Pastel de toamnă

Era pe la sfârşitul lui septembrie şi în parcul de la marginea oraşului frunze de aur vechi şi de aramă se
alergau pe alei. Bruma dimineţii aşternuse pe sub crengile golaşe un covor atotstăpânitor de foi uscate.
Toamna sprijinea, în fundal, cerul dungat al acelei după-amiezi cu arbori în tonuri negre-maronii. Aerul lor
solemn, monumental simboliza parcă veşnicia.
Parcul îşi etala ultimele splendori. În contrast cu verdele unor arbuşti care săgetau spre cer, se conturau
panoramic pete galben-citron, rubinii şi de rugină într-o veritabilă metaforă picturală. Încet, peste întreaga
fire, îşi arunca lumina oblică spre asfinţit soarele pârguit al toamnei.
Păşind într-un intrând al parcului, m-am aşezat pe banca mea preferată. Descopeream treptat, printre
sunetele slabe şi monotone ce vesteau sosirea vânturilor, că în jur frunzele păreau nişte pleoape ce se
închideau pline de somn. Un fir de vânt, venind din depărtări, trecea pe deasupra ierburilor îngălbenite.
Pajiştea cenuşie era smălţuită cu brânduşe care împrumutaseră albăstrimea palidă a cerului. Dinspre stânga, îşi
făcea simţită prezenţa astrul diurn, deoarece culorile parcă înviau pe întinderea luminişului, imprimând farmec
declinului naturii. Şi totuşi toamna muşcase adânc din verdele parcului. Fiecare frunză era o inimă bolnavă,
chiar dacă purtată de vânt părea o pasăre aurie. Admirând această esenţă de culoare, muzică şi poezie,
pierdusem noţiunea timpului.
Deodată ceţuri vinete începuseră a păşi printre ramurile golaşe. În sinea mea mă simţeam într-o lume
ostilă. Parcul răsuna trist în singurătate şi începea să se dizolve în negură. Toamna îşi îngrămădea norii negri
şi mişcători deasupra întregii firi. Începuse să plouă mărunt şi des în lungul aleii. Melancolic, cerul plumburiu
cobora pe pământ.
Ridicându-mă de pe banca solitară, mi s-a părut că am mâinile pătate de toamna însângerată. Din nord
soseau ecouri vechi ale plânsului lui brumar.
Astăzi, toamna mi-a bătut în suflet cu degete de ploaie.

Pastel de toamnă

Era pe la sfârşitul lui septembrie şi în parcul de la marginea oraşului frunze de aur vechi şi de aramă se
alergau pe alei. Bruma dimineţii aşternuse pe sub crengile golaşe un covor atotstăpânitor de foi uscate.
Toamna sprijinea, în fundal, cerul dungat al acelei după-amiezi cu arbori în tonuri negre-maronii. Aerul lor
solemn, monumental simboliza parcă veşnicia.
Parcul îşi etala ultimele splendori. În contrast cu verdele unor arbuşti care săgetau spre cer, se conturau
panoramic pete galben-citron, rubinii şi de rugină într-o veritabilă metaforă picturală. Încet, peste întreaga
fire, îşi arunca lumina oblică spre asfinţit soarele pârguit al toamnei.
Păşind într-un intrând al parcului, m-am aşezat pe banca mea preferată. Descopeream treptat, printre
sunetele slabe şi monotone ce vesteau sosirea vânturilor, că în jur frunzele păreau nişte pleoape ce se
închideau pline de somn. Un fir de vânt, venind din depărtări, trecea pe deasupra ierburilor îngălbenite.
Pajiştea cenuşie era smălţuită cu brânduşe care împrumutaseră albăstrimea palidă a cerului. Dinspre stânga, îşi
făcea simţită prezenţa astrul diurn, deoarece culorile parcă înviau pe întinderea luminişului, imprimând farmec
declinului naturii. Şi totuşi toamna muşcase adânc din verdele parcului. Fiecare frunză era o inimă bolnavă,
chiar dacă purtată de vânt părea o pasăre aurie. Admirând această esenţă de culoare, muzică şi poezie,
pierdusem noţiunea timpului.
Deodată ceţuri vinete începuseră a păşi printre ramurile golaşe. În sinea mea mă simţeam într-o lume
ostilă. Parcul răsuna trist în singurătate şi începea să se dizolve în negură. Toamna îşi îngrămădea norii negri
şi mişcători deasupra întregii firi. Începuse să plouă mărunt şi des în lungul aleii. Melancolic, cerul plumburiu
cobora pe pământ.
Ridicându-mă de pe banca solitară, mi s-a părut că am mâinile pătate de toamna însângerată. Din nord
soseau ecouri vechi ale plânsului lui brumar.
Astăzi, toamna mi-a bătut în suflet cu degete de ploaie.