Morgenstimmung

de Tudor Arghezi
Analiza literară

 Inclusă în volumul de debut, „Cuvinte potrivite”(1927), poezia

este considerată drept una dintre cele mai importante realizări
artistice ale lui T.Arghezi, devenind un reper fundamental în
studiul eroticii argheziene, alături de „Cântare”, „Melancolie”,
„De-abia plecaseşi” şi mai ales de „Psalmul de taină”, dedicat
Paraschivei, o „Cântare a Cântărilor” care sintetizează viziunea
poetică asupra Erosului şi a Femeii
 „Departe de a fi tentaţie pasageră, imaginarul erotic se
prefigurează şi se instituie ca teritoriu substanţial şi durabil,
având o problematică încă nebănuit de complexă şi o existenţă
subtextuală foarte bogată în atitudini şi reflexe, ispititoare la o
analiză cu răbdare spre a percepe în palpitaţiile de adâncime ale
textului o ipostază a fiinţării în şi prin operă a eului creator[...]
Avatarurile imaginarului erotic sunt, în fond, dovadă a
năzuinţei creatorului de a soluţiona în felul său ecuaţia
existenţială şi transcriu un model de realizare a relaţiei poetului
cu lumea.”(Ilie Guţan, T. Arghezi (Imaginarul erotic),
Ed.Minerva, Bucureşti, 1980)
 Elegie erotică, meditaţie asupra Erosului ca principiu
unificator, regenerator şi creator dar şi asupra destinului
Creatorului însetat de absolut
 Titlul poemei, traductibil din germană, în sens propriu, prin
„dispoziţie de dimineaţă”, şi în sens figurat prin „stare aurorală,
revelaţie” aşază textul sub pecetea ambiguităţii, argumentată
încă din incipit.
 Astfel se disting: un nivel literal al receptării poeziei, care poate
fi citită drept un poem ce evocă invazia sentimentului erotic în
viziune argheziană şi un nivel al semnificaţiilor profunde,
literar, simbolic, în care opera se deschide”unei serii virtual
infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele făcând opera să
retrăiască potrivit unei perspective, unui gust, unei execuţii
 personale”(Umberto Eco, Opera aperta). Cel de-al doilea nivel
poate implica o perspectivă biografică şi una mitic-arhetipală,
precum şi raportarea la creaţiile amintite mai sus
 Deschisă la nivelul semnificaţiilor şi închisă prin structură
poematică, această creaţie este ilustrativă pentru conceptul de
matrice tematică, în sensul de idee fundamentală, stilizată la
un nivel maxim de abstractizare, care poate fi decriptată prin
mai multe interpretări posibile
 Discursul poetic se structurează:
 dual, pe opoziţia dintre doi termeni TU şi EU, între care
intervine CÂNTECUL, ca mod de împăcare a
contrariilor(coincidenţia oppositorum)
pe un scenariu epic ce urmăreşte metamorfoza eului sub
imperiul insinuarii, apoi a asaltului „făpturii”, precum şi spaima
abia reţinută în faţa efectului acestei aventuri a fiinţei
pe o succesiune de evenimente ordonate prin gradaţie şi prin
alternanţa cauză-efect, susţinută prin paralelism :
I .Tu ţi-ai strecurat cântecul în
mine
[.........]
II. Cântecul tău a umplut
clădirea toată
[.........]
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a
rămas descuiată.
III. Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul şi degetul
tău cel mic
Şi-întreaga ta făptură,
aproape.
IV. Cu tunetul se prăbuşiră
şi norii
[………]
 ...Mi-s şubrede
bârnele, ca foile florii.

 Compoziţional, discursul liric se structurează pe o serie de

opoziţii, relevabile :
 la nivelul instanţelor poetice : EU (în ipostaza unei
claustrări voite, încercând să-şi conserve integritatea
în faţa agresiunii crescânde şi inevitabile a factorului
opus) şi TU (femeia-cântec, menită să-l redea vieţii)
 La nivel lexical, prin seriile nominale şi verbale
corespunzătoare lui Tu şi Eu şi confruntate la nivelul
fiecărei strofe :

TU
EU(mine)
Secv.poetică Nominal Verbal
Nominal Verbal

I. cântec strecura
fereastra sufletului (se) deschide
II. cântec umple
clădire rămâne
« lavandă sonoră »
« mânăstire »
III. cântec
deget săpa
făptură
IV. tunet prăbuşi
încăperea
vijelie aduce
(universului închis) fi

bârnă
dumicare vaporoasă
 cânta ........................................................
............ auzi
nedespărţit
în bolţi
TU-de jos
EU-de sus
- din vieţi
-din morţi

După cum se poate observa la nivel nominal, seria lui

TU, cu excepţia substantivelor deget şi făptură, aparţine unei sfere
semantice a sonorităţii, pe când seria reprezentând termenul EU
implică ideea de claustrare, de recluziune.Verbele se grupează în
două sfere de semnificaţie, de asemenea: cele corespunzătoare seriei
TU indică acţiunea, iar cele asociate seriei EU se caracterizează prin
nonacţiune, pasivitate.
 Ipostazele eului liric:
o Ipostază poetică a însinguratului, retras în afara
lumii, atitudine care poate fi un reflex al „substratului
antropologic”(Adrian Marino).
o Ipostază a „omului tipic arghezian, monadă
solitară, ermetic închisă”(N.Balotă)
o Surprins într-un moment auroral,într-o stare de graţie,
eul contemplă metamorfoza propriei fiinţe sub
imperiul insinuării, iar mai apoi a agresiunii stihiale a
unui divin cântec, care îl redă vieţii şi-i inoculează
regretul şi poate teama de a nu mai putea reveni la
condiţia iniţială
o Spirit dilematic. Aparţinând unei familii de spirite
marcate de alteritate, Arghezi nu-şi poate depăşi
condiţia de ascet pe care orice abatere de la traseul
firesc ar putea să o perturbe, poate ireversibil.
Fascinat iremediabil de marile mistere, spiritul
 arghezian refuză împlinirea pământească, pentru ca nu
cumva „învieţuirea” să-i domolească setea de absolut.
 Ipostazele eroinei lirice:
o Fiinţă eterică, imaterială, forţă universală şi
omniprezentă, care se manifestă ca şi cîntec,
umplând mânăstirea-suflet a eului de o armonie
inefabilă, dar aducând cu sine şi vijelia care îi
„şubrezeşte” clădirea, îi dă sentimentul
fragilităţii(„ca foile florii”) şi neliniştea
metafizică în faţa necunoscutului
o Femeia (arhetip) care „e nu numai în realitatea
pământească, peste care trăieşte în general şi
divinitatea. Ea e omniprezentă în tot marele şi
mai micul trecut al făpturii”(Femeia, în Gazeta
literară,an XIV, nr 10). Imagine a matricei
originare, femeia dă viaţă bărbatului şi îi poate
schimba sensul existenţei, mijlocind revelaţia
asupra propriei fiinţe
o Femeia-cîntec, arhetip al feminităţii, ideal de
armonie şi vitalitate opus haosului din care venea
ca existenţă concretă şi răceala, imobilitatea
lumii metafizice „de sus”, „din morţi”, din
care „sosea” spiritual.
o Simbol plurivalent, principiu cosmogonic şi
cosmologic, prin raportare la ideea începutului şi
a revelaţiei pe care o produce: Iubita,
Iubirea,Creaţia(Muza), obsesia Capodoperei mult
visate a cărei prezenţă vitalizează, mobilizează
spiritual şi metamorfozează fiinţa
o Emblemă a Erosului ca principiu cosmogonic,
regenerator, creator, căci „Scrisul, ca şi
dragostea, e poezie”
 Etapele aventurii erotice, cu efecte în plan existenţial,
structurează discursul liric în cinci secvenţe poetice, organizate
 gradat, ca momente ale unei revelaţii petrecute într-un timp şi
spaţiu simbolice.
Poemul surprinde momentul întâlnirii mistice cu o fiinţă
nerevelată, manifestată senzorial, ca şi „cântec”. El se deschide
greu neiniţiaţilor, pentru că, pe de-o parte, sensurile fiecărei
strofe/secvenţe poetice se revelează abia în urma lecturii integrale,
reluate şi fixate prin identificarea câmpurilor semantice care
servesc aceleiaşi idei, şi pe de altă parte, interpretarea nu poate fi
validă în lipsa descifrării simbolurilor care concentrează viziunea
poetică.
Mânăstirea:

Loc de recluziune spirituală, mânăstirea

reprezintă un spaţiu sacru, purificat, în care se
refugiază deopotrivă monahul, cărturarul sau
cel care se pregăteşte să treacă în nefiinţă.
Apare deseori în literatură ca simbol
hierofanic, loc mântuitor şi punte spre
sacralitate, univers misterios, asociat
epifaniilor.

“Cântul este simbolul
cuvântului care leagă puterea
creatoare de creaţia sa, în felul
în care care cuvântul îşi
recunoaşte dependenţa în
calitate de creatură şi o
exprimă prin bucurie, adoraţie
sau implorare. Este suflul
fiinţei create, care răspunde
suflului creator” (Dicţionar de
simboluri, Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant, vol.I,
Bucureşti, Ed. Artemis, 1995)
“Considerat vehicul al
mesajului sacru, cântecul
permite o receptare emoţională
completă, căci, între arte,
muzica are rolul privilegiat de
a se adresa direct sufletului.
Pentru că fascinează şi este
adesea purtătorul unor
simboluri pe care numai cei
iniţiaţi le pot descifra, este
asociat iubirii, şi, la fel ca ea,
constituie un mod de
comunicare cu divinitatea.”(
Dicţionar de teme şi simboluri
din literatura română, Doina
Ruşti)
„Dragostea este descoperirea
unităţii vieţii.[...] Astfel, fuziunea
totală implică acceptarea morţii. Fără
moarte, viaţa noastră pământeană nu
este viaţă. Dragostea nu învinge
moartea, dar o integrează
vieţii.”(Octavio Paz, Dubla
flacără.Dragoste şi erotism, Bucureşti
, Editura Humanitas,1998
“ În ciuda aparentei lejerităţi a
decodificării-în registru erotic-
identitatea acestui Tu ce deschide şi
închide poemul rămâne în unghiul de
umbră[…]. Este însăşi forma fără
formă a himerei, figura Ispitei, a
destrămării[…]. O imagine de
necuprins într-o unică, rotundă şi
limpede identitate: prezenţă feminină,
corporală, dar şi conceptuală,
materială cât şi ideală, demonică şi
angelică, pentru a condamna la
libertate încăperea universului
închis…”(Dan C. Mihăilescu,
Întrebările poeziei, Bucureşti, Cartea
Românească, 1988
 Este momentul în care iluzia, visul, ispita capătă
materialitate(sonoră) prin cântecul care „se strecoară”, se insinuează
în fiinţa celui însetat de absolut. „Lavandă sonoră”, cântecul
reuneşte principiile armoniei universale, surprinse printr-o imagine
sinestezică de o sensibilitate aparte. Clipa are reverberaţii
cosmogonice şi mitice, prin conotaţiile imaginii artistice. „Marea
întâlnire”se consumă „într-o după-amiază”, moment al zilei de
tainică linişte, „imagine a eternităţii surprinsă în mersul
ei”( Dicţionar de simboluri, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant),
nedeterminat cronologic(dar fundamental în plan existenţial, pentru
că fiinţa rememorează această stare de graţie), ceea ce sugerează
spontaneitatea şi caracterul involuntar al percepţiei dar şi sacralitatea
apariţiei manifestate senzorial. Intruziunea e imposibil de evitat, iar
fiinţa eterică invadează întreaga mânăstire - sufletul: “Cântecul tău a
umplut clădirea toată/Sertarele, cutiile, covoarele/Ca o lavandă
sonoră”. Lipseşte orice gest al împotrivirii, aşa cum se întâmplă în
“Cântare”: M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/În umbra
lunii albe, cu lancea naltă ruptă…”, pentru că sufletul e avid de
armonie şi frumuseţe, păstrând, fie şi pentru o clipă, savoarea
inefabilă a ispitei. Dar iluzia se materializează brusc în “făptură”
care “sapă, cu cântecul” şi “pipăie, cu degetul cel mic, mierlele pe
clape”. Săparea, ca gest ritualic, e întâlnită şi în poezia “Între două
nopţi”, în primul vers: “Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie”,
având sensul simbolic al unei căutari de sine semnificate prin
intermediul gestului propriu-zis, prin signaletica “lopeţii
tăioase”(raţiunea, lama tăioasă a minţii) şi prin simbolul “odăii,
spaţiu al interiorităţii, cu sens apropiat celui al “mânăstirii”. Cântul
îşi croieşte aşadar cărarea în “universul închis”, înspre conştiinţă,
năzuind la contopirea deplină. Acum se produce o dublă
metamorfoză, accentuată prin procedeul gradaţiei care structurează
discursul liric: cântecul este receptat acum ca tunet, vijelie, care
destabilizează,”şubrezeşte” bârnele mânăstirii dar care, paradoxal,
aduce cu el, în această nouă ipostază, “cocorii, albinele, frunzele”,
adică viaţa. Cea de a doua mutaţie se petrece în planul fiinţei:
edificiul sufletului-mânăstire se clatină („Mi-s/ şubrede bârnele, ca
foile florii”) iar revelaţia marchează momentul cunoaşterii de sine,
prin acceptarea metamorfozei; contemplaţia se transformă în
introspecţie, iar Erosul mijloceşte, ca principiu unificator, prin
cunoaşterea de sine şi prin cunoaşterea celuilalt („Eu veneam de
sus, tu veneai de jos/Tu soseai din vieţi, eu soseam din morţi”)
contopirea celor doi. Ca act fundamental pentru destinul individual,
anamneza face posibilă recuperarea trecutului (timpul verbal
predominant este trecutul) şi recunoaşterea rădăcinilor celeste ale
fiinţei. Actul „dumicării vaporoase”, inefabile, antrenează întreaga
fiinţă şi devine o sugestie a refacerii cuplului originar(ultimă,
sublimă şi indestructibilă unitate născută din contradicţie,
textualizată prin lexemul „nedespărţit”) şi a recuperării stării
paradisiace („în bolţi”), obsesie ancestrală a fiinţei.
Ultima strofă a poemei: ”De ce-ai cântat? De ce te-am
auzit?/Tu te-ai dumicat cu mine vaporos- /Nedespărţit – în bolţi./Eu
veneam de sus, tu veneai de jos./Tu soseai din vieţi, eu veneam din
morţi.” se distinge prin prezenţa interogaţiei care fragmentează
discursul liric, aşază textul într-o inedită cheie de lectură şi provoacă
la căutarea unui alt sens al aventurii ontice. Refacerea unităţii
originare, descoperirea sacrului şi recuperarea naturii divine a
individului prin Eros (androginie) reprezintă, în cele mai multe
creaţii literare atingerea unui absolut al fiinţei, ce deschide calea
către perfecţiune şi eternitate. „A deveni unul singur este ţelul vieţii
omeneşti”, dar androginia ,”ca semn al totalităţii, apare atât la
începutul, cât şi la sfârşitul lumii”. (Dicţionar de simboluri, Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, vol.I, art. androgin, pag. 97).
În „Morgenstimmung”, după cum se poate vedea, acest ideal,
odată atins, melancolizează fiinţa şi provoacă regret, iar această
insolită atitudine ar putea fi explicată prin raportare la definiţia de
mai sus. Mobilizând spiritual şi creator, „ieşirea în lume” aduce cu
sine schimbarea sensului existenţei şi, ca orice schimbare a unui
destin asumat, rectiliniu, ca orice început - sau sfârşit, debusolează,
induce dilema asupra a ceea ce va urma. Spirit neliniştit, Arghezi nu-
şi poate înfrânge setea de absolut pe care orice abatere de la traseul
firesc ar putea să o perturbe, poate ireversibil. Fascinat iremediabil
de marile mistere, spiritul arghezian refuză împlinirea pământească,
pentru ca nu cumva „învieţuirea” să-i domolească setea de absolut.
„Mi-am stăpânit pornirea idolatră/Cu o voinţă crâncenă şi rece/Căci
somnul tău nu trebuie să-nnece/Sufletul meu de piscuri mari de
piatră” declară cu fermitate poetul, recuzând un alt tipar existenţial.
Orice experienţă de acest gen e sortită eşecului, cu toată participarea
pe care o implică. Dilema va stărui până la final, când poetul, în
amurgul vieţii, se întreabă: „dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt
fericit?”. Fericirea este iluzorie, şi prin urmare, ca şi Hyperion, va
permanentiza în „lumea lui, nemuritor şi rece”.