Proiectul Iisus

Un Isus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object

exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun
tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?

Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro
de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj.
Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma
cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de
aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un
păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi
solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva
care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă,
normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o
fi adevăratul Isus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar
putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că
nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel
pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la
pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Isus straniu atârnând nu de
o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical.
Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood –
un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în
viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul
copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.
Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Isus,
acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care
îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici
şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de
gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă
în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Isus rătăcit printre
noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu
răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi
amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe
unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi
perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-
colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de
preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau
cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora
ultimele modele de telefoane mobile?
Sau pe unde s-o fi ascunzând de fapt Isus în luna decembrie – când devine strategia perfectă
de marketing? În varianta lui păşunist-pastorală, e brusc reanimat pe toate planurile,
semănând pe undeva cu instalaţia de brad la care nu te gândeşti tot restul anului, dar te bucuri
când vezi că se mai aprinde. Personajul nostru, altfel enigmatic, devine brusc practic,
funcţional – generează emoţii intense, naşte efluvii de bunătate, stoarce lacrimi ce cad pe
bărbi false de moşi, împacă familii dezbinate prin reality show-uri.

Apoi, odată cu ultimele artificii din noaptea de Revelion, acest Isus bucălat, acum proaspăt
reîncărcat, aburit de respiraţia vitelor din ilustratele primite prin poştă, minunată strategie de
marketing a Sărbătorilor, recipient al tuturor semnelor crucilor corect executate, subiect al
colindelor, se efasează, se retrage din lume şi dispare cam până primăvara. E un fel de
realitate inconsistentă ce aparţine lumii, dar, vorba Scripturii, nu prea se potriveşte chipului ei.
De fapt, şi în Evanghelii face la fel, asta e un fel de marcă a lui – când apare, când dispare. La
un moment dat, culmea!, dispare până şi din propriul său mormânt. Devine o absenţă
localizată destul de vag, undeva dincolo de nori. Cu toate acestea, semnul lui nobiliar rămâne
obsedanta cruce – acest scandal necesar pentru evrei şi incomod pentru alte neamuri. O
necesitate teologică jenantă în procesul mântuirii, care azi, într-o lume emancipată, trebuie
trecută iute cu vederea.

Aşadar, de Paşti, Isus reapare pe firmamentul conştiinţelor cetăţenilor sau, cu alte cuvinte, re-
învie. În Ardeal, li se arată mai întâi fraţilor credincioşi maghiari şi celor catolici. Unii chiar
organizează procesiuni de purtare a crucii, se mimează răstigniri din acelea cu sutaşi romani
cu mături roşii în cap şi tot tacâmul. La români, după noaptea chemării spre a lua lumină
urmează nenumărate mese festive. Sfârşitul postului e sinonim cu dezlegarea la colici biliare
şi la o veselie nestăpânită. Bărbaţii din Ardeal, în costume sobre, umblă la udat fetele şi se
întorc acasă dezlegaţi la cravată şi cam băuţi. Pe mese, pe lângă miei, drob, vin şi cozonaci,
feluriţi iepuri ţanţoşi se amestecă la grămadă cu ouă roşii şi ouă kinder cu surprize. Pe micile
ecrane, crăciuniţele semi-nude fac acum loc iepuraşelor playboy. În fine, totul se termină cu
bine, a treia zi, după Scripturi. Şi Isus dispare iar din decor, de data asta pentru o bucată mai
lungă de vreme, până într-o dimineaţă ceţoasă de noiembrie, când angajaţii de la
supermarketuri primesc ordin să umple iar rafturile cu globuri.
Cum ziceam, m-am hotărât într-o bună zi să-l caut pe adevăratul Isus. L-am găsit pe te miri
unde. L-am şi pierdut de o grămadă de ori, doar ca să-l găsesc iar, ca pe un buletin ce nu stă
defel locului în portmoneu. Chiar şi când crezi că l-ai pierdut pentru totdeauna sună un
binevoitor la uşă să ţi-l aducă. Te mai şi uiţi la poză să vezi dacă eşti tu. Ca să-l găsesc azi pe
acest Isus rătăcitor am citit o seamă de cărţi, am făcut grămadă de fotografii, majoritatea
proaste, am îngenuncheat pe la miezonoptici în toiul iernii la o mănăstire, am reconstruit şi
fotografiat pe scena unui teatru Cina cea de taină după Leonardo da Vinci cu vagabonzii de la
un azil de noapte în rol de apostoli şi cu un Isus de împrumut, fost proprietar de cârciumă. A
fost o cină pe cinste, cu pui fripţi, struguri, pâine şi vin.

Ca să-l găsesc şi mai bine, am cutreierat o bună bucată de lume, am dat de el prin aeroporturi,
gări, agăţat de oglinzi retrovizoare în maşinile de ocazie care m-au purtat aiurea prin deşerturi
în Asia sau câmpuri de trestie de zahăr în Caraibe. L-am văzut cu coada ochiului în Las
Vegas, când tocmai se crăpa de ziuă, atârnând mare şi greu la gâtul unei prostituate ce mergea
agale, pe tocurile ei înalte, spre casă. Ba chiar am dat nas în nas cu el şi în cel mai paradoxal
loc cu putinţă – la baza unei pârtii de schi pe care coboram vijelios, undeva în Tirol.
Am constatat că Isus e un personaj maleabil, un fel de ceară moale pe care se imprimă
volutele amprentelor de pe degetele ce o frământă apăsat. Fiecare epocă şi cultură îl
modelează şi îl transformă în funcţie de necesităţile ei istorice. Pentru martirii aruncaţi la fiare
din vremea lui Nero, Isus e izbăvirea, limanul. Apoi, toga de mătase a lui Cezar se aliază cu
pelerina de hermină papală pentru a crea imperii în numele unui altfel de Isus – unul cu
tendinţe imperialiste. Pe vremea cruciadelor devine un cavaler templier neînfricat care trece
păgâni prin ascuţişul sabiei. Pe timpul ciumei medievale devine prilej de dispute teologice
(preţ de vreo trei sute de ani), doar ca puţină otravă de şobolani să pună capăt speculaţiilor
fără rost. Prin secolul al nouăsprezecelea se înmoaie şi devine un vizionar romantic lipsit de
orice note discordante care i-ar putea deranja pe gentilomii rafinaţi, în speţă francezi. În
varianta lui americană, la Woodstock, se bălăceşte puţin în noroi devenind un hipiot cu flori în
păr, iar în munţii Sierra Maestra din sudul Cubei se transformă într-un revoluţionar cu barbă,
coleg de hăţişuri cu Che Guevara.
Mai nou, pentru contemporani, Isus devine şi mai flexibil: în scaunul dentistului e cel mai bun
anestezic, în ziua de examen e formula uitată, la spital e rezultatul negativ al biopsiei, iar pe
stadion e golul victoriei. Epoca aceasta gadgetizată şi virtualizată are parte de un Isus discret,
fosilizat, reprodus în miriade de forme şi culori şi care, cu cât este vehiculat mai mult, cu atât
devine mai străin, mai depersonalizat. Scandalul crucii se disipează pe taraba de vechituri
printre alte obiecte inutile sau devine o simplă bijuterie ca toate celelalte, fără identitate, fără
semnificaţie, numai bună de aninat de lobul urechii. Multiplicarea imaginii sale în forme cât
mai variate conduce la neutralizarea adevărului incomod al patimilor. Reproducerea lui Isus
ad infinitum are menirea sfântă de a induce uitarea pe vecie de agonia din ceasul al treilea.

Majoritatea celor care îl caută pe adevăratul Isus ratează mereu întâlnirea, la mustaţă, se întorc
de unde au plecat şi refac ciclic drumul – un pelerinaj cam absurd al credinţei într-o ţară fără
frontiere ce se descoperă treptat ca fiind nu un simplu teritoriu, ci o Persoană. Mi-am dat
seama cu timpul că există totuşi un mare pericol cu acest Isus – de cum începi să-l cauţi,
constaţi că te-a găsit el mai întâi. Şi atunci, de-abia dacă mai scapi de el. Se ţine mereu scai. A
păţit-o şi un tip, Pavel, undeva pe drumul Damascului, alături de mulţi alţi căutători găsiţi…

Voicu Bojan (Esquire Romania, aprilie 2009). Ilustratiile, Voicu Bojan.

Finalul căzut la editare:

Însă, cel mai mult îmi place de cei doi ucenici îmbufnaţi aflaţi pe un alt drum – cel ce ducea
spre Emaus. Se dăruiseră trup şi suflet mişcării acestui autoproclamat Mesia, convinşi fiind că
el avea să elibereze lumea de rău şi pe Israel de romani. Crezuseră că iau parte la o aventură
fără egal, care avea să dea vieţii lor un sens luminos, dar totul s-a terminat prost, cu o trădare
venită chiar din mijlocul ucenicilor şi cu o umilitoare moarte pe cruce. Poveştii îi pusese
capac tripla juruinţă a lui Petru, care, bun de gură cum îl ştiau toţi, le-a convins până şi pe
slujnice că nu avusese niciodată nimic de-a face cu el.

Şi cum mergeau ei aşa, li s-a alăturat pe cale un străin, care, spre deosebire de pelerinii
vorbăreţi dimprejurul cetăţii Ierusalimului, ştia de minune să asculte. Povestesc aşadar cu el,
îşi mărturisesc frustrările, apoi se miră cât de bine le tălmăceşte istoria lumii încă de la facerea
ei. Dar, cu toate acestea, nu îl recunosc, decât după ce dispare în smoala nopţii. Orbirea
aceasta temporară este şi ea un semn distinctiv al căutătorilor găsiţi.

Căutarea continuă. O căutare ce nu are nici un sens dacă nu are tot sensul de pe lume.