteaptă când cu gurile deschise, când cu ele încuiate, să-mi disece trupul, nu am găuri în
călcâie, dar aşa-mi pare, nici degetele nu-mi sunt lipite între ele, aşa pare. Se trântesc în
îngâfnare palme peste faţă, vor să dedice momentului însemnătate, aşa că-şi pun în joc
rezistenţa şi trag enervate de membre cu membre, să fie picioarul sus, cu mâna învineţind
talpa. Ustensilele sunt pregătite pentru intervenţie, un larg spaţiu liber stă să fie folosit,
luceşte a murdar, iar fire de praf crează presiune dedesubtul urmelor de modele în noroi.
Piele dezgolită, gleznă de bărbat dintre cei meniţi succesului, aduce a picior de femeie
cum stă neclintit de unul singur. Mai încolo, degete indicând gume de mestecat şi
smocuri de păr aproape de doi ochi negri scoşi din orbită. Lumina se
stinge/aprinde/stinge/aprinde/stinge/aprinde, iar umbrele-i cad peste ghiozdanul albastru
aproape intact, cu excepţia locurilor de unde inima şi capul sângerează pe betonul rece,
transformându-l intr-o planetă dreaptă pe care nu vreau să trăiesc. Trăiesc? Cutiile poştale
sunt foarte agitate, e curent, iar doctorii au tebuinţă de alte câteva victorii, de alţi
desfiguraţi dintre cei pentru care a fost creată reuşita. Zic pas.
Cu cât mi te-am făcut mai bună păstrătoare de amintiri sub formă de plastiline sortite
împrăştierii, cu atât azvârleam mai departe imaginea ta pentru ca în cele din urmă nimic
de sub controlul meu să nu te mai recunoască. Adun în şacoşa cusută în carne rămăşiţele
haotice ale cuiva de sex masculin, un braţ subţire, prelungit cu umărul puternic al spatelui
construit pe muşchi. Păstrez doar o fâşie de piele, apoi degete roşii care mă înnebunesc,
să fie ale tale, mă-ntreb, dacă nu cumva sunt eu, dar nu e negru, aşa că trebuie să aparţină
străinului sau ţie. Unde eşti? Ai avut degete mici, recunosc acum. Îţi mai aminteşti cum
săltam împreună cuvintele, le consolidam în construcţii din care astăzi au rămas ruine, îţi
aminteşti câte sinonime am găsit iubirii, până când epuizarea a produs mai mult decât
jenă, obligaţia de a pronunţa înclinat dragostea, cu mijloacele noastre restrânse, fiind
devastatoare, îţi aminteşti? La cât de puţin te ştiam, presupunând că ne-am cunoscut, şi
cât de mult te-am iubit, sigur nu aveam să-ţi dau drumul vreodată. Păcatul suprem
săvârşit cu orbire a fost să lovesc în tine ceea ce presupuneam acolo – de nimic nu mai
sunt sigur în privinţa ta – reuşind adesea numai juliri superficiale în compoziţia de lut,
mereu schimbătoare, ce nu a ajuns vreodată la o formă finită. Doream sfaturi, acţiunile
mele modelau în smoală, sau din ce Dumnezeu puteam să te nasc, exact gura ce să
satisfacă nevoia. Când ceream înţelegere era suficient să mă delimitez de problemele pe
care nu le puteam cuprinde ca tu să te prefaci în sprijinul muncit şi atât de necesar.
Observ cum dedicaţia unuia pentru celălalt s-a întors împotriva noastră şi mărturisesc că
nu există motiv mai flatant şi jignitor decât acesta. Dacă prin neştiinţă am ajuns la
sentimente, raţiunea, atât cât o stăpânesc îmi dezvăluie că nu deţin contraargument pentru
iubire, iar renunţarea, chiar şi prin fugă sau pitire în umbre de statui de unde scrijeleşti
caiete scriind de la ultimul la primul rând, e o treabă complicată, dificil de obţinut şi
merită pe puţin compasiunea mea distantă. E mare lucru să sai drumul vieţii tale din
celălalt, fără pretenţii, riscând astfel distrugerea totală a ceva ce nu a fost niciodată întreg.
Apreciez că ai plecat, lăsându-mă să te caut pretutindeni şi nicăieri. Aici, la capătul
coridorului stă cu genunchii spre bărbie un băiat, dar nu sunt eu bătrânul pe care să-l
conducă la sinuciderea minuţios trezită din latenţă, atunci când toţi ceilalţi, deci şi mortul,
copilul, dormeau. Nu o să mă cobor la nivelul lui.
Aerul de afară poartă cu el ceva tăios, revigorant, proaspăt. Nopţile de vară le-am uitat,
ploaia – nu. E umed, din cauza durerii, tălpile încă urlă surd nevoia vindecării, a vracilor
cu leacuri miraculoase, e clară treaba că nu gândesc ele, cine să le lase pe mâna unor
nepricepuţi? Parfumul tău, cu care atât de mult m-am obişnuit, nici nu mi-l aminteam,
adică ştiam de existenţa lui, desigur, însă nu mi-au fugit gândurile acolo să te miros
pentru a te găsi. Părul tău purta mereu mireasma asta, o aveai prima dată, când te-am
primit cu braţele deschise, mă jucam cu degetele, nu pot scăpa de ele, îmi dădea de gol
frământările interioare, dar te-am strâns în braţele mele, la fel miroseai şi când ai decis să
pleci. Multă vreme crezusem, poate şi astăzi, că tu nu ai fost decât un proces senzorial
pentru mine, aveam cutia craniană deschisă, aşa dezorientat cum fusesem, iar nişte mâini
iscusite înţepau cu bucăţi de metal părţi ale creierului, se producea o reacţie artificială,
eram într-o cadă cu alte creiere care simţeau cu toate ceea ce li se solicita. Să fie
extratereştii, un drac, poate, dar necuratul s-a jucat cu mine, probabil amuzat de energia
irosită pentru un simplu miros. Genul ăsta de control mă seacă pur şi simplu de energie,
nu poti fi sigur de nimic, pipăitul e fals, gustul e fals, văzul e fals, auzul e fals, desigur,
mirosul e fals. Dacă tinereţea pe care o resimt aici nu este cu adevărat, dacă eu sunt doar
un experiment ştiinţific, un proiect pentru colectat date, mă consider o fiinţă pentru că aşa
am fost programat, dar mi se induc stări din exterior, dacă totul e înşelător, iar eu nu am
stăpânit vreodată o judecată dreaptă să pot face diferenţa între impresie şi realitate, dacă
nici tu nu exişti mai mult decât un creier conectat la aparate? Tocmai ceea ce refuz ar
putea constitui salvarea tuturor.
Renasc, plămânii se umplu de oxigen, vocea internă se reactivează, sunt în cădere liberă,
dar pot să mă adun din sicriu, neobosit precum un cântec ce ţi se repetă în minte, curios şi
enigmatic, plasat pe cea mai înaltă culme pentru a mă descumpăni priveliştea, renasc,
ieşirea îmi face bine, e cum nu se poate mai surprinzător, în jur împrejurul meu cad
ţurţuri de gheaţă, am norocul să nu mă rănească, totul pare pus la punct încă de la zorii
lumii, cred că tu ai făcut asta, renasc, sunt uimit de ritmul arhetipal al vieţii, trăisem doar
din noi în doi, răzleţ, izolat şi nefericit, glasuri feminine mă sprijină-n depărtare într-o
încurajare perfectă, sentimentul reîntregirii cu autenticul ignorat până de curând e nou,
straniu şi încântător, cumva mă sperie, altfel mă provoacă, plutesc având picioarele pe
pământ, întunericul nu întreţine neapărat monştrii – deşi, cum arată un monstru dacă-l
priveşti fix? – peste întindere, renasc, am rămas acelaşi, modificările nu au timp de
acomodare, tot pe tine te caut, nu e nimic mai preţios de atât, dacă recent am sacrificat
aşa multe minuni, le-aş uita pe toate, să mi-o ceri numai, altceva să nu crezi, eu renasc,
dar chiar şi aşa, nu contez prea mult de unul singur. Ştiu ce vei zice, mintea îmi e
dezinfectată, totuşi nu cred să reziste luciditatea, îţi înţeleg reţinerea, nu am vedere de
uliu, nici de pisică, în consecinţă nu te pot zări de la distanţă, nu am cum să ştiu dacă eşti
cu spatele la mine, ori ai şi tu expediţia ta de cercetare, într-un fel ai dreptate, e anormal
să te ţin agăţată cu mâinile ca doi cleşti, captivă, supusă, în rolul meu anterior, zidită în
interiorul cuştilor, prizonieră egoismului şi trecutului, n-am să mă zbat cu argumente, una
din urechile mele e astupată, aud fragmentat, e însă mai mult decât îmi trebuie pentru a
promite că nu renunţ la imaginea despre noi doi, chiar de finalul înseamnă moarte, nici
după, aşa că renaşterea e nefolositoare. Îmi pare rău, domnule!

E un nou început. Uită-te, transpir. În somn mi s-a arătat o fată, era timidă şi îşi
silabisea cuvintele, ori alegea cel mai des răspunsuri monosilabice. Era ca un copil, cu
chipul oval, părul care îi inundă umerii golaşi, o frunte mare ce făcea cale spre
sprâncenele ca două dealuri împădurite, neatinse de intenţii egoiste, ochii ei, nu le reţin
culoarea, poartă o tristeţe regretabilă în adâncul lor, iar pe suprafaţă cutreieră emoţii şi
începuturi lucitoare de lacrimi. Când îmi zâmbea rezervată, voia să o văd radioasă,
toată expresia i se schimba, obrajii formau două perne de carne, buzele-i roşii sau roz –
am înţeles că doar oamenii nebuni visează colorat -, alături de forma ochilor vorbeasc
sinceritate, iar cele câteva oscioare ale gâtului o fac să pară chinuită. Ochii sticloşi,
mari, expresivi şi generoşi mă răscoleau, părea obosită şi sătulă, mă pătrundea cu
privirea, aşa cum faci cu cineva pe care nu ştii de unde-l cunoşti. Se străduie să fie
frumoasă, chiar dacă încercările îi răpesc din naturaleţe, nu îşi aparţine şi se comportă
mereu de parcă vrea să fugă. E ceva defect cu ea. Nu mi-o pot scoate din minte.
Cu siguranţă vara e cel mai potrivit anotimp să porneşti în plimbări nocturne, acum aerul
e niţel aspru, însă respirabil, vara are muzele ei, cu miile, vii, zglobii, nu doar eu pe ale
mele, natura trăieşte cu fiecare tub metalic-mecanic care o susţine, e o detaşare propice
interacţiunii cu ceilalţi, cu viaţa, aşa cum ea nu se mai fabrică azi. Tânţarii mă atacă, se
răstesc la mine, trăgând cu supapele rezistente energie din braţele mele golaşe. Stâlpii de
iluminat sunt loc de cult pentru aripi frenetice. Un copil cerşetor doarme pe cartoane
maronii lângă tufişul de pe marginea aleii, îi cad pe ten omide, le scutură cu mână, le
înghite pe unele inconştient şi asta îi ţine de foame, deşi deranjante, pentru băiat e o
joacă, zâmbeşte în timpul somnului, tricoul uzat şi murdar e mai mult rupt decât întreg,
iau o frunză, o alta, câteva ace de brad şi pânză de păianjen să-i confecţionez puştiului o
pătură, o altă frunză, încă una, ramificaţiile ar putea părea întâmplătoare, dar mă îndoiesc,
trei frunze, patru, îşi mişcă picioarele ca pentru o cursă, aleargă spre ceva, nouă, zece,
unsprezece, suntem amândoi desculţi, e atât de mic încât nici nu mă mir că trece
neobservat, în comparaţie cu el sunt Guliver, douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, străpund
frunzele cu acul, le strâng, cincizeci, are nasul zgâriat, buzele crăpate şi vineţii, unghiile
ascund negru sub ele, o sută treizeci şi patru, o sută treizeci şi cinci, pleoapele subţiri stau
ca una peste cealaltă, părul negru scurt arată forma uşor atipică a scalpului, două sute
treizeci şi unu, două sute treizeci şi două, două sute treizeci şi trei, gata. Îl înfoi bine sub
pătura verde, îl sărut părinteşte pe frunte – de unde acest instinct patern? – ca pe propriul
copil şi îmi văd de drum. Sper să-l ţină măcar încă două-trei nopţi.
Într-un spaţiu virtual, albul înseamnă detaşare, iar negrul constrângere. Mai în jos de
stradă mea e amplasată o biserică albă, nouă, curată, pe unde, vedeam de la fereastră, se
perindă neîncetat oameni de toate vârstele, unii cu capul acoperit de ţesături negre, alţii
albi de la natură, câteodată trăgând după ei prunci neastâmpăraţi, probabil pentru a scoate
din buimăcire locul posedat şi căzut victimă celor mai dezagreabile resorturi umane. Nu
am mai trecut de o veşnicie pe lângă o biserică, aproape că îi uitasem mirosul de tămâie şi
ipostaza impunătoare, înălţimea care să se unească divinităţii, vitrariile stridente,
zgomotul surd al celor care îşi aduc durerea spre spovedanie, vindecare sau linişte,
turnurile ca ghimpi crescuţi din orbire şi îngrijiţi de diavolii din care au răsărit,
camuflajul malefic, dar eficient. Ce ai tu cu mine? Dacă dumnezeu există cu adevărat,
atunci el trebuie să fie primul care dezaprobă infamul pompos al celor care pesemne îl
slujesc. Numai dacă dumnezeu nu e cumva diavolul. Primul testament are duritatea şi
aplombul care să-l dea de gol, peste al doilea intervine manipularea şi îl salvează. Aşa că
te-ntreb: ce ai tu cu mine? Nu caut atenţia diavolului şi, după cum întunericul mi-e
martor, nu vreau să păşesc în besna fără scăpare, nu, nu eu, mai am ceva de realizat întâi.
Noaptea mi se întâmplă să reflectez la chestiunea credinţei, dar, fiind superficial, nu
izbutesc să cuprind întregul acestei probleme, sunt valuri care se zbat în spume de mine,
culeg spumele mării într-un pahar şi de acolo iese o zeiţă, e penisul amputat al altui
nemuritor, dacă aşa se nasc dumnezei, dacă aşa se vor forma mereu, ce siguranţă mai am
că nu eşti şi tu la fel? Întins pe pat, privind tavanul pus pe harţă, se apropie cu sunete
intensificate mitologii străvechi, seamănă cu ceea ce onorăm astăzi, dar au nume
complicate, înfăţişări neplăcute şi s-a încetat de mult cu respectul pentru ceva probabil
născocit de imaginaţia colectivă. Veneraţia e cea mai potrivită formă de raportare la ceva
ce nu înţelegi. Asemenea fac şi eu. Dar nu numai. Urmăream un serial de televiziune,
singurul pe care l-am văzut, până să-l arunc cu tot cu zâmbete, în care un maestru detectiv
instruieşte un începător, şi el îl adoră pe actorul interpret, am citit-o în ochii lui, în
intonaţia vocii, în distanţa pe care şi-o impunea faţă de statuia celuilalt. A fost cel mai
prost serial de televiziune creat vreodată, dintre care au am văzut doar unu.
Ce e asta? Din ce set de reguli s-a desprins? Nu-mi spune prostii!
Nopţile ca aceasta stau de obicei atârnând de picioare pe balcon, am ochii închişi, gura,
asist străin la dualitatea lumii, dacă e zi-noapte, lumină-întuneric, bine-rău, cald-rece, stau
aşa cu o planşă înaintea mea, funcţionez ca un felinar răsturat, pământul e cu capul în jos,
ochii îmi cad sus, pântecele femeilor dormind adăpostesc copii, nu sunt ai mei neapărat,
ce se reduc la nivelul embrionilor si al celulelor, până se divid într-un ovul şi-un
spermatozoid, cel dintâi rămânând locului, partenerul tâşnind înapoi din ţeava care l-a
propulsat înauntru, fluturii de noapte învie în arşiţa becurilor, încerc să desenez în creion
întunericul, dar e neînceput, neascuţit, imaginez liniile ce vor forma mai târziu un portret,
le văd cum cad asemeneni beţelor de chibrituri din nimicul ce le-a dat viaţă, iar statura
mea de liliac cuprins în gheaţă nu poate mişca un deget să le recupereze, aşa că se
împrăştie pe beton conturând găuri negre în care se absoarbe toată materia cu care m-am
acomodat vreodată. Sângele îmi inundă tâmplele, e verde, legile fizicii sunt date naibii în
anarhie, simt cu limba ceea ce aparţine mâinii, cu aceasta din urmă mă miros de la frunte
la bărbie, trecând peste nasul cu rol vizual, numai auzul nu mă înşeală. Harababura mă
face să am în palmă propria inimă, astfel că dacă cineva şi-ar întoarce lumea pe dos,
atunci când am vrea să facem cunoştinţă sufletele noastre s-ar atinge primele şi aş ştii din
acea clipă de e om bun sau nu, or aşa ceva nu e tocmai facil. Uneori, din cauza ameţelii şi
a lipsei hrănii, nici în mine nu pot avea încredere, devin un cuptor cu lacăt în care foamea
începe să prepare arome, deşi suspendat deasupra realităţii mă găsesc mai degrabă astupat
de tone de pământ, iar toate bunătăţile din mine sunt devorate numai prin nas. Atunci
când părul se rupe în foile unui album de artă mă aflu în plin echilibru cu mine.