Politica marilor puteri în

secolul XXI
 Politica marilor puteri în secolul XXI
Dezordinea multipolară

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, SUA au preluat rolul de putere

supremă a lumii. Privind înapoi, acest moment a fost scurt. În calitate de cea mai
mare putere a lumii, SUA au invadat Irakul – dezvăluind tuturor ideea unei lumi
guvernate de puterea şi principiile unei singure naţiuni. Încercările de a gestiona
conflicte ca cel dintre Israel şi Liban se confruntă cu un labirint de relaţii cauză-
efect între numeroase ţări şi agenţi non-statali. În prezent, lumea se confruntă cu
ascensiunea unor ţări ca India şi China, cu revigorarea altora (Rusia), cu tehnologii
care ajută terorismul, cu diminuarea resurselor de apă şi petrol, cu influenţa mass-
media globale şi cu puterea în creştere a multinaţionalelor, a organizaţiilor non-
guvernamentale şi a grupurilor religioase. Un efort coordonat şi o ordine mondială
sunt necesare, pentru a putea rezolva multitudinea de influenţe concurente.
Disputele influenţelor multipolare ar putea fi temporare sau s-ar putea să anunţe un
viitor sumbru, în care ne vom aminti cu nostalgie de zilele în care superputerile
reuşeau să păstreze stabilitatea.
S-a creat astfel o dezordine multipolară a lumii. Statul Israel este în război
cu Hezbollah, dar nu şi cu statul Liban. Statul libanez nu îşi poate controla propriul
teritoriu. Iranul influenţează puternic Hezbollahul, dar nu îl controlează.
Satisfăcută de succesul la summitul G8 din Sankt Petersburg, Rusia probabil
că nu are relaţii mai strânse cu nici una din puterile G8 decât cu Siria (căreia îi
furnizează armament) şi Iranul. China este şi ea prezentă acolo, ca şi principalele
puteri europene – care încă o dată se dovedesc incapabile să se comporte ca o
adevărată Uniune Europeană. SUA au cea mai puternică forţă armată din lume, şi
cum o folosesc? Ca să-şi evacueze cetăţenii din Liban. Dacă SUA vor reuşi să
medieze un acord de pace, va fi doar printr-o diplomaţie multilaterală complexă.
 Aşadar, bun-venit noii dezordini multipolare – şi adio minutului unipolar de
aparentă supremaţie incontestabilă a Americii ! “Minut” se dovedeşte un termen
corect: un episod scurt între vechea lume bipolară şi începutul noii lumi
multipolare a secolului XXI. Această nouă multipolaritate este rezultatul a cel
puţin trei curente.
Primul, şi cel mai cunoscut, este ascensiunea sau revirimentul altor state,
- China, India, Brazilia, revenirea Rusiei - ale căror resurse de putere concurează
cu cele ale puterilor recunoscute din Vest.
Al doilea este puterea în creştere a actorilor non-statali. Aceştia sunt
foarte diferiţi ca tipologie, de la mişcări ca Hamas, Hezbollah şi Al-Qaeda, la
organizaţii non-guvernamentale ca Greenpeace, de la mari companii energetice şi
farmaceutice la regiuni şi religii.
Un al treilea curent implică modificări în însăşi structura puterii.
Progresele făcute în tehnologiile cu potenţial de violenţă permit unor grupuri foarte
mici de oameni să pună probleme unor state puternice recunoscute, fie intrând cu
un avion în clădirea World Trade Center din New York, prin lansarea unei rachete
spre Haifa, prin atacarea armatei americane în Irak, prin explozii la metroul
londonez sau împrăştiind gaz sarin în reţeaua de metrou din Tokyo.
Progresele în tehnologia informaţiei şi mass-media globalizate înseamnă că
cea mai puternică armată din istoria omenirii poate pierde un război nu pe un teren
de bătălie însângerat, ci pe terenul de luptă al opiniei publice mondiale. Dacă ne
uităm la scăderea abruptă a popularităţii SUA începând din 2002, măsurată de
sondaje de opinie Pew Global Attitudes în ţări tradiţional favorabile
Washingtonului, putem susţine că acest lucru s-a întâmplat şi Statelor Unite.
Efectul net al acestor curente foarte diferite este reducerea puterii relative a statelor
occidentale recunoscute, şi în special a SUA. Puţin observată în mare parte a lumii
şi mascată de o retorică războinică permanentă, administraţia Bush s-a adaptat de
fapt la această realitate în al doilea mandat al preşedintelui. Începând cu 2005, într-
o abordare concepută de Rice, SUA i-a vizat nu doar pe ceilalţi doi membri ai
"axei răului", Iranul şi Coreea de Nord, ci şi majoritatea celorlalte provocări,
printr-o diplomaţie multilaterală - deşi întotdeauna accentuând faptul că opţiunea
folosirii forţei rămâne deschisă.
Această abordare a fost subminată de concentrarea uriaşă de timp şi resurse
în Irak şi de reticenţa de a se angaja în negocieri directe bilaterale cu regimuri
ticăloase ca cel din Iran, dar cu siguranţă politica externă americană din 2008 este
foarte diferită de cea din 2003, când a început războiul din Irak. Coreea de Nord
testează rachete capabile să transporte focoasele nucleare pe care deja le produce?
Washingtonul spune: reveniţi la convorbirile în şase! Iranul îşi reia programul de
îmbogăţire a uraniului? Washingtonul spune: vă vom duce în faţa ONU! Hezbollah
lansează rachete spre Israel? Washingtonul spune: a venit timpul diplomaţiei!
Vorbind cu căldură despre multipolaritate, în 2003, Jacques Chirac făcea două
afirmaţii: lumea este multipolară, şi asta e bine. Afirmaţia nr. 1 s-a dovedit corectă.
Afirmaţia nr. 2 încă nu s-a confirmat. În primă fază, contează foarte mult dacă
avem o ordine multipolară sau o dezordine multipolară. Ordinea este o valoare
importantă în relaţiile internaţionale. Ea împiedică pierderile de vieţi omeneşti.
În prezent, ne confruntăm cu o dezordine multipolară şi nu este clar ce formă ar
putea avea o nouă ordine multipolară. De-a lungul istoriei, ascensiunea unor noi
puteri, care îşi căutau o poziţie proprie, a sporit şansele apariţiei violenţelor. La fel
contestarea autorităţii în interiorul graniţelor unui stat.
Oamenii îşi doresc o lume de state democratice, iubitoare de pace, care
respectă drepturile omului şi acţionează prin alianţe şi organizaţii internaţionale în
cadrul juridic internaţional. Imaginaţi-vă 192 de Canade. Unele din puterile în
ascensiune se potrivesc acestei viziuni: Canada şi Australia, de pildă, ale căror
resurse naturale le vor spori importanţa în viitor; dar şi, într-o măsură mare, India
şi Brazilia. China şi Rusia categoric nu se potrivesc, şi nici mulţi dintre actorii non-
statali care contează în politica internaţională de astăzi.
Henry Kissinger a sugerat că geopolitica Asiei în secolul XXI s-ar putea
asemăna cu cea a Europei în secolul al XIX-lea, cu marile puteri întrecându-se
pentru supremaţie, folosind războiul ca pe o continuare a politicii prin alte
mijloace. Dar s-ar putea să fie mai rău. S-ar putea să fie acest gen de rivalitate între
marile puteri la scară mondială, plus teroriştii. Plus corporaţiile. Plus comunităţile
religioase transnaţionale. Plus ONG-urile internaţionale.
Nu sugerăm că aceşti actori ar fi echivalenţi din punct de vedere moral; dar
ceea ce au ei în comun este că nu se potrivesc perfect într-o ordine mondială a
statelor.
Ceea ce am văzut în 2006 de-a lungul frontierei dintre Israel şi Liban ar
putea fi doar începutul. Cu Tony Blair o amintire şi prezenţa americano-britanică
în Irak redusă la o valoare simbolică, s-ar putea să ne amintim de avertismentele
lansate cândva de Blair — atras atât de nefericit în războiul din Irak — despre
pericolul implicat de armele de distrugere în masă, terorism şi state eşuate.
Proliferarea nucleară — proliferarea armelor de distrugere în masă în
general — este unul din cele mai mari pericole ale timpurilor noastre. Este de
aceeaşi scară cu pericolul încălzirii globale şi la fel de greu de rezolvat. Mi se pare
credibil să spunem că pericolul războiului nuclear este mai mare în această
perioadă decât oricând – poate cu excepţia crizei rachetelor din Cuba din 1962,
deşi scara unei conflagraţii probabile este mult mai mică. Cine e pregătit să parieze
că nu vom avea o rachetă nucleară lansată la nervi în următorii 10 ani? Eu nu.
Dumneavoastră? Aşa că ar trebui să avem grijă ce ne dorim. În principiu,
multipolaritatea este un progres faţă de unipolaritate din acelaşi motiv pentru care
este înţelept să avem o diviziune bine definită a puterilor într-un stat democratic.
Dar este un progres doar dacă apare ca o versiune a ordinii liberale – şi ambii
termeni “ordine” şi “liberală’ au aceeaşi importanţă.

Bibliografie:
http://www.cadranpolitic.ro
H.Kissinger, Diplomaţia