Sunteți pe pagina 1din 66

Capitolul 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL ECONOMIEI


Obiective:
 prezentarea apariţia şi evoluţiei noţiunii de economie
 familiarizarea cu problematica conceptului de economie
 formarea unor cunoştinţe de bază referitoare la economia
de piaţă
Noţiuni cheie: economie, microeconomie, macroeconomie, producţie, preţ

Economia este ştiinţa creării şi administrării avuţiei.


Ce a însemnat însă avuţia de-a lungul timpului ?
- pentru mercantilişti avuţia se defineşte prin cantitatea de metale preţioase
pe care o deţine o ţară, iar sfera de formare o reprezintă comerţul (circulaţia
mărfurilor).
- pentru fiziocraţi avuţia se formează numai în sfera producţiei agricole, în
condiţiile existenţei unei ordini sociale naturale, iar schimbul nu poate fi creator de
bogăţii.
- pentru clasici - (Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say) - avuţia se
creează în cadrul procesului productiv, indiferent de forma acestuia, prin muncă. Ca
atare, bogăţia naţională depinde de productivitatea muncii iar aceasta este
determinată la rândul ei de diviziunea muncii. Pentru ca diviziunea muncii şi respectiv
productivitatea să genereze bogăţie, desfăşurarea activităţii economice trebuie să fie
eliberată de orice constrângeri legate de dreptul de a face comerţ în ţară şi peste
hotare, de alegere a profesiunii, de a desfăşura acel tip de activitate economică din
care se poate obţine maximum de profit.
- pentru neoclasici, economia înseamnă ştiinţa schimbului comercial Ei
consideră că un bun nu are valoare in sine, ci capătă valoare ca rezultat al
schimbului.
- în teoria economică modernă economia este definită, la modul general, drept
ştiinţa alegerilor eficace. In particular, pornind de la trăsătura comună
menţionată anterior, s-au dezvoltat o serie de definiţii concurente ale acesteia:
1. Economia este studiul alocării bunurilor materiale pentru satisfacerea
nevoilor materiale.
2. Economia reprezintă studiul alocării resurselor insuficiente pentru
satisfacerea unor cereri concurente.
3. Economia este ştiinţa socială care se ocupă de căile prin care oamenii şi
societăţile caută să-şi satisfacă nevoile materiale şi dorinţele.
4. Economia este ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între
scopuri şi resurse rare care au utilizări alternative. Ea este deci o ştiinţă
comportamentală, a modului în care oamenii fac opţiuni.
5. Economia este studiul asigurării nevoilor fizice ale omului.
6. Economia este studiul modului în care oamenii şi instituţiile iau decizii cu
privire la producţie şi consum şi a modului în care se confruntă cu problema
rarităţii.
7. Ştiinţa economică este mai degrabă o metodă decât o doctrină, un aparat al
minţii, o tehnică de gândire care îl ajută pe posesorul ei să tragă concluzii
corecte.

Forme de organizare ale economiei


a. economia autarhică / închisă - în care ce să se producă, cum să se
producă şi pentru cine să se producă este în întregime rezultatul deciziei
producătorului, deoarece el îşi dimensionează producţia în funcţie de nevoile
pe care trebuie să şi le satisfacă şi de resursele de care dispune, urmărind
drept singur scop satisfacerea cât mai deplină a trebuinţelor sale şi a
gospodăriei (familiei) proprii, în calitate de unic consumator a ceea ce
produce.
b. economia de schimb - în care, în funcţie de polul de decizie, răspunsul
la cele trei întrebări este dat de către:
- stat - în cadrul economiei centralizate, de comandă sau planificată;
- piaţă - in cadrul economiei libere de piaţă
- piaţă şi stat - în cadrul economiei mixte

1.3. Economia de piaţă - trăsături definitorii


Economia de piaţă se defineşte, în general, ca o economie a cărei
funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea
privată, fără existenţa unor acţiuni restrictive ale statului în domeniul
producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului, preţurilor şi circulaţiei
monetare.
Economia liberă de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei
în cadrul căruia alocarea resurselor limitate de care dispune societatea, dar şi
distribuţia veniturilor obţinute în timpul activităţii economice se face numai
prin piaţă, fără ca alte forţe, din interior sau din afara sistemului economic să
intervină. Se consideră că cererea şi oferta sunt determinantele alocării
resurselor, iar preţul este instrumentul cu ajutorul căruia are loc acest proces.
Condiţia de existenţă a economiei libere de piaţă este existenţa
proprietăţii private, alături de libertatea de acţiune şi libera iniţiativă a agenţilor
economici, care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile liberei concurenţe şi a
aplicării politicii economice a “laissez-faire”-ului.
Economia mixtă - la baza ei se află combinaţiile, în diferite forme şi
proporţii ale proprietăţii private cu proprietatea publică. Libera iniţiativă a
agenţilor economici se manifestă în condiţiile existenţei unei varietăţi a
formelor de intervenţie ale statului, menite a face faţă instabilităţii
macroeconomice şi imperfecţiunilor pieţei determinate de funcţionarea liberă a
acesteia.
Economia mixtă îmbină deci trăsăturile economiei de piaţa (cu cele ale
economiei de comandă în diferite proporţii, înlocuind politica "laissez-faire"ului
proprie economiei libere de piaţă cu cea a intervenţiei limitate a puterii publice
exercitată de către stat prin intermediul dispoziţiilor organizatorice şi a
stimulentelor fiscale şi cea a puterii particulare exercitată"prin intermediul
orientării invizibile de către mecanismul pieţei.’’

În cadrul economiei mixte, intervenţia, categoric limitată a statului, şi


exercitată în mod diferit de la o ţară la alta, are loc în scopuri bine definite şi pe
segmente bine determinate, dintre care enumerăm:
a) asigurarea eficienţei in desfăşurarea activităţii economice printr-o serie de
măsuri vizând în special :- crearea cadrului legislativ şi instituţional necesar
desfăşurării neîngrădite a concurenţei, şi respectiv în oprirea procesului de
formare a monopolurilor, proces cu efecte negative asupra formării preţului de piaţă,
a satisfacerii nevoilor consumatorului şi implicit asupra alocării resurselor limitate, in
funcţie de interesul propriu monopolului şi nu al societăţii,

- supravegherea efectelor pozitive sau negative ale externalităţilor


Teoria economică denumeşte diferenţa dintre costurile sau avantajele
economice, înregistrate la nivel de agent economic, şi costurile sau avantajele
sociale, manifestate în plan social, drept externalităţi. Externalităţile se
manifestă prin inexistenţa pe piaţa concurenţială a unor bunuri sau servicii
dorite de consumatori. Altfel spus, externalităţile se produc de câte ori
acţiunile unui agent economic influenţează mediul în care acţionează alt agent
economic fără a afecta sistemul de preţuri. Externalităţile pot fi pozitive sau
negative. Cele pozitive se definesc prin acţiunea unui agent economic ale cărui
efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi economici
sau societăţii, în timp ce externalităţile negative reprezintă acţiunea unui agent
economic ale cărui efecte se extind sub forma generării de cheltuieli
suplimentare altor agenţi economici sau societăţii. Apariţia externalităţilor
corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor.
Pentru corectarea acestei deficienţe a pieţei se pot utiliza cel puţin următoarele
modalităţi:
- sistemul impozitelor şi al subvenţiilor;
- sistemul pieţelor inexistente; problema activităţilor care produc externalităţi este că
rezultatul dublu al acestora- bunul economic şi externalitatea - nu îşi găsesc spaţiu
de comercializare decât parţial, adică pentru bunul economic,
- sistemul drepturilor de proprietate. Evitarea externalităţilor în acest caz porneşte de
la premisa că dacă o firmă generează externalităţi şi afectează activitatea alteia,
atunci cele două firme ar trebui să devină un singur agent economic care să
urmărească deţinerea profitului global maxim.
- producerea şi administrarea bunurilor şi a serviciilor publice;
- formarea veniturilor statului, respectiv administrarea eficientă a cheltuielilor
acestuia;
- contracararea efectelor pe care economia liberă de piaţă le are asupra gradului de
ocupare a forţei de muncă.
- în menţinerea unor pieţe stabile - unele pieţe, cum ar fi cea a cerealelor, a
materiilor prime minerale, a petrolului etc., sunt supuse unor puternice fluctuaţii
generate de factori de mediu, cu efecte sensibile asupra preţului produselor
respective dar şi a veniturilor obţinute de către agenţii economici care acţionează pe
aceste pieţe.
- asigurarea echităţii în redistribuirea veniturilor între membrii societăţii. Piaţa nu
poate realiza în toate situaţiile o distribuţie corectă din punct de vedere social a
resurselor şi veniturilor, inegalitatea acestora fiind generată în mare măsură de de
accesul inegal la resurse şi tehnologii, de aceea statul trebuie să intervină, în scopul
corijării efectelor imperfecţiunilor pieţei prin aplicarea unui sistem corespunzător de
impozite şi taxe dar şi prin pârghii de natură extra-economică.
Microeconomia, definită ca studiul unităţilor economice individuale şi al
interacţiunilor acestora, incluzând teoria consumatorului, a producătorului şi
pieţele în care sunt implicaţi aceştia, este adesea pusă în opoziţie cu
macroeconomia, care se ocupă de studiul agregatelor economice la nivel de
ramură sau economie naţională.
Macroeconomia reprezintă acea componentă a ştiinţei economice care
se ocupă cu studiul comportamentului economic la macro-scară. Ea are drept
obiect de cercetare ansamblul problemelor legate de venituri, cerere şi ofertă,
şomaj, inflaţie, preţuri şi schimburi comerciale internaţionale.
Capitolul 2
TREBUINŢE ŞI RESURSE
Obiective:
 Introducerea în problematica trebuinţelor şi resurselor
 Prezentarea principalilor factori de producţie
 Sublinierea importanţei capitalului ca factor de producţie
Noţiuni cheie: trebuinţe, resurse, factori de producţie, productivitate

2.1. Trebuinţele economice


În sens general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale existenţei şi
dezvoltării umane. Acoperirea lor generază relaţii de tip social-economic ce îşi
găsesc reprezentarea în modul de organizare economică şi societală.
Studiul trebuinţelor a intrat în sfera de preocupare a filosofilor, sociologilor şi
psihologilor Ei au demonstrat că trebuinţele individuale sunt de două tipuri:
- naturale, sau înnăscute (moştenite genetic)- în marea lor majoritate legate
de capacitatea de supravieţuire a individului;
- dobândite (însuşite) ca urmare a influenţei exercitate de schimbările
societal - economice asupra fiecărei generaţii;
Trebuinţe de autorealizare

Trebuinţe de stimă şi statut

Trebuinţe de afiliere

Trebuinţe de securitate

Trebuinţe primare

Fig.2.1. Piramida lui MASLOW


Maslow consideră că indivizii îşi satisfac trebuinţele în funcţie de nivelul de
ierarhizare propriu, dar că orice individ raţional va trece la satisfacerea unui
nivel superior al trebuinţelor numai după ce în prealabil a reuşit să-şi satisfacă
trebuinţele situate pe nivelurile inferioare.
În conformitate cu ierarhizarea făcută de Maslow, primul nivel (cel de
bază) cuprinde trebuinţele fiziologice (de hrană, îmbrăcăminte, etc), nevoi
primare care determină însăşi capacitatea de existenţă, de supravieţuire a
fiinţei umane.
Cel de-al doilea nivel cuprinde trebuinţele legate de securitate şi
siguranţă: de adăpost, siguranţă (inexistenţa pericolelor), capacitatea de a
prevedea anumite pericole, etc. Ele există concomitent cu cele fiziologice, dar
sunt acoperite numai după ce nevoile primare au fost satisfăcute de fiecare la
un nivel acceptat de fiecare ca fiind suficient. Nesatisfacerea acestui tip de
nevoi conduce la apariţia unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi
descurajare care influenţează individul, la fel ca şi societatea în sensul scăderii
performanţelor
Nivelul al treilea cuprinde nevoile societale, de afiliere şi de satisfacere a
relaţiilor interumane. Nesatisfacerea acestui tip de nevoi conduce la apariţia
unui sentiment de nemulţumire, frustrare şi descurajare care îşi pune amprenta
asupra eficienţei individuale şi de ansamblu a societăţii.
Nivelul al patrulea cuprinde trebuinţele legate de stimă, de recunoaştere
a eului şi se referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de către ceilalţi, de
a i se recunoaşte prestigiul şi realizările de către membrii organizaţiei în care
trăieşte sau de către societate.
Nivelul al cincilea cuprinde trebuinţele legate de autoactualizare, de
perfecţionare a talentelor de creaţie şi achiziţii deosebite în cadrul profesiei.Aici
sunt incluse şi nevoia de libertate de acţiune şi de expresie, cunoaştere şi
înţelegere.
Trebuie remarcat faptul că, între două sau mai multe nevoi se pot stabili relaţii
de asociere sau complementaritate, de contrapunere sau concurenţă - excludere şi
de indiferenţă.
Deşi reprezintă forme de manifestare individuale, trebuinţele, privite în
totalitatea lor acţionează în conformitate cu o serie de legităţi conceptualizate în
următoarele trăsături:
1. O trebuinţă va fi acoperită numai după ce au fost acoperite, parţial sau total
trebuinţele situate pe nivelurile de ierarhizare inferioare.
2. O trebuinţă odată satisfăcută nu generează în mod automat apariţia şi
implicit nevoia de acoperire a unei alte nevoi, situate pe acelaşi palier sau pe paliere
superioare.
3. Există dorinţa înnăscută a individului de a încerca să parcurgă satisfacerea
tuturor nivelelor de ierarhii ale trebuinţelor.
4. Cu cât nevoile se situează pe un palier mai ridicat, cu atât satisfacerea lor este
mai dificilă.

2.2. Resursele
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor,
directe sau indirecte - ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile, pot fi
extrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
În funcţie de purtătorii lor materiali, resursele pot fi naturale sau umane.
Resursele materiale includ atât resursele naturale primare cât şi pe cele derivate
(adică rezultate din acumularea şi folosirea resurselor primare).
În categoria resurselor materiale se cuprind materiile prime şi materialele derivate din
acestea, echipamentele şi tehnologiile de fabricaţie, infrastructurile economice, etc.
Resursele umane cuprind atât resurse primare - omul cu calităţile şi
capacităţile sale fizice şi intelectuale - cât şi cele derivate - stocul de învăţătură,
cunoştinţe, potenţialul inovaţional, etc.
Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structura şi calitatea
resurselor economice se modifică într-un ritm mai scăzut decât ritmul de creştere a
trebuinţelor umane. Ca atare, entităţile economice (agenţi economici, ramuri,
economii naţionale) vor trebui să utilizeze resursele limitate de care dispun pentru a
acoperi cât mai deplin trebuinţele societăţii respective.
O entitate economică utilizează eficient resursele de care dispune atunci
când programul ei de producţie se situează pe frontiera posibilităţilor de producţie
proprie.
Frontiera posibilităţilor de producţie exprimă maximum de cantităţi care pot fi
produse de către o unitate economică (în sensul de entitate care desfăşoară o
activitate economică la nivel micro sau macroeconomic) cu resursele date (limitate)
de care dispune.
2.3. Factorii de productie
Orice proces de producţie care are drept scop final producerea de bunuri şi
servicii destinate satisfacerii trebuinţelor.
Pentru aceasta, societatea în ansamblu dispune de o cantitate limitată de
resurse de diferite tipuri pe care le utilizează, în conformitate cu principiile
raţionalităţii economice. Resursele rare (limitate) de care dispune societatea şi pe
care le utilizează, prin intermediul firmelor, în scopul producerii bunurilor şi serviciilor
destinate satisfacerii trebuinţelor poartă numele de factori de producţie. Pentru
economiştii clasici (Jean Baptiste Say, David Ricardo) orice proces de producţie se
poate desfăşura cu ajutorul a trei factori de producţie: munca, natura (pământul) şi
capitalul. În literatura de specialitate contemporană se constată, pe lângă factorii de
producţie definiţi de către clasici, apariţia unor factori care îşi găsesc sau nu
întotdeauna corespondent într-o formă materială. Apar astfel drept factori :
managementul, întreprinzătorul, progresul tehnic, antreprenorul, informaţia, etc.
Munca

Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără


participarea omului. Orice activitate economică este, în acelaşi timp, şi înainte
de toate o activitate socială. Omul este, în acelaşi timp subiect şi obiect al
activităţii economice, în calitate de purtător a trebuinţelor care trebuiesc
satisfăcute prin intermediul ei şi de executant al procesului productiv în care
are loc combinarea resurselor materiale şi non materiale în scopul satisfacerii
trebuinţelor. Practic, nici unul din factorii de producţie luaţi izolat, sau, altfel
spus, toţi ceilalţi factori de producţie, cu excepţia muncii, priviţi în unitatea lor,
nu ar putea deveni productivi dacă nu ar fi puşi în valoare şi utilizaţi prin munca
omului.
Cererea de muncă se determină în mod diferit la diferitele nivele ale pieţei
muncii şi reprezintă, la modul cel mai general cantitatea de muncă cerută pentru
desfăşurarea activităţii economice la un moment dat.
Prin productivitatea muncii se înţelege capacitatea forţei de muncă de a
crea, într-o perioadă de timp dată, o anumită cantitate de bunuri sau servicii.
Productivitatea medie a muncii exprimă cantitatea de bunuri şi servicii obţinută
de un lucrător într-o perioadă de timp determinată.
Wlm = Q/L
unde: Wlm = productivitatea medie a muncii
Q= cantitatea de producţie obţinută
L = cantitatea din factorul de producţie forţă de muncă utilizată
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut de pe urma
creşterii cu o unitate factorului muncă.
Wlmarg = ∆Q = Q1- Q0
∆L= L1 - L0
Natura
Natura cuprinde toate resursele brute utilizate la producerea bunurilor
economice. Forma de existenţă a factorului natural al producţiei este una
materială, de tipul substanţei sau al energiei, iar principala formă sub care se
regăseşte factorul natură o constituie pământul.
Productivitatea pământului se poate calcula pentru oricare din unităţile omogene
care compun suprafaţa respectivă, şi atunci poartă numele de productivitate medie,
sau pentru fiecare din unităţile nou utilizate în cadrul unei spurafeţe, exprimând
productivitatea marginală.
Productivitatea medie a pământului exprimă deci eficienţa medie a factorului de
producţie pământ utilizat în activitatea economică şi se determină ca raport între
efectul util obţinut şi suprafaţa totală de teren utilizată pentru obţinerea producţiei,
după relaţia:
WPmed = Q / P
unde Q= producţia obţinută
P = suprafaţa de teren utilizată
Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de
teren atrasă în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a
rezultatelor exprimate în unităţi fizice sau monetare şi variaţia obţinută a suprafeţei
de teren.
WPmarg = ∆ Q / ∆ P
Capitalul
Capitalul reprezintă, în general, categoria bunurilor produse şi utilizate în
scopul producerii altor bunuri economice. Categoria astfel definită poartă
numele de capital real sau tehnic. El cuprinde întreaga varietate de bunuri
reproductibile aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite
pentru producerea de noi bunuri economice şi servicii .
a.capital fix - care reprezintă acea parte a capitalului real materializată în
clădiri, echipamente şi utilaje de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe
cicluri de producţie şi îşi transmit treptat valoarea asupra bunurilor sau serviciilor la a
căror producere participă.
b.capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă
în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu
fiecare nou ciclu. In componenţa capitalului circulant se includ: materii prime,
materiale de bază, energie, combustibil, semifabricate, etc.
a) Productivitatea medie a capitalului exprimă randamentul mediu al
capitalului utilizat şi se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită
perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat, după formula:
WKm ed = Q / K unde: Q= producţia obţinută
K= capitalul tehnic utilizat
b) Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de
capital tehnic atras şi utilizat într-o activitate economică. El se determină ca un raport
între variaţia absolută a producţiei obţinute şi variaţia absolută a capitalului tehnic
utilizat, după relaţia:
WK marg = ∆ Q / ∆ K;
unde: ∆P = variaţia absolută a volumului producţiei
∆ K = variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat
c) Coeficientul marginal al capitalului exprimă necesarul de capital pentru
obţinerea unei unităţi de produs şi se calculează prin raportarea creşterii capitalului la
creşterea producţiei, într-un interval de timp dat.
k = ∆ K /∆ Q
El este inversul productivităţii marginale a capitalului, arată efortul (materializat în
unităţi de capital consumate suplimentar) cu care se obţine o unitate dintr-un bun sau
serviciu în condiţiile în care ceilalţi factori se menţin constanţi.
Capitolul 3
COSTUL PRODUCŢIEI
Obiective:
 Însuşirea cunoştinţelor necesare de cost al producţiei
 Prezentarea tipologiei costurilor
 Evidenţierea principalelor metode de amortizare
Termeni cheie: cost, bun, serviciu, amortizare
Costul producţiei reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare
consumului de factori de producţie efectuate în scopul obţinerii de bunuri şi servicii.
Rezultat al capacităţii de combinare, substituire şi adaptabilitate a factorilor de
producţie, costul reflectă efortul făcut de întreprinzător cu procurarea factorilor de
producţie, lansarea lor în procesul productiv, distribuţia produsului finit sau a
serviciului respectiv. În acelaşi timp, el este elementul concret pe care se
fundamentează formarea preţului unui bun sau serviciu.
3.1. Tipologia costurilor
3.1. Costuri explicite şi implicite
Valoarea factorilor de producţie deţinuţi şi utilizaţi de către agenţii economici
pentru care nu au plătit nimic (munca proprie, capitalul sau terenul proprietate
personală) fără a-i înregistra în costul explicit şi fără a-i cuantifica într-o expresie
monetară poartă numele de costuri implicite.
3.1.1. Costul de oportunitate
Existenţa costului de oportunitate este determinată de raritatea resurselor.
Din această cauză a utiliza o anumită resursă pentru producerea unui anumit bun
sau serviciu înseamnă a nu-i oferi acesteia o utilizare alternativă pentru producerea
altor bunuri sau servicii.
Un agent economic va avea întotdeauna la dispoziţie un număr de posibilităţi
de utilizare a resurselor de care dispune determinat de tipul de produs pe care
doreşte să-l producă, de volumul producţiei, de profitul pe care urmăreşte să-l
câştige, etc. Ca atare se presupune că orice agent economic raţional va utiliza
resursele de care dispune în acea combinaţie ( regăsită într-un anumit bun sau
serviciu sau în diferite combinaţii de bunuri şi servicii) care poate să-i aducă cel mai
mare câştig.
3.1.2. Costul incremental
În categoria costurilor economice implicite se poate include şi costul
incremental, definit prin creşterea costului total ca urmare a aplicării unor
strategii manageriale noi, introducerea unor noi linii de fabricaţie, desfăşurarea
unei campanii publicitare pentru produsele care constituie obiectul de
activitate al firmei, etc, fără ca această creştere de cost să aibă ca efect
creşterea producţiei obţinute.
3.2. Costul total, mediu si marginal
Costul producţiei poate îmbrăca mai multe forme. Atunci când se
calculează pentru întregul volum al producţiei, el îmbracă forma costului total.
In această situaţie el reflectă cheltuielile efectuate de către un întreprinzător
pentru întreaga cantitate (volum al producţiei) obţinută dintr-un bun sau
serviciu, şi se formează prin însumarea cheltuielilor efectuate cu consumul de
capital fix - reflectate în costul fix şi a celor efectuate cu consumul de capital
variabil - reflectate în costul variabil.
Pornind de la aceste elemente, costul total poate îmbrăca următoarele forme:
a/costul total fix: reprezintă acea componentă a costului total care nu se
modifică odată cu modificarea volumului producţiei. El cuprinde toate cheltuielile
aferente consumului de capital fix, precum şi alte cheltuieli fixe efectuate de către o
firmă, indiferent de volumul producţiei, sau de faptul că desfăşoară sau nu o
activitate în cadrul acesteia. El apare chiar dacă firma nu produce nimic. In această
categorie se includ, în mod concret, cheltuielile legate de plata chiriilor, a dobânzilor
bancare, a iluminatului general şi a încălzitului unităţii, salariile directe plătite
personalului de conducere şi administraţie, precum şi amortizarea.
Prin amortizare se înţelege o sumă de bani, inclusă în costul producţiei,
şi implicit în preţul de vânzare al produsului sau serviciului obţinut în cadrul
activităţii unei firme în scopul recuperării cheltuielilor efectuate cu
achiziţionarea mijloacelor fixe utilizate.
Amortizarea reflectă valoric procesul normal de uzură fizică sau morală, la
care este supus fiecare mijloc fix pe toată durata vieţii lui. Prin lege, firmele sunt
obligate ca în momentul achiziţionării unui mijloc fix să-şi constituie un fond de
înlocuire a acestuia, într-o perioadă de timp determinată, stabilită în mod uniform
pentru toate mijloacele fixe aparţinând unei anumite categorii. In funcţie de durata
normată de funcţionare a mijlocului fix respectiv se calculează norma de amortizare
şi suma lunară care urmează a fi recuperată şi inclusă pe costuri.
Există mai multe metode de calcul a amortizării, pornind de la valoarea de
amortizat şi de la modul în care se urmăreşte recuperarea acesteia.
- valoarea de amortizat - adică suma de bani care trebuie recuperată prin
includere în costul producţiei - şi implicit în preţul de vânzare al produselor care fac
obiectul acesteia - poate fi cea iniţială - sau de achiziţie - a mijlocului fix respectiv,
sau cea de înlocuire calculată în funcţie de preţurile pieţei prin reevaluări succesive
a valorii iniţiale în funcţie de o serie de factori endogeni sau exogeni.
În funcţie de modul în care se urmăreşte recuperarea valorii de
amortizat, se utilizează următoarele metode:
- amortizare liniară - constă în repartizarea egală pe intervale de timp- de
regulă lună sau an - a sumei de amortizat (dată de valoarea de intrare a
mijloacelor fixe) pe întreaga durată normată de funcţionare a acestora.

Cota de amortizare astfel stabilită se aplică în mod uniform indiferent de volumul


producţiei obţinute.
- amortizare degresivă - calculată prin multiplicarea cotelor de amortizare
liniară cu unul din următorii coeficienţi:

a) 1,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este cuprinsă între 2
şi 5 ani;
b) 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este cuprinsă între 5 şi
10 ani;
c) 2,5 dacă durata normată de funcţionare a mijlocului fix este mai mare de 10
ani.
- amortizare progresivă - calculată prin aplicarea asupra valorii de
inventar a unor cote în progresie aritmetică sau geometrică, proporţional cu
evoluţia uzurii fizice şi morale. În această situaţie, suma de amortizat va fi mai
scăzută la începutul intervalului şi mai ridicată pe măsura acumulării unui grad
mai ridicat de uzură fizică şi morală.
- amortizare regresivă - calculată prin aplicarea unor cote regresive
asupra valorii de amortizat. La baza utilizării acestei metode stă ideea conform
căreia pe măsura trecerii timpului, performanţele mijlocului fix respectiv scad
ca urmare a uzurii fizice şi morale, şi ca atare şi valoarea pe care o transmite
asupra bunului sau serviciului la a cărui producţie concură trebuie să fie mai
mică.
- amortizare accelerată - calculată prin includerea în costuri, în primul an
de funcţionare, a unei cote de amortizare de până la 50 procente din valoarea
de intrare a mijlocului fix respectiv
b. costul total variabil - reprezintă acea componentă a costului total care se
modifică în funcţie de modificarea volumului producţiei. In această categorie intră
cheltuielile efectuate cu materiile prime şi materialele, energia electrică şi termică
necesară desfăşurării procesului de producţie, transportul, distribuţia, salariile
lucrătorilor direct productivi, cheltuielile privind asigurările sociale, etc.
c. costul total se calculează pentru întregul volum al producţiei, ca sumă a costului
total fix cu costul total variabil, după formula:
CT= CTF + CTV
El poate fi defalcat, în funcţie de momentul desfăşurării activităţii economice,
în costuri de fabricaţie şi costuri de distribuţie (sau de transport). Fiecare din cele
două categorii ale costului total se poate la rândul ei defalca în costuri fixe şi
respectiv costuri variabile.
Costul total se poate calcula şi pornind de la cheltuiala efectuată cu fiecare
factor de producţie în parte. În acest caz, valoarea costului total va fi dată de
însumarea cheltuielilor ocazionate de consumul factorului muncă (S) - exprimate prin
salarii, recompense, contribuţii privind asigurările sociale şi formarea fondului de
pensii - a celor ocazionate de consumul capitalului fix (K) - exprimate prin amortizare
- şi a celor ocazionate de consumul capitalului circulant (Kc) - exprimate prin
valoarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc. utilizate în cadul
activităţii respective.
În această situaţie, costul total se calculează după formula: CT= S + K + Kc
unde: S = costurile salariale
K= costurile aferente consumului de capital fix- amortizarea
Kc= costurile materiale
Pentru a obţine aceste informaţii, agentul economic va calcula costul pe
unitate de produs sau serviciu, sub două forme: cea a costului mediu, care reprezintă
cheltuielile efectuate cu oricare (sau cu fiecare) din unităţile produse din bunul sau
serviciul respectiv şi cea a costului marginal, care reprezintă cheltuielile efectuate cu
fiecare unitate produsă suplimentar din bunul sau serviciul respectiv.
1. Costul mediu - colectează toate cheltuielile efectuate de către un agent
economic pentru obţinerea unei unităţi dintr-un bun sau serviciu.
In funcţie de tipul de cheltuială efectuată, costul mediu se poate clasifica în:
a/ costul mediu fix calculat ca un raport între costul fix total si volumul producţiei.
Costul mediu fix depinde de volumul producţiei cu care este invers proporţional,
descrescând pe măsura creşterii volumului producţiei, şi de mărimea costului fix
total, cu care este direct proporţional.
CMFx = CMTx/Q
unde: CMFx= costul mediu fix pentru bunul X
CTFx= costul total fix pentru bunul X
Q= cantitatea produsă din bunul X
b/ cost mediu variabil calculat ca raport între costul total variabil( cu care este direct
proporţional) şi volumul producţiei ( cu care este tot direct proporţional)
CMVx= CTVx/Q
unde: CM Vx= costul variabil mediu pentru produsul x
CTVx = costul total variabil pentru produsul x
Q= cantitatea produsă din bunul x

c/ costul mediu total calculat fie ca raport între costul total aferent obţinerii unui bun
sau serviciu şi cantitatea produsă din bunul respectiv, după formula :
CMTx= CTx/Q x
unde: CMTx= costul mediu total pentru bunul x
CTx= costul total (al întregii producţii pentru bunul x)
Qx= cantitatea obţinută din bunul x
Costul mediu total se poate obţine şi prin însumarea costului mediu fix cu cel mediu
variabil conform formulei: CMT = CMF + CMV, cu notaţiile cunoscute
2. Costul marginal - reprezintă costul creşterii cu o unitate a volumului
producţiei ca urmare a creşterii factorilor de producţie utilizaţi şi se calculează
pentru fiecare unitate obţinută în plus dintr-un bun sau serviciu, raportând
diferenţa între costul total al producţiei pentru n , respectiv n-1 bucăţi din bunul
x la diferenţa dintre n , respectiv n-1 bucăţi din acelaşi bun:
C marg =∆ CT = CTn-CTn-1
∆ Q=Qn - Qn-1
Unde: C marg= costul marginal, ∆CT= creşterea costului total
∆Q = creşterea volumului producţiei CTn= costul total aferent cantităţii de
"n" produse
CTn-1= costul total aferent cantităţii de "n-1" produse Qn= cantitatea de " n "
produse
Qn-1= cantitatea de " n-1" produse
Mărimea costului marginal este influenţată de mărimea costului total.
Pentru a exemplifica modul în care se comportă fiecare din elementele de cost
descrise mai sus vom considera următoarea situaţie:
1. Costul fix are, aşa cum îi arată şi numele, o evoluţie liniară.Pe termen scurt
el îşi va păstra această tendinţă, deoarece este puţin probabil ca firma să facă
investiţii de anvergură sau înlocuiri de mijloace fixe care să modifice evoluţia
acestuia.
Pe termen mediu, este posibil ca firma să înlocuiască o parte din utilaje
cu altele mai performante şi de valori diferite (deci cu sume lunare de amortizat
diferite), să negocieze împrumuturi cu dobânzi mai scăzute sau mai ridicate)
decât cele iniţiale, să modifice numărul de angajaţi indirect productivi sau
nivelul salariilor acestora (salarii care intră în componenţa costului fix) sau să
aplice programe drastice de limitare a consumului de energie, apa sau gaz
pentru nevoi administrative, determinând o scădere a acestora ca element
component al costului fix.
Pe termen lung, firma poate înlocui toate vechile tehnologii cu altele noi,
poate schimba chiar profilul producţiei , poate să-şi construiască noi sedii
pentru producţie şi administraţie etc. In această situaţie ,pe termen lung,
costul fix total poate înregistra modificări importante.
2. Costul variabil total va înregistra în general o tendinţă crescătoare,
proporţional cu volumul producţiei. Pe termen scurt, creşterea costului variabil
va fi direct proporţională cu volumul producţiei, deoarece va utiliza acelaşi tip
de factori de producţie, cumpăraţi la acelaşi preţ şi utilizaţi în cadrul aceloraşi
tehnologii şi linii de fabricaţie.
Pe termen mediu şi lung, odată cu lărgirea volumului producţiei, firma va
atrage cantităţi suplimentare de factori de producţie pe care îi va achiziţiona la
preţuri diferite, va înregistra cheltuieli suplimentare cu transportul lor şi al
produselor finite, va suplimenta numărul de muncitori direct productivi, etc.
Toate acestea vor determina ca evoluţia costului variabil să nu urmeze legătura
de directă proporţionalitate între acesta şi volumul producţiei.
3. Costul mediu fix va înregistra o evoluţie descendentă, odată cu creşterea
volumui producţiei, fapt explicat prin aceea că o valoare fixă (cea a costului fix
total) este repartizată pe un număr tot mai mare de unităţi de produs sau
serviciu.
4. Costul mediu variabil poate înregistra iniţial o uşoară evoluţie descendentă,
după care se va menţine în linii mari constant, iar dincolo de un anumit volum
al producţiei, va înregistra o creştere ca urmare a influenţei creşterii costului
mediu total din motivele analizate anterior.
Întreprinzătorul îşi va dimensiona producţia în aşa fel încât să obţină
maximum de cantitate la cel mai eficient cost. Punctul cel mai eficient de
dimensionare a volumului producţiei îl constituie nivelul producţiei corespunzător
punctului de intersecţie dintre costul mediu şi cel marginal, situat la nivelul cel mai
scăzut al costului mediu total.
Acest punct reprezintă şi limita minimă până la care întreprinzătorul
poate să coboare preţul de vânzare al produsului respectiv.
C marg= C MT = I. Marg
unde: I marg = suma maximă ce se poate obţine ca urmare a vânzării unei
unităţi suplimentare dintr-un bun sau serviciu.
Capitolul 4
TEORIA FIRMEI
Obiective:
 Prezentarea apariţiei şi evoluţiei firmei
 Abordarea criteriului instituţional al firmelor
 Sublinierea importanţei principalelor forme de societăţi
comerciale
Termeni cheie: firmă, societate ,comandita, acţiuni, valoare nominală.
4.2. Definire
Firma de afaceri reprezintă o unitate economică de bază în jurul căreia
polarizează subunităţi economice sub o singură conducere şi gestiune
financiară.
Ea este alcătuită dintr-un grup de persoane organizate potrivit unor cerinţe
juridice, economice, tehnologice şi manageriale care concep şi desfăşoară un
complex de procese lucrative concretizate în producerea de bunuri şi servicii în
scopul obţinerii unui profit.
Firmele de afaceri reprezintă în fapt:
- spaţii geografice în care se desfăşoară activităţi economice care au drept rezultat
producerea de bunuri tangibile sau intangibile destinate satisfacerii trebuinţelor
umane;
- segmente de piaţă în cadrul cărora au loc tranzacţii pe baze contractual-formale;
- centre de decizie privind alocarea resurselor, stabilirea limitelor de preţ şi
distribuţia veniturilor.
- un set de contracte pe care un agent central (antreprenorul) căruia i se
încredinţează responsabilitatea de a conduce şi gestiona resursele de care dispune
firma respectivă le încheie în vederea bunei desfăşurări a activităţii respective;
- o entitate socială care desfăşoară în esenţă trei tipuri de activităţi : cumpără
servicii productive, le organizează în cadrul procesului de producţie şi apoi vinde
producţia obţinută;
- o entitate raţională care îşi desfăşoară activitatea în vederea atingerii unui scop
bine definit;
- un sistem socio-economic complex, deschis şi operaţional în cadrul căruia
inputurile (factorii de producţie) sunt transformate în outputuri (bunuri şi servicii
marfare sau non marfare);
4.3. Clasificare
a. după criteriul de ramură; ramurile agregă unităţi cu producţie omogenă care
produc exclusiv un produs sau o grupă de produse.
b. după criteriul instituţional: se consideră că un agent economic reprezintă o unitate
instituţională care dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale
principale.
În funcţie de criteriul instituţional, firmele se grupează în următoarele
categorii:
1. firma (gospodăria) individuală este unitatea producătoare al cărei
patrimoniu aparţine unei singure persoane şi care foloseşte direct factorii de
producţie de care dispune;
2. cooperativa - forma de organizare economică care se crează pe baza
liberului consimţământ al unor mici proprietari individuali care desfăşoară
activităţi similare. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins
asupra tuturor membrilor cooperatori care gestionează în comun cooperativa,
îşi însuşesc salariul corespunzător pentru activitatea prestată în cadrul ei şi îşi
împart profitul sau după caz pierderile proporţional cu capitalul deţinut.
3. întreprinderea (firma, compania), grupează toate unităţile
instituţionale ale căror activităţi constau în producerea de bunuri materiale şi
servicii nonfinanciare destinate pieţei.În cadrul acesteia se disting următoarele
tipuri:
a. întreprinderea privată de familie - este acea formă de organizare a
afacerilor în care proprietarul, privat, angajează salariaţi, iar conducerea este
realizată fie de către proprietar, fie de către un manager angajat. De regulă
întreprinderea privată de familie este de mici dimensiuni, cuprinzând pînă la 10
persoane- membrii familiei - care sunt nu numai proprietari ci şi lucrători în
cadrul acesteia;
b.întreprinderea privat asociativă - este o persoană juridică ce se
prezintă sub forma societăţilor comerciale;
c.întreprinderea publică - patrimoniul ei aparţine în întregime sau în
majoritate statului. Întreprinderile publice îmbracă forma regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale.
c1. regiile autonome (lat.rego-regere=administrarea patrimoniului)
reprezintă acea formă de administrare a patrimoniului care are ca obiect
producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii în scopul obţinerii
de profit precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Regiile
autonome îşi desfăşoară activitatea în general în ramurile considerate
strategice ale economiei naţionale: siderurgie, transporturi feroviare,
exploatarea pădurilor, telecomunicaţii, industria de armament, etc.
c2. Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din persoane
fizice sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin un interes
comun pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul
desfăşurării unei activităţi oarecare şi a obţinerii de profit. În economia de
piaţă, societăţile comerciale îmbracă cel puţin următoarele forme:
1.societate cu răspundere limitată- denumiri concurente: Private Limited
company (LTD), Societa a Responsabilita Limitata (SRL), Bestoten
Vennoostchap (BV), - reprezintă forma juridică predilectă a întreprinderilor
mici şi mijlocii, constituirea unui asemenea tip de societate fiind motivată de
faptul că asigură un înalt grad de autonomie acţionarilor restrângându-le
responsabilitatea în limita aportului adus de fiecare din aceştia la formarea
patrimoniului. Numărul maxim de asociaţi este, în Romania, de 50, iar capitalul
social nu poate fi mai mic de 3 milioane lei. De remarcat că asociaţii care îşi
constituie o asemenea societate nu dispun, de regulă de mijloace financiare
semnificative.
2. societatea pe acţiuni (denumită în unele ţări şi societate anonimă)- Joint
Stock Company, presupune importante resurse financiare. Această formă este
specifică în general firmelor de dimensiuni mari şi investiţiilor străine. În
general acţionarii, a căror limită minimă variază de la unul în Danemarca la
şapte în Franţa îşi propun să apeleze la împrumuturi pentru a obţine o cifră de
afaceri ridicată, asumându-şi riscuri financiare considerabile. Acţionarii pot fi
persoane fizice sau juridice, iar patrimoniul se formează pe baza participării
acţionarilor la fondarea acesteia sub forma unor înscrisuri, numite acţiuni.
Acţiunile reprezintă hârtii de valoare care atestă participarea deţinătorului la
capitalul societăţii pe acţiuni conferindu-i acestuia dreptul de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul societăţii respective. De regulă, acţiunile
conţin drept elemente de identificare numele firmei emitente, valoarea
nominală, seria, numărul şi data emiterii. Emisiunea de acţiuni se face de către
firmele emitente prin intermediul băncilor comerciale iar toate tranzacţiile
ulterioare de vânzare - cumpărare se realizează în cadrul diferitelor paliere ale
pieţei financiare secundare.
Constituirea patrimoniului societăţilor pe acţiuni se poate face în două
moduri: simultan sau continuu. In cazul constituirii simultane băncile
subscriu întregul capital cerut de lege şi obţin autorizarea funcţionării şi
înfiinţării societăţii pe acţiuni. După publicitate, banca plasează acţiunile
clienţilor potenţiali prin subscripţie publică.
În cazul constituirii continue patrimoniul se formează prin asocierea mai
multor persoane fizice sau juridice care depun capitalul minim cerut de lege şi
apoi lansează ei înşişi, în calitate de membrii fondatori, subscripţia publică.
Constituirea propriu-zisă a societăţii are loc atunci cănd a fost subscris
(creat) întregul capital, iar fiecare acţionar a depus în numerar la o bancă cel
puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise. După aceasta, ea este înscrisă
în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie, dobândind personalitate juridică.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numiţi pe o perioadă limitată de timp şi care formează Consiliul
de Administraţie şi condusă de o echipă de execuţie care are în frunte un
director general numit de către Consiliul de Administraţie pe perioadă
nedeterminată.
Obligaţiile societăţilor pe acţiuni sunt garantate cu patrimoniul social al
acesteia, acţionarii fiind obligaţi numai la plata acestuia.
3. societatea în comandită - denumiri concurente: Societe en commandite,
Komandit Gesselschaft, Limited Partnership, se constituie prin asocierea a cel
puţin două persoane, asociatul comanditat participând la administrarea
societăţii şi avănd o răspundere nelimitată, în timp ce comanditarul, asociat cu
drepturi limitate, răspunde în limita aportului său la constituirea capitalului
social (pentru care nu există un minim impus). Conducerea societăţii este
asigurată de cel puţin o persoană care nu poate fi un asociat comanditar.
Această formă de societate se întălneşte în majoritatea ţărilor Uniunii
Europene.
Uneori societatea în comandită poate îmbrăca forma societăţii în
comandită pe acţiuni, care se prezintă ca o asociere între investitori (numiţi
comanditari) pentru care participarea la conducere se limitează la plata
acţiunilor şi comanditaţi, care răspund solitar şi nelimitat pentru datoriile şi
obligaţiile societăţii.
4. Societatea în nume colectiv - denumiri concurente: Societe en nom collectif,
Offnen Handel Gesselschaft, Societa en nome collective, este o formă juridică
adecvată asocierii a cel puţin două persoane a căror răspundere asupra
bunurilor personale este nelimitată şi solidară. Înfiinţarea unei societăţi în
nume colectiv nu presupune un minim de capital. Asociaţii contribuie, conform
înţelegerii libere dintre ei, la constituirea patrimoniului social al societăţii prin
aportul în bani sau natură, proporţiile contribuţiilor lor determinînd ponderea
veniturilor precum şi participarea la luarea deciziilor. Ei răspund solidar şi
nelimitat de realizarea obligaţiilor firmei faţă de terţi sau în situaţia în care
aceasta este declarată în stare de faliment.
5. Societatea cooperativă reprezintă o formă juridică întâlnită frecvent
în Uniunea Europeană. Caracteristicile comune ale aparatului legislativ se
referă la responsabilitatea asociaţilor, limitată sau nelimitată în funcţie de
dispoziţiile statutare şi la posibilitatea înfiinţării unei astfel de societăţi fără a
se impune un capital minim de pornire. Numărul asociaţilor este variabil, de la
trei în Belgia la şapte în Luxemburg şi nouă în Italia.
Pe lângă formele menţionate anterior, în Europa mai funcţionează şi o serie
de forme specifice unei ţări sau unor grupe de ţări, dintre care amintim :
- în Franţa şi Olanda “societatea civilă“ constituită prin asocierea a cel puţin doi liber
profesionişti sau a altor persoane care doresc să desfăşoare activităţi imobiliare sau
agricole, nefiind impus prin lege un minim de capital. Responsabilitatea asociaţilor
este nelimitată;
- în Marea Britanie – Partnership - forma juridică specifică oricăror tipuri de activităţi
în cadrul căreia partenerii au o răspundere solidară şi nelimitată ;
Alte forme pe care le îmbracă parteneriatul sunt “limited partnership“ care se
apropie de societatea în comandită simplă şi “unlimited company“ care se aseamănă
cu societatea în nume colectiv.
În afară de tipurile simple de organizare a firmelor de afaceri, se
întâlnesc şi formele complexe ale acestora, forme care iau naştere prin
cooperarea, fuziunea sau combinarea firmelor simple la nivel de ramură de
activitate sau în funcţie de scopul urmărit. Se disting astfel:
a. “gentlemen’s agreement “ format din firme care participă în cadrul unui tip
de angajament în cadrul căruia îşi menţin autonomia însă îşi coordonează
activităţile în scopul contracarării concurenţei şi a impunerii preţului pe piaţă;
b.fuziunile - situaţie în care o singură firmă achiziţionează acţiunile uneia sau
mai multor firme care îşi pierd independenţa;
c.holdingurile - formă de subordonare a diferitelor societăţi prin controlul
participanţilor de către societatea anonimă pe acţiuni. In cazul holdingului, o
firmă deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale.
Companiile care fac parte din holding îşi menţin independenţa.
d.concernele sau conglomeratele formate prin reunirea unor firme
aparţinând unor ramuri diferite. Ele iau naştere în urma fuziunilor şi a
absorbirilor sau a achiziţionării pachetului de control al unor firme care, în
urma acestui proces îşi pierd independenţa.
Capitolul 5
CEREREA ŞI OFERTA
Obiective:
 Abordarea comparată a teoriei economice clasice şi neoclasice
 Înţelegerea noţiunilor de cerere şi ofertă
 Fundamentarea noţiunilor de elasticitate a cererii şi a ofertei
Termeni cheie: elasticitate, venit, cerere, ofertă, cerere agregată, bun substituibil
5.1. Cererea pentru bunuri
Cererea este definită prin cantitatea dintr-o anumită marfă, bun economic sau
serviciu ce se poate cumpăra într-o perioadă de timp dată, la preţul pieţei
Bunuri de producţie sau de consum, informaţii şi tehnologii se vând şi se
cumpără pe piaţă în schimbul unei sume de bani, numită preţ.
Cererea se poate determina pe mai multe planuri. În plan individual, ea
reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun economic ce se doreşte a fi
cumpărată în condiţii date de loc şi de preţ de către un consumator.
Mărimea cererii este determinată de preţ şi de venit şi influenţată de o
serie de factori de natură economică şi extra-economică dintre care amintim:
- dimensiunea pieţei; cu cât piaţa este mai restrânsă, cu atât cererea pentru
produsul sau serviciul respectiv va fi mai mică.
- puterea de cumpărare a celor ce formează cererea pentru un anumit produs;
- preferinţa consumatorilor, moda, standardul de viaţă;
- anticipările consumatorilor privind evoluţia preţurilor, a veniturilor, a
conjuncturii economice de ansamblu sau a situaţiei politico-economice. O
creştere preconizată sau anunţată a nivelului preţurilor va genera o creştere a
cererii deoarece consumatorii vor încerca să se pună la adăpost de efectele
acesteia cumpărând bunuri în cantităţi mai mari decât de obicei, în scopul
stocării, sau vor cumpăra bunuri pe care în mod normal nu le cumpărau.
- existenţa sau inexistenţa bunurilor substituibile;
- modificările în nivelul preţurilor bunurilor substituibile.
- factorii de mediu: o perioadă ploioasă va determina creşterea cererii pentru
umbrele, o zonă poluată va determina scăderea cererii din partea turiştilor
pentru locuri de odihnă în zona respectivă etc.
Relaţia preţ-cantitate cerută este una de determinare indirectă, în sensul că
modificarea preţului generează modificarea cantităţii cerute în sens invers
modificării preţului.
5.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi în funcţie de venit
a) Elasticitatea cererii în funcţie de preţ.
Modificările cantităţilor cumpărate de consumatori generate de
modificările preţului de vânzare poartă numele de elasticitatea cererii în funcţie
de preţ.
Legea descreşterii cererii în funcţie de creşterea preţului ne oferă o imagine
asupra sensului de mişcare a celor doi parametrii. Cât de mult se modifică
însă cererea în condiţiile modificării preţului se poate calcula cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, definit ca un raport între modificarea
procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a preţului.

Notând cu Ep coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ,


obţinem:
Ecp= ∆X/ ∆Px = ∆X / ∆ Px
X/ P x X/ Px
Unde: X = bunul pentru care se calculeazăcoeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ
Px = preţul bunului respectiv
∆ X = modificarea cantităţii cerute din bunul X
∆Px = modificarea preţului bunului X
Bunurile răspund în mod diferit modificării preţului. Din acest punct de vedere
distingem :
1.Bunuri cu cerere elastică-sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu mai mult
de o unitate în condiţiile scăderii preţului de vânzare cu o unitate; volumul
valoric al vânzărilor totale (calculat ca produs între preţul unitar şi cantitate)
creşte.
2. Bunuri cu cerere inelastică (sau rigidă) - sunt acele bunuri a căror cerere
creşte cu mai puţin de o unitate în condiţiile scăderii preţului cu o unitate;
volumul valoric al vânzărilor totale scade. În situaţia acestui tip de bunuri
coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ este mai mare decât
minus unu şi mai mic decât zero.
3. Bunuri cu elasticitate unitară - sunt acele bunuri a căror cerere creşte cu o
unitate în condiţiile în care preţul scade cu o unitate, volumul valoric la
vânzărilor rămânând în linii mari neschimbat. În această situaţie, valoarea
coeficientului de elasticitate este de minus unu.
b) elasticitatea cererii în funcţie de venit
Elasticitatea cererii se poate calcula şi în funcţie de venit. În acest caz,
coeficientul de elasticitate exprimă raportul între înclinaţia marginală spre
consumul unui bun şi înclinaţia medie spre consumul bunului respectiv (dată
de raportul dintre cantitatea cerută şi venit).
Eci = ∆ X /∆I = ∆ X / ∆I
X/M X/I
unde: Eci = coeficientul de elasticitate a cererii
X = bunul sau serviciul pentru care se calculează coeficientul de
elasticitate
I = venitul disponibil pentru procurarea bunului X
∆ X = modificarea cererii pentru bunul X
∆ I = modificarea venitului

5.3. Oferta
În sens general, oferta este definită prin cantitatea dintr-un bun economic,
serviciu sau factor de producţie pe care un producător o produce şi doreşte să
o vândă pe piaţă (în fapt să o preschimbe pe piaţă cu alte bunuri şi servicii, prin
intermediul banilor) într-o perioadă de timp dată la un anumit nivel al preţului.

5.3.1. Factorii care influenţează mărimea ofertei


Din multitudinea definirilor date de-a lungul timpului ofertei, se
desprinde concluzia că ea reprezintă o cantitate dintr-un bun sau serviciu a
cărei mărime este determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi,
dintre care enumerăm:
1) din perspectiva producătorului, oferta de bunuri economice este
influenţată de:
a) preţul factorilor de producţie. O creştere a preţului factorilor de producţie,
care determină creşterea costului unitar poate genera următorul comportament
al ofertei:
- creşterea preţului de vânzare al bunului respectiv, care atrage
diminuarea cererii, deci scăderea profitului total; firma îşi va orienta producţia
spre alte produse mai profitabile, care îi vor permite obţinerea unui câştig mai
ridicat şi va diminua oferta din bunul iniţial;
- menţinerea constantă a preţului de vânzare al produsului care va avea
ca efect scăderea profitului pe unitate de produs şi implicit a profitului total. Si
în această situaţie firma îşi va restrânge oferta, orientându-se spre produse
mai profitabile;
b) preţul bunului oferit pe piaţa respectivă şi pe alte pieţe;
c) tipul de piaţă şi forma de concurenţă care se manifestă pe piaţa
respectivă;
d) rata profitului pe economie, comparaţia pe care o face producătorul
între rata profitului calculată pentru produsul care face obiectul ofertei
respective şi rata profitului obţinută în cazul altor bunuri. În situaţia în care
rata profitului pentru bunul care face obiectul ofertei este mai mică decât media
pe economie, şi deci mai mică decât cea obţinută în alte ramuri,
întreprinzătorul îşi va restrânge oferta din bunul respectiv şi se va orienta spre
producţia altor bunuri care pot să-i aducă un profit mai ridicat;
e) mărimea profitului total şi a celui unitar, determinată în primul caz ca
diferenţă între încasările totale şi costul total şi în cel de-al doilea ca diferenţă
între preţul de vânzare şi costul unitar.
f) rata dobânzii privită atât ca şi un cost, atunci când se are în vedere
suma pe care trebuie să o plătească întreprinzătorul pentru creditele
contractate în vederea desfăşurării activităţii sale, dar şi din perspectiva
venitului pe care l-ar aduce depunerea la bancă a capitalului bănesc
corespunzător desfăşurării activităţii de producere a bunului care face obiectul
ofertei;
g) climatul social şi politic existent;
2) Din perspectiva consumatorului
a) preţul produsului oferit; un preţ mare poate determina o scădere a
cererii, ceea ce îl va determina pe producător să reducă nivelul cantităţii
oferite;
b) mărimea venitului nominal de care dispun consumatorii şi puterea de
cumpărare a banilor;
c) existenţa unui raport favorabil între preţ, utilitate şi calitate
d) existenţa bunurilor substituibile, preţul acestora şi modificările care
intervin în nivelul preţurilor acestor bunuri. O creştere a preţului bunurilor
substituibile îi determină pe consumatori să-şi îndrepte atenţia spre bunurile
care fac obiectul ofertei, şi îi determină pe producători să îşi modifice oferta în
raport cu noua situaţie a cererii;
e) Oferta de bunuri complementare şi evoluţia preţului acestora.; dacă
preţul bunurilor complementare înregistrează o modificare care generează
schimbări în volumul cererii şi al ofertei, atunci şi cererea respectiv oferta
pentru bunurile de bază se modifică corespunzător;
3) din perspectiva producătorului şi a consumatorului mărimea ofertei este
influenţată de:
a) modificarea numărului consumatorilor şi al producătorilor şi a
preferinţelor acestora;
b) concurenţa între producători şi tipul de piaţă pe care acţionează în
scopul desfacerii produsului respectiv;
c) concurenţa între consumatori ;
4). politica statului privind importurile, încurajarea investiţiilor,
dezvoltarea economică.
Acţiunea factorilor enumeraţi mai sus este valabilăîn condiţiile în care admitem
că "orice decizie sau acţiune de natură să conducă la orice gen de producţie
este luată sau iniţiată în mod inevitabil în circumstanţe de incertitudine şi
risc..."
Privită prin prisma numărului vânzătorilor, respectiv al producătorilor, oferta
poate fi individuală, atunci când se referă la cantitatea produsă, respectiv
vândută de către un singur agent economic, sau agregată, atunci când se are
în vedere totalitatea cantităţilor dintr-un bun, serviciu sau factor de producţie
ce se produce sau se comercializează la un moment dat într-o ramură, sector
de activitate, economie naţională sau mondială.
După obiectul de activitate al producătorilor, oferta poate fi:
a) pentru mărfuri care îmbracă forma bunurilor economice;
b) pentru mărfuri care îmbracă forma serviciilor;
c) pentru factorii de producţie.
5.3.2. Elasticitatea ofertei de bunuri economice
Elasticitatea ofertei reprezintă modificarea cantităţii oferite dintr-un bun
sau serviciu în funcţie de modificarea factorilor care determină nivelul
acesteia.
Nivelul elasticităţii ofertei în funcţie de preţ se exprimă cu ajutorul
coeficientului de elasticitate, calculat după formula: Eop = ∆ Q / Q : ∆ P /P
unde
Eop = Coeficientul de elasticitate al unui bun în funcţie de preţ
Q = cantitatea oferită pe piaţă din bunul respectiv
∆ Q = modificarea procentuală a cantităţii oferite
P = preţul unitar al mărfii
∆ P = modificarea procentuală a preţului unitar
În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate, care este întotdeauna
pozitivă, oferta poate îmbrăca una din următoarele forme:
a) ofertă perfect inelastică (rigidă) - situaţie în care modificarea preţului nu
determină modificarea cantităţii oferite- se întâlneşte în cazul ofertei de bunuri
perisabile. În această situaţie coeficientul de elasticitate va avea valoarea zero,
iar graficul ofertei va fi o dreaptă verticală;
b) oferta perfect elastică - situaţie în care o modificare de mică anvergură a
preţului determină modificarea semnificativă a cantităţii oferite. În această
situaţie graficul ofertei va fi o dreaptă orizontală, iar coeficientul de elasticitate
va tinde spre infinit;
c) oferta cu elasticitate unitară - situaţie în care modificarea cu un anumit
procent a preţului va atrage după sine modificarea cu acelaşi procent a
cantităţii oferite. în acest caz, graficul ofertei va fi o dreaptă bisectoare, iar
valoarea coeficientului de elasticitate va fi egală cu 1.
Factorii care determină elasticitatea ofertei sunt:
- modul în care oferta poate să reacţioneze la modificarea preţului. Dacă
producătorul bunului respectiv are la dispoziţie factori de producţie care să-i
permită lărgirea producţiei, în situaţia în care preţul de vânzare al bunului
respectiv creşte, el va reacţiona ca atare. În situaţia în care capacităţile de
producţie sunt limitate, modificarea preţului nu va avea ca efect modificarea
ofertei.
- perioada de timp; pe termen scurt, oferta poate reacţiona într-o măsură mai
mică la modificările de preţ deoarece producătorul poate modifica doar
elementele capitalul circulant şi cele ale forţei de muncă, nu şi pe cele legate
de capitalul tehic. Pe termen lung, modificările în volumul şi structura ofertei
pot fi substanţiale ca urmare a faptului că producătorul poate înlocui şi
elementele capitalului tehnic cu altele mai performante.
5.3.3. Dimensionarea ofertei de bunuri
Orice firmă care desfăşoară o activitate economică urmăreşte ca prin
vânzarea produselor care fac obiectul activităţii să-şi acopere cheltuielile
realizate şi să obţină un profit. Pentru aceasta ea va acorda o atenţie deosebită
modului în care îşi dimensionează oferta în funcţie de factorii de care dispune
şi de tipul de piaţă pe care-şi desfăşoară activitatea.
Pe o piaţă perfect concurenţială (reamintim aici că o astfel de piaţă are o
existenţă ipotetică) orice firmă producătoare a unui bun economic omogen
este un primitor de preţ (adică nu are suficientă putere încât să poată influenţa
nivelul preţului şi ca atare este obligată să-şi vândă întreaga producţie la preţul
pieţei). În această situaţie, firma va putea să-şi maximizeze profitul crescând
cantitatea oferită spre vânzare.
Profitul realizat de către o astfel de firmă se va determina ca diferenţă
între încasarea totală din vânzarea producţiei şi costul total aferent cantităţii
respective. Pentru maximizarea lui, firma va urmări să desfacă acel nivel al
producţiei pentru care profitul unitar înmulţit cu numărul de bucăţi vîndute să-i
aducă cel mai mare câştig. Acest lucru se realizează la acel nivel al producţiei
pentru care încasarea marginală (are în cazul firmei aflate pe piaţa cu
concurenţă perfectă este identică preţului de vânzare) este egală cu costul
marginal, iar acesta este egal cu costul mediu.
Fiecare unitate vândută în plus va determina o creştere a încasării totale cu
mărimea preţului de vânzare practicat pe piaţa respectivă.
Capitolul 6
PIAŢA MONETARĂ
Obiective:
 Prezentarea evoluţiei banilor de-a lungul dezvoltării economice
 Sublinierea importanţei teoriei banilor
 Prezentarea funcţiilor băncilor comerciale şi a băncii naţionale
 Importanţa şi rolul sistemului bancar în economie
Termeni cheie: bani, masă monetară, convertibilitate, agregat monetar, sistem
bancar, indice al
Preţurilor, credit, cambie, bilet la ordin.
6.1. Funcţiile banilor
- funcţia de etalon de măsurare şi comparare a activităţii umane
- exprimarea în bani a valorii bunurilor şi serviciilor se face prin intermediul preţului
- din funcţia de etalon a valorii derivă calitatea de instrument unic de realizare a
tranzacţiilor într-o economie de schimb.
- din funcţiile de etalon a valorii şi de instrument unic de realizare a tranzacţiilor în
cadrul unei economii derivă şi capacitatea banilor de a servi la acumulare şi
respectiv tezaurizare
- prin funcţia de mijloc de plată, banii permit stingerea oricărei obligaţii
pecuniare între diferiţii participanţi la procesul economic.
6.2. Componentele masei monetare
a. în funcţie de forma de existenţă, moneda se clasifică în: numerar sau
monedă materială - compus din monedă metalică şi monedă de hârtie - şi în monedă
de cont (numită şi monedă scripturală).
1. Numerarul - este format din monede de următoarele tipuri :
a) monede cu valoare intrinsecă - reprezentate de monede confecţionate
din metale preţioase (aur,argint) a cărei valoare nominală corespundea cu valoare
metalului din care era confecţionată.
b) monede fără valoare integrală – sunt monedele bătute din metal ieftin
(bronz, diferite aliaje), a cărei emisiune este exclusiv în sarcina statului. Prin baterea
acestei categorii de monedă statul câştigă din diferenţa între valoarea nominală (mai
mare) a acestei monede şi cea reală (mai mică) dată de cheltuielile ocazionate de
batere.
c) moneda de hârtie (numită şi bon de tezaur)- este pusă în circulaţie numai
de către stat pentru a acoperi o parte din cheltuielile acestuia. Ea este retrasă din
circulaţie tot de către stat, pe baza criteriilor care au stat la baza emisiunii ei.
d) bancnota - sau biletul de bancă - reprezentând certificarea existenţei unei
anumite sume de bani într-un depozit bancar.
2. Moneda de cont (scripturală), moneda scripturală reprezintă un simbol, o
cifră într-un cont aparţinând unui agent economic, pe baza unui depozit
deschis de către acesta la o bancă. Circulaţia monedei scripturale se rezumă
doar la înregistrări efectuate în conturi bancare care au ca efect trecerea unei
cantităţi de monedă scripturală dintr-un cont în altul, fără a fi însoţită de
mişcări efective ale semnelor băneşti materiale.
Banii de cont reprezintă sumele înscrise în contabilitatea băncii pe numele
agenţilor economici. Banii de cont se multiplică prin credit, iar după o anumită
perioadă apare o anumită cantitate de monedă suplimentară celei anterioare.
Multiplicatorul masei monetare are următoarea formulă:

m= 1/ (r+b) - (rxb); unde


r = proporţia rezervei de lichiditate
b = proporţia bancnotei în totalul masei monetare.
Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără
numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont
în altul prin prisma celor doi participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată
fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;
Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:
1. acreditivul sau linia de credit- este acel instrument prin care plătitorul
separă o parte din disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la
banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de
către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă
din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.
2. scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară
prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care
să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin rezervarea unor drepturi la credite ale
plătitorului pentru o perioadă viitoare.
3. vinculaţia - nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul
plătitorului de decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor
documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată.
O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de
emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:
1. monedă creată de agenţii economici - a funcţionat în cadrul sistemelor
bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua
ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite
cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.
2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda
divizionară
3. moneda creată de către bănci- relevă rolul deosebit pe care îl au băncile
creaţia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a
monedei scripturale de către băncile comerciale.
O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de
garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc
următoarele tipuri de monede:
- monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat
minim pe care să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul
emisiunii de bancnote.
- acoperire în portofoliu comercial - este înţeleasă ca o acoperire suplimentară,
peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote. Acest portofoliu
comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) . Aceste
cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de mărfuri vândute pe credit.
- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor
devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de
monedă naţională puse în circulaţie la cumpărarea acestor devize;
- acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o
acoperire care nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru
a acoperi unele cheltuieli ale statului).
- acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în
economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în
funcţie de particularităţile naţionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de
rotaţie a stocurilor, etc.
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting
următoarele tipuri de convertibilitate:
a. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele
destinate operaţiunilor de cont curent);
b. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de
destinaţia utilizării lor;
În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului,
convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită
sumă în valută) şi externă - atunci când accesul la o anumită sumă în valută este
permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor;
În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi
nelimitată. în prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii,
Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.
În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea
raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficială, realizată între
unităţile monetare statale şi convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de
comerţ exterior, persoane particulare.
De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a convertibilităţii
metalice şi cea a converibilităţii în devize, fiecare din acestea îmbrăcând forma
convertibilităţii interne, respectiv externe.
a. convertibilitatea metalică - a îmbrăcat la rândul ei două forme:
- convertibilitatea metalică integrală - (nelimitată în aur) - practicată în
majoritatea ţărilor până în primii ani ai primului război mondial; Ea presupune
preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantităţi de bancnote pe care o persoană
dorea să o preschimbe;
- convertibilitatea metalică limitată - a fost folosită de o serie de ţări ca măsură
de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război
mondial, dar o revenire parţială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru
procurarea unui întreg lingou de aur.
b. convertibilitatea în aur-valute proprie iniţial sistemelor monetare naţionale
pe baza deciziei adoptate la Conferinţa de la Geneva din 1922, a devenit, după
conferinţa de la Bretton Woods (USA) din 1944 propriu sistemului monetar
internaţional nou creat.
în cadrul aceleiaşi conferinţe s-a creat cadrul instituţional necesar
reglementării relaţiilor monetar - financiare internaţionale pe baze noi prin
înfiinţarea FMI şi a Instituţiilor de la Bretton Woods şi adoptarea unui sistem în
cadrul căruia monedele se defineau printr-o anumită cantitate de aur, dar nu erau
convertibile în interior în aur ci în dolari americani. Raporturile valorice între
monede se stabileau însă în funcţie de definirea metalică.

6.3. Agregatele monetare


Totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici non - financiari
dintr-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi
servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor
plasamente poartă numele de masă monetară.
Masa monetară are două componente majore prezentate anterior-numerarul şi
moneda scripturală - şi patru agregate.
Agregatele monetare sunt definite drept părţi constitutive a masei monetare şi
semimonetare (disponibilităţile semimonetare sunt acele instrumente monetare care
pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcţiile acestora) părţi
autonomizate prin funcţii specifice, prin agenţi specializaţi care emit instrumente de
schimb şi de plată, prin instituţii financiar - bancare pe care le gestionează, prin
fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Cele patru ageragate monetare principale sunt: moneda, M1, M2 şi M3.
a) moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă, etc.) care cuprinde
banii creaţi de banca centrală. Principala caracteristică a acestei componente este
faptul că, pe de o parte, cantitatea ei este controlată direct de către banca centrală,
iar, pe de altă parte, ea constituie suportul pentru crearea altor categorii de bani.
Din agregatul "monedă" fac parte:
- moneda fiduciară (bilete de hârtie şi moneda metalică aflate în circulaţie la un
moment dat)
- banii de cont constituiţi din disponibilităţi în cont la vedere
b) M1, masa mijloacelor de plată - money supply - numită şi masă a
mijloacelor de plată în sens restrâns cuprinde instrumentele de plată create de banca
centrală şi de celelalte instituţii monetare, respectiv drepturile de creanţă ce pot fi
utilizate direct, instantaneu şi fără restricţii pentru a efectua plăţi pentru o terţă parte
(creanţe lichide).
Lichiditatea desemnează capacitatea unei valori de a fi folosită imediat,
comod şi ieftin pentru realizarea plăţilor.
c) M2 - masa mijloacelor de deţinere a averii cuprinde, pe lângă instrumentele
de plată instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plăţi, dar se
pot transforma uşor în instrumente de plată. M2 se formează pe baza agregatului
M1, la care se adaugă creanţe care nu sunt imediat lichide: retragerea unor depozite
la termen, etc.;
c) M3 include depozitele la termen sau acordurile de răscumpărare.
6.4. Teorii monetare
Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb susţinută de Aristotel şi dezvoltată
de Smith şi Ricardo.pleacă de la premisa că banii, ca rezultat al unor convenţii între
oameni au atât valoare de schimb, cât şi valoare de întrebuinţare. Ei şi-au
fundamentat această concepţie plecând de la premisa că valoarea monedei era
determinată de cantitatea de muncă necesară extragerii şi prelucrării metalului din
care aceasta era confecţionată. Preţul monedei, ca rezultat al interacţiunii dintre
cerere şi ofertă era dat pe de-o parte de cantitatea de metal preţios aflată în circulaţie
(oferta) iar pe de altă parte de volumul mijloacelor de plată pe care le acumulează
populaţia.

Teoria nominalistă - apărută ca reacţie împotriva teoriei banilor ca instrument


tehnic de schimb consideră că banii nu trebuie să aibă o valoare proprie, ci una
convenţională, nominală. Această teorie a cunoscut în timp următoarele forme:
a. nominalismul funcţionalist (a lui Karl Menger) care pune accentul pe
capacitatea monedei de a fi schimbată printr-o cantitate de bunuri şi servicii,
recunoscând însă însemnătatea factorilor materiali în asigurarea stabilităţii sistemelor
monetare;
b.nominalismul statal promovat de către G. F. Knapp, J. Schumpeter,
F.Muller, care contestă faptul că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică,
locul monedei - marfă fiind luat de moneda semn sau de hârtie. Aceasta devine un
mijloc de plată numai în momentul în care statul anunţă că este dispus să le
recunoscă drept mijloc de stingere a datoriilor sau pentru plata obligaţiilor putând
continua. Dacă întregul volum al depozitului iniţial constituit ar fi fost folosit pentru
acordarea de credite, ne creându-se rezerva, s-ar putea crea situaţia în care agenţii
economici care doresc să-şi ridice depozitele să nu poată face acest lucru.
Mişcarea banilor dintr-un cont în altul se realizează prin decontări şi plăţi fără
numerar. Prin decontări fără numerar se realizează transferul de sume dintr-un cont
în altul prin prisma celor doi participanţi la acest transfer, în timp ce noţiunea de plată
fără numerar prin prisma unui singur participant la tranzacţie, cel care plăteşte sume;
Decontările se realizează cu ajutorul următoarelor forme:
1. acreditivul sau linia de credit - este acel instrument prin care plătitorul
separă o parte din disponibilităţile sale şi o trece într-un depozit bancar deschis la
banca furnizorului.Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor şi a depunerii de
către acesta a documentelor de încasare banca furnizorului transmite suma aferentă
din contul său în depozitul bancar din contul furnizorului.
2. scrisoarea de garanţie bancară este acea formă de decontare bancară
prin care furnizorul cere plătitorului să-i elibereze o asemenea scrisoare şi prin care
să-i asigure cu anticipaţie plăţile prin rezervarea unor drepturi la credite ale
plătitorului pentru o perioadă viitoare.
3. vinculaţia - nu asigură cu anticipaţie plăţile ci presupune consimţământul
plătitorului de decontare, din iniţiativa sa, fie prin admiterea la plată a unor
documente de decontare emise de către beneficiarul sumei de plată.
O a doua clasificare a semnelor monetare se poate face în funcţie de
emitentul acestora. În raport cu acest criteriu, moneda se împarte în:
1. monedă creată de agenţii economici- a funcţionat în cadrul sistemelor
bazate pe etalonul aur-monedă, sistem în cadrul căruia baterea monedei se efectua
ca urmare a prezentării la bancă, de către un agent economic, a unei anumite
cantităţi de aur care era imediat transformată în monedă.
2. monedă creată de tezaur - reprezentată în special de către moneda
divizionară
3. moneda creată de către bănci - relevă rolul deosebit pe care îl au băncile
creaţia monetară, prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală şi a
monedei scripturale de către băncile comerciale.
O a treia clasificare pleacă de la modul de acoperire al monedei, adică de
garantare a ei de către emitent. Din acest punct de vedere se deosebesc
următoarele tipuri de monede:
- monede cu acoperirea metalică - constă în stabilirea unui procent considerat
minim pe care să-l deţină banca emitentă ca stoc de aur şi argint din volumul
emisiunii de bancnote. In decursul anilor proporţia acoperirii valorii bancnotei
respective cu aur şi argint a scăzut. Dacă la început procentul acoperirii acestei valori
era făcut public, în timp s-a renunţat la această măsură, cea ce nu înseamnă că
banca centrală din fiecare ţară nu dispune de un anumit stoc de metale preţioase.
Concomitent,stabilitatea bancnotei s-a diminuat ca urmare a acestei măsuri.
- acoperire în portofoliu comercial - este înţeleasă ca o acoperire
suplimentară, peste cea în aur, până la nivelul întregii emisiuni de bancnote.Acest
portofoliu comercial este format din cambii pe termen foarte scurt (sub 90 de zile) .
Aceste cambii reprezintă de fapt acoperirea unor cantităţi de mărfuri vândute pe
credit.
- acoperirea în devize sau în mijloace de plată străine - prin preluarea acestor
devize de către banca centrală de la exportatori în schimbul unor cantităţi de
monedă naţională puse în circulaţie la cumpărarea acestor devize;
- acoperirea în valori mobiliare - (titluri, hârtii de valoare, emise de stat) este o
acoperire care nu corespunde conţinutului bancnotei (ele sunt de obicei emise pentru
a acoperi unele cheltuieli ale statului).
- acoperirea în mărfuri - este forma care se regăseşte cel mai mult în
economiile contemporane. Această acoperire este diferită de la o ţară la alta, în
funcţie de particularităţile naţionale, de structura stocului de mărfuri, de viteza de
rotaţie a stocurilor, etc.
În funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă statul, monedele pot fi
convertibile şi neconvertibile.
1. monedele convertibile - sunt cele care pot fi preschimbate pe o anumită
cantitate de metal preţios (acest tip de convertibilitate poartă numele de
convertibilitate internă şi a fost utilizat în special în cadrul etalonului aur) sau într-o
altă monedă (convertibilitate externă);
2. monedele neconvertibile - sunt monedele care circulă în exclusivitate numai
în cadrul graniţelor naţionale.
Convertibilitatea reprezintă însuşirea legală a unei monede de a fi
preschimbată pe o altă monedă liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără a exista
restricţii cu privire la suma de schimbat, scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii
curente sau mişcări de capital) sau de calitatea celui ce efectuează preschimbarea
(rezident sau nerezident al ţării în care are loc tranzacţia).
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, se disting
următoarele tipuri de convertibilitate:
c. convertibilitate parţială (în cadrul căreia sunt admise la schimb numai sumele
destinate operaţiunilor de cont curent);
d. convertibilitate totală, în care preschimbarea sumelor se face indiferent de
destinaţia utilizării lor;
În funcţie de calitatea persoanelor care solicită efectuarea schimbului,
convertibilitatea poate fi internă (atunci când vizează accesul rezidenţilor la o anumită
sumă în valută) şi externă- atunci când accesul la o anumită sumă în valută este
permis atât rezidenţilor cât şi nerezidenţilor;
În funcţie de mărimea sumei admise la schimb convertibilitatea poate fi limitată şi
nelimitată. în prezent, monedele a cinci ţări dezvoltate (Statele Unite ale Americii,
Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie) se bucură de convertibilitate nelimitată.
În funcţie de mărimea raporturilor valorice ce se au în vedere la stabilirea
raporturilor dintr-o monedă în alta se disting: convertibilitatea oficiala, realizată între
unităţile monetare statale şi convertibilitatea de piaţă practicată de bănci, firme de
comerţ exterior, persoane particulare. In cazul convertibilităţii de piaţă, fiecare stat
are un sistem de intervenţie în sensul că prin rezerva de lichiditate internaţională el
poate să absoarbă surplusul de monedă naţională în sensul menţinerii cursului
valutar în anumite limite;
De-a lungul anilor convertibilitatea a cunoscut două forme: cea a
convertibilităţii metalice şi cea a convertibilităţii în devize, fiecare din acestea
îmbrăcând forma convertibilităţii interne, respectiv externe.
a. convertibilitatea metalică- a îmbrăcat la rândul ei două forme:
- convertibilitatea metalică integrală- (nelimitată în aur)- practicată în
majoritatea ţărilor până în primii ani ai primului război mondial;Ea presupune
preschimbarea în aur, neîngrădit, a întregii cantităţi de bancnote pe care o persoană
dorea să o preschimbe;
- convertibilitatea metalică limitată- a fost folosită de o serie de ţări ca măsură
de revenire la convertibilitatea în aur suspendată la începutul primului război
mondial,dar o revenire parţială în sensul limitării ei ca sumă necesară pentru
procurarea unui întreg lingou de aur.
b. convertibilitatea în aur-valute
Condiţiile generale ale trecerii la convertibiliate sunt:
1) existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective,
2) realizarea unui structuri corespunzătoare a preţurilor interne, alinierea acestora cu
cele de pe piaţa mondială;
3) stabilirea unui curs de schimb real, fundamentat din punct de vedere economic a
monedei naţionale cu alte monede străine;
4) crearea unei rezerve naţionale de lichiditate care să facă posibilă intervenţia pe
pieţele valutare când oferta pe aceste pieţe este mare
5) lărgirea drepturilor, competenţelor şi a răspunderilor exportatorilor în derularea
unui comerţ exterior eficient;
6) crearea unui sistem de intervenţie pentru asigurarea stabilităţii monedei naţionale;

6.5. Teorii monetare


Mercantiliştii sunt cei care, pe baza unor cercetări empirice explică fluctuaţiile
preţurilor pe baza legăturii dintre cantitatea de metale şi volumul bunurilor şi
serviciilor aflate în circulaţie la un moment dat. Ideile mercantiliste cu privire la
legătura dintre producţia şi circulaţia mărfurilor şi a monedelor constituie germenii
teoriei cantitative dezvoltată secole mai târziu de către Irwing Fischer.
Teoria banilor ca instrument tehnic de schimb pleacă de la premisa că
banii, ca rezultat al unor convenţii între oameni au atât valoare de schimb, cât şi
valoare de întrebuinţare.
Teoria cantitativă a banilor a apărut cu mai bine de patru secole în urmă,în
epoca marilor descoperiri geografice când cantităţi importante de metale preţioase
au pătruns pe piaţa europeană determinând o creştere artificială a preţurilor în
condiţiile menţinerii, în linii generale neschimbată, a ofertei de bunuri şi servicii. La
mijlocul secolului al XVI-lea, în scrierile lui Jean Bodin apare menţionat, pe baza unor
observaţii empirice, faptul că preţurile sunt influenţate în mod nemijlocit de cantitatea
de bani aflată în circulaţie, care la rândul ei era influenţată de cantitatea de metale
preţioase existentă în circulaţie şi de volumul bunurilor şi serviciilor supuse
tranzacţiilor.
Teoria cantitativă a banilor cunoaşte mai multe forme:
a. forma clasică elaborată de către David Hume, David Ricardo şi Adam
Smith şi dezvoltată ulterior de Alfred Marshall şi Irving Fischer.
In forma sa clasică, ea se prezintă sub forma unei egalităţi între oferta de bani (M x
V) şi cererea de bani (P x T).
MV= PT
unde: M= masa monetară aflată în circulaţie,
V= viteza de circulaţie (de rotaţie) a banilor ,
P= nivelul preţurilor,
T= volumul tranzacţiilor.
In conformitate cu acestă teorie, tranzacţiile cu bunuri şi servicii realizate în
economia reală trebuie să-şi găsească corespondenţa în economia monetară, cu alte
cuvinte cantitatea de bani aflată în circulaţie (M) va fi determinată în mod direct de
cantitatea de bunuri şi servicii multiplicată cu preţul acestora şi indirect de viteza de
circulaţie a banilor.
Prin viteza de circulaţie (sau de rotaţie) a banilor se înţelege numărul mediu
de acte de vânzare - cumpărare pe care le efectuează o unitate monetară într-o
perioadă de timp determinată, de obicei un an.
Varianta modernă a teoriei cantitative a banilor îmbracă forma ecuaţiei de la
Cambridge, concepută iniţial de către Alfred Marshall şi generalizată ulterior de
economiştii Scolii de la Cambridge (în special A. Pigou), teorie apărută pentru a
explica corelaţia dintre cererea şi oferta de monedă în condiţiile dezvoltării
economice susţinute înregistrată în primele decenii ale secolului XX.
Ecuaţia folosită în această teorie este:
M=KxTxP
unde M= volumul masei monetare aflată în circulaţie
K = partea din venitul anual (sau calcula pentru o altă unitate de timp) pe
care indivizii o păstrează sub formă de monedă lichidă sau durata medie de
păstrare a banilor;
T= volumul total al tranzacţiilor pe care societatea doreşte să-l
realizezecu banii păstraţi în diferite perioade;
P = nivelul general al preţurilor sau preţul mediu unitar.
Conform acestei ecuaţii, valoarea monedei variază invers proporţional cu masa
monetară, iar nivelul estimat al preţurilor influenţează asupra acesteia.

Teoria lui Keynes


Pornind de la corelaţiile care se stabilesc pe piaţă între bunuri şi servicii pe de-
o parte şi fluxurile monetare pe de altă parte, Keynes promovează ideea intervenţiei
statului, în vederea stabilirii echilibrului global, fie pe piaţa monetară, fie pe cea a
bunurilor şi serviciilor.
în primul caz este vorba de politica monetară vizând modificarea ofertei
nominale de monedă pornind de la faptul că orice sporire a cantităţii de monedă
aflată în circulaţie reduce dobânda stimulând investiţiile, care la rândul lor stimulează
cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri.
Venitul monetar se modifică, în accepţiunea lui Keynes, sub acţiunea
următorilor factori:
- cheltuielile statului-prin a căror creştere se obţine o creştere a veniturilor
celor care sunt utilizatorii sumelor cheltuite de către stat.
Aceste venituri suplimentare vor fi însoţite de inflaţie dacă ele sunt rezultanta
acoperii cheltuielilor statului printr-o emisiune suplimentară de monedă
- nivelul general al salariilor; majorarea salariilor atrage după sine creşterea
veniturilor aflate la dispoziţia consumatorilor dar şi creşterea costurilor de producţie
(ştiut fiind faptul că salariile reprezintă elemente componente importante ale
costurilor materiale).
- dimensiunile comerţului exterior; dacă acesta creşte, are loc o majorare a
veniturilor exportatorilor şi a celor care au capitaluri investite în străinătate. în
condiţiile unei oferte rigide, această creştere a veniturilor poate genera inflaţie;
- efectul multiplicator al investiţiilor şi preferinţa spre lichiditate; creşterea
volumului masei monetare se produce numai în cazul în care beneficiarii veniturilor
nu păstrează sub formă lichidă şi nu tezaurizează partea neconsumată din venit.
Teoria economică post-keynesiană (sinteza neoclasică) corespunde în
principal perioadei postbelice, şi s-a dezvoltat în două direcţii. Prima este cea
reprezentată de autorii care s-au întors la teoria keynesiană iniţială (Ludwing von
Mises, F.A. Hayek), iar cea de-a doua de cei care au elaborat sinteza dintre teoria
keynesiană şi cea neoclasică (Alfred Hansen, John Hicks, Paul Samuleson, Franco
Modigliani), principalul său rezultat fiind unificarea microanalizei neoclasice a
factorilor de producţie cu analiza macroeconomică bazată pe modelul Keynesian.
6.6. Structura sistemului bancar
Sistemul bancar naţional cuprinde, în esenţă, două tipuri mari de bănci: banca
centrală şi băncile specializate.
A. Banca centrală sau de emisiune îndeplineşte rolul de "bancă a băncilor",
supraveghind şi organizând relaţiile monetar financiare ale statelor pe teritoriul cărora
îşi desfăşoară activitatea.
Principala funcţie de băncii centrale este aceea de a coordona politica
monetară, valutară şi de credit, în cadrul politicii economice a statului respectiv
Alte funcţii importante ale băncii centrale sunt:
1. emiterea biletelor de bancă (a bancnotelor), banca centrală fiind singura
împuternicită să pună în circulaţie, sau, după caz, să retragă din circulaţie banii în
numerar;
2. crearea şi gestionarea puterii de cumpărare, stabilirea acoperirii monedei
naţionale.
Prin putere de cumpărare monedei se înţelege cantitatea de bunuri şi
servicii care se pot cumpăra cu o unitate monetară. Ea se calculează prin raportarea
unei sume de bani (S) - de regulă o unitate monetară - la preţul unui bun sau
serviciu.
Indicele sintetic al preţurilor măsoară evoluţia unei mărimi sau a unui ansamblu
de mărimi în timp şi spaţiu.
În practică se utilizează o multitudine de indici sintetici, dar cei mai importanţi din
punct de vedere al complexităţii informaţiilor utilizate şi oferite sunt: indicele preţurilor
de consum, indicele preţurilor de producţie şi deflatorul Produsului Intern Brut (PIB).
a)indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi
se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate
consumului curent deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică a
fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de vânzare
dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun sau
serviciu în coşul respectiv.
b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de
producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ
3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul
indicelui preţurilor de consum.
c) deflatorul P.I.B.- se calculează pe baza preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor
luate în calculul produsului intern brut - (destinate consumului, investiţiilor,
cheltuielilor guvernamentale şi exporturilor nete) a căror pondere, spre deosebire de
indicele preţurilor de consum, respectiv a indicelui preţurilor de producţie este
variabilă, prin raportarea preţului fiecărui bun sau serviciu din perioada curentă la
nivelul din perioada de bază.
3. supraveghererea societăţilor bancare şi a instituţiilor de credit în sensul
regularizării scontării creditului. Prin scontare se înţelege operaţiunea de preluare,
de către o bancă comercială, contra plată, a unui titlu de credit (cambie, obligaţiune,
bilet la ordin etc), de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea la scadenţă. Rescontul
se referă la relaţiile create pe aceeaşi bază între băncile comerciale şi banca
centrală.
4. stabilirea, alături de trezorerie, a programului de împrumuturi contractate de
guvern;
5. managementul ofertei monetare şi de credite şi determinarea ratelor dobânzii;
6. determinarea regimului cursului de schimb al monedei naţionale şi gestionare
a rezervelor valutare. De regulă determinarea regimului cursului de schimb cade în
sarcina guvernului, însă aplicarea efectivă a acestui regim revine efectiv băncii
centrale.
7. supravegherea şi gestionarea sistemului de plăţi (inclusiv deţinerea rezervelor
băncilor comerciale)
8. promovarea stabilităţii sistemului financiar;
9. exercitarea rolului de ultim creditor (lender of last resort) şi administrarea
asigurării depozitelor bancare;
10. gestionarea, parţială sau totală a datoriei publice, administrarea controalelor
valutare şi exercitarea rolului de "bancher al guvernului".
11. menţinere a stabilităţii preţurilor şi încurajare a sănătăţii şi stabilităţii sistemului
financiar, pe fondul stimulării activităţilor economice complexe
B. băncile specializate- cuprind toate celelalte bănci din sistemul bancar, altele
decât banca centrală. In cadrul acestora, în funcţie de specificul activităţii lor
deosebim:
- băncile de depozit - sunt agenţi economici bancari care îşi desfăşoară cea mai
mare parte a activităţii lor pe plan intern, prin procurarea de mijloace financiare
necesare derulării activităţilor din depunerile pe termen scurt sau la vedere ale
clienţilor.
- băncile comerciale - dispun în general de capital propriu însemnat şi îşi procură
mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi prin emisiunea de obligaţiuni sau acţiuni.
Aceste bănci desfăşoară o activitate diversă, axată în special pe atragerea de fonduri
de la persoanele fizice sau juridice sub formă de depozite şi acordarea de credite pe
termen lung.
c. băncile de investiţii - sunt de obicei bănci cu capital privat. Prin operaţiunile pe
care le efectuează, şi anume identificarea şi mijlocirea împrumuturilor în schimbul
unor taxe, ele mai sunt numite şi brokeri bancari (banking brokers).
d. băncile de economii - au fost create iniţial în scopul încurajării micilor depunători .
e. băncile de ipoteci - sunt bănci de împrumuturi pe termen lung (de până la 30 de
ani) acordate pentru încurajarea investiţiilor în unele ramuri cum ar fi construcţiile.
f. băncile cooperatiste - sunt de obicei instituţii mici organizate de companii locale cu
interese comune.Aceste instituţii au fost create în scopul de a oferi membrilor lor
credite ieftine.
g. casele de scont - sunt instituţii intermediare între băncile centrale şi cele
comerciale şi au drept obiect de activitate oferta de lichidităţi pe termen scurt prin
active garantate de banca centrală.
h) societăţile financiare - reprezintă instituţii de credit care pe de-o parte nu sunt
autorizate să primească depozite, iar, pe de altă parte nu pot efectua decât operaţiuni
specifice pentru care sunt abilitate prin lege sau prin convenţie: leasing (închiriere de
utilaje pe termen lung), factoring (vânzarea completă a creanţelor unei firme către un
alt partener), acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru
întreprinderi, creditarea mărfurilor cu plata în rate, creditarea locuinţelor cu garanţii
ipotecare, gestiunea mijloacelor de plată, etc.

Funcţiile băncilor specializate


- acordarea de împrumuturi clienţilor care îndeplinesc condiţiile de bonitate
financiară. Prin bonitate financiară se înţelege capacitatea unui debitor de a restitui,
în întregime şi la termenele prevăzute împrumutul contractat şi dobânda aferentă;
- gestionarea conturilor deponenţilor, persoane fizice sau juridice;
- conducerea operaţiunilor de casă (în general la firmele de mari
dimensiuni care au un rulaj al operaţiunilor în numerar de amploare);
- organizarea înfiinţării de societăţi pe acţiuni pe baza sistemului constituirii
simultane;
- crearea surselor atrase în scopul finanţării operaţiunilor de creditare.
Capitolul 7

BUGETUL DE STAT

Obiective:
 Inţelegerea rolului şi importanţei principiilor bugetare
 Formarea unei viziuni de ansamblu asupra problematicii
bugetare
 Familiarizarea cu aspectele teoretice privind bugetul de stat
 Prezentarea principalelor surse de venituri la bugetul de stat
Termeni cheie: buget, principii bugetare, deficit bugetar, venit bugetar, cheltuială
bugetară, impozit, taxă.
Bugetul de stat reprezintă un plan al veniturilor şi cheltuielilor întocmit de puterea
executivă dintr-un stat pentru o perioadă următoare. El este format dintr-un sistem de
bugete, în a căror componenţă intră:
- bugetul general (sau ordinar) al statului;
- bugetele extraordinare (care se întocmesc de regulă în situaţii speciale cum
ar fi lansarea unui împrumut de stat sau emisiunea suplimentară de monedă);
- bugetele anexă, întocmite de către firmele de stat şi de către instituţiile care
se bucură de autonomie financiară,
- bugetele autonome;
- bugetele locale;
7.1. Principiile bugetare
1. Principiul universalităţii bugetului conform căruia topate veniturile şi toate
cheltuielile trebuiesc să fie cuprinse într-un singur document;
2. Principiul unităţii bugetare, conform căruia toate veniturile şi toate cheltuielile
trebuiesc reflectate în buget în acelaşi mod, astfel încât să poată fi citite şi înţelese de
către toţi cei interesaţi, inclusiv de nespecialişti;
3. Principul neafectării veniturilor bugetare, conform căruia odată cuprinse în
buget atât cheltuielile cât şi veniturile se despersonalizează, în sensul că orice tip de
venit poate acoperi orice tip de cheltuială;
4. Principiul anualităţii bugetului, conform căruia bugetul se întocmeşte anual de
către puterea executivă, controlul politic fiind exercitat de către parlament, iar cel
jurisdicţional de către Curtea de Conturi.
5. Principiul publicităţii bugetare conform căruia datele cuprinse în buget trebuiesc
aduse la cunoştinţa tuturor celor interesaţi înainte de votarea lor de către puterea
politică.
6. Principiul echilibrării bugetului conform căruia cele două părţi ale tabloului
economic numit buget trebuie să se afle în echilibru.

7.2. Structura bugetului. Veniturile bugetare


Veniturile publice se împart în două categorii importante:
- veniturile curente numite şi ordinare formate din impozite şi taxe de la
persoanele fizice şi juridice, de stat şi private şi din veniturile obţinute din firmele de
stat;
- veniturile extraordinare formate din imprumuturile contractate de stat şi din
emisiunea de bani de hârtie;
1. Veniturile curente
a) Impozitele
Impozitele, care reprezintă până la 90% din totalul veniturilor statului sunt o
formă de prelevare la dispoziţia statului, în mod obligatoriu şi fără contraprestaţie
directă şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din venitul sau avererea persoanelor
fizice sau juridice pentru acoperirea nevoilor statului.
În practica economică se întâlnesc mai multe tipuri de impozite, care pot fi clasificate
după următoarele criterii:
a) în funcţie de categoriile de persoane ale căror venituri urmează a fi taxate,
impozitele pot fi:
- generale, atunci când se extind la toate categoriile sociale şi asupra tuturor
tipurilor de venit;
- parţiale - atunci când unele categorii sociale beneficiază de scutiri parţiale
sau totale privind plata unor impozite;
b) în funcţie de modul cum se realizează impunerea, impozitele pot fi:
- în cote fixe;
- în cote procentuale: la utilizarea sistemului de impunere în cote procentuale
se pot practica următoarele sisteme de impozitare:
- impunere proporţională cu mărimea venitului impozabil, dar cota impozitului
este fixă;
- impunere progresivă - cotele de impozitare cresc odată cu creşterea sumei
impozabile, aplicându-se asupra cuantumului total al acesteia;
- impunere regresivă - cotele de impunere scad pe măsura creşterii veniturilor;
c) după obiectul impunerii, impozitele se pot calcula pe avere, pe venit şi pe
cheltuială;
d) după scopul urmărit, impozitele pot fi:
- impozite financiare - care să conducă la mărirea veniturilor statului;
- impozite de ordine - care să aibă drept scop limitarea sau respectiv
încurajarea unor acţiuni sau procese;
e) după frecvenţa cu care sunt încasate, impozitele pot fi:
- permanente;
- incidentale;
f) după nivelul la care sunt administrate, impozitele pot fi:
- ale statului;
- ale administraţiei locale;
g) după modul de impunere, impozitele pot fi:
- directe, aplicarea lor vizând existenţa venitului sau a averii, şi se suportă
direct numai de către beneficiarul acesteia;
Impozitele directe pot fi, la rândul lor:
- reale - atunci când se stabilesc pe produs
- personale - atunci când se stabilesc fie pe venitul, fie pe averea persoanelor
fizice sau juridice;
b. Taxele
Taxele reprezintă sume încasate de la persoanele fizice sau juridice pentru
serviciile prestate de către instituţiile statului. Ele pot fi judecătoreşti, notariale,
consulare, de administraţie, etc.

7.3. Cheltuielile statului

Cheltuielile statului sunt formate într-o proporţie însemnată din cheltuielile


efectuate pentru întreţinerea şi funcţionarea aparatului de stat, care în ţările
dezvoltate reprezintă până la o treime din PIB, cheltuielile publice pentru scopuri
sociale (cum ar fi finanţarea sănătăţii, a învăţământului public şi sistemul de asigurări
sociale) cheltuieli militare, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuielile publice cu
caracter economic cum ar fi acordarea de subvenţii sau lansarea unor investiţii de
stat.

Cheltuielile cuprinse în bugetul de stat cuprind:


- cheltuieli administrative - pot fi de natură organică atunci când sunt grupate în
funcţie de natura fondurilor din care sunt acoperite şi după instituţiile la care se
referă, sau de natură funcţională atunci când sunt stabilite după profilul activităţii
instituţiei publice: justiţie, poliţie, armată, cultură, învăţământ,
- cheltuieli cu caracter economic, care cuprind:
- cheltuieli reale - constituie cheltuieli ce cuprind consumul definitiv de venit naţional;

- cheltuieli neutre, nu exercită nici un efect asupra venitului naţional;

- cheltuieli propriu-zise, care contribuie la creşterea avuţiei: construcţia de şosele, căi


ferate, aeroporturi, etc.
Capitolul 8

PIAŢA MUNCII
Obiective:
 Evidenţierea principalelor trăsături ale pieţei muncii
 Explicarea formării cererii şi ofertei de muncă
 Însuşirea principalelor teorii cu privire la formarea salariului
 Evidenţierea principalelor forme ale salariului
Termeni cheie: populaţia activă, populaţia disponibilă, populaţia activă, şomaj,
salariu.
8.1. Trăsăturile pieţei muncii
Piaţa muncii este, din mai multe puncte de vedere, o piaţă imperfectă, sursa
imperfecţiunilor fiind dată în principal de:
1) existenţa concurenţei între un număr infinit de mare de ofertanţi având o
putere economică redusă în procesul vânzării forţei de muncă şi un număr relativ mic
de cumpărători ai acesteia;
2) existenţa intervenţiilor legislative exercitate de către guverne;
3) presiunile exercitate de către sindicate asupra formării salariului, stabilirii
condiţiilor de muncă, a încheierii contractelor de muncă, a aplicării şi respectării unor
norme legate de securitatea fizică şi socială a lucrătorilor;
4) capacitatea de informare parţială cu privire la existenţa şi evoluţia cererii şi
a ofertei de muncă pe alte pieţe;
Piaţa muncii este o piaţă contractuală, o piaţă pe care stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor dintre vânzătorii şi cumpărătorii de muncă se realizează pe baza unor
contracte economice şi sociale.
Ea este în acelaşi timp o piaţă administrată. La nivelul ei, firmele îşi
gestionează fondurile de care dispun în funcţie de strategiile de salarizare elaborate
pe baza prevederilor legislative, dar şi în funcţie de strategiile de dezvoltare a
producţiei de bunuri finale şi servicii la care este utilizată munca angajată de către
acestea.
Piaţa muncii este, în acelaşi timp, o piaţă puternic segmentată pe niveluri
determinate de factori economici şi sociali, cum ar fi: siguranţa locului de muncă,
riscul şomajului, dimensiunea şi securitatea venitului, nivelul de de educaţie şi
formare profesională, gradul de sindicalizare şi forţa de negociere a sindicatelor în
relaţiile cu patronatul.
8.2. Cererea şi oferta de muncă.
Piaţa muncii se caracterizează prin desfăşurarea unor operaţiuni complexe
vizând tranzacţii care au drept obiect munca. Atunci când tranzacţiile se desfăşoară
la nivelul unei entităţi economice de tipul economiei naţionale, ramurii, subramurii
sau firmei de afaceri, se întâlnesc cererea de muncă, reprezentată de numărul
locurilor de muncă salariate disponibile la un moment dat cu oferta de muncă,
formată din cei dispuşi să presteze o muncă calificată în schimbul unei sume de bani.
Cererea de muncă este determinată în mod direct de productivitatea
marginală a muncii (care determină, în acelaşi timp şi nivelul salariilor) şi de volumul
producţiei . La nivelul unei ţări, cerererea de forţă de muncă este o rezultantă a
nivelului şi intensităţii cu care se manifestă cei doi factori.
8.3.Salariul
Preţul la care se tranzacţionează cantitatea de muncă cerută cu cea oferită
poartă numele de salariu. Termenul este de origine latină (salarium) şi reprezenta
iniţial suma care se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul
era un om dependent şi I se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om
liber nu primea salariu. Termenul s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al
unui om care este dependent de altul, în sens juridic sau economic.
8.3.1. Teorii cu privire la formarea salariului
În privinţa explicării formării salariului şi a stabilirii nivelului acestuia, se
desprind o serie de teorii mai importante, dintre care le vom trece în revistă pe
următoarele:
a) Teoria salariului de subzistenţă elaborată la mijlocul secolului trecut de către David
Ricardo porneşte de la teoria lui Robert Thomas Malthus conform căreia preţul de
piaţă a muncii va tinde spre acel nivel care permite acoperirea nevoilor de
subzistenţă.
b) încercând să explice modul de stabilire a nivelului salariului într-o anumită
perioadă de timp, Adam Smith considera că cererea de muncă nu poate să crească
decât proporţional cu creşterea fondurilor destinate plăţii salariilor, iar Ricardo
completează acestă idee cu aceea că numai creşterea capitalului poate conduce la
creşterea cererii de muncă. în accepţiunea lor, salariile se determină prin împărţirea
fondurilor destinate lucrătorilor la numărul de oameni care participă la actul productiv.
c) Preluând o parte din ideile lui Ricardo, Karl Marx dezvoltă în teoria valorii muncă
ideea conform căreia nu presiunile exercitate de către întreaga populaţie activă
stabilesc un anumit nivel al salariului (la limita subzistenţei), ci numărul de şomeri
aflaţi pe piaţa muncii, pe care Marx îi numeşte în mod plastic “o armată de rezervă”
care ar putea înlocui oricând forţa de muncă angajată atunci când aceasta ar face
presiuni asupra creşterii salariilor.
d) în accepţiunea lui Francis A. Walker, salariul reprezintă un venit rezidual
obţinut prin scăderea din cifra de afaceri (definită prin totalitatea încasărilor din
vânzarea producţiei) veniturile cuvenite celorlalţi factori de producţie: renta (ca venit
al posesorului pământului), profitul (ca venit al posesorului capitalului) şi dobânda (ca
venit adus de capitalul bănesc). Landlordul, capitalistul şi antreprenorul îşi stabilesc
în mod independent mărimea veniturilor (renta, profitul şi dobânda), ceea ce rămâne
(venitul rezidual) reprezentând fondul de salarii global, fond în funcţie de care se
determină nivelul salariului cuvenit fiecărui lucrător
e) Pornind de la idea enunţată de Smith în Avuţia Naţiunilor conform căreia
patronii au o putere de negociere mai mare decât lucrătorii, deoarece numărul lor
fiind mai mic pot să-şi coordoneze mai bine interesele, John Davidson a elaborat în
1898 teoria salariului ca rezultat al negocierilor.
f) Teoria stabilirii nivelului salariului în funcţie de productivitatea marginală a
lucrătorilor a apărut la începutul secolului al XIX-lea, când în lucrarea lui “Statul
Izolat” publicată în anul 1826, Johann Heinrich von Thunen a elaborat, în cadrul
teoriei si distribuţiei, o teorie a productivităţii marginale a muncii, preluată ulterior de
către reprezentanţii şcolii austriece, de către Philip Henry Wicksteed în Marea
Britanie şi de către John Bates Clark în Statele Unite.
Conform acestei teorii, patronii vor continua să angajeze lucrători până când
valoarea produsă de către lucrătorul adiţional (marginal) este egală cu costul
angajării lucrătorului suplimentar respectiv.
g) Teoria formării salariului pe baza puterii de cumpărare are la bază relaţia care se
stabileşte între nivelul salariului şi gradul de ocupare a forţei de muncă, relaţie
stabilită în funcţie de evoluţia ciclică a economiei.
8.3.2. Formele salariului
Literatura şi practica economică distinge următoarele forme ale salariului:
Salariul nominal - reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în
funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa muncii depuse.
Salariul real - reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
cumpărată cu salariul nominal. Mărimea acestuia este determinată de salariul
nominal şi de evoluţia preţurilor.
între salariul real şi cel nominal există o relaţie de directă proporţionalitate, în
condiţiile menţinerii constante a preţurilor.
Sn
Sr =
Ip
unde: Sr reprezintă salariul real,
Sn reprezintă salariul nominal,
Ip reprezintă indicele preţurilor.
Salariul colectiv reprezintă salariul acordat în mod global tuturor participanţilor
la activitatea unei firme, ca participare la rezultatele acesteia sau prin acordarea unor
facilităţi de natură materială.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional pe care societatea, în
ansamblul său, o acordă pentru o perioadă de timp determinată unor categorii
defavorizate care se confruntă cu situaţii deosebite: pierderea locului de muncă,
pierderea temporară a capacităţilor fizice sau intelectuale de a desfăşura o activitate
productivă, etc.
Capitolul 9
PIAŢA VALUTARĂ
Obiective:
 Formarea unor cunoştinţe de bază privind piaţa valutară, cursul
valutar
 Sublinierea importanţei modificărilor cursului valutar în viaţa
economică
 Familiarizare cu principalele instrumente ale pieţei valutare
Termeni cheie: valută, curs valutar, cambie, depreciere, devalorizare, revalorizare,
putere de cumpărare.

Literatura de specialitate defineşte piaţa valutară drept "un centru al


comerţului cu valute (convertibile) şi cu devize (creanţe ale agenţilor economici
naţionali asupra agenţilor economici din alte ţări sub formă de înscrisuri în monede
străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară şi bănci sau case de schimb care
au în profil operaţii cu valute şi ţin legătura cu bursa" sau "totalitatea tranzacţiilor la
vedere şi la termen privind schimbul de valute"
9.1. Instrumentele pieţei valutare.
Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute şi cu titluri de credit de tipul
cambilor, biletelor la ordin, cecurilor, valorilor mobiliare, exprimate în monedă străină.
Prin valută se înţelege moneda naţională a unei ţări utilizată ca instrument de
rezervă sau pentru plăţi şi plasamente internaţionale. Ea se poate afla în circulaţie fie
sub formă de numerar, fie sub formă de valută în cont (monedă scripturală sub forma
disponibilului într-un cont bancar, la termen sau la vedere).
Calitatea de valută o poate avea orice monedă naţională, indiferent dacă este
convertibilă sau nu.
În funcţie de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe
piaţă, valutele pot fi:
a) valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu
alte monede, prin vânzare cumpărare liberă pe piaţă.
În funcţie de categoriile de operaţiuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi:
1) totală, atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii: moneda care
face obiectul convertibilităţii generale deţine preponderenţă în cadrul schimburilor
internaţionale şi, cea de-a doua, respectiva monedă constituie în mod curent obiectul
vânzărilor - cumpărărilor pe piaţa schimbului valutar. în prezent doar patru monede
sunt complet convertibile: dolarul USA, dolarul canadian, francul elveţian şi yenul
japonez.
2) parţială, atunci când sunt admise la convertire numai operaţiuni
economice curente;
în funcţie de categoriile de solicitanţi, convertibilitatea poate fi:
1) internă, aplicabilă în principiu rezidenţilor pentru o sumă limitată în monede
străine, iar în cazul nerezidenţilor numai pentru operaţiuni nominalizate în mod
expres (cum ar fi profitul investitorilor străini în vederea repatrierii acestora);
2) externă, aplicabilă rezidenţilor şi nerezidenţilor.
b) valute neconvertibile reprezintă acele monede care nu pot fi utilizate ca
mijloc de plată decât în interiorul ţării emitente.
c) valute transferabile (spre exemplu rubla transferabilă) îmbracă forma
disponibilităţilor existente într-un cont la o bancă şi pot fi transferate (fără a fi
convertite) în contul altui partener, cont deschis la aceeaşi bancă, în vederea
efectuării de operaţiuni de cont curent sau plasamente;

Devizele reprezintă instrumente de credit şi de plată exprimate în valută şi


care înlocuiesc valuta în stingerea creanţelor pe piaţa internaţională. Din această
categorie fac parte: cambia, biletul la ordin şi cecul.
a) cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comerţ, deci
pentru titlurile negociabile care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă
determinată şi plătibilă imediat pe termen scurt (în general 90 de zile). Cambia poate
îmbrăca două forme : trata şi biletul la ordin.
- trata (draft, traite, gezogener wechsel, tratta), reprezintă un înscris prin
care creditorul, numit "trăgător" dă ordin debitorului său, numit "tras" să achite la o
anumită dată, numită "scadenţă" sau la prezentare o sumă de bani determinată unei
a treia persoane, numită " beneficiarul", sau la ordinul acestuia.
9.2. Cursul valutar
Cursul valutar stabileşte preţul unei valute exprimat într-o altă valută, ca raport
între cele două unităţi monetare diferite.
La baza formării cursului de schimb stau o serie de elemente ale economiei
reale, care conjugate cu cele ale economiei monetare dau următoarele tipuri de
cursuri:
a) cursuri fixe, presupun definirea şi menţinerea în limite stabile a
conţinutului oficial al monedelor naţionale, fie în metale preţioase, fie într-o
altă monedă sau coş de monede pe baza căruia se stabileşte paritatea
între monede.
Devalorizarea reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei monede
constând din scăderea puterii de cumpărare şi schimbarea corespunzătoare a
cursului de schimb faţă de alte monede.
Deprecierea valutară reprezintă fenomenul prin care o monedă îşi
diminuează puterea de cumpărare în raport cu alte monede, pe termen limitat.
Deprecierea şi devalorizarea scumpesc importurile (deoarece efortul valutar pe care
îl fac importatorii indigeni pentru procurarea unei unităţi de valută este considerabil
mai mare) şi favorizează exporturile, prin faptul că, urmare a deprecierii, efortul
valutar pe care îl face importatorul străin pentru a procura moneda depreciată
(necesară plăţii) este mai mic.
Capitolul 10

CICLURILE ECONOMICE
Obiective:
 Familiarizarea cu principalii termeni privind ciclul economic
 Prezentarea principalelor teorii cu privire la ciclul economic
 Evidenţierea principalelor faze ale ciclului economic
Termeni cheie: ciclu economic, criză, expansiune, regresiune.

Teoriile agricole - care explică fluctuaţiile ciclice prin fluctuaţiile mediului fizic
natural. Ne referim aici la teoria lui William Stanley Jevons care explică modificările
producţiei agricole ca fiind determinate de evoluţia petelor solare.
Teoriile psihologice, în cadrul cărora se remarcă teoria lui Arthur Pigou, care în
lucrarea “ Fluctuaţiile industriale” publicată în anul 1927 arăta că dacă indivizii iau
decizii în mod autonom, fără a fi influenţaţi unii de alţii şi fără a se imita - şi au un
comportament economic raţional, atunci acţiunile lor se vor contracara şi nu vor
apare fluctuaţii majore în cadrul activităţii economice.
Teoriile politice, care aşează la baza fluctuaţiilor activităţii economice evenimente
politice de tipul războaielor, revoluţiilor, a altor evenimente politice şi militare şi a
unor evenimente care pot fi încadrate în războaiele economice cum ar fi modificarea
în sensul creşterii taxelor vamale în relaţiile economice dintre două sau mai multe
ţări.
Teoriile tehnologice sunt cele care consideră că inovaţiile şi progresul tehnic sunt
cele care generează fluctuaţiile activităţii economice prin aceea că produc schimbări
în cadrul combinării productive a factorilor de producţie. Aceste schimbări sunt
denumite de către Joseph Schumpeter “distrugere creativă” deoarece demolează
structurile de producţie anterioare, înlocuindu-le cu altele superioare.
Teoriile demografice pun la baza evoluţiei ciclice a economiei migraţia forţei de
muncă, modificarea ratei naturale de creştere a populaţiei, a ratei naşterilor,
mortalităţii, etc.
Ce-a de-a doua categorie de teorii cu privire la cauzele care generează ciclicitatea
economică şi a modului de manifestare consideră ciclicitatea ca fiind generată de
factori endogeni. Din acest grup de teorii fac parte:
Teoriile monetare - care consideră că la baza fluctuaţiilor economice stă faptul că
modificarea ofertei de bani nu este urmată, pe termen scurt, de modificarea
corespunzătoare a economiei reale. La aceasta se adaugă şi influenţa ratei dobânzii,
în situaţia în care rata fixată de către sistemul bancar nu corespunde ratei naturale a
dobânzii.
Teoriile subconsumului - care pleacă de la premisa că într-o economie aflată în
expansiune producţia creşte de regulă mai mult decât consumul. Cei bogaţi nu pot
câştiga la nesfârşit iar cei săraci nu au mijloacele băneşti necesare pentru a-şi creşte
consumul. Din acest motiv apare supraproducţia sau subconsumul.
Teoriile investiţionale. În anul 1894 Mikhayl Tugan Baranovsky a publicat un
studiu în care a arătat că ciclul unei investiţii continuă până când toate fondurile de
capital au fost utilizate. Teoriile investiţionale au fost completate prin Teoria ciclului
investiţional a economistului american George Haberler. Potrivit acestei teorii, la
originea fluctuaţiilor ciclice stă perioada de timp necesară înlocuirii capitalului fix.
Alternanţa perioadelor de înlocuire masivă a capitalului cu perioade în care volumul
rennoirii acestui capital este redusă generează modificări substanţiale în mişcarea
ofertei şi a cererii de mărfuri explică parţial mişcarea ciclică a economiei.
Teoria keynesistă explică succesiunea fazelor de prosperitate şi recesiune cu
ajutorul relaţiilor de interdependenţă ce se statornicesc între anticipările
antreprenorului, evoluţia eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii. Această
teorie a fost îmbogăţită de către Paul Samuelson care a constituit un model al
evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei dintre multiplicatorul investiţiilor şi
accelerator.

Teoria implicării statului în economie elaborată de către Milton Friedman pleacă


de la premisa că intervenţia statului în mecanismul economic generează perturbări
ale acestuia, iniţial în sfera monetară şi apoi prin efectul de difuziune în toate
ramurile acesteia. Dereglarea circulaţiei monetare se manifestă prin neconcordanţa
dintre cantitatea de monedă aflată în economie şi produsul intern brut. Creşterea mai
accentuată a masei monetare generează inflaţie, ceea ce conduce la reducerea
puterii de cumpărare şi la creşterea şomajului şi a subutilizării capacităţilor de
producţie.

Teoria marxistă aşează la baza evoluţiei ciclice a economiei contradicţia


fundamentală a sistemului capitalist: dintre producţie şi consum; dintre caracterul
organizat al producţiei la nivel microeconomic şi anarhia din producţia la macro-
scară; dintre producerea şi realizarea plusvalorii. Datorită existenţei şi manifestării
acestor contradicţii, apare tendinţa de a realiza o supraproducţie generalizată atât de
către capital cât şi de către munca salariată. De remarcat că supraproducţia de
mărfuri se raportează nu la trebuinţele societăţii, ci la cererea solvabilă.
Capitolul 11
INFLAŢIA
Obiective:
Evidenţierea principalelor forme ale inflaţiei
Înţelegerea factorilor determinanţi ai inflaţiei
Prezentarea principalelor influenţe ale inflaţiei asupra economiei
Cunoaşterea măsurilor care pot fi luate în vederea diminuării
inflaţiei
Termeni cheie: inflaţie, indicele preţurilor, deflatorul PIB, rata inflaţie.
11.1. Delimitări conceptuale
În sens general inflaţia este definita ca un proces de creştere cumulativă şi
autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor combinat cu scăderea puterii de
cumpărare a banilor.
Monetariştii consideră inflaţia drept un proces de depreciere a banilor aflaţi în
circulaţie sau ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor,
modificând corelaţiile dintre acestea.
Forme ale inflaţiei:
- inflaţie monetaro-bănească, generată de creşterea cantităţii de aur şi argint
fără echivalent în creşterea ofertei de mărfuri;
- inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, manifestată în perioada în care
cantităţile de bani de hârtie aflate în circulaţie aveau acoperire completîă în
aur;
- inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur, caracteristică perioadei
contemporane;
Ecuaţia de la Cambridge, a lui Alfred Marshall, consideră cererea şi oferta de
monedă ca fiind determinate de venitul naţional real (Y), nivelul general al preţurilor
(P) şi de un coeficient k care reprezintă fie raportul dintre masa monetară şi venit, fie
o variabilpă de comportament a agenţilor economici. M=KxPxY

Teoriile monetariste determină cererea de bani cu ajutorul funcţiei


Md / P = f (Y; W, Rm; Rb; Re; Gp; u)
unde: Md = cererea de monedă;
P= nivelul general al preţurilor
Y=venitul permanent
W=raportul dintre venitul capitalului non-uman şi venitul capitalului uman;
Rm; Rb; Re = ratele de randament nominale anticipate ale banilor,
obligaţiunilor şi acţiunilor.
Teoria lui Keynes, pleacă de la a identifica inflaţia pornind de la deciziile publice
şi deficitul bugetar generat de către acestea, stabilind o relaţie de proporţionalitate
între fluctuaţiile preţurilor şi surplusul de venituri în bani faţă de producţia reală.
Teoria aşteptărilor raţionale a lui R. Lucas,R.J. Barro,şi T.J. Sargent pleacă de la
premisa că masa monetară nu exercită nici un efect asupra lumii reale a producţiei,
nici măcar pe termen scurt deoarece agenţii economici prevăd corect consecinţele
inflaţioniste ale creşterii ofertei de bani. Ei vor şti că mărirea venitului lor nominal nu
va determina o creştere proporţională a venitului lor real şi din acest considerent nu
vor munci în plus.

11.2. Forme ale inflaţiei în funcţie de cauzele care o determină


a. Inflaţia prin costuri provine din creşterea veniturilor factorilor de producţie într-o
proporţie mai mare decât creşterea randamentelor lor (a productivităţii lor).
b. Inflaţia prin cerere e determinată de modificarea cererii globale în sensul creşterii
ei în condiţiile menţinerii unei oferte constante datorată insuficienţei capacităţilor
de producţie.
Inflaţia prin credit excesul de credit duce la creşterea cererii nominale pentru
bunurile de consum.
c. Inflaţia prin structuri se datorează presiunii exercitate de către sindicate de a
menţine gradul de ocupare a forţei de muncă şi de a creşte veniturile salariale,
legislaţiei sociale, concentrării aparatului de producţie care permite formarea şi
utilizarea preţului de monopol precum şi inegalităţii condiţiilor de producţie.
11.3. Forme ale inflaţiei în funcţie de nivelul ratei inflaţiei
a) indicele preţurilor de consum se utilizează în special pentru a măsura inflaţia şi
se calculează pornind de la un "coş" în care bunurile şi serviciile destinate
consumului curent deţin anumite ponderi (fixe) în funcţie de importanţa economică a
fiecăruia prin raportarea preţului de vânzare din perioada curentă la preţul de vânzare
dintr-o perioadă considerată drept bază, înmulţite cu ponderea fiecărui bun sau
serviciu în coşul respectiv.
b) indicele preţurilor de producţie- se calculeză pornind de la nivelul preţurilor de
producţie sau al celor utilizate în desfacerea en-gros pentru un număr de aproximativ
3400 de produse utilizând o metodologie similară celei folosite pentru calculul
indicelui preţurilor de consum.

c) deflatorul P.I.B.
11.4. Impactul inflaţiei
- o redistribuire a veniturilor şi a avuţiei între clasele sociale;
apariţia de distorsiuni în preţurile relative şi în producţia diferitelor bunuri
ajustarea ratei dobânzii
- impactul macroeconomic se manifestă asupra nivelului general al
producţiei, în timp ce în plan microeconomic el se manifestă asupra
eficienţei economice;
- instabilitate economică;
- încurajează activităţile cu caracter speculativ;
Combaterea inflaţiei se realizează prin pachete de măsuri care vizează stabilizarea
macroeconomică prin:
- deflaţie, reducerea sau blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei
monetare în scopul creşterii puterii de cumpărare.
- revalorizare, adică modificarea oficială a raportului de schimb în favoarea monedei
autohtone
- devalorizare, adică reducerea valorii paritare a monedei naţionale ca urmare a
deprecierii sale în desfăşurarea activităţii economice.
- creşterea şomajului şi restrângerea ratei de creştere a PIB-ului.

11.5. Inflaţia, costurile salariale şi şomajul. Teoria Phillips


În anul 1958 economistul australian A. Phillips a publicat un studiu statistic prin care
a urmărit corelaţia dintre variaţia salariilor nominale şi rata şomajului pe parcursul
unui secol în Marea Britanie. El a observat ca, în perioada studiată, salariile nominale
au crescut cu atât mai repede cu cât forţa de muncă era utilizată mai deplin (rata
şomajului era mai scăzută), au rămas stabile la o rată a şomajului de 5% şi au scăzut
când rata şomajului a crescut. Explicaţia dată de Phillips a fost aceea că, în condiţiile
uei rate ridicate a şomajului, cei aflaţi pe un loc de muncă nu vor exercita presiuni
pentru mărirea salariilor, ştiind că pot fi oricând înlocuiţi, ca atare nu vor creşte nici
veniturile nominale, nici cererea agregat, iar în condiţiile unei oferte constante,
preţurile vor rămâne în linii mari neschimbate.
Capitolul 12
ŞOMAJUL
Obiective:
 Familiarizarea cu aspectele teoretice privind şomajul
 Evidenţierea principalelor cauze care determină şomajul
 Cunoaşterea tipurilor de şomaj care se formează pe piaţa muncii
Termeni cheie: şomaj, rata şomajului, populaţia ocupată, populaţia aptă de muncă,
intensitatea şomajului.
Alături de inflaţie, şomajul reprezintă unul din dezechilibrele majore ale
economiei, care produce efecte economice şi sociale puternice.
12.1. Determinări conceptuale
Potrivit unei definiţii adoptate de către Biroul Internaţional al Muncii, o persoană este
considerată şomer dacă a depăşit perioada şcolarizării obligatorii şi întruneşte
simultan următoarele condiţii:
- nu are un loc de muncă
- caută o muncă salariată
- este disponibil să lucreze imediat.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faşă de cererea de
muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi de muncă dar care nu găsesc de lucru, formând
suprapopulaţia relativă deoarece reprezintă un surplus de forşă de muncă în raport
cu numărul celor angajaţi.
Dicţionarul complet al economiei de piaţă defineşte şomajul ca fiind starea negativă a
economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care
oferta de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă, din partea agenţilor
economici

12.2. Caracteristicile şomajului


Nivelul şomajului, care se poate determina atât relativ cât şi absolut.
În mod absolut, nivelul şomajului este dat de numărul şomerilor, determinat ca
diferenţă între populaţia activă şi populaţia ocupată.
Intensitatea şomajului
Durata şomajului
Structura şomajului

Din perspectivă macroeconomică se disting următoarele forme ale şomajului:


1. şomajul voluntar sau clasic, generat de faptul că o parte din oferta de muncă nu
acceptă să se angajeze la nivelul salariului care se formează pe piaţă;
2. şomajul tranzitoriu, care se formează în decursul perioadei necesare adaptării
ofertei la nivelul cererii;
3. şomajul voluntar, situaţie în care nu se lucrează din motive subiective,
dependente de voinţa persoanei în cauză;
4. în perioada anilor 30 ai secolului nostru, Keynes a identificat existenţa unui alt tip
de şomaj, numit, după numele economistului britanic, şomaj keynesian. Şomerii
din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit nivel al salariului, ci
nu găsesc de muncă pentru că cererea de muncă este insuficientă în raport cu
oferta.
Şomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:
- pierderea locurilor de muncă de către populaţia ocupată;
- creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei
legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra a unor
persoane apte de muncă dar inactive în condiţiile unei cereri de muncă
inferioare acestei creşteri.
Pornind de la cauzele care stau la baza formării lui, şomajul poate îmbrăca
următoarele forme:
1. Şomajul conjunctural sau ciclic, este determinat de reducerea activităţii
economice generată de crizele economice sau de recesiune.
2. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică,
geografică, socială, etc. care au loc în diferite ţări
3. Şomajul fricţional apare şi este specific acelor economii în care forţa de muncă
manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă, fie pentru a-şi
ameliora condiţia de viaţă, fie pur şi simplu pentru a cunoaşte şi un alt mediu.
4. Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă pot apărea în cazul
licenţiaţilor şi al femeilor.
5. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu
altele noi, de utilizare a maşinilor moderne cu parametri tehnico-funcţionali
superiori care măresc foarte mult productivitatea muncii, precum şi de
centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice, cu restrângerea locurilor de
muncă.
6. Şomajul marginal se datorează modificărilor ciclice ale, populaţiei active.
7. Şomajul deghizat este specific economiilor mai puţin dezvoltate unde un mare
număr de persoane au o activitate aparentă, dar cu o productivitate foarte mică.
8. Şomajul sezonier este cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de
factori naturali, cum sunt cei din agricultură, industrie extractivă, turism, etc.
9. Şomajul intermitent apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe
scurtă durată din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unităţi
economice.
10. Şomajul de discontinuitate afectează în special femeile şi este determinat de
întreruperea activităţii din motive familiale sau de maternitate.