Sunteți pe pagina 1din 18

INTRODUCERE

Plecăm în abordarea acestei teme de la realitatea de netăgăduit că misiunea are şi


o dimensiune pnevmatologică, sacramentală şi sobornicească. Misiunea este o parte a
naturii Bisericii. Cuvântul grecesc „biserică”, ecclesia are tocmai acest sens de adunare a
poporului lui Dumnezeu, ca un semn şi o manifestare a Împărăţiei. Venirea şi înnoirea
Duhului Sfânt este un dar permanent care face parte din Biserică şi este o realitate
vizibilă şi în Sfânta Liturghie, în Sfintele Taine, în cultul şi rugăciunea Bisericii.
Misiunea creştină din perspectivă ortodoxă este centrată pe participarea liturgică
pentru că de acolo îşi trage seva şi se întregeşte cu alte forme de acţiune creştină ca:
predica, publicaţiile ortodoxe, educaţia religioasă, mişcările de tineret, activitatea socială,
reînnoirea vieţii monahale.
În Liturghie noi trăim o Parusie continuă, trăim prezenţa reală a lui Hristos,
intrăm în pregustarea Împărăţiei. De aceea, Liturghia nu trebuie să fie limitată la
celebrarea în Biserică, ci trebuie să fie continuată în viaţa credinciosului. Este ceea ce a
fost denumit „Liturghie după Liturghie”. Din perspectivă ortodoxă, eficacitatea mărturiei
creştine depinde de autenticitatea comuniunii în Biserică. Capacitatea creştinilor de a
arăta lumii lumina Împărăţiei este proporţională cu gradul în care ei primesc această
lumină în contact cu dumnezeiasca Liturghie. Pentru a putea primi lumină şi pace, trebuie
ca vasul să fie pregătit prin străduinţa fiecăruia.
Numai astfel misiunea Bisericii devine o expresie a iubirii intra-trinitare, iar
credinciosul ortodox are ce să împărtăşească semenului său şi se raportează corect la
acesta. Liturghia este în acelaşi timp şi misiune fiindcă ,,comuniunea trupească şi
sufletească cu Dumnezeu şi cu semenii se realizează atunci când credincioşii se
împărtăşesc din acelaşi Potir”1
Misiunea este o realitate inter-subiectivă care uneşte misiologi, misionari şi
persoanele pentru care cuvântul lui Dumnezeu lucrează şi este actual. Predicarea,
cateheza, liturghia, pastoraţia sau diaconia sunt în relaţie cu misiunea. Teologia nu are
altă raţiune de a exista decât aceea de a acompania Missio Dei. În acest context
,,repunerea în valoare a caracterelor esenţiale ale cultului şi liturghiei este o necesitate
absolută pentru misiunea de azi”2
1
Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 44.
2
Ibidem, p. 48.

1
Şi dacă mai nou se foloseşte sintagma „Liturghie după liturghie" aceasta înseamnă
că ceea ce auzim şi învăţăm la biserică trebuie să aplicăm şi în afara spaţiului liturgic. Ori
ce auzim mai frecvent la biserică decât să ne iubim unii pe alţii, ,,dragoste care se
concretizează prin atitudinea şi faptele bune care le arătăm pentru cei săraci şi pentru toţi
cei ce au nevoie de ajutor”3

CAPITOLUL I
Locul Liturghiei în misiune

Locul Liturghiei în misiune reprezintă un element crucial al misiunii ortodoxe.


Deoarece: „Liturghia este cheia înţelegerii ortodoxe a Bisericii şi de aceea importanţa
Liturghiei pentru înţelegerea ortodoxă a evanghelizării nu poate fi trecută cu vederea”4.
Aceasta pentru că Biserica este parte a mesajului, nici o formă de evanghelism sau
misiune nu ar trebui să aibă loc „fără o referire la existenţa ei spirituală şi sacramentală”5.
Astfel, misiunea Bisericii Ortodoxe se subscrie unei „eclesiologii euharistice”6.
Cuvintele teologului K. Rose mărturisesc acest lucru: „Ca Biserică a luminii Învierii şi a
3
Valer Bel, Propovăduirea Evangheliei, în Studii Teologice, (1998) nr. 1-2, p. 65
4
Pr. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 248.
5
Ibidem, p. 245.
6
Ibidem, p. 247.

2
Sfintei Liturghii – Biserica Ortodoxă – îşi vede ca principală sarcină luminarea păgânilor
care vor primi lumina lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie. Manifestarea majoră a
activităţii misionare a Bisericii Ortodoxe este celebrarea Liturghiei. Lumina milei care
străluceşte în Liturghie ar trebui să acţioneze ca centru de atracţie pentru aceia care încă
mai trăiesc în întunericul păgânismului”7.
Biserica Ortodoxă se îngrijeşte în a propovădui Evanghelia prin doxologie şi
Liturghie. Comunitatea mărturisitoare este comunitatea în slujire; de fapt comunitatea
slujitoare este în sine şi în afara sa un act de mărturisire.8 Aceasta este aşa de vreme ce
Sfânta Liturghie are o structură şi un scop misionar şi este celebrată ca un „eveniment
misionar”9.
Dacă misiunea este o manifestare a vieţii şi a slujirii Bisericii, atunci misiunea şi
unitatea se întrepătrund. Unitatea şi misiunea (sau misiunea şi unitatea) nu vor putea fi
niciodată privite ca două strategii sau etape succesive; ele aparţin intrinsec una alteia.
Misiunea şi unitatea” înseamnă că nici un misionar nu poate propovădui Evanghelia fără
a fi profund conştient de faptul că reprezintă comunitatea istorică a Biserici şi fără a se
simţi împins în acest act de mărturisire de către Sfântul Duh, pe baza apartenenţei
personale la Biserica cea Una şi Apostolică. De reţinut că ,,nu există Biserică adevărată în
afara misiunii, iar în viziunea ortodoxă, Biserica reprezintă deja scopul misiunii”10.
Misiunea Ortodoxă este fundamentată pe Liturghie şi pe Sfintele Taine, Euharistia
imprimând adevăratul ritm al misiunii. În timpul prezentului continuu, timpul liturgic, se
reactualizează permanent chemarea poporului lui Dumnezeu de către Hristos şi trimiterea
lui în misiune. „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”, iar
apoi trimiterea. „Cu pace să ieşim!”. Euharistia creează comuniunea, adună creştinii la
locul chemării (Biserica), „îi uneşte cu Hristos şi între ei înşişi iar din acest pisc al
adorării fiecare devine un apostol, un trimis al lui Hristos, în Hristos.”11
În cercurile ortodoxe se facă referire la ceea ce se cheamă „liturghie după
Liturghie”12. Amândouă elementele pot fi privite liturgic, ca slujire a lui Dumnezeu,
7
Karl Rose apud David Bosch, Transforming Mission, Orbis Books, 1991, p. 207.
8
Pr. Ion Bria, op. cit., p. 9.
9
Ibidem
10
Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, op. cit., p. 33
11
Pr. Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 176.
12
Pr. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 66.

3
deoarece ambele sunt două moduri diferite şi totuşi complementare de a-L sluji şi a-L
urma. Misiunea Bisericii în lume, a doua liturghie, se hrăneşte din puterea
transformatoare ce radiază din Liturghie. Liturghia face posibilă Liturghia. Astfel, această
Sfântă TAINĂ trebuie să hrănească viaţa creştină nu doar în sfera vieţii private, ci şi în
aspectele ei publice şi politice; este imposibil să le separi pe cele două.
Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom (care a dat formă Liturghiei euharistice cel mai
des celebrată în Biserica Ortodoxă) există alături de Euharistie şi „taina frăţietăţii”, adică
,,slujirea pe care credincioşii trebuie să o ofere în afara locului de slujire, în locurile
publice, pe altarul inimilor vecinilor lor”13. Cine „a devenit membru al Bisericii şi-a luat
sarcina mântuirii aproapelui său”14, spune Sfântul Ioan Hrisostom.
Plecând de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (philantropia divină), teologia
ortodoxă dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu
numai o valoare unică, ci şi o chemare, o misiune şi o responsabilitate unică în această
viaţă. În locaşul Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara
Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale.
Aceste altare sunt semenii noştri în realitatea lor concretă, faţă de care noi suntem
preoţi”15.
Liturghia constituie nu numai garanţia şi expresia unităţii de credinţă, de rugăciune şi
iubire, care există în corpul Bisericii văzute, ci şi pregustarea bucuriei de a fi cu Hristos în
Împărăţia Sa viitoare: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar
moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (I Cor. 9, 26).
Fiind cuprinşi în această ordine liturgică, euharistică, toţi creştinii, prin cultul public şi
prin asumarea trudei greutăţilor vieţii în duhul lui Hristos, devin asemenea Lui: „totdeauna
purtând în trup mersul spre moarte a lui Iisus, aşa ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru” (1 Cor. 4, 10; Col. 1, 24). Toate activităţile: rugăciunile şi iniţiativele apostolice, viaţa
de familie, munca zilnică, bucuriile şi încercările vieţii, dacă sunt trăite în duhul lui Hristos,
devin „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Pt. 2, 5), care, în

13
Pr. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 71.
14
Sfântul Ioan Gură de Aur apud. Valer Bel, Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1994, p. 135.
15
Valer Bel, Ibidem, p. 136.

4
celebrarea Euharistiei, sunt oferite ,,cu adâncă evlavie lui Dumnezeu împreună cu ofranda
Trupului şi Sângelui Domnului”.16
Credincioşii laici participă la preoţia lui Hristos şi prin toate acţiunile prin care
mijlocesc împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă: „vă îndemn să faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, că aceasta este lucru bun şi primit
înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (1 Tim. 2, 1, 3). Căci Dumnezeu „ne-a împăcat
cu Sine prin Hristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării” (2. Cor. 5, 18).17
Vocaţia misionară a omului după Sfântul Ioan Gură de Aur are o orientare
liturgică. Toţi sunt chemaţi la întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu Hristos
euharistic în Sfânta Liturghie. Apoi sunt trimişi să fie învăţători pentru fraţii lor. „Vă rog,
dar, ca fiecare din voi, după ieşirea de la biserică, să repetaţi cu semenii voştri cele
auzite aici, fiecare să spună ce-a ţinut minte şi să primească de la celălalt cele ce el a
reţinut. În acest chip să strângeţi în mintea voastră tot ceea ce aţi auzit şi aşa să plecaţi
acasă; şi având vie în minte predica, să frământaţi în voi înşivă aceste dumnezeieşti
învăţături.”18

16
Pr.conf.dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2; Exigenţe, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 177.
17
Ibidem, p. 179.
18
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în PSB, vol 21, p. 164.

5
CAPITOL II

Liturghia - mijloc de a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu

Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra credinciosului prin


multiple mijloace şi forme: predicarea cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din
partea Mântuitorului şi înfăţişarea vieţii sfinţilor, ca pildă de urmat în trăirea preceptelor
creştine; apoi săvârşirea Sfintelor Taine, relevând aici fără a diminua cu nimic importanţa
celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea - rugăciunea, meditaţia, educaţia pe
scurt toate mijloacele şi metodele de pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică
Ortodoxă pentru crearea de caractere morale. Slujirea preoţească nu se rezumă doar la
activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte slujbe. Preoţia are
extensiune şi asupra socialului, fiindcă, de exemplu: ,,este un imperativ ca preotul să
cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare aflate în educaţia care este
acordată membrilor tineri ai parohiei”19
Predica însăşi ,,este un act de cult divin parte integrantă a Sfintei Liturghii şi
nu trebuie să lipsească. În vechime predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se
concepea Liturghie fără omilie ".20
Sfânta Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru propovăduirea creştină ca parte a
misiunii Biserici. De fapt propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în
însăşi slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos.
În lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu constituie una
din cele trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului, pe care o încredinţează Biserici, în
calitatea Sa de cap al Biserici ( Ef.,5.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii. Valoarea
deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în caracterul ei premergător fiindcă locul
central îl are legătura dintre om şi Dumnezeu. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, se
naşte în sufletul omului credinţa, iar prin credinţă se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Domnul Hristos le porunceşte apostolilor săi " Mergeţi în lume şi propovăduiţi

Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, op. cit, p. 125.


19

20
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p 111.

6
Evanghelia la toată făptura "( Mc. 16,13), şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la
sfârşitul veacului (Mc. 18,20).
Predica, ca parte importantă a Sfintei Liturghii (chiar Sfânta Liturghie poate fi
considerată o predică în sine) a ocupat de asemenea un loc central în gândirea şi
activitatea sfinţilor părinţi. Urmând sfinţilor apostoli, ei au înţeles predica ca pe o datorie
fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica este o datorie care le întrece pe toate,
afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sfinţi Apostoli au fost primi învăţători ai creştinilor care aveau datoria să
predice drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei, aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos. Fiind o
misiune încredinţată în Biserici, predica ,,slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul
autentic al cuvântului”.21
Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor revelate, predica îl face
prezent pe Iisus Hristos în sufletele oamenilor. Sfânta Litrughie îşi atinge scopul.
Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin harul lui
Dumnezeu vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea apostolilor, pescar de oameni,
dar nu pentru sine, ci pentru Hristos şi Evanghelia Lui, este chemat să întrupeze în
sufletul oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şi
schimbe modul de viaţă, să-i renască la o nouă viaţă, în Duhul Sfânt, aşa încât să
mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine ".
Biserica nu este numai poporul lui Dumnezeu ,,adunat prin ascultarea cuvântului lui
Dumnezeu, ci şi semnul – sacramentul prezenţei lui Dumnezeu pentru întreaga
umanitate”22 . Misiunea are carater eclesiocentric23, de aceea cuvântul în predică, fiind
Cuvântul lui Dumnezeu, îi conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea
sufletului.
Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în Biserică este o cale de
împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis
are viaţă veşnică »(1.5.24). Deci Sfânta Liturghie are rolul şi misiunea de a chema omul
la cele veşnice.

21
Ibidem
22
Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, op. cit, p. 42.
23
Ibidem, p. 43

7
Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă caracteristică a
cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi rămâne în
veac (I. P. 1,23).
Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea cuvântărilor sale
este cel mai mare predicator din epoca patristică, model pentru toţi predicatorii din toate
timpurile. El este atât orator cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru
tratatul său " Despre preoţie". El este asemenea izvorului veşnic din care se vor adăpa toţi
cei însetaţi de frumuseţile gândirii şi vieţuirii creştine autentice. Să nu uităm că Sfântul
Ioan a fost şi cel care a întocmit Sfânta Liturghie care se săvârşeşte până azi în sute de
mii de biserici.
Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de urmat, Biserica îşi
exercită influenţa moralizatoare asupra credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Biserici.
Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care Duhul Biserici s-a
întrupat în chip desăvârşit". Ei sunt cununa maici lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai
pentru că sfântul este iubire, el participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe
pământ. 24
Cei ce au ajuns la limanul sfinţeniei sunt în comuniune cu credincioşii, care
aleargă spre ţintă şi duc lupta Sfinţeniei. Sfinţii pot fi consideraţi participanţi activi la
Sfânta Liturghie, fiindcă ei se roagă pentru fraţii lor de pe pământ, îi încurajează,
împuternicindu-i în lupta împotriva păcatului, manifestându-şi în chip nevăzut simpatia şi
grija pentru ei.
Credincioşii la rândul lor îi cinstesc ca pe nişte "ucenici şi urmăritori ai
Domnului " în care sfinţenia lui Hristos străluceşte cu putere. Cinstirea aceasta se arată în
cult care este activizarea comuniunii cu credinciosul pentru desăvârşirea, căci vrerea
sfinţilor este ca noi să devenim sfinţi”.
De aceea "trebuie sa-i cinstim în felurite chipuri", "că prin aceasta se cinsteşte
Dumnezeu", să le ridicăm stâlpi, icoane văzute şi noi înşine să ne facem, prin imitarea
virtuţii lor, stâlp şi icoane însufleţite ale lor. "Privind la viaţa tuturor a acestora să le
urmăm credinţa, dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, răbdarea până la sânge ca să avem
părtăşie cu ei".

24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit.. p. 152

8
Noi urmărim pe sfinţi pentru că ei sunt imitatorii desăvârşirii, ai lui Hristos.
Urmarea sfinţilor ne uşurează păşirea pe urmele lui Hristos. Sfinţii de asemenea au avut
şi un uriaş avânt misionar, care trebuie urmat.
În viaţa sfinţilor lucrul esenţiale nu sunt minunile, nici vedeniile ci lupta
desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe
cărările sfinţeniei morale.
Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine sunt nedespărţite în lucrarea de
mântuire a Bisericii. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi este prezent şi lucrează în viaţa
Bisericii. Ele sunt cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul
dumnezeiesc.25
Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre mântuire, iar sfintele
taine împărtăşesc deplin harul mântuitor. Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi
sfintele taine se fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea cuvântului, prin Sfânta
Liturghie cât şi prin săvârşirea Sfintelor Taine se împărtăşeşte harul divin mântuitor.
Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu
învăţătura dumnezeiască şi care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele taine.
Cuvântul şi taina, adică predica şi Liturghia sunt acte sacramentale nedespărţite în
misiunea şi lucrarea Bisericii.
Biserica Ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi pentru oameni a lucrat
nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci şi pentru bunăstarea lor temporală terestră.
Marile binefaceri sociale pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după
cum se referă, la individ, la familie şi la societate. Mesajul biblic ,,pătrunde în ritmul
vieţii de toate zile a creştinului prin cult”26
Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei valoare. Deosebirile
între indivizi, şi discriminările sociale sunt desfiinţate. La Sfânta Liturghie participă toţi
oamenii deopotrivă, nimeni nu e mai înalt, mai mare, fiindcă mărirea se cuvine lui
Dumnezeu.

25
Ibidem
26
Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, op. cit, p. 47.

9
Sfântul Apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu, nici grec; nu mai
există rob nici slobod; nu mai există parte femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi
suntem una în Hristos Iisus" (Galateni III, 28). Societatea creştină este o societate nouă
complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi economiseşte
mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace pentru susţinerea vieţii.
Credincioşii ortodocşi ascultă de Biserică pentru a-şi lucra mântuirea lor. Ei
sunt elemente constructive şi disciplinate ale societăţii. Să nu uităm că mirenii au un rol
important care poate merge până la un apostolat bineplăcut lui Dumnezeu. Pastoraţia
contemporană ,, impune să fie exploatate noi posibilităţi de a întări colaborarea mirenilor
la nivelul viaţii parohiale şi eparhiale”27. Legătura, liantul între preot şi credincioşi este
desigur Sfânta Liturghie, împărtăşirea din acelaşi Potir,
Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai dificile Biserica nu şi-a
întrerupt total slujirea pe tărâm social. Fără îndoială că Biserica fidelă misiunii ei
continuă să fie în mod esenţial mântuitoare, dar opera de mântuire şi-a îndeplinit-o prin
slujire
Pe lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat in rol extrem de
important în păstrarea limbii şi a identităţii naţionale. Limba unui popor dar şi cultura s-
au îmbogăţit permanent prin Sfânta Liturghie şi prin scrierile teologice.
Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost din popor şi alături
de popor. Preoţii şi călugării au fost primii scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. Toate
manuscrisele din fondul naţional de manuscrise ,,portă semnătura de copişti preoţi sau
monahi”28. Şi acesta constituie desigur un aspect important al misiunii.
Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii tipografi. Biserica
Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o
activitate specifică ei pe care n-o poate suplini nici o instituţie. De concepţia
democratică, corectă care trebuie să stea la temelia acţiunilor ei sociale de misionare
depinde astfel îndeplinirea perfectă a marilor sale sarcini sociale.

27
Pr. Dr. Nifon Mihăiţă, op. cit, p. 67
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 178.

10
CAPITOL III
Liturghia – misiune spre înnoirea omului

Sfânta Liturghie şi Euharistia reprezintă izvorul şi piscul întregii evanghelizări. În


cadrul evanghelizării se pot distinge două momente: cel care pentru început constă din
adresarea Cuvântului la/spre poporul adunat în numele Domnului (acesta dă Vestea cea
Bună şi generează credinţa care vine din auzire, credinţă care ţine unit noul popor sub
acţiunea harului29), al doilea moment se identifică cu primirea Cuvântului sub chipul
pâinii şi a vinului, cu prezenţa euharistică a Mântuitorului înviat (el este punctul
culminant al oricărei misiuni) şi misiunea se continuă prin binecuvântarea celor
împărtăşiţi şi trimiterea lor la misiune.
Slujirea Euharistiei este un moment în care Biserica participă la misiunea lui
Dumnezeu în lume. Această participare ,,ia formă cotidiană prin vestirea Evangheliei,
slujirea aproapelui şi prezenţa credinciosului în lume. Tendinţa protestantă situează
Biserica într-o zonă total exterioară, în raport cu lucrarea lui Hristos, şi îi rezervă acesteia
doar un rol funcţional”.30
Viaţa liturgico-sacramentală aduce înnoirea lumii. Este expresia deplinei
comuniuni, normă de bază a vieţii eclesiale. Prin Botez şi Euharistie, creştinul trăieşte la
maxim taina unităţii eclesiale prin excelenţă, de aceea este nevoie de invocarea puterii
Duhului Sfânt - factorul unificator şi dătător de viaţă. Toate Tainele au acest caracter
epiclectic. Doar în/şi prin Biserică – ca extensiune a Trupului uman (mort şi înviat) a
Mântuitorului, creştinul pregustă încă de pe pământ veşnicia, trăind anticipat dimensiunea
eshatologică a proprie-i existenţe.
Misiunea creştină - cuvânt care derivă din vb. lat. mitto, ere, în lb. gr. apostoleo –
nu este altceva ,,decât trimiterea Bisericii în lume cu dublu scop, şi anume: pe de o parte
universalizarea Evangheliei lui Hristos, pe de altă parte urmăreşte integrarea oamenilor
în Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţie pe care a întemeiat-o însuşi Mântuitorul prin

29
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, Curs de Misologie şi Ecumenism, Facultatea de
Teologie din Craiova, 2003, p 122.
30
Jean Rigal, Sfintele Taine şi chestiunea ecumenică, în Teologie şi Viaţă, nr. 1-4
ianuarie-aprilie 2002.

11
lucrarea Sa răscumpărătoare, lucrare dată Bisericii în fiinţa ei încă de la Pogorârea
Duhului Sfânt în lume, integrare care se va face în mod desăvârşit la a Doua Sa Venire”31.
Vom vedea în cele ce urmează că îndoitul aspect al misiunii Bisericii, de
propovăduire a Evangheliei şi de încorporare a oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu,
Împărăţie a Treimii pe care noi o trăim anticipat încă de aici prin Sfintele Taine, se
realizează în cadrul Sfintei Liturghii (în vechime toate Sf. Taine se săvârşeau doar în
cadrul Liturghiei, azi doar Hirotonia şi Euharistia).
Misiunea Bisericii, ca extensiune a Trupului uman îndumnezeit a lui Hristos, îşi
are fundamentul sau punctul de plecare în însăşi viaţa de comuniune a Sfintei Treimi
(mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt – odihnirea şi strălucirea), şi se
întemeiază pe trimiterea Fiului în lume de către Tatăl (In. 3,16), dar şi a Duhului Sfânt
(In. 14,16). Î
Atât trimiterea Fiului cât şi a Duhului sunt acte voite şi iniţiate de Tatăl ca
principiu şi cauză. Pe planul iconomic lucrarea misionară a Bisericii, componentă
fiinţială a ei până la sfârşitul veacurilor, i-a fost încredinţată ei de Mântuitorul după
dumnezeiască Învierea Sa, In. 20, 21 şi Mt. 28, 19-20, ,,astfel misiunea Bisericii este
participare la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) şi a Duhului Sfânt în lume (In. 14, 26),
Care revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu, pentru a ne face părtaşi ei , căci
Împărăţia lui Dumnezeu este însăşi viaţa de comuniune cu Sfânta Treime, pregustată pe
pământ în Biserică, şi împărtăşită oamenilor prin Hristos în Duhul Sfânt”32, prin Sfintele
Taine.

III. 1 Caracterul misionar intern al Liturghiei. Să vedem în cele ce urmează cum sunt
posibil de înţeles şi deplin trăite, pe planul misiunii interne a Sfintei Liturghii cele trei
mari taine ale Ortodoxiei anume Treimea, Întruparea şi Euharistia (ca mod al prezenţei
reale şi personale a Mântuitorului), şi care sunt urmările unei vieţii de comuniune cu
Dumnezeu Cel întreit personal în cadrul ei.

31
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 129.
32
Pr. conf. Dr. V. Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în Pastoraţie şi misiune
în Biserica Ortodoxă, ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2001, p. 7.

12
Misiunea Bisericii Ortodoxe prin Sf. Liturghie – care este în însăşi fiinţa sa
misionară - se concretizează asupra explicării şi însuşirii de către creştini şi necreştini a
celor trei mari taine pe care le deţine şi la transmite în mod nealterat încă din epoca
apostolică şi anume:
învăţătura neştirbită despre Sfânta Treime (cu toate implicaţiile ei atât pe planul trinitar
cât şi iconomic) , învăţătura despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu (cu toate
consecinţele ei) dar şi a prezenţei Sale cu trupul cel mort, înviat şi preaslăvit în lume prin
Biserică şi Liturghie până la sfârşitul veacurilor, învăţătura despre Euharistie, ca mod al
prezenţei reale şi personale, a Fiului lui Dumnezeu făcut Om, punctul de început al unirii
noastre cu Dumnezeu Cel în Treime, şi începutul îndumnezeirii şi înfierii noastre prin
harul Duhului Sfânt.
Aceste mari taine, Treimea, Întruparea şi Euharistia cu celelalte Sfinte Taine – pe
care cel ce le acceptă şi le experiază este ortodox sau dreptslăvitor al lui Dumnezeu - le
trăim într-o atmosferă deplin mistică în şi prin Sfânta Liturghie, rânduială liturgică
centrală în cadrul spiritualităţii noastre ortodoxe. Probabil aşa se explică şi faptul că ea s-
a păstrat până în zilele noastre în chip nealterat şi reprezintă tezaurul de mare preţ al
Ortodoxiei.

III. 2 Sfânta Treime, Liturghie, Euharistie. Vom vedea că relaţiile intratrinitare sunt
manifestate iconomic în Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie nu este o concepţie îngustă ,
prin care se vede doar o actualizare a unicei jertfe mântuitoare a lui Hristos– ci dă o
viziune vădit treimică şi anunţă venirea Împărăţiei treimice chiar de la începutul ei prin
binecuvântarea liturgică mare, “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, a Fiului şi a
Duhului Sfânt”, timp în care preotul face cu Sfânta Evanghelie semnul Sfintei Cruci33.
După viziunea Părintelui Stăniloae34, cel puţin şase înţelesuri putem desprinde de
aici, şi anume:
- lauda Treimii implică voinţa comună a noastră de a înainta în ea;
- împărăţia este a Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin Întrupare Fratele nostru, a
Duhului curăţitor de păcate;

33
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi, op. cit., p. 167.
34
Apud Pr. conf. Dr. V. Bel , op. cit, p. 143.

13
- este împărăţia dragostei pentru că este însăşi viaţa de comuniune a Dumnezeului întreit
personal;
- deschide perspectiva eshatologică încredinţându-ne de existenţa noastră şi după moarte
în viaţa fericită a Sfintei Treimi
- împărăţia ni s-a deschis prin Fiul lui Dumnezeu făcut Om şi care murind pe cruce a
biruit moartea încredinţându-ne că aşa cum El a înviat şi noi vom învia
prin trăirea anticipată a veşniciei în Liturghie trăim fericirea unei vieţi de comuniune cu
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Începutul Sfintei Liturghii este momentul din cadrul cultului în care Biserica se
manifestă plenar: ,,Cultul eclesial este astfel liturgic şi treimic prin excelenţă, prin însăşi
firea sa. A evoca Treimea înseamnă, pe de o parte, a vorbi despre taina comuniunii
treimice a Persoanelor dumnezeieşti, despre nesfârşita şi veşnica mişcare de iubire şi de
comuniune. Înseamnă, pe de altă parte, a pătrunde înlăuntrul cercului treimic şi a
descoperi că relaţiile trinitare ale Persoanelor divine privesc lumea creată, omul, şi că
Biserica însăşi dăinuie creând relaţii specifice cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Fiecare
din aceste relaţii le cuprinde şi le determină pe toate celelalte şi exprimă în mod specific
totalitatea comuniunii treimice”.35
Duhul Sfânt pogorât în lume la Rusalii prin Trupului deplin pnevmatizat al Mântuitorului
Hristos ni-L face pe acesta accesibil în Biserică prin Sfânta Liturghie în care se săvârşesc
Sfintele Taine şi îndeosebi în Sfânta Taină a Euharistiei.
Creştinii participanţi la Sfânta Liturghie au conştiinţa că prin Euharistie, prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, sunt adunaţi toţi în Hristos prin Duhul Său
şi prin Fiul cu întreaga Sfântă Treime devenind astfel moştenitori ai Împărăţiei lui
Dumnezeu. Împărăţia în care intră creştinii adunaţi la Sfânta Liturghie e o Împărăţie a
Treimii, Sfânta Liturghie chiar începe cu binecuvântarea acestei Împărăţii şi are un ritm
mereu crescând spre unitatea cu Dumnezeu – Treime, ajungând până la Dumnezeu –
Tatăl pe care Îl şi numesc Părinte în timpul slujbei prin rugăciunea «Tatăl nostru». Prin
Liturghie, şi mai ales prin Sfânta Euharistie, creştinii se simt cu toţii fii ai aceluiaşi
Părinte, şi fraţi cu Hristos, având pe Duhul Sfânt odihnindu-Se asupra lor. Hristos,

35
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, EIBMBOR, 1981, pp. 95-96.

14
avându-L în Sine pe Duhul Sfânt, Duh care Îl face intim Tatălui în calitatea de Fiu, ni-L
trimite şi nouă în Sfânta Liturghie prefăcând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Său.
Trimiterea Duhului o cerem însă de la Hristos, ca Duhul de la care şi prin care
toate se săvârşesc. Acest caracter de invocare şi trimitere a Duhului lui Hristos îl au toate
Sfintele Taine, dar mai accentuat e prezent în Taina Euharistiei din cadrul Sfintei
Liturghii, pe care primindu-o creştinii se fac părtaşi vederii şi cunoaşterii Sfintei Treimi.
“Trupul Domnului pe care-L mănâncă ucenicii şi pe care-L mâncăm azi şi noi este atât de
copleşit de Duhul Sfânt, atât de transfigurat de starea de jertfă, că mâncarea Lui e ca o
sorbire duhovnicească datorită Duhului din El. În Hristos care se împărtăşeşte, graniţa
între suflet, şi deci şi între Duhul aflat în El, şi trupul copleşit şi el de sufletul Lui şi de
Duhul din El, e biruită, trupul Lui devenind un organ purtător al spiritului şi prin el al
Duhului lui Hristos, realizându-se între trupul şi sufletul Lui şi Duhul Sfânt din El o
unitate care devine proprie sfinţilor”.36
Duhul pe care-l invocă preotul la Epicleză, nu e un Duh fără legătură cu Fiul. E
Duhul care de la Tatăl purcede din veci şi tot din veci Se odihneşte în Fiul, ca iubire
personificată a Tatălui, şi acelaşi Duh Se va odihni şi peste noi ca să Îl putem numi pe
Părintele ceresc «Tatăl nostru», şi să-i strigăm ca nişte fii «Avva Părinte!». “Teologia
ortodoxă exprimă experienţa lui Hristos Cel primit neîncetat prin Sfânta Împărtăşanie şi
trăit prin rugăciune”.37 În toată Sfânta Liturghie prin Duhul Sfânt e prezentă toată Sfânta
Treime. Sfântul Vasile cel mare spunea: “prin urmare drumul cunoaşterii lui Dumnezeu
porneşte de la Duhul cel unul, (trece) prin Fiul cel unul (şi ajunge) la tatăl cel unul. Şi
invers, bunătatea, sfinţenia şi demnitatea împărătească (pornesc) de la Tatăl, (trec) prin
Fiul cel unul şi ajung la Duhul”.38
Iubirea Tatălui se revarsă prin Fiul în Duhul Sfânt asupra comunităţii aflate în
rugăciune, şi astfel se împărtăşeşte şi comuniunea între oameni. “Prin trupului Lui
străbatem nu numai la comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu ca ipostas dumnezeiesc, ci şi la

36
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Sfânta Liturghie, Ed. Mitr.
Olteniei, Craiova 1986, p. 387.
37
Ioanichie Bălan, Omagiu memoriei Părintelui Stăniloae, Ed. Mitr. Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 13.
38
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, P. S. B. vol.12, p. 62.

15
relaţia filială cu Tatăl şi prin unirea cu el ca Fiu intrând prin Duhul Sfânt în spiritualizarea
fiinţei noastre”.39
Euharistia, în care prin Duhul odihnit în Hristos e prezent şi Tatăl, este o
anticipare a Împărăţiei Cerurilor, Împărăţia comuniunii depline a Persoanei Sfintei
Treimi. Acolo unde este Euharistia este şi Hristos şi Biserica, şi unde există Biserica e
întreaga Sfântă Treime şi noi în comuniune cu Ea. Prin aceasta Biserica se arată ca o
concentrare a tuturor în jurul lui Hristos care ne dă, ne trimite Duhul Său ca putere
unificatoare. El e mereu în postura de dăruitor şi lasă ca Duhul strălucind din El să ne
lumineze şi pe noi. Prin Euharistie, ca şi prin toate Sfintele Taine, ne întărim unirea cu
Hristos şi prin El în Duhul Sfânt cu Tatăl. Sfintele Taine pot fi, pe drept cuvânt,
considerate «canalele harului», spre înnoirea noastră. Prin ele “dobândim acest Duh ca şi
Hristos, Duhul depăşirii de noi înşine, Duhul care ne face să ne dăruim Tatălui şi
celorlalţi; prin El devenim pentru ceilalţi ceea ce a fost Hristos care S-a jertfit pentru
ceilalţi vrând să-I ducă pe toţi la sine, umplându-I de Duhul Sfânt. În acest sens, toate
tainele sunt Taine ale Duhul Sfânt, însă ale Duhului lui Hristos Cel jertfit”.40
În Sfânta Liturghie ca şi în toate Sfintele Taine, lucrarea lui Hristos e şi lucrarea
Sfântului Duh care Se odihneşte în El şi care e trimis de El la Rusalii, dar atât Hristos cât
şi Duhul Sfânt, în Biserică prin Sfintele Taine, apar ca Persoane distincte, căci deosebirea
Persoanelor Treimii prin însuşirile Lor personale face din unitatea lucrării Lor adevărata
dovadă a iubirii şi a comuniunii. Fiecare dintre persoanele dumnezeieşti în cadrul sfintei
Liturghii dăruieşte şi este dăruită, trimite şi este trimisă, dar întotdeauna într-un mod unic
şi care Îi este propriu. Tatăl şi Fiul trimit pe Duhul, care Le este propriu, în Cincizecimea
istorică şi în Cincizecimea permanentă, aceasta are drept urmare misiunea, expansiunea
Bisericii în istorie, în lume. Tatăl şi Duhul arată pe Fiul în Întrupare şi în Paştile istoric,
cât şi în actualizarea eclesială a acestora. Hristosul istoric şi preaslăvit înglobează,
recapitulează Biserica, o adună şi o arată. În Sfârşit, Hristos şi Duhul ne introduc în Casa
Tatălui (In. 14, 2-3) şi introduc pe Tatăl în locaşul inimii omeneşti (In. 14, 23).
Acţiunea comună a lui Hristos şi a Duhului în Liturghie e o dovadă a iubirii faţă
de Tatăl, dar şi a Treimii faţă de oameni, ,,iubire manifestată ontologic în existenţa

39
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, p. 436.
40
M. Costa Beauregard, Mica Dogmatică vorbită, ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 110.

16
Bisericii, loc în care toţi ne străduim ca lepădându-ne de patimi şi dobândind harul” 41 să
ne facem părtaşi Împărăţiei celei veşnice a Sfintei Treimi.
În plus, cântările specifice Sfintei Liturghii sunt chemare la unirea cu Dumnezeu,
parte aşadar din misiune: “rostirea întreită a cuvântului sfânt se referă la Sfânta treime,
dar înseamnă şi nesfârşirea cântării, potrivită cu nesfârşirea sfinţeniei lui Dumnezeu”.42
Cântarea liturgică de la finalul Liturghiei, ca un strigăt existenţial al celor ce se
împărtăşesc, arată că scopul existenţei noastre este unirea cu Dumnezeu Cel în Treime
prin participare şi împărtăşire la Sf. Liturghie, Am văzut lumina (întreit ipostatică – Sf.
Simeon Noul Teolog, Imn 21) cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat
credinţa cea adevărată (în Treime), nedespărţitei Sfintei treimi închinându-ne că
Aceasta ne-a mântuit pe noi. “Aceasta este Sfânta treime. Ea e comuniunea desăvârşită
din veci. În ea e forţa de atracţie spirituală spre comuniune a fiinţelor conştiente…forţa Ei
e trăită cu desăvârşire în Sfânta Liturghie şi această trăire se prelungeşte în viaţa
creştinilor ca şi comunitate bisericească….de aceea cântăm în Sf. Liturghie atât de des şi
plini de avânt şi fericire Sfânta Treime”. 43

CONCLUZII

Să nu uităm de faptul că Sfânta Liturghie înseamnă rugăciune. Rugăciunea în


comun, prin care sufletele tuturor se înalţă spre cer, în care se topesc toate patimile
pământeşti, ca în locul lor să iasă mlădiţe cereşti, în care toţi intră în comuniune cu
Dumnezeu, cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii. Liturghia este unul din cele mai
puternice mijloace de întărire a unităţii familiale, de purificare a sufletelor, de modelare a
lor după chipul sfinţilor, de intensificare a iubirii dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.
În Sfânta Liturghie actele mântuitoare ale lui Hristos devin evenimente prezente,
mişcându-ne şi ridicându-ne spre divin. În Liturghie trăim şi creştem în dragoste şi în
41
Ibidem
42
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, p. 266.
43
Ibidem, p. 379.

17
unire cu Hristos Cel jertfit şi înviat în acelaşi timp. De aceea spunem că Sfânta Liturghie
este misiune.
Ca o concluzie: ,,Biserica prin Liturghie face un fel de restituire permanentă a
istoriei mântuirii, care s-a consumat odată pentru totdeauna. La fiecare liturghie se
aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a fost mântuită în trupul şi patima lui Iisus
Hristos, în vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea liturgică are ochii aţintiţi spre “Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In. 1,29). Ea poartă în memoria sa istoria mântuirii
neamului omenesc: Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele
ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de moarte, de învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire
(Liturghier, ed. 1980, p. 138). Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului
testament, având un rol crucial în vehicularea, interpretarea şi apărarea credinţei”.44

44
Pr. Dr. I. Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 40.

18

S-ar putea să vă placă și