in perioada colaborarii la Tribuna din Sibiu, redactata de Ioan Slavici, unde publica intai 

Nunta Zamfirei, poezia

care il va consacra, in 1889, Cosbuc proiectase o epopee a poporului roman pe motive folclorice. Atque nos, Fata
craiului din cetini, Tulnic si Lioara, Fulger, Izvor de apa-vie, Un Piparus viteaz, Un Piparus modern (poem
cvasiparodic, gen de epopee eroi-comica, in felul lui IonBudai-DeleanU) sunt fragmente dintr-o asemenea opera la
care poetul se gandea. La acestea trebuie sa adaugam Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Craiasa-zanelor, Braul
Cosanzenei, Cicoarea etc. Prin 1900, insa, vremea epopeilor era de mult apusa si traducatorul in romaneste al
Divinei Comedii si al Sacuntalei, trecand muntii spre tara, se lasa atras de alte aspecte ale vietii. Compune poezii
mai potrivite momentului istoric, intre care se numara Noi vrem pamant! si Doina, ori ciclul Cantece de vitejie.

In Nunta Zamfirei Cosbuc urmeaza pe Eminescu din Calin file din poveste, insa cu mijloace absolut proprii.
Originalitatea poemului-balada sta in vagul temporal si spatial, obtinut prin intrepatrunderea planului real cu cel
feeric, ceea ce duce la impresia permanentei nuntii, ca unul din evenimentele ce revin mereu in viata obstii. Nunta
Zamfirei este nunta sempiterna, abstracta si concreta totodata. Numele proprii insesi pentru ca de personaje in
intelesul obisnuit al cuvantului nu poate fi vorba sugereaza imprecizia basmului. Zamfira cea frumoasa icoana-ntr-
un altar s-o pui", este fata unui domn Sageata, foarte bogat, din nu se stie ce loc. Alesul ei este Viorel, un print din
nu se stie ce fund de Rasarit". La nunta participa toti craii multului rotund, cu nume foarte generice, determinate
de vagi atribute homerizante, alese anume pentru sonoritatea lor, care le situeaza la limita dintre satul romanesc
arhaic, abstract si basm: batranul Grui, cu Sanda si Ruxandra lui, Tintes, cel cu trainic rost, cu Lia lui, Bardes, cel
cu adapost prin munti salhui, cu Paltin-Crai, un Penes-iinparat, Mugur-Imparat in fine Barba-Cot, piticul si o
multime de principi falnici, omoratori de zmei, obisnuitii in basme feti-voinici, feti-frumosi si logofeti, regi barbosi,
cu sfetnicii lor invcchi{i in legi ctc. Li acestia se adauga taranii nasaudeni in haine somptuoase, cum nu intalnim in
alte parti ale tarii, de sarbatoare:

Si altii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n margarim! Ce fele dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi tesute-n
flori! Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-arginl.
Ceremonialul taranesc e tipic. Radvane cu miri, cu nanasi, cu socri mari escortati de feciori calari, se aduna la locul
de nuntit, la casa miresei:
Iar mai spre-amiezi, din departari Vazuru-s-a crescand in zari Radvan cu mire, si nanasi, Cu socri mari si cu
nuntasi, Si nouazeci de feciorasi Veneau calari.
Ca si povestitorul de basm, poetul declara a nu fi in stare sa descrie frumusetea miresei, o zana care iese insa
dinpridvoi; in intampinarea mirelui:
Un trandafir in vai parea: Mladiul trup i-1 incingea Un brau de-argint, dar toata-n tot Frumoasa cat eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot Cu mintea mea.
Nu lipseste nici vataful, adica maestrul de ceremonii al nuntilor taranesti, prezidand intalnirea tipica dintre mire si
mireasa si dand semn spre multime cu steagul:
Si ea mergand spre Viorel De mana cand a prins-o el, Rosind s-a zapacit de drag, Vatavul a dat semn din steag,
Si-atunci pornira toti sirag incetinel.
Urmeaza hora romaneasca, pe care rapsodul a prins-o in versuri de o tehnica perfecta neintalnita pana la Cosbuc
in prozodia noastra , pasul cazand pe cuvant spre a incanta, deopotriva, ochiul si urechea. Hora este mai mult lina
si usoara, solemna, ritualica, pentru ca se joaca in timp ce mirii se cununa:
Si-n vremea cat s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Sa joace-n drum dupa tilinci; Feciori, la zece fete, cinci, Cu
zdranganeii la opinci Ca-n port de sat.
Trei pasi la stanga linisor Si alti trei pasi la dreapta lor; Se prind de maini si se desprind, S-aduna cerc si iar se-
ntind, Si bat pamantul tropotind in tact usor.
Nu sunt uitate ospatul, un rau de vin" si un hotar intreg de mese, chiotele si cantecele care insotesc hiperbolica
petrecere, incat si soarele sta-n loc/ Ca 1-a ajuns si-acest noroc/ Sa vada el atata joc/ Pe-acest pamant". in sfarsit,
tipica pornire la joc a celor batrani:
Sunt greu batranii de pornit,
Dar de-i pornesti, sunt greu de-oprit!
Si s-au pornit barbosii regi Cu sfetnicii-nvechiti in legi Si patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit,si obisnuita urare
finala a lui Mugur-imparat:Cat mac e prin livezi, Atatia ani la miri urez! Si-un print la anul! bland si mic, Sa creasca
mare si voinic, Iar noi sa mai jucam un pic Si la botez!"

Nunta lui Cosbuc este nunta obsteasca, eveniment capital, ca nasterea si moartea, o ceremonie de neinlaturat, la
care se supune toata suflarea. De aceea el nu simte nevoia ca Eminescu in Calin de a contrapuncta reprezentarea
poetica printr-un tablou de natura, in vederea proiectiei cosmice. Poet al taranimii" prin excelenta, Cosbuc
vorbeste si canta anonim, in locul celor multi. Nunta Zamfirei este o nunta ca in basme si totodata o nunta ca
toate nuntile taranesti din toate timpurile si din toate locurile, foarte ceremonioasa, pentru ca la asemenea
intamplari taranii sunt foarte ceremoniosi, festivi, mirele si mireasa, socrii mari si toti participantii la solemnul
eveniment simtindu-se ca in oratii , pentru o clipa, personaje din povesti. De aici viziunea hiperbolica a petrecerii
de patruzeci de zile-ntregi" si dorinta de a mai petrece inca si la botez", pentru ca nunta e facuta in scopul
procrearii. Realismul" insa nu este de gasit, deoarece poetul, confundat cu psihologia taraneasca a nuntii, se misca
in plina indeterminare festiva si feerica. Un alt nasaudean si la putini ani dupa Cosbuc Liviu Rebreanu, in Ion,
infatisa hora si nunta cu totul intr-alt chip, pentru ca va vorbi de o anumita hora si de o anumita nunta. Si totusi
cele doua reprezentari nu sunt incompatibile. Deosebirea vine din metoda si viziune, din unghiul in care ochiul
artistului se situeaza. in genul sau, Cosbuc e un maestru.

Sfortarea lui poetica, incununata de succes, este de a nu iesi din marginile viziunii taranesti. Sageata, tatal
Zamfirei, este necesar sa fie numai bogat spre a putea sustine o nunta ca aceea. Frumusetea miresei este
conventionala, taraneasca, cu mers istet", cu trupul nalt, cu parul cret", cu un brau de-argint", incins peste
mijlocul mladiu". Copilele de imparat" sunt frumoase si intrulpi" (trupese, aratoasE), cu ochi sireti ca cei de vulpi,/
Cu rochii scurte pana-n pulpi,/ Cu par buclat". Flacaii-printi poarta coifuri cu vulturi ca granicerii nasaudeni de
odinioara si, calari pe cai, pozeaza pentru circumstanta:Voinicii cai spumau in salt; Si-n creasta coifului inalt Prin
vulturi vantul viu vuia, Vreun print mai tanar cand trecea C-un brat in sold si pe prasea Cu celalalt.

Fara profunzimi, pentru ca nu sunt cerute de tema acestei poezii obstesti, Nunta Zamfirei ramane o capodopera a
genului, prin extraordinara potrivire a mijloacelor, prin cadenta verbului, prin sententiozitatea frazei impecabil
ritmate, incarcata de specificul national al limbii, cunoscuta de poet intr-un mediu taranesc arhaic ca si Humulestii
lui Creanga cu datini si ritualuri nestramutate.

Fireste, Cosbuc nu este Creanga si, ici-colo, intalnim cate o intromisiune culta, precum in versul: Toti craii multului
rotund" sau cate o comparatie abstracta neconcludenta, aparuta in torentul de rime: Frumoasa ca un gand razlet".
in rest, insa, cuvintele populare si expresiile ocupa tot spatiul expunerii, intr-o oralitate festiva potrivita cu
imprejurarea:

Sageata avea o fata fata lui/ Icoana-ntr-un altar s-o pui". Ea a fost petita" de toti cati au trecut pragul" casei. Fata
s-a-ndragit" de alesul" ei pentru ca acesta i-a fost menit". Vestea nuntii, cuvantul, s-a pornit din vecini" si
imparatii" din patru margini de pamant s-au ridicat" si s-au incins" in purpura, iar doamnele lor au grabit" sa se
gateasca dinadins".

Cand s-a implinit ajunul zilei de nuntit", radvanele trosneau de crai" si coborau pe poteci de plai". Paltin-Crai
starostcste" (spune oratia de nunta), treascurile" (pustile, tunurilE) suna, felele si flacaii joaca dupa tilinci" (triscE)
cu zdranganeii la opinci", iar craiesele" stau la masa alaturea cu ghinararii de neam strain". Piticul Barba-Cot sare
intr-un picior de nu-si da rand", si Mugur-imparat inchina" cu paharul plin". in orice vers, in orice intorsatura
sintactica, impresia de oralitate taraneasca (repetam: nu cea de toate zilele, ci una festiva, potrivita cu sarbatoarea
si costumatia bogata) ne intampina numaidecat.

Cosbuc, cel care a tradus Divina comedie in exact acelasi numar de silabe cate are originalul, este un versificator
desavarsit, egalat poate numai de Toparceanu in poezia noastra. Sistemul metric si al rimelor serveste de minune
scopuli urmarit in Nunta Zamfirei. De la schema:

Cosbuc nu se abate decat o singura data pe parcursul poeziei si atunci foarte usor, pentru a sublinia o exclamatie,
in versul 1, strofa a IlI-a (El, cel mai dragi El a venit!"). Rima ramane cu consecventa pe silaba accentuata dupa
schema a a b b b a. S-ar parea ca frumusetea acestor versuri sta in virtuozitate, in marea consecventa pe care
poetul si-o impune in prozodie, ca la clasici. Si totusi pericolul monotoniei ca si in poezia populara autentica, unde
conventia ritmica este impusa si se subintelege este cu desavarsire exclus. Aceasta pentru ca poetul manuieste cu
atata abilitate reprezentarile, incat imaginatia cititorului (mai bine am zice a ascultatorului, pentru ca oralitatea
limbii face ca poezia sa fie auzita ca recitata de pe scena de un actoR) este surprinsa in mod diferit de fiecare
data. De alta parte, formatiile sintactice sunt atat de ingenios construite, gasite in vorbirea populara, incat dau
impresia ca ele impun schema prozodica, poetul scuzandu-se parca (asemenea starostelui care pronunta oratiile
de nunta) de a nu se putea exprima decat in cadentele si in rimele acestea, care vin din afara conditiei lui, pentru
ca sunt in uzul comun. Aliteratiile-onomatopee se asaza firesc sub accente: Si-n vremea cand s-au cununat/ S-a-
ntins poporul adunat /Sa joace-n drum dupa tilinci / Feciori, la zece fete, cinci/ Cu zdranganeii la opinci/ Ca-n port
de sat./ / Trei pasi la stanga linisor/ Si alti trei pasi la dreapta lor/ Se prind de maini si se desprind,/ S-aduna cerc
si iar se-ntind / Si bat pamantul tropotind / in tact usor." Inversiunile insesi foarte numeroase » cad firesc sub
accent, functiunea lor principala fiind cea stilistica, incat cutare strofa poate fi transcrisa, sub forma de proza, fara
nici o pierdere: Iar mai spre-amiazi, din departari, vazutu-s-a crescand in zari radvan cu mire si nanasi, cu socri
mari si cu nuntasi, si nouazeci de feciorasi veneau calari. Si ca la mandre nunti de crai icsit-a-n cale-alcs alai de
sfetnici multi si mult popor, cu muzici multc-n fruntea lor si drumul tot era covor de flori de mai."

Dar cel mai mare mestesug al lui Cosbuc consta in ingenioasele rejeturi de la un vers la altul, facute cu o mare
naturalete, fara ostentatie, chiar fara aerul ca intampina dificultati, desi aceste dificultati exista, data fiind
scurtimea versului si rigoarea metrica. Nici nu ar fi nevoie sa citam pentru ca in afara de exclamatii si acelea rare
precum: El, cel mai drag! El a venit!" (v. 1, strofa a IlI-A) nici unul din versurile poeziei nu consuma o unitate
sintactica completa. Astfel, predicatul sta in versul 1, iar subiectul in versul 2: si-atunci din tron s-a ridicat/ Un
imparat dupa-imparat" (strofa a Vi-A); temporala in versul 1, coordonata ei in versul 2, principala in versul 3,
atributele subiectului in versul 4: Iar cand alaiul s-a oprit/ Si Paltin-Crai a starostit, / A prins sa sune sunet viu. /
De treasc si trambiti, si de chiu" (strofa a XV-A) si asa mai departe. De cel mai mare efect este cuplul de doi iambi
(ws./---0 care constituie versul 6, construit absolut intotdeauna prin rejet: ghinarari / De neam strain", atata joc
/Pe-acest pamant" / Si feti-frumosi / si logofeti", ntr-un picior /De nu-si da rand", Zile-ntregi/ Au tot nuntit", care
dau poemului o miscare molcoma si apasata totodata, ritmata puternic, ca spre a sublinia caracterul permanent si
rotativ al fenomenului nuntii si horei stramosesti.

Avand un puternic caracter popular si national, intr-o limba romaneasca impecabila, accesibila oricui, Nunta
Zamfirei a devenit o poezie scolara, de manual, precum Cea din urma noapte a lui Mihai cel Mare de Bolintineanu
sau Penes Curcanul de Vasile Alecsandri. S-ar parea ca analiza ei nu intampina dificultati. insa pe asemenea poezii
clasice colbul scolii s-a asezat prin traditie si exegetul trebuie sa-1 inlature revenind la modul genuin in perceperea
lor, incadrandu-le la locul lor firesc in istoria literara, spre folosul cultivarii gustului pentru frumos al noilor
generatii.