Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
revizuită
Cele cu roşu nu mai sunt obligatorii deoarece nu le-am mai cuprins in suportul de
curs pentru examen. Argumentul în favoarea acestei decizii este faptul că studenţii care
au venit la prima dată de examen nu ar fi avut informaţiile necesare (din suportul de curs)
pentru elaborarea acestora. Prin urmare, pentru a asigura aceleasi condiţii de examen
pentru toţi studenţii am renunţat la ele.
1
PSIHANALIZA
2
acest domeniu (fie prin preluarea şi modificarea anumitor aspecte care le caraterizează,
fie prin controversele pe care le-a generat).
Dacă suntem atenţi la accepţiunile termenului psihanaliză pe care Freud le-a
descris ne putem da seama că abordarea psihanalitică este un model explicativ al
funcţionării psihicului uman menit să dea seama atât de comportamentul considerat
“normal” cât şi de cel patologic. Astăzi nu considerăm ca fiind un element de noutate
faptul că un model explicativ al psihismului uman este în acelaşi timp fundamentul unei
intervenţii terapeutice. Dar, în perioada în care Freud a început să-şi elaboreze teoriile
încă nu se instiuise o teorie unitară asupra psihicului uman cu valenţe explicative în
domeniul clinic. În continuare vom prezenta principiile care caracterizează demersul
psihanalitic, urmând ca pe baza acestora să răspundem la următoarea întrebare: cum s-a
născut psihanaliza? (care au fost factorii care au contribuit la apariţia acestei abordări,
denumită prima forţă în psihologie).
Modelul explicativ psihanalitic elaborat de Freud este fundamentat de următoarele
principii: (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009):
3
1. Psihicul este un mecanism care necesită un anume tip de energie pentru a
funcţiona. Acest tip de energie este numit de Freud energie psihică sau libido.
Principala sursă a acestei energii se regăseşte în inconştient.
2. Conflictul psihic caracterizează funcţionarea sistemului psihic, care, vom vedea,
că este contituit din trei instanţe (Id, Ego. Supraego).
Sumarizând cele menţionate anterior reiese că în abordarea psihanalitică obiectul de
studiu al psihologiei este investigarea mecanismelor inconştiente şi a dinamismului
care caracterizează funcţionarea sistemului psihic.
Apariţia acestui curent de gândire este strâns legată de felul în care Freud a reuşit
să contopească într-o formă nouă aceste idei care apăruseră deja în sânul filosofiei, a
practicii clinice franceze şi în psihofizică. Prezentate într-o formă succintă antecedentele
teoriei psihanalitice sunt: tematica inconştientului, darwinismul, dinamismul
(energetismul) şi ideea de conflict. La acestea se adaugă un eveniment important din
cariera lui Freud: perioada de 6 luni petrecută de către acesta la Salpêtrière (1885-1886)
sub îndrumarea lui Charcot, care la acea vreme era unul dintre cei mai cunoscuţi
neurologi din Europa.
A. Tematica inconştientului
4
percepţiile obscure sau inconştiente, care sunt prezente chiar şi în lumea anorganică, şi
ajung la nivelul gândirii raţionale. Important de reţinut este faptul că Leibniz considera că
nu este firesc să reducem viaţa psihică numai la procesele conştiente.
Johann Herbart considera că o idee poate apărea la nivel conştient dacă ea este
compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente la nivelul conştiinţei. Ideile
incongruente care nu pot exista decât în inconştient au fost numite de Herbart idei
inhibate. Aceste idei luptă pentru a ajunge la conştiinţă.
Arthur Schopenhauer considera că adevărata forţă internă care determină viaţa
psihică a omului este voinţa a cărei natură este inconştientă.Voinţa este cea care forţează
intelectul să o asculte. Schopenhauer compară relaţia dintre voinţa inconştientă şi intelect
cu imaginea unui orb puternic care duce în spate un schilod care vede. Această analogie
este asemănătoare cu metafora pe care a folosit-o Freud încercând să explice relaţia care
există între inconştient şi Eu (inconştientul este asemănat cu un cal plin de forţă şi greu de
stăpânit care încercă să scape de călăreţul său – Eul).
Ideea că inconştientul este regiunea cea mai extinsă parte a minţii noastre a fost
formulată de Fechner, care a folosit în acest sens metafora icebergului (mintea e asemeni
unui iceberg a cărui vârf, reprezintă conştiinţa – aproximativ 1/10 din întreg, iar restul
reprezintă inconştientul.
B. Tematica dinamismului
Helmholtz (1821–1894) considera că organismul este un sistem energetic ale cărui
mecanisme pot fi explicate în întregime pe baza principiilor fizice. Acest sistem
funcţionează asemeni unui mecanism care primeşte a anumită cantitate de energie pe care
o converteşte în acţiuni. Energia consumată de organism pentru a supravieţui respectă
principiul conservării energiei (cantitatea de energie folosită de organism pentru a
funcţiona este aceeaşi cantitate de energie pe care o primeşte în mediu). Freud a preluat
acestă idee a sistemului energetic pe care o va aplica psihismului uman. Spre deosebire
de Helmholtz care avea o viziune materialistă incorporată într-un model explicativ
biologic, Freud va dezvolta o perspectivă explicativă psihologică menită să explice
funcţionarea psihismului uman. Astfel, influenţat de Brentano (1838–1917), unul dintre
profesorii săi de la Universitatea din Viena, care considera factorii motivaţionali ca fiind
foarte importanţi în determinarea proceselor mentale, Freud va folosi ca principiu
5
fundamental în explicarea dinamismului psihic forţele motivaţionale. Pentru a identifica
forţele motivaţionale de bază, Freud a folosit ideea centrală a darwinismului, şi anume că
oamenii, asemeni celorlate animale sunt motivaţi mai degrabă de instincte decât de
raţiune, iar cele mai puternice, pe care Freud le-a folosit în explicare personalităţii umane,
vor deveni cele sexuale şi, repectiv, cele agresive.
C. Ideea conflictului
Ideea existenţei unui conflict între partea raţională şi iraţională a fiinţei noastre a fost
formulată de Nietzsche (1844–1900). În ultimii ani cercetările asupra corespondenţei lui
Freud au scos la iveală, în ciuda faptului că în anumite circumstanţe Freud nega că ar fi
citit lucrări scrise de Nietzsche, influenţa pe care acesta a avut-o asupra gândirii lui
Freud. Pe lângă ideea conflictului care caracterizează relaţia dintre raţional-iraţional se
mai regăsesc şi alte concepte care au devenit ulterior constructe fundamentale ale
paradigmei psihanalitice: sublimarea, represia. (S.Greer, 2002)
D. Practica clinică
La Viena, Freud a făcut practică clinică sub îndrumarea neuro-anatomistului
Theodore Meynert (1833–1898) cercetând cu precădere aspecte legate de diagnosticarea
anumitor tulburări cerebrale. La recomandarea lui Meynert, Freud a obţinut o bursă de 6
luni la Paris unde a studiat cu Charcot. La acea vreme neurologul francez era deja
renumit pentru aplicarea hipnozei în tratarea isteriei. Simptomele descrise de pacienţi
erau centrate pe anumite incapacităţi fizice (amorţeli, paralizii etc), cărora nu li se
identifica o cauză la nivel biologic. Charcot considera că o posibiliă cauză a acestei
tulburări este o traumă pe care pacientul a avut-o înainte de declanşarea simptomelor.
Reîntors la Viena a început să popularizeze aceste idei care au întâmpinat rezistenţa
Asociaţiei Medicale Vieneze. Încă înainte de a pleca în Franţa, Freud s-a împrietenit cu
Joseph Breuer (1842-1925) care începând cu anul 1880 avea sub tratament o pacientă,
cunoscută sub numele de Anna O., care avea o serie de simptome asociate cu isteria
(paralizie temporară a braţelor şi picioarelor, tulburări de vedere şi vorbire, pierderi de
memorie, dezorientare). Simptomele Annei au apărut după moartea tatălui său, pe care ea
îl veghease în ultimele momente ale vieţii; Breuer a descoperit folosind hipnoza că
simptomele pacientei sale se legau într-un fel sau altul de acest eveniment traumatic. În
tratament a folosit metoda cathartică (catharsis-purificare) al cărei scop era ca prin
6
discuţiile cu pacientul să se identifice originea traumatică a unor simptome. Breuer a
descoperit că acestă metodă, pe care Anna O. o denumea “talking cure” sau “chimney
sweeping” funcţionează în timpul transei hipnotice sau atunci când pacienta era într-o
stare de relaxare foarte puternică. În timpul tratamentului Breuer a descoperit că pacienta
a început să i se adreseze terapeutului ca şi cum acesta ar fi tatăl său şi de asemenea că el
însuşi a început să dezvolte anumite emoţii faţă de pacienta sa (mai târziu aceste
fenomene au fost denumite transfer şi contratransfer). (B. R. Hergenhahn, 2000).
În anul 1895 Breuer împreună cu Freud au publicat lucrarea Studii asupra isteriei
prin care se consideră că s-a semnat actul de naştere al psihanalizei. În anumite aspecte
cei doi autori au păreri diferite, poate din acest motiv şi-au scris concluziile separat la
finalul acestei lucrări. Freud considera la acea vreme că o persoană cu viaţă normală din
punct de vedere sexual nu poate deveni nevrotică, pe când Breuer considera că orice
traumă poate să consitutie factorul cauzal în declanşarea acestui tip de tulburare. (B. R.
Hergenhahn, 2000). Dar cel mai important aspect care diferenţiază cei doi cercetători este
faptul că Freud, spre deosebire de Breuer, a renunţat la hipnoză datorită anumitor
inconveniente cum ar fi de pildă dificultatea de a hipnotiza anumiţi pacienţi şi dificultatea
de a discuta cu unii dintre aceştia elementele descoperite în timpul procedurii.
Distanţându-se de Breuer, Freud a început să folosească alte metode, în special metoda
asociaţiilor libere care permite psihologului să fie în adevăratul sens al cuvântului
psihanalist. Propriu-zis de la hipnotism Freud mai face un pas şi anume descoperă terapia
analizei psihice – psihanaliza.
7
reprezentările care nu sunt accesibilie conştienţei şi care nu pot fi accesate decât dacă
folosim tehnici speciale (hipnoză, asociaţii libere etc.). Iniţial, Freud a considerat că
mecanismul de a împinge în inconştient anumite conţinuturi supărătoare aparţine
celorlalte două instanţe. Ulterior Freud şi-a dat seama că acest model topografic nu poate
explica de ce anumiţi pacienţi care iniţial aveau sentimente de culpabilitate nu erau
conştienţi de procesul prin care le reprimau. (Opre,2006).
În 1923 Freud a elaborat un model alternativ al personalităţii: modelul structural.
Cele trei componente ale acestuia ID, Ego, Supra-Ego sunt într-o relaţie de
interdependenţă.
Caracteristici ale componentelor modelului structural (Opre, 2006, p. 23)
ID Ego Supra-Ego
Prezent la naştere Se dezvoltă din id începând Se dezvoltă din ego
de la 6-8 luni. Formarea sa începând cu vârsta de 3-5
este facilitată de senzaţiile ani. Rezultă din
corporale care-l ajută pe interiorizarea standardelor
copil să diferenţieze între eu parentale şi rezolvarea
şi non-eu. complexului lui Oedip.
În întregime inconştient Parţial inconştient, parţial Parţial inconştient, parţial
conştient conştient
Operează în baza procesului Operează în baza procesului Oprează conform
primar. Este haotic, secundar. Este logic, imperativelor morale
iraţional, ilogic şi autoconservativ, ajută interiorizate. Pate fi realist
atemporal. Este, însă, individul să-şi rezolve şi autoconservator.
capabil să producă imagini problemele în sens
prin care gratifică plăcerea adaptativ
individului împlinindu-i
dorinţele
Motivat de principiul Motivat de principiul Motivat de energia folosită
plăcerii. Transformă nevoile realităţii. Întârzie în formarea lui. Îşi întăreşte
biologice în tensiuni descărcarea tensiunii până standardele prin folosirea
psihologice când condiţiile de mediu sentimentelor de culpă sau
permit, evitând astfel, mândire
8
erorile, pericolul şi
pedeapsa
Poate fi atât de puternic şi Cu cât este mai puternic Poate fi atât de puternic şi
crud (sau slab) încât să ego-ul, cu atât este mai crud (sau slab) încât să
conducă la psihopatologie sănătoasă personalitatea conducă la psihopatologie
9
Falic Penis şi clitoris 2-5 ani Complexul lui Vanitos,
Oedip nesăbuit
Genital Penis şi vagin Adult Dificultăţile Interes sincer
inevitabile ale pentru ceilalţi,
vieţii sublimare
efectivă
10
Metoda asociaţiilor libere presupune încurajarea pacienţilor pentru a încerca să
exprime liber tot ceea ce le trece prin minte, încercând astfel să elimine pe cât este cu
putinţă cenzura pe care conştientul o impune. Aceste sesiuni durau aproximativ o oră şi
aveau loc de 5 sau 6 ori pe săptămână. Treptat pacienţii reuşeau să îşi amintească anumite
aspecte legate de trăirea unor evenimente traumatice. Aplicând această metodă, Freud a
reuşit să identifice mecanismele defensive care blocau reamintirea evenimentelor
traumatice. Mecanismele defensive sunt iniţiate la nivel inconştient (din acest motiv nu
suntem conştienţi de ele) şi sunt folosite de ego atât pentru a face faţă ameninţărilor din
partea id-ului, cât şi presiunilor din partea supra-ego-ului sau ale lumii externe. În
lucrarea Problema Anxietăţii (1926), Freud descrie problema anxietăţii în următorii
termeni:
- anxietatea este fundamentată biologic şi este un mecanism adaptativ prin care ego-ul
era avertizat de existenţa unor ameninţări în mediu.
- un alt tip de avertisment este generat însă şi în momentul în care ego-ul trebuie să
facă faţă unor conflicte intrapsihice (între id şi supra-ego). La acest nivel individual
poate experienţa anxietate nevrotică (care survine atunci când cedează unui impuls
puternic şi periculos al Id-ului) şi anxietate morală (ruşine şi culpabilizare resimţite de
individ în urma încălcării unor standarde morale). Pentru a face faţă anxietăţi ego-ul
foloseşte mecanisme defensive (termen care a fost încetăţenit datorită fiicei lui Freud,
1936). (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009)
Caracteristicile mecanismelor defensive:
1. iniţiate la nivelul inconştientului
2. cu excepţia represiei sunt forme prin care sunt satisfăcute nevoile care presează
ego-ul într-o formă indirectă
3. pentru a fi eficiente aceste mecanisme distorsionează realitatea
Represia – este mecanismul defensiv primar şi constă în eliminarea automată din
conştient a dorinţelor, gândurilor, sentimentelor sau amintirilor neplăcute. Rezultatul
acestui fenomen este un consum excesiv de energie psihică. Freudienii au considerat
represia excesivă un factor cauzal care determină formarea depresiei. Pe baza represiei
s-a explicat şi pierderea amintirilor dureroase legate de evenimentele dureroase. Acest
aspect a produs o serie de contestaţii care pornesc de la următoarea întrebare: amintirile
11
reprimate sunt reale sau sunt fantezii induse de către terapeut? Astăzi acest aspect este
controversat, mai ales în ceea ce priveşte problema abuzurilor suferite de copii. Printre
cercetătorii care contestă validitatea tehnicilor prin care se încearcă recuperarea
amintirilor la copiii despre care se presupune că au fost abuzaţi este E. Loftus. Semnul cel
mai mare de întrebare pe care cercetătoarea îl ridică în ceea ce priveşte constructul
amintiri reprimate este următorul: „dacă terapeuţii pun în aşa fel întrebările încât să-i
ajute să descopere comportamente şi experienţe pe care ei le consideră relevante pentru o
victimă care a fost abuzată în copilărie ne putem întreba dacă nu cumva ei înşişi creează
această realiate socială” ((B. R. Hergenhahn, 2000, p. 482)
Reacţia inversă – convingerile, ideile, emoţiile ameninţătoare sunt reprimate şi înlocuite
cu opusul lor. Exemplu: faţă de un părinte abuziv şi autoritar în faţa căruia se teme să-şi
manifeste furia se manifestă contrar impulsului abord\nd un comportament respectuos şi
plin de afecţiune. Acest mecanism l-a condus pe Freud la încercarea de a explica felul în
care se formează tulburările de personalitate.
Transferul –canalizarea energiei către un alt obiect mai puţin ameninţător. Exemplu: un
angajat nu poate striga la şeful său, în consecinţă, strigă la o persoană apropiată.
Proiecţia – ascunderea unor impulsuri periculoase atribuindu-le altor persoane. Exemplu:
un bărbat însurat care este atras de o colegă o acuză pe acesta că flirtează cu el.
Negarea – refuzul de a conştientiza ameninţarea. Exemplu: refuzul de a accepta moartea
unei persoane dragi
Fantasmarea – nevoile neîmplinite sunt gratificate în imaginaţie
Raţionalizarea – explicarea unui comportament, emoţie, gând folosind explicaţii
plauzibile dar nerealiste. Exemplu: O notă mică e rezultatul neînţelegerii profesorilor
Intelectualizarea: separarea emoţiilor de gândurile despre ele. Exemplu: pacienţi care
vorbesc detaşat despre problemele lor
Identificarea: preluarea unor comportamente ale unor alte persoane. Exemplu: un
student agresat verbal de un profesor poate adopta inconştient mimica acestuia
Regresia – întoarcerea la un eveniment tipic dintr-o perioadă anterioară
Sublimarea – canalizarea unor impulsuri indezirabile social spre comportamente
dezirabile social Exemplu: nevoia de a fi agresiv convertită prin practicarea sportului
12
D. Teoria psihanalitică a psihopatologiei (O. F. Kernberg, 2004)
Teoria psihanalitică a psihopatologiei explică manifestările nevrozelor
simptomatice, a patologiilor caracteriologice, a pervesiunilor, a inhibiţiilor sexuale, a
anumitor forme de tulburări psihotice şi psihosomatice pe baza conflictului intrapsihic
între impulsurile de satisfacere a plăcerilor şi mecanismele defensive care reflectă
principiul realităţii şi motivaţiile inconştiente ale supraego-ului. Conflictele inconştiente
între impulsuri şi mecanismele de apărare se exprimă într-o formă tripartită: apărarea
ego-ului în faţa impulsurilor id-ului, supra-ego-ul care motivează inhibarea şi restricţiile
la nivelul ego-ului; expresiile disociate ale presiunii id-ului ca apărare împotriva presiunii
supra-ego-ului. (compulsii repetitive). Toate aceste conflicte sunt exprimate clinic prin
următoarele fenomene:
1. inhibarea funcţionării normale a ego-ului referitoare la sexualitate, intimidate,
relaţii sociale şi activarea afectivă
2. formarea unor compromisuri între impusurile reprimate şi mecanismele defensive
direcţionate împotriva lor
3. exprimare disociativă a impulsurilor şi mecanismelor de apărare
În esenţă terapia psihanalitică consistă în facilitarea reactivării conflictelor inconştiente în
setting-ul terapeutic prin analizarea sistematică a mecanismelor defensive care le
blochează accesul în sfera conştienţei. Astfel, treptat sunt scoase la lumină impulsurile
reprimate folosind relaţia terapeutică şi eventual încercând integrarea lor în ego-ul adult.
Integrarea se operează folosind mecanismul sublimării, ce presupune identificarea unor
forme de gratificare a impulsurilor într-o manieră acceptabilă social. În procesul
terapeutic se aplică următoarele principii:
1. crearea unei atmosfere de încredere şi siguranţă
2. şedinţe de aproximativ 45-50 de minute de 3 sau 4 ori pe săptămână
3. de obicei pacientul stă aşezat pe canapea iar terapeutul în spatele acestuia şi
încearcă să îl facă conştient de mecanismele defensive pe care le foloseşte
oferindu-i interpretări ale aspectelor descrise de acesta
4. Interpretarea sistematică a rezistenţelor permite terapeutului să investigheze mai
adânc dorinţele şi temerile inconştiente ale pacientului şi să folosească cu un grad
mai mare de libertate tehnica asociaţiilor libere
13
5. Mecanismele defensive sunt clasificate în funcţie de instanţele care le operează
(ego, supra-ego- vină excesivă care se manifestă pe parcursul tratamentului;
rezistenţe ale id-ului care se manifestă în compulsii repetitive – în aceste situaţii
pacientul este tentat nu să-şi amintească ceva anume ci să repete anumite lucruri
sau gesturi
6. Analiza transferului este un punct cheie.
.
E. Evaluarea teoriei Freudiene (B. R. Hergenhahn, 2000)
Criticile cele mai frecvente care au fost aduse teoriei lui Freud sunt:
1. Metoda de colectare a datelor. Sursele principale de informaţii folosite de Freud
erau datele furnizate de către pacienţii săi . Nu a folosit metoda experimentală şi
mai ales, pacienţii săi nu reprezentau populaţia. De asemenea unii critici
consideră că observaţiile sale au fost probabil influenţate de propriile sale
aşteptări.
2. Definirea termenilor. Marea majoritate a conceptelor folosite sunt prea nebuloase
pentru a putea fi operaţionalizate
3. Dogmatismul. Freud se considera fondatorul şi leader-ul mişcării psihanalitice
(fapt care este adevărat) dar se pare că nu tolera idei contrare
4. Exagerarea importanţei instinctului sexual. Ulterior alte teorii psihanalitice au
folosit şi alte tipuri de forme de motivaţii prin care să descrie personalitatea
umană
5. Nevoia de împlinire a propriilor expectanţe. Metoda asociaţiilor libere şi
interpretarea visurilor a fost criticată din acest punct de vedere deoarece nu exista
nici o formă prin care să se verifice obiectivitatea interpretărilor.
6. Durata, costurile şi eficienţa limitată – nu este eficientă în cazul pacienţilor cu
tulburări psihotice deoarece aceştia nu sunt capabili să urmărească interpretările
făcute de terapeut.
7. Lipsa falsificabilităţii. Conform concepţiei lui Popper o teorie este falsificabilă
dacă poate prevede anumite experimente care ar putea să o infirme. În cazul
teoriei freudiene se dau explicaţii despre felul în care se comportă o persoană şi
14
nu despre felul în care se poate comporta în viitor. Astfel, această teorie nu
permite predicţia ci doar postdicţia.
Contribuţii
1. Extinderea domeniului psihologic. A iniţiat noi domenii investigative:
sexualitatea, motivaţia inconştientă, visurile, anxietatea
2. Metoda psihanalitică; sunt cercetători care consideră metoda psihanaitică cea mai
eficientă în tratarea nevrozelor
3. Înţelegerea comportamentelor considerate normale. Freud a oferit explicaţii unor
comportamente coditiene cum ar fi visurile, faptul că suntem în situaţia de a uita
anumite aspecte pe care le-am trăit, greşelile pe care le facem, umorul şi
mecanisemle defensive pe care le folosim cu toţii.
4. Relevanţa psihologiei pentru domenii de activitate diverse.
15
sau prototipuri arhetipale de gândire. De exemplu, arhetipurile vizează experienţele legate
de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou, cucerire, naştere. Experienţa
colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ jucând un rol important în structura
şi dinamica personalităţii.
Arrhetipul are următoarele forme de manifestare: Umbra (partea întunecată a
personalităţii), Persoana (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa
publică), Sinele un principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea,
Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul
femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.
Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi
funcţiile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin
retragere, sfială, preferinţă pentru singurătate, linişte şi companie selectă. Atitudinea
extrovertă se manifestă prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială,
prezenţă puternică, influenţă asupra celorlalţi. Jung consideră că cele două atitudini se
manifestă la fiecare dintre persoane prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă.
Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri funcţionale, prin raportarea la
gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia este funcţia realului, gândirea funcţia
raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar intuiţia este funcţia înţelegerii
spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert gânditor, extrovert sentimental,
extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor, introvert sentimental, introvert
senzitiv, introvert intuitiv.
F. Critici aduse concepţiei lui Jung (B. R. Hergenhahn, 2000)
Teoria lui Jung a fost criticată ca fiind ocultă, spiritualistă, mistică şi, în mod
special, neştiinţifică deoarece foloseşte simboluri şi concepte din artă, religie, imaginar
uman pentru a-şi verifica ipotezele. Conceptul cheie al concepţiei lui Jung Arhetipul a
fost criticat ca fiind metafizic şi neverificabil. Pe de altă parte, contribuţia lui Jung în
domeniul psihologiei nu poate fi contestată deoarece a introdus concpete precum auto-
actualizarea, ideea de introvertit/extrovertit care a influenţat dezvoltarea testelor de
personalitate precum Minnesota Multiphasic Personality Inventory şi Myers-Briggs Type
Indicator Test şi gândirea lui Hans J. Eyesenk.
16
3.4. Psihologia individuală(M. Aniţei, 2006)
17
Complexul de inferioritate are o dublă valenţă: el poate motiva individul să se
dezvolte prin perfecţionare sau, dimpotrivă să constituie un factor de demotivare.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa
se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că
străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile
cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de
aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru
stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând
totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi
tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile
lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii
naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de
al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un
sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot
apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură
atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare
cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie
orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este
mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai
puţin anxios, dezvoltă competivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut.
Este mai puţin preocupat de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia
trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler
spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a
celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în
familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci
18
când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la
maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.
Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la
şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai
mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003)
19
importantă identificarea factorilor sociali şi cei legaţi de relaţiile interpersonale care
afectează sănătatea mentală a individului. Printre realaţiile interumane care au cea mai
mare pondere în generarea tulburărilor psihice Horney identifică relaţiile dintre părinţi şi
copii. Copii au două nevoi fundamentale: să se simtă în siguranţă în ceea ce priveşte
frica, durerea, pericolul şi de aemenea, să îi fie satisfăcute nevoile biologice. În situaţia în
care în relaţiile cu părinţii anumite aspecte care sunt legate de aceste nevoi sunt încălcate
(de exemplu fie prin pedeapsă excesivă, fie prin ostilitate, indiferenţă etc) copilul poate
dezvolta o ostilitate de bază faţă de părinţii săi. Această ostilitate se poate generaliza
asupra mediului care poate să devină în ochii copilului periculos, impredictibil. Acest tip
de ostilitate poate genera anxietate de bază care se exprimă prin trăirea uneui sentiment
de singurătate, nesiguranţă, neajutorare vis a vis de o lume percepută ca fiind ostilă. Dacă
se dezvoltă un asemena tip de anxietate, individul poate opera cu anumite ajustări care au
funcţia de mecanisme de coping: îndreptarea către oameni (tipul compliant), îndreptare
împotriva oamenilor (tipul ostil) şi retragerea (tipul detaşat). (B. R. Hergenhahn, 2000).
Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg
psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la München şi Berlin fiind
apropiat iniţial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită
ameninţării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a
predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.
Referitor la dezvoltarea personalităţii, Fromm considera că ontogeneza repetă
filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independenţă şi liberate pe
măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa. Gradientul de independenţă şi
libertate se află într-un raport invers proporţional cu cel de securitate.
În cadrul interacţiunii cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de relaţionare:
fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia
perioadei iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală, nivelul de securitate
conferă intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea, separarea.
Dragostea este forma superioară a interacţiunii părinte copil care se realizează printr-un
echilibru între securitate şi responsabilitate.
Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea
personalităţii. Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă
20
cetăţenii după chipul şi asemănarea sa. Astfel, societăţile totalitare tind să modeleze
cetăţeni obedienţi şi pasivi în timp ce societăţile democratice vor stimula activismul,
independenţa, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă
tendinţa de uniformizare excesivă a indivizilor prin impunerea unor cerinţe contrare
nevoilor fundamentale ale fiinţei umane. În acest sens el se manifestă foarte critic la
adresa societăţii de consum contemporane care alienează individul.
Henry Murray (1893-1969) născut la New York a urmat cursurile la
Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia.
Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de
factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a
avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor
doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv
tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă asupra
psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea
ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.
Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă. El
a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de
agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a face
impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă socială,
de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor, de
înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene,
manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.
Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră că
personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi din
partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui schimbare.
În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în dezvoltarea
vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra posibilităţilor de
dezvoltare a personalităţii.
21
22
GESTALTISMUL
23
kantian conform cărora valoarea cea mai de preţ a unei societăţi este comunitatea şi
idealul de unitate. Acest ideal era ameninţat de efectele industrializării asupra societăţii.
Acestă poziţie a fost afirmată şi de perspectiva gestalitstă care se opunea viziunii
reducţioniste asupra societăţii şi fiinţei umane (mecanicismul, darwinismul social). În
consonanţă cu alte orientări culturale care au apărut în spaţiul cultural german,
gestaltismul a promovat o perspectivă holistă în explicarea naturii minţii umane
considerată ca parte integrantă a culturii. Psihologia Gestaltistă nu a fost doar o
perspectivă teoretică ci o formă de rezistenţă a valorilor Bildungsburger împotriva
schimbărilor sociale. (D. Jones, J. Elcock, 2001).
Reacţia împotriva atomismului psihologic impus de structuralism şi asociaţionism.
Astfel, simpla asociere mecanică nu era considerată un principiu explicativ pentru
formarea gândirii logice şi pentru organizarea psihicului omenesc.
2. Fondatorii gestaltismului
M. Werheimer, V. Köhler şi K. Koffka sunt consideraţi fondatorii gestaltismului
experimental. Termenul gestalt nu mai este folosit cu scopul de a desemna un nou
element al conştiinţei ci propriu-zis natura organizată a experienţei conştiente. În istoria
psihologiei anul 1912 este considerat ca fiind debutul gestaltismul experimental, odată cu
publicarea cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării
aparente, aşa numitul fenomen phi (miscare aparentă).
M. Wertheimer a studiat acest fenomen la universitatea din Frankfurt folosind un
tahitoscop (dispozitiv care permite aprinderea şi stingerea unor lumini la intervale de
timp care pot fi măsurate cu precizie). La aprinderea succesivă a două spoturi luminoase
s-au constatat următoarele:
a) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de cel puţin 200 milisecunde
observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se sting şi se aprind
succesiv
b) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este foarte scurt 30 milisecunde
sau mai puţin observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se
sting şi se aprind simultan
24
c) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de aporx. 60 milisecunde
observatorul percepe un singur spot luminos care se mişcă
Întrebarea este cum anume se poate explica acest fenomen. Max Wertheimer nu s-
a mulţumit cu explicaţiile care erau în consonanţă cu curentele psihologice prezente la
acea vreme. De exemplu Wundt explica acest fenomen pe baza mişcării oculare de la un
stimul la altul care este folosit şi în perceperea mişcării reale. Astfel, în cazul mişcării
aparente senzaţia de mişcare nu este prezentă în senzaţia care o cauzează. Ceea ce se
întâmplă de fapt este o sinteză creativă care se realizează pe baza învăţării. Pentru a
demostra că explicaţia fenomenului phi pe baza învăţării nu este plauzibilă M.
Wertheimer a folosit următorul experiment:
Folosind un tahitoscop au fost aprinse trei lumini conform diagramei de mai jos.
Toate imaginile care vor fi prezentante în continuare fac parte din lucrarea :B. R.
Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000,
p. 409
Lumina din centru a fost aprinsă, iar la scurt timp luminile din stânga respectiv
dreapta au fost aprinse simultan. Observatorul vedea cum lumina din centru aluneca
simultan în stânga, respectiv dreapta. Dat fiind faptul că ochii nu se pot mişca simultan în
două direcţii opuse, explicarea acestui fenomen pe baza senzaţiilor pe care muşchii
globilor oculari le pot realiza este exclusă.
Pentru a explica acest fenomen Gestaltiştii au introdus conceptul de izomorfism
psihofizic care este o consecinţă a aplicării în psihologie a ideii de câmp de forţe elaborat
de fizica cuantică. Astfel, creierul conţine câmpuri structurate de forţe electrochimice
care există înaintea formării senzaţiilor. Intrarea datelor senzoriale în acest câmp de forţe
determină schimbări atât la nivelul senzaţiei cât şi la nivelul câmpurilor de forţe
cerebrale. Ceea ce experenţiem conştient este tocmai rezultatul acestei interacţiuni.
25
Întregul (câmpurile electrochimice din creier) există înaintea părţilor şi acest întreg
conferă identitate sau semnificaţie părţilor (datelor senzoriale).
Izomorfismul psihofizic a fost explicat de către Kohler după cum urmează:
Ordinea experenţiată în spaţiu este întotdeauna structural identică cu o ordine
funcţională a proceselor cerebrale (Köhler, 1969, apud B. R. Hergenhahn: Introduction
to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. p. 410 )
Cuvântul izomorfism provine din greacă şi în componenţa sa intră două cuvinte
iso (simiar) morphic (formă). Patternurile activităţii cerebrale sunt structural identice cu
patternurile experienţei conştiente. Similaritatea structurală între cele două domenii a fost
explicată prin metafora hărţii. Astfel dacă de exemplu experienţa conştientă ar fi
comparată cu un teritoriu geografic, la nivel cerebral aceasta se regăseşte sub forma unei
hărţi a teritoriului respectiv.
26
receptor pasiv a informaţiei senzoriale ci o configuraţie dinamică de câmpuri de forţe
care interacţionează cu datele senzoriale.
27
(Rubin, 1915, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology
Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 413)
Conform imaginii prezentate atunci când ne centrăm atenţia asupra celor două profiluri
umane nu putem vedea vasul şi vice-versa. Această lege descrie principiul de bază al
percepţiei: diviziunea câmpului perceptiv în două părţi:
1. figura care este percepută ca fiind clară, unificată şi este obiectul atenţiei
2. fondul care este difuz şi asupra căruia nu ne centrăm atenţia
Exploatarea acestui principiu se regăseşte şi în grafică datorită impactului vizual oferit de
schimbarea atenţiei de la figură la fond şi viceversa:
2. Principiul continuităţii
Majoritatea observatorilor descriu acestă figură ca fiind compusă din două linii curbate
care sunt formate din puncte. Distribuţia punctelor este percepută ca tinzând într-o
anumită direcţie.
3. Principiul proximităţii
28
Când stimulii sunt apropiaţi observatorul tinde să-i perceapă ca fiind grupaţi. În acest
exemplu tendinţa este de a vedea stimulii în perechi de câte două elemente.
4. Principiul incluziunii
4.a 4.b
Când în experienţa vizuală este dată mai mult de o singură figură tindem să
vedem figura care conţine cel mai mare număr de stimuli. În figura 4a de exemplu
simbolul este greu de identificat deoarece o mare parte dintre componentele sale
sunt inserate într-un stimul complex mai mare. Kohler considera principiul incluziunii o
dovadă de necontestat împotriva folosirii experienţei trecute (principiului învăţării)
pentru a explica perceperea anumitor stimuli ca întreguri organizate. Astfel, de exemplu
în figura 4b dacă principiul învăţării ar fi fost valabil majoritatea observatorilor ar fi
identificat prima dată cuvântul men scris în oglindă deoarece acest cuvânt este familiar.
De fapt, majoritatea observatorilor percep o figură mai puţin familară care seamănă cu
nişte frunze sau inimi dispuse sub formă de şir.
5. Principiul similarităţii
6. Principiul închiderii
29
Deşi incomplete, figurile prezente în lumea fizică tind să fie percepute ca fiind complete
de ex. În imaginea de mai sus observăm cu uşurinţă că este vorba despre un triunghi, un
dreptunghi şi un cerc cu toate că aceste figuri sunt imperfecte.
Realitate obiectivă-subiectivă
Distincţia între cele două tipuri de realităţi este prezentă în curentul gestalist şi a fost
explicată de Kohler prin introducerea a două concepte: mediul geografic care descrie
mediul fizic şi mediul comportamental care reprezintă interpretarea noastră subiectivă a
celui fizic. Această distincţie a fost introdusă pentru a scoate în evidenţă faptul că
realitatea noastră subiectivă ne guvernează acţiunile mai mult decât evenimentele fizice.
30
1. trecerea de la etapa iniţială (pre-rezolvare) – la rezolvarea problemei este bruscă şi
completă
2. performanţa obţinută este ferită de erori
3. soluţia este reţinută pe o perioadă mai mare de timp
4. principiul care a condus la rezolvarea problemei poate fi aplicat la alte probleme
similare - transpoziţia
31
nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă
negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă
de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele
trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-
evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în
psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică
comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi
percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru
de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare.
Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,
dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde
a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta
de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul
rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii
productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii
tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să
găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative
subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă
cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau
puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin
considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia
prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la
îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie.
Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne
permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă.
Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan contribuţiile lui
Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi rezolvării de
probleme.
32
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele
Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii
productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra
conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la
opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să
distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii
grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.
Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest
efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută
deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra
amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori, ceea ce
sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe
cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme
de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică”
a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat
trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă
instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la
structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special
asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993).
33
BEHAVIORISMUL
“Esenţa behaviorismului este aceea de a pune în ecuaţie
teoria cu practica, înţelegerea cu predicţia şi produsele umanităţii
cu tehnologia socială” (John A. Mills, 1998)
34
2. Evidenţele psihologice trebuie să fie obiective, obţinute prin observaţie şi experiment
conduse asupra unor elemente observabile.
3. Introspecţia ca metodă de investigare a unei lumi subiective, private este problematică
şi trebuie evitată.
4. Există o ştiinţă a comportamentului diferită de fiziologie.
5. Conceptele teoretice trebuie să fie legate de date comportamentale. Deşi există
controverse printre behaviorişi în ceea ce priveşte definirea entităţilor teoretice
acceptate, în general, aceştia sunt minimalişti şi se feresc să folosească constructe
ipotetice.
6. Tema centrală cercetată de behaviorism este învăţarea care este definită de asocierea
evenimentelor din mediu cu răspunsurile generate de subiect.
7. În cadrul paradigmei behavioriste centrul de greutate îl reprezintă legătura mediului cu
comportamentele. Se presupune că toate comportamentele apar pe baza anumitor legi
datorită influenţei mediului. Acest externalism întăreşte obiectivitatea ştiinţei
comportamentului uman plasând cauzele apariţiei şi formării acestuia în mediul
observabil. Astfel, se respinge existenţa unor cauze interne ale comportamentului care
nu pot fi investigate ştiinţific
8. acceptarea versiunilor pragmatiste ale pozitivismului. Behavioriştii erau pozitivişti
deoarece credeau că adevărul se poate stabili prin raportarea la fapte. Pentru ei un fapt
era ceva de natură fizică, observabilă. Teoriile se nasc din studierea faptelor
observabile iar scopul lor este acela de a mări puterea de predictibilitate a acestora
(pragmatism)
BACKGROUND-UL BEHAVIORISMULUI
Behaviorismul a fost precedat de orientarea metodologică reprezentată de
reflexologia rusă şi de conexionismul lui Thorndike.
Psihologia obiectivă (psihologia care instistă să studieze doar apectele care pot fi
direct măsurabile) a fost dezvoltată în Rusia înainte de apariţia behaviorismului. De
asemenea, în psihologia funcţionalistă au apărut câteva idei care sunt foarte aproape de
poziţia lui Watson. Spre deosebire de stucturalişti, care considerau ca singură metodă de
investigaţie în psihologie introspecţia iar obiectivul cercetărilor ca fiind studierea
35
conţinutului şi proceselor conştiinţei, funcţionaliştii au acceptat pe lângă introspecţionism
şi studiul comportamentului. De asemenea abordarea funcţionalistă a deschis psihologiei
calea aplicaţiilor practice.
36
demonstrarea faptului că anumiţi centrii cerebrali atuci când sunt stimulaţi determină
inhibarea comportamentului reflexiv. Această descoperire este importantă deoarece a
condus la găsirea unei explicaţii ştiinţifice la următoarea întrebare: De ce există adesea o
discrepanţă între intensitatea stimulului şi intensitatea răspunsului care îi urmează. Pe
baza acestor descoperiri Sechenov şi-a continuat cercetările în direcţia explicării tuturor
comportamentelor, inclusiv a celor umane, ca fiind reflexive. Reflex, în concepţia lui
Sechenov, este orice mişcare musculară care este precedată de un eveniment care o
precede.
Psihologia trebuie studiată folosind metodele fiziologiei
Psihologia va deveni o ştiinţă pozitivă. Doar fiziologia poate înfăptui acest lucru
deoarece doar acesta poate fi cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice (pp. 350-
351, apud...)
Cercetările lui Sechenov au influenţat noile generaţii de fiziologi care şi-au continuat
munca ghidându-se după cele trei idei fundamentale pe care acesta le-a formulat:
1. studiul inhibiţiei este centrul cercetărilor
2. fenomenele psihologice pot fi studiate obiectiv folosind metodele fiziologiei
3. comportamentul este reflexiv
37
Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un
stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov
în urma unei observaţii empirice în condiţiile în care studia, în laborator, reflexul de
salivaţie la câini. El a constatat de fiecare dată o creştere spontană a salivaţiei la venirea
îngrijitorului şi la aprinderea luminii. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă
experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul
necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea
hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se
fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet)
astfel încât, la un moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se
produce reflexul condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce
sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul
de generalizare astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat
şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat
trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat
pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind
fenomenele de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea,
concentrarea şi inducţia reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în
zona cortexului unde procesul de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când
se produce o excitaţie a unui centru cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi
prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea inducţiei reciproce este definită prin raportare la
focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de
excitabilitate crescută care apare fie imediat fie treptat şi se menţine nu numai pe durata
inhibiţiei dar şi după aceea.
Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare”
considerate de către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov
consideră că întregul complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri
corticali care se consolidează sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata
expresie a vieţii psihice. Legăturile temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri
corticali care comandă fiecare o activitate. (Pavlov, 1953) La baza formării unui reflex
38
condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase
între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte ale
scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat. Pavlov se
apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi numite şi reflexe
conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa unui agent oarecare
cu acţiunea unui excitant necondiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele
dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ
invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În
schimb prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară
elaborându-se conduite adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se
construiesc imediat după naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu
un excitant necondiţionat. Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel
slăbesc şi se sting.
Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip
dinamic care stă la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în
raporturile animalului cu mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de
puncte cu nivele diferite de intensitate a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la
identificarea tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie
şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după
terminologia rămasă încă de la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil
(coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi
tipul slab (melancolic). Fiecare animal aparţine unuia sau altuia dintre aceste tipuri
temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde de experienţele sale în mediul
înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din caracteristicile tipului şi
schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).
O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare,
considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman.
Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul
sistem de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de
39
semnalizare, specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile
fundamentale care guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l
guverneze şi pe cel de-al doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe
activitatea aceluiaşi ţesut nervos. Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul
se dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o
perfectă unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de
neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de
mediu. Monismul materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei
cerebrale şi premisele unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).
E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al
behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a
lucrat la acestă universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de
Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa
animală”, reunind studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei
noi teorii a învăţării: conexionism.
Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă.
Baza învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune.
Aceasta este o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor.
Modelul conexionist se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema
procesului învăţării elaborată de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de
specialitate şi nici o teorie supra învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său
experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974). Experimentele lui Thorndike asupra
animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea
mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul
de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de
deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi
dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară.
Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până
ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea treptat dar
lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a învăţat
40
prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a
sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat
al consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de
satisfacţie este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este
slăbită, abandonată.
Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare
a efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra
conexiunii recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au
condus la precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai
puternic influenţate de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai
puternic de recompensă. Legea efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor
din vecinătatea conexiunilor recompensate şi astfel se minimaliza relaţia internă dintre
succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).
41
arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice
interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice. Marele psiholog
american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce
deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se va
socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M.
Ralea, C. Botez, 1958).
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia
văzută de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de
selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un
proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost
trimis pe câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după
război. Opiniile sale asupra armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta
incompetenţă, atâta extravaganţă şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă
fiică a unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate
copii după scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi
ceară să demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani
se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de
dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar
strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post
temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După
un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări a unui
produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W.
Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat,
având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea
mai importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al
XX-lea. Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei
comparative, ale învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul
publicităţii au contribuit la recunoaşterea publică a psihologiei.
42
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales
în cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului
care a scris sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a
criticat faptul că psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră
de explicare a comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi
nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar
definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unui cerc în jurul părţii pe
care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul
studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o
ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor
naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa
studierii comportamentului în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu
ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul comportamentului. În
modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi R cu variabila
dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil pentru
dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest
model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R;
cunoaşterea lui R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul
factorilor şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S.
este celebră aserţiunea lui Watson care spunea : ”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că
indiferent de originea lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei
savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat
întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere
condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se
aplică în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului
extern şi el a demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul
emoţional. Este celebru studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către
Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil
crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional.
43
Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un
iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări.
Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o
reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan.
În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional
condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat
să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a
repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa
zgomotului, copilul începea să plângă şi se îndepărta. Reacţia sa era generalizată şi la
alte animale cu haină de blană. Ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii
unor raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptată între
apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că
emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din
experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele pozitive:
dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu circumstanţe
agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul că
temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale,
musculare şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se
produc în orice activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar
cele laringeale la limbaj şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se
reduce la mişcări musculare ale laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine.
Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale
laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor periferice în gândire
a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale limbajului şi
gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor
comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la
bun început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată
de către alţi specialişti, era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost
preocupaţi de probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei
44
sale de psihologia clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste
cercetări stau la baza tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune
remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru
studiul învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental
de studiu al psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru
înţelegerea şi controlul comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa
experimentării ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de
expansiune a neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr
extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale
vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi
mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i
amintim pe Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.
1.1 Neobehaviorismul :
Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie,
Ed. Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a
activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice
(1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un
sistem comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria
sistematică a comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema
iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se
întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul
ci şi de organism. Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării
45
anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile
experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în
consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară
care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară
ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se
consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimenţele
sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului,
memorarea mecanică ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de
gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între
performanţa care trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea.
Astfel hrănirea ca recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de
secunde pentru a se studia efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare.
Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al
condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce
în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare” în raport
cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi
eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei.
Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa
reprezentată de hrană reduce tensiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce
tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a
considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din
Washington şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea
război mondial. În al doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a
Oficiului Informaţiilor de Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea
tehnicist a lui Hull.
46
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte
concisă: o combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de
aceeaşi mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă
întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower,
1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul
recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care
permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea
problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona
maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-
recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la
mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice
acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele
demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit
reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia care a
ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste
comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale.
Este un stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu
consumă întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor
confirmă cele semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în
comportament. În cutia lui Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi
întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi
nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi autori au vrut să
sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este pertinentă şi găsim
în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o singură
încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care
este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii
alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte
puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o
observaţie obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a
47
denumit sistemul ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului.
Termenul de cognitiv se referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul
locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă
intermediară care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În
categoria variabilelor intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi
dorinţele. De exemplu, o expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după
fiecare răspuns corect. Astfel oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc
relaţii între răspunsuri si stimuli din mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent
cognitivist în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său
utilizează două grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare
parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să
parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început
să primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au
scăzut într-o manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă
relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea
influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent.
Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi
aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge
dintr-un loc în altul al şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un
sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care
conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi muncim;
nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta
ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli
răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi
Watson. A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea
mai mare parte din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în
lumea academică americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani
buni pe primul loc al psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante:
48
Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953),
Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism
(1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă.
El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi
comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase
de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited
responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În
schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se corelează cu un stimul cunoscut.
Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul
operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul.
Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de
condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de
stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner). În acest caz
răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea
care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea
este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei de tipul
R: dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa este
mai mare (în Hilgard şi Bower, 1974).
Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o
cutie fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este
apăsată face să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei
este înregistrat şi reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui
Skinner este că urmarea evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea
ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a
vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de acţionări ale
pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost învăţate
să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a
descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului
operant şi că întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul.
Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament.
Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre
49
exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte înainte de a se uita în cutia cu
mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa). Ceea ce
Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera învăţare prin
contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de
discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea
treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este
construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la
recompensarea fiecărui succes.
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea
pozitivă, care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea
unor stimuli neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul
de răspunsuri corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere
decât întărirea la proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la
stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la
interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost
utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei
anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică
în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii
umani stimulaţi au declarat că se simt minunat, fericiţi şi au solicitat continuarea
stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare,
biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac
nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre
pedeapsă şi ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive,
recompensa, cu cea negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din
următoarele motive: în primul rând pedeapsa îl determină pe individ să o evite şi nu să
renunţe la comportamentul nedorit; în al doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel
care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de
obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste condiţii Skinner
insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi
ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel
50
comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea
negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa
implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în
domeniul terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu
caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici
severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner
considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în
laborator, având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele,
personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o
ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).
SAM
Sam este student în primul an. El este muncitor, prietenos şi uşor de convins, un tip de
persoană despre care oamenii spun că este “un tip de treabă” Sam provine dintr-o familie
de clasă medie şi părinţii lui au fost întotdeauna iubitori şi suportivi. Ei i-au insuflat
dorinţa de a munci din greu pentru a avea success în viaţă. Ambii părinţi lucrează
(contabil tata; designer de interioare mama). Adesea îi spuneau” Tu ai abilitatea de a
reuşi şi noi ştim că aşa va fi”. Sam a muncit din greu pentru a ajunge student (era atent la
notele pe care le obţinea şi lupta pentru note mari) şi considera că este bine pregătit
pentru a face faţă încercărilor. A fost admis la o facultate bine cotată (prima lui opţiune)
într-un oraş situat departe de orăşelul în care s-a născut. La început a avut dificultăţi în a
se adapta la situaţia de a fi departe de casă dar a început să-şi facă prieteni. La jumătatea
anului universitar a consatat dezamăgit că rezultatele la examene nu au fost atât de bune
pe cât se aştepta. La începutul primului semestru şi-a dat seama că volumul de muncă
51
este mai mare decât se aştepta şi a început să se îngrijoreze privitor la reuşitele sale. Apoi
a început să devină anxios în ceea ce priveşte testele scrise iar pe măsură ce semestrul se
apropia de sfârşit a început să se simtă copleşit de volumul de muncă. Dar în loc să
muncească intens a început să procrastineze (procrastinare- amânarea rezolvării sarcinilor
sau a problemelor). Astfel, el amâna studiul şi să rezolvarea temelor în ultima clipă,
preferând în schimb să socializeze cu prietenii (Nigel şi Rajiv), să se joace pe calculator
şi să se uite la TV. Aceste activităţi îi plăceau dar totuşi Sam se gândea că ar trebui să
muncească şi asta îl făcea să se simtă vinovat. În aceeaşi perioadă a întâlnit-o pe Vanessa.
Petrecea mult timp gândindu-se dacă aceasta ar putea să devină iubita lui în viitorul
apropiat. Dar îi era teamă să o întrebe dacă vrea să se întâlnească cu el întrebându-se
mereu: Dacă va spune nu? Se gândea că Vanessa este o tânără independentă cu o dorinţă
puternică de a face carieră şi se temea că ea l-ar putea considera o persoană prea
tradiţională pentru gustul ei. Străduindu-se intens nopţile dinaintea examenelor, Sam a
reuşit să treacă de primul semestru dar era atât de epuizat încât în săptămâna de vacanţă
dintre semestre a zăcut în pat doborât de o răceală. Acum la debutul celui de-al doilea
semestru Sam este şi mai anxios: volumul de muncă nu pare să fie mai mic şi numai
gândindu-se la asta simţea cum i se strânge stomacul. La scurt timp, a început să
procrastineze, să se simtă vinovat şi să se întrebe dacă este capabil să reuşească la
facultate. Va avea oare curajul să vorbească cu Vanessa înainte ca aceasta să îşi găsească
pe altcineva? Ţinând cont de ceea ce ştim despre Sam şi despre comportamentele actuale
cum putem înţelege situaţia în care este acum?
Rezvolvare
Probleme lui Sam analizate din perspectivă behavioristă
Folosind condiţionarea clasică şi operantă putem analiza situaţia lui Sam din perspectivă
behavioristă. Din situaţia descrisă reiese că Sam se confruntă cu următoarele probleme:
frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire, procrastinarea
Frica de testele scrise- condiţionare clasică
Mai întâi se pare că Sam a dezvoltat o frică condiţionată în ceea ce priveşte testele scrise.
Dat fiind faptul că Sam a fost un elev care întotdeuana a muncit din greu pentru a obţine
rezultate bune la învăţătură pe baza condiţionării clasice putem presupune că a ajuns să
52
asocieze munca de la şcoală cu anxietatea. De vreme ce în acest caz nu se specifică
circumstanţele putem presupune că Sam a avut în trecut experienţe negative referitoare la
testele scrise (nu a reuşit întotdeauna să obţină note mari). Astfel, este posibil ca notele
mici obţinute să fi fost însoţite de dezaprobarea părinţilor sau poate chiar de sentimente
de ruşinare faţă de prieteni (SNC- stimul necondiţionat). Frica şi anxietatea produse
(RNC – răspuns necondiţionat) de aceşti stimuli au devenit apoi asociate cu situaţia
specifică de a da teste scrise, astfel testul scris a devenit stimul condiţionat (SC) pentru
anxietate (RC).
Frica de a-i cere Vanessei o întâlnire- Condiţionare clasică + Condiţionare operantă
Tot prin condiţionare clasică se poate explica şi teama lui Sam de a îi cere Vanessei o
întîlnire. Este posibil ca în trecut Sam să fi fost respins de fete independente şi inteligente
(SNC), teama şi ruşinea resimţite atunci (RNC) au devenit asociate cu fete de acest gen,
astfel acum chiar dacă este atras de Vanessa ea este pentru Sam SC pentru anxietatea lui
(RC).
Din perspectiva condiţionării operante prietenia Vanessei reprezintă pentru Sam o întărire
pozitivă. Sam nu este sigur dacă acest răspuns pozitiv din partea Vanessei se va
generaliza şi în cazul unei relaţii romantice, sau ea va avea comportamente diferite faţă
de Sam prietenul şi Sam iubitul. Sam se teme că în postura de iubit va primi din partea
Vanessei o întărire negativă astfel el este tentat să abordeze doar comportamentul de
prieten care îi asigură din partea fetei o întărire pozitivă Astfel, el evită posibilitatea de a
simţi anxietatea care ar putea să apară în situaţia în care Vanessa îl va respinge ca iubit
Procrastinarea – Condiţionare clasică + Condiţionare operantă
Procrastinarea lui Sam reprezintă o formă de condiţionare operantă. Dat fiind
faptul că munca de la şcoală este puternic aversivă –“ La începutul primului semestru şi-
a dat seama că volumul de muncă este mai mare decât se aştepta şi a început să se
îngrijoreze privitor la reuşitele sale” (întăritor condiţionat negativ) el o evită prin
procrastinare. Dat fiind faptul că procrastinarea înlătură stimulii negativi, ea este o formă
de întărire negativă, deci el continuă să evite realizarea temelor de la facultate. În acelaşi
timp, socializarea cu prietenii, privitul la TV reprezentau pentru Sam activităţi plăcute
fiind astfel întăriri pozitive, chiar dacă erau într-un fel limitate de sentimentul de vină
(întărire negativă). De menţionat este faptul că întăririle pentru procrastinare sunt
53
imediate, în timp ce întărirea care ar fi putut fi reprezentată de obţinerea unor note mari
nu se putea concretiza imediat. Astfel întăririle pentru procrastinare erau mai puternice.
Cărţile, temele pe care le avea de realizat reprezentau pentru Sam sitmuli discriminativi,
aceştia semnalizau munca de la şcoală pe care Sam a învăţat prin condiţionare clasică să
o asocieze cu anxietatea. Astfel, Sam a continuat să evite aceşti stimuli (se apuca de
învăţat doar în ultima clipă). Din prezentarea situaţiei lui Sam reiese că înainte de a junge
la facultate ceea ce reprezenta pentru el întărire pozitivă pentru a-şi realiza sarcinile
şcolare era obţinerea unor note bune. Dat fiind faptul că acum la facultate examinarea se
realiza spre sfârşitul semestrului iar succesul academic nu părea să fie pentru Sam
consistent, mediul universitar îi furniza acestuia un program variabil de întăriri. Dat fiind
faptul că programele de aplicare variabilă a întăririlor promovează comportamente
rezistente la extincţie, aşa se explică faptul că în ciuda limitelor pe care le avea strategia
lui Sam de a învăţa doar înainte de examene acesta a continuat să promoveze acest
comportament. Sam a continuat acest comportament şi l-a generalizat la toate materiile
studiate în facultate. Proximitatea examenelor reprezintă pentru Sam stimul discriminativ,
care îl anunţă că dacă nu învaţă nici în acest moment este în pericol de a nu trece
examenele (a nu trece examenele= întărire negativă).
Behavioriştii ar spune că Sam, ca orice individ, are o istorie complexă de
comportamente învăţate de-a lungul istoriei sale. Recomandarea lor pentru Sam ar fi să se
folosească strategii de modificare a comportamentului pentru a face faţă anxietăţii,
procrastinării în ceea ce priveşte sarcinile de la facultate şi evitării a unei posibile legături
romantice cu Vanessa.
54
BIBLIOGRAFIE
Aniţei, M., 2006, Istoria psihologie, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,
Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia
Jones, D., Elcock, J., 2001, History and theory of psychology. A critical perspective, Ed.
Arnold.
Opre, A., 2006, Introducere în teroiile personalităţii, ed. II-a, Editura ASCR, Cluj-
Napoca
Kernberg, O. F., 2004, Contemporary controversies in psychoanalytic theory, techniques,
and their applications, Yale university press / New Haven and London
Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing
Co., 2000.
55
PSIHOLOGIA UMANISTĂ (fenomenologică)
"Singura realitate pe care eu pot să o cunosc este
lumea aşa cum o percep şi o experimentez eu în
acest moment. Sigura realitate pe care eu o pot
cunoaşte este aceea pe care o percepi şi o
experimentezi în acest moment. Şi singura atitudine
este aceea că cei care percep realitatea sunt
diferiţi. Există atâtea lumi reale câţi oameni
există." (C.Rogers, 1980)
CONTEXT
În perioada anilor 1920 -1930 şcoli de gândire precum structuralismul,
funcţionalismul, psihlogia gestaltistă şi psihanaliza continuau să ofere modele explicative
asupra funcţionării psihicului. Pe la jumătatea secolului XX strucrualismul dispăruse ca
şcoală, iar funcţoinalismul şi psihologia gestaltistă şi-au pierdut distinctvitatea ca şcoli,
celelate orientări au început să le asimileze anumite apecte. Domeniul psiholgiei era
dominat de behaviorism şi psihanaliză în anii 50 şi la debutul anilor 60. De asemenea
anii 60 au fost dominaţi de o serie de evenimente, care au contribuit la contestarea
explicaţiilor de tip raţionalist sau empirist. Dintre acesta enumerăm: Războiul din
Vietnam şi mişcările pacifiste care i-au urmat, asasinarea lui Martin Luther King, John
Fitzegrald Kennedy şi Robert Kennedy; proteste rasiste, mişcarea hippie.
La începutul anilor 60 un grup de psihologi conduşi de Abraham Maslow au pus
bazele uneui curent pe care îl denumeau a treia forţă în psihologie. Aceştia considerau că
celelalte două forţe psihanaliza şi behaviorismul nu iau în calcul o serie de aspecte
importante care definesc natura umană. Numită a treia forţă, deoarece este o alternativă la
psihanaliză şi behaviorism, psihologia umanistă evidenţia faptul că este necesară
comutarea atenţiei de la problemele tratate de celelalte persepective (care erau centrate pe
adaptare şi definirea normalităţii) la problemele care ne definesc ca fiinţe umane. Astfel,
temele centrale are ar trebui investigate devin: creativitatea, liberul arbitru,
intenţionalitatea, auto-determinarea, imaginaţia şi valorile. Această orientare respinge
determinismul şi pesimismul care transpar din teoriile behavioriste şi psihanalitice şi
56
postulează o perspectivă esenţialmente optimistă asupra naturii umane conform căreia toţi
oamenii posedă capcităţi înnăscute pentru dezvoltare. (W. E. Pickren, A. Rutherford,
2010).
ASUMŢII CENTRALE
1. Perspectivă fenomenologică
Pentru umanişti comportamentul poate fi înţeles în termenii experienţei subiective
a individului. Pentru a înţelege felul în care se comportă indivizii este necesar mai întâi să
înţelegem persoana care genereazeă comportamentele respective. Pentru a înţelege
persoana este nevoie să înţelegem felul în care aceasta înţelege lumea. Experienţa
subiectivă a individului devine stfel obiectul de studiu al psihologiei. Din acest punct de
vedere, psihologia umanaistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece ambele
perspective devalorizau experienţa subiectivă. Behavioriştii considerau că mediul este cel
care are valoare explicativă asupra comportamentului şi nu experienţa subiectivă care
este fie irelevantă ştiinţific, deoarece nu avem metode obiective pentru a o investiga, fie
este un epifenomen. Psihanaliza devaloriza experienţa subiectivă conştientă deoarece
cauzele care determină comportamentele sunt în măsură aproape exclusivă inconştiente.
În plus, explicaţiile pe care le oferim în mod conştient propriilor noastre acţiuni sau trăiri
ar putea fi rezultatul unor distorsiuni care sunt generate de mecanismele noastre
defensive. Umaniştii resping ideea că experienţa subiectivă nu poate fi studiată ştiinţific
folosindu-se de următoarele argumente:
a) toate informaţiile pe care le avem despre lume sunt obţinute în cadrul
experienţei subiective. Prin urmare, insistenţa făcută pe valoarea obiectivă a
datelor obţinute de către un observator imparţial este fără sens deoarece şi în
această situaţie avem de-a face cu o prelucrare subiectivă a datelor.
b) Studiul ştiinţific al datelor care provin din experienţa subiectivă se poate
realiza printr-o metodă numită validare subiectivă. Conform acestei metode
orice interpretare a unui eveniment sau orice observaţie care întruneşte
acordul a cel puţin doi cercetători poate fi considerată validă. Psihologia
umanistă a atras atenţia asupra unui aspect important care caracterizează un
demers ştiinţific: acordul comunităţii ştiinţifice. Inclusiv metodele tradiţionale
57
se supun acestui principiu de validare intersubiectivă dacă de exemplu luăm în
calcul folosirea replicabilităţii prin care testăm acurateţea rezultatelor
experimentale obţinute.
2. Liberul arbitru
Comportamentele noastre nu sunt rezultatul exclusiv al experienţelor trecute sau a
influenţei mediului. Oamenii au capacitatea de a decide asupra felului în care se comportă
folosindu-se de evaluarea subiectivă a situaţiilor. Din acest punct de vedere, perspectiva
umanistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece respinge ideea deterministă
conform căreia există o cauză primară a comportamentelor noastre (mediul, behaviorism;
instincte, psihanaliză). Umaniştii recunosc că mediul, instinctele, experienţele trecute
influenţează comportamentele dar aspectul fundamental care este implicat în generarea
comportamentelor noastre este felul în care interpretăm lumea şi propriile noastre
experienţe (experienţă subiectivă). În concluzie, felul în care ne comportăm şi simţim este
într-o mare măsură rezultatul unei decizii personale care este luată în funcţie de evaluările
pe care noi le facem în conformitate cu experienţa noastră subiectivă.
3. Sensul experienţei
Experienţa noastră subiectivă este guvernată de sensul, valorile pe care le atribuim
acţiunilor noastre. În consecinţă, felul în care ne comportăm şi simţim este influenţat de
sistemul axiologic pe baza căruia evaluăm contextele şi propriile noastre acţiuni şi trăiri.
Psihologii umanişti au observat că, din punct de vedere metodologic, este dificil
să investigăm sensul cu care oamenii îşi investesc acţiunile. Cu toate acestea nu au exclus
această posibilitate. Demersului lor investigativ i se potriveşte ceea ce Gordon Allport, o
figură cheie a psihologiei personalităţii, spunea despre dificultăţile pe care psihologia le
întâmpină astăzi atunci când încearcă să explice concepte precum valoarea şi sensul : “
Dacă astăzi psihologia nu este în întregime pregătită să facă faţă unei asemenea
încercări, atunci ar trebui să dezvoltăm ştiinţa până când va reuşi să fie” .
58
PRECURSORII UMANISMULUI
59
De exemplu Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii
existenţialismului considera că există un Mod etic de existenţă care se defineşte prin
preocuparea pentru dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale
perfecte. Persoanele care aparţin acestui mod sunt interesate să evalueze în profunzime
posibilele consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea care se încadrează în acest tip etic
este similară personalităţii autorealizate despre care va vorbi Rogers. Un alt exemplu îl
regăsim la Heidegger care definea individul autentic prin faptul că este conştient de
existenţa lui şi este capabil să aibă o existenţă bună, demnă chiar şi în condiţii
defavorabile (mediu, constrângeri sociale).
Abordările anterioare din psihologie care au influenţat perspectiva umanistă
menţionăm:
- cercetările asupra conştiinţei realizate de W. James;
- Alfred Adler. Unii cercetători îl consideră primul reprezentat al psihologiei umaniste
datorită faptului a descris conceptul de Sine creativ referindu-se la faptul că ceea ce
devine o persoană este într-o mare măsură rezultatul unei alegeri personale. Alţi
cercetători consideră concepţia lui Adler ca o tranziţie de la teoriile psihanalitice
predominante în timpul activităţii lui Freud la punctul de vedere umanist modern;
- perspectiva gestaltistă (prin ideea preeminenţei întregului asupra părţilor);
- psihanaliza (datorită faptului că s-a centrat pe terapie şi datorită evidenţierii
factorului motivaţional în generarea acţiunilor noastre; spre deosebire de psihanaliză,
umanismul va lua în considerare nu numai nevoile de bază –instinctele în
terminologie psihanalitică – ci şi alte tipuri de nevoi care nu numai că sunt conştiente
dar care descriu mai bine specificitatea noastră. Vom vedea că o nevoie fundamentală
este aceea de autorealizare).
60
Abraham Maslow (1908-1970) Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Motivaţie
şi personalitate” (1954). Termenii cheie care definesc concepţia sa sunt: dezvoltarea
dinamică a personalităţii, piramida trebuinţelor (structură ierarhică), personalitate
autorealizată. De menţionat este faptul că Maslow a identificat caracteristicile
personalităţii autorealizate în urma unui studiu (care a durat 2 ani) asupra unor
personalităţi importante ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice americane. Trăsăturile
comune ale acestora precum creativitatea, spontaneitatea, simţul umorului, simţul
noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie puternică pentru
intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi au devenit descriptorii
personalităţii autorealizate.
Gordon Allport (1897-1967) este considerat o figură centrală în cercetările
privitoare la personalitate. Maslow este considerat iniţiatorul curentului umanist, Allport
este considerat ideologul acestui curent, Rogers este cel care a desăvârşit psihologia
umanistă. Allport a analizat şi a precizat distincţia dintre nomotetic şi idiografic; a stabilit
liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea umanistă. (Aniţei, 2006)
Carl Rogers (1902-1987) este considerat ca fiind cel care a împlinit curentul
umanist deoarece a reuşit să-i confere o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară
în domeniul terapiei. Carl Rogers este fondatorul terapiei nondirective, apoi a celei
centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A întemeiat Centrul pentru
studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei Americane de Psihologie în
1947. (Aniţei, 2006)
61
Sinele ideal este acea imagine despre sine pe care individul doreşte cel mai mult
să o posede, include percepţiile şi semnificaţiile potenţial relevante pentru sine, care au o
foarte mare importanţă pentru individ.
Sinele este un element important al experienţei umane, scopul fiecărui individ
este de a deveni cu adevărat el însuşi
Autoactualizarea (autorealizarea)
Tendinţa fundamentală a individului este către realizarea propriului potenţial.
“Organismul are o singură şi foarte puternică tendinţă de bază, şi anume aceea de a se
actualiza.” (Rogers, 1951, p. 487).
Conceptul de auto-realizare (autoactualizare) implică tendinţa organismului de a
evolua de la stadiul de entitate simplă către una complexă. El exprimă trecerea de la
dependenţă la independenţă, de la fixitate şi rigiditate către un proces de schimbare şi
libertate de expresie
62
Situaţii de incongruenţă şi mecanisme defensive (distorsiunea sensului
experienţei şi negarea existenţei experienţei)
O stare de incongruenţă apare atunci când există o discrepanţă între modul în care
individul se auto-percepe şi experienţa reală cu lumea înconjurătoare. Prin intermediul
unui proces denumit subcepţie, putem recepţiona informaţii contrare imaginii de sine,
înainte ca acestea să devină conştiente. Răspunsul faţă de ameninţarea reprezentată de
recunoaşterea experienţelor aflate în conflict cu imaginea de sine este acela de apărare.
Reacţionăm defensiv interzicând accesul în sfera conştientă experienţelor percepute şi
considerate (inconştient) ca fiind, chiar şi într-o mică măsură, în conflict cu imaginea de
sine. Două dintre mecanismele defensive cele mai studiate de Rogers sunt distorsiunea
sensului experienţei (permite accesul în conştiinţă a experienţei, dar într-o formă
concordantă cu imaginea de sine) şi negarea existenţei experienţei (inhibarea manifestării
conştiente a experienţei).
63
Grof, Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology. Apoi a fost
înfiinţată Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost înfiinţată
Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a A.R.P.T.).
Stanislav Grof, unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o
ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune
importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul
spectru al experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care
devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre
experienţele şi observaţiile specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală
sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia
experienţială şi experienţele de moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică,
experienţe ale lumii divine, conştiinţa cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu
natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice,
experienţe karmice, forme variate de percepţie extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3
aprilie 2004, Timişoara).
Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia
transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii
ale experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare,
într-un evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este nemulţumită
de „parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în
profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul
preocupărilor ei conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale
nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al obstacolelor
interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin
autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea câmpului
conştiinţei.
Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia,
hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.
Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi
interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe
această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute pentru
64
a găsi căile dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi depăşi limitele
condiţionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în
armonie cu natura ş.a.m.d.
CONTRIBUŢII
Introducerea în domeniul investigativ al psihologiei a unor teme noi precum
intenţionalitatea, şi sensul experienţei.
A contribuit la dezvoltarea unei tendinţe în psihologie care vizează înţelegerea
fiinţei umane ca întreg.
65
PSIHOLOGIA COGNITIVĂ
ASUMPŢII FUNDAMENTALE
1. studiul evenimentelor interioare ale unei persoane este necesar
pentru înţelegerea unei persoane. Aceste evenimente interne,
adesea denumite mediatori, întrucât se petrec între stimulare şi
apariţia comportamentului includ: percepţia, procesele gândirii
ca rezolvare de probleme, memoria şi limbajul (T. Malim, A.
Birch, A. Wadeley, 1999)
2. procesele cognitive nu procesează aleator ci organizat şi
sistematic
3. psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă
informaţia, în sistemul cognitiv uman, între inputul senzorial şi
outputul motor (M. Miclea, 1999)
4. sistemul cognitiv este un sistem fizic care are capacitate de
reprezentare şi de calcul (M. Miclea, 1999)
66
reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în
procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia
cognitivă .
Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns
la rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi Simon
au elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de
probleme ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme
accesibile gândirii umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a
oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin
analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale.
Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pentru gândirea umană şi pentru
inteligenţa artificială sunt procesele informaţionale care se dezvoltă în baza unui sistem
complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.
Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul
gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de
propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării transformărilor
(tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui
Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare,
competenţe lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la
modelul generării propoziţiilor propus de către Chomsky la modelele computaţionale
moderne este o distanţă foarte mică.
Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare
asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi personale
de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele cognitive
ale unor realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu experienţa de viaţă
şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate, structurate şi organizate.
Sistemul de constructe prezintă o serie întreagă de particularităţi comune pentru oameni
în general şi pentru anumite grupuri, categorii, perioade istorice, sisteme culturale,
politice, religioase, etc.. Dar configuraţia este personală şi conferă individului nota de
specificitate. Constructele personale ca şi reprezentările noastre cognitive ne permit să
67
percepem şi să interpretăm lumea şi evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor
permite şi o evaluare anticipativă a comportamentelor persoanei.
68
reprezentărilor şi mecanismelor de rotire, pliere, transformare, anticipare vor constitui
apoi teme predilecte pentru psihologia cognitivă. Piaget va acorda o atenţie deosebită
reprezentărilor topologice şi va evidenţia un tip aparte de inteligenţă topologică ce se
referă la reprezentarea poziţională, implicând o anumită ordonare a diverselor locaţii
stabile. El a demonstrat că informaţia vizuală nu este suficientă întrucât structurile
topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de puncte de
referinţă, mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic spaţio-temporal, dar şi
mentală în raport cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice dintre elementele
spaţiale.
Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră
remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de bază
precum şi dintre metodele de cercetare.
69
procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune informatizată şi
computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a informaţiei la
nivele de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată. Psihologia cognitivă
pare să fie puternic marcată de utilizarea metaforelor cognitive care au avantajul că
permit un schimb fructuos de idei referitoare la fenomenul respectiv. Aceste metafore ne
oferă convenţii pentru a discuta despre posibilităţile teoretice de cercetare (B. H.
Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes, 2005).
Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii
ale cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse provenite din
cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria,
neuroştiinţele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia, rezolvarea de
probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.
Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele
predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi
Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul
senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart
(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea
superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informaţiei
semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky.
Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele interesante
cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest model întrucât
informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele simultane.
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia
cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este
explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii
sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea
atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.
Contribuţii ale psihologiei cognitive
70
C1. Schimbare de Paradigmă - trecerea de la studiul facultăţilor la studiul proceselor
de prelucrare a informaţiei; accentul cade pe condiţiile concrete de funcţionare, efectul
contextelor, situaţiilor şi sarcinilor;
C2. Remodelare a câmpului problematic al psihologiei. Psihologia cognitivă a devenit
o abordare unitară care se regăseşte în variate domenii ale psihologiei (psihologie
generală, psihologie socială, psihologia, dezvoltării, psihologia industrială, psihologia
educaţiei etc)
C3 Evoluţie Metodologică pe lângă cercetările experimentale clasice s-au dezvoltat
metode sofisticate de observaţie şi analiza protocoalelor individuale; alături de metode
statistice de testare a ipotezelor se utilizează metode de simulare;
C4 Abordare interdisciplinară şi transdisciplinară (neuroştiinţele,
inteligenţa artificială, lingvistica, logica etc) şi deschiderea câmpului ştiinţelor cognitive;
C5)Dezvoltarea unor Terapii cognitive cu eficienţă şi rezultate reale:
Bibiografie
Aniţei, M., 2006, Istoria psihologiei, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,
Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia
Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing
Co., 2000.
Opre, A,2006, Personalitatea în abordările psihologiei contemporane, ASCR
Miclea, M.,1999, Psihologie cognitivă, Ed. Polirom
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. Perspective în psihologie, Ed. Tehnică, 1999
71
Anexa I C. George Boeree, 2006, History of Psychology
72
73
74
75
76
77
78