CAPITOLUL 1

INTRODUCERE IN TEORIA SISTEMELOR

SI IN AUTOMATIZARI

1.1. NOTIUNI SI CONCEPTE FUNDAMENTALE

1.1.1. Observaţii preliminare

Timp de mai multe secole oamenii au avut ca o preocupare principală elaborarea,

diversificarea şi perfecţionarea uneltelor, sculelor şi instalaţiilor, menite să înlocuiască
sau să faciliteze munca fizică a acestora în activitatea de producţie, în circulaţia
bunurilor materiale, în diverse servicii şi în alte domenii. Acestea continua să fie
făcute şi în prezent.

În ultimele decenii oamenii şi-au îndreptat preocupările şi în direcţia uşurării sau chiar
suplinirii muncii intelectuale legate de activităţile lor de producţie, de servicii ş.a., şi
în acest scop şi-au propus ca obiectiv crearea de instrumente, de aparate şi de instalaţii
menite să facă posibila derularea automată a proceselor de producţie a serviciilor ş.a.
fără intervenţia directă a acestora sau cu o intervenţie minimală, adică să realizeze sau
să faciliteze activităţile intelectuale de supraveghere şi de conducere a proceselor.

O bună perioadă de timp, cele două tipuri de preocupări s-au dezvoltat în paralel,
oarecum independent, ca două părţi distincte, dar totuşi, ca părţi componente
interdependente ale proceselor moderne de producţie, de servicii ş.a.

Deoarece între aceste două tipuri de preocupări şi obiective există o strânsă

interdependenţă în prezent capătă acceptare unanimă conceptul conform căruia este
corect ca cele două tipuri de activităţi să fie tratate ca un tot unitar, adică să fie privite
ca un sistem - vezi 1.1.3.

În aceasta abordare sistemică realizarea şi perfecţionarea proceselor şi instalaţiilor

automatizate nu mai poate fi făcută decât în cadrul unor echipe de specialişti din
domenii diferite; specialişti din domeniul proceselor şi instalaţiilor tehnologice
(mecanici, chimişti, energeticieni ş.a.), dar şi specialişti din domeniul automaticii,
informaticii, roboticii ş.a.

Pentru a putea conlucra în astfel de echipe, dar şi pentru a exploata optim instalaţiile
automatizate este necesar ca specialiştii implicaţi în realizarea acestor instalaţii, dar şi
utilizatorii acestora să posede suficiente cunoştinţe privind principiile şi metodele de
automatizare, de informatizare, de robotizare şi să folosească o terminologie şi un
limbaj adecvat prin care să comunice între ei.

1
1.1.2. Noţiunea de proces - proces tehnologic

Sub denumirea generică de proces vom înţelege orice transformare a

materiei/energiei/informaţiei, orice schimbare de stare sau de proprietăţi sau
orice evoluţie însoţită de manifestări specifice. Dacă acestea au loc în cadrul unei
tehnologii procesul în cauză este un proces tehnologic şi se desfăşoară în cadrul unei
instalaţii tehnologice.

Orice tip de proces se desfăşoară în conformitate cu anumite legi, după un anumit

algoritm dependent de natura şi scopul acestuia şi în general poate fi dirijat/condus cu
ajutorul unor comenzi date de cel care conduce procesul în cauză. Din nefericire, în
cele mai multe cazuri, desfăşurarea proceselor este afectată de factori perturbatori
interni sau externi, care au ca efect abateri de le derularea dorită a acestora. În astfel
de situaţii se impun măsuri de anihilare a influenţelor perturbaţiilor.

Pentru a deduce care sunt comenzile optime de dirijare a procesului şi măsurile de

anihilare/compensare a perturbaţiilor este necesar un studiu al procesului condus ca
obiect al automatizării cu scopul de determina care sunt mărimile/variabilele care îl
caracterizează, care sunt relaţiile dintre aceste mărimi, precum şi factorii externi care
influenţează derularea procesului.

In general orice proces poate fi caracterizat prin următoarele elemente - vezi fig. 1.1.

Xip

Xs Xe=f(Xic, Xip, Xs)

Xic

Fig. 1.1. Simbolizarea unui proces simplu.

¾ Numărul şi natura variabilelor de intrare, adică prin vectorul Xi(xi1,xi2, ...xin),

care are două componente: Xic - vectorul variabilelor de intrare comandabile şi
Xip - vectorul variabilelor de intrare necomandabile, perturbatoare,
¾ Numărul şi natura variabilelor de stare internă, adică prin vectorul
Xs(xs1,xs2,....xsp),
¾ Numărul şi natura variabilelor de ieşire, adică prin vectorul Xe(xe1,xe2,....xem),
¾ Funcţia sau funcţiile de transfer F, care reprezintă dependenţa dintre variabilele
de ieşire şi variabilele de intrare şi de stare, adică:

Xe = F(Xi, Xs).

1.1.3. Conceptul de sistem - abordare sistemică

Universul material în care ne desfăşurăm activitatea este alcătuit dintr-o imensă

multitudine de părţi componente, în cadrul cărora au loc procese, fenomene şi
transformări care se produc într-o strânsă interdependenţă. Pe termen mediu şi lung în
acest univers nimic nu este izolat, nimic nu este neinfluenţabil sau neschimbabil, ci
totul se afla între-o continuă transformare după legi în cea mai mare parte cunoscute.

2
Pentru a putea studia procesele ce au loc în cadrul anumitor părţi ale acestui univers
este necesar să delimităm partea care ne interesează şi să ţinem seama de influenţele
dintre aceasta şi părţile cu care interacţionează. Aceasta înseamnă a delimita ceea ce
se numeşte un sistem.

Un sistem este definit ca un element sau ca o structură de elemente în

interacţiune, care formează o entitate, în cadrul căreia se desfăşoară un anumit
proces şi se îndeplineşte o anumită funcţie în condiţiile unei interacţiuni între
entitate şi elementele exterioare acesteia.

Sistemul care îndeplineşte funcţia pentru care a fost creat fără intervenţia directă a
omului se numeşte sistem automat. El poate fi:
- Sistem automat natural, creat de natură sau
- Sistem automat tehnic, dacă este creat de oameni.

Orice sistem se caracterizează prin aceleaşi elemente ca şi procesele, adică prin:

- Vectorul variabilelor de intrare Xi(xi1,xi2,....xin) cu componentele sale Xic şi Xip,
care reprezintă influenţa factorilor externi asupra sistemului;
- Vectorul variabilelor de stare Xs(xs1,xs2,....xsp), care reprezintă starea internă a
sistemului;
- Vectorul variabilelor de ieşire Xe(xe1,xe2,....xem), care reprezintă influenţa
sistemului asupra mediului extern;
- Relaţiile de dependenţă dintre Xe şi (Xic, Xip), care reprezintă transformările ce au
loc în cadrul sistemului.

Noţiunea de sistem este o noţiune relativă şi convenţională în sensul ca orice

sistem se află total sau parţial în componenţa altui sistem mai cuprinzător şi în
acelaşi timp acelaşi sistem poate avea în componenţă sa alte sisteme, numite
subsisteme.

Starea şi desfăşurarea proceselor ce au loc în sisteme/subsisteme poate fi determinată

şi exprimată prin diverse mărimi fizice asociate acestor procese. Ca exemple de astfel
de mărimi se pot menţiona: temperatura, presiunea, debitul, tensiunea ş.a., adică
mărimi măsurabile.

Valorile mărimilor de intrare de stare şi de ieşire reprezintă informaţia necesară la un

moment de timp dat pentru ca pe baza acestora să se poată determina starea şi
desfăşurarea procesului cu începere din acel moment. Pentru ca aceasta informaţie să
poată fi percepută, transmisă, prelucrată şi folosită în diverse scopuri ea se transpune
pe semnale purtătoare de informaţie. Transpunerea se face cu ajutorul senzorilor sau
traductoarelor. De exemplu cu ajutorul unui traductor de tip termocuplu temperatura
se transpune pe semnal de tip tensiune electrică.

Cel mai important aspect de relevat în cazul abordării sistemice este acela că
prin elementele sistemului se transpune, se transmite şi se prelucrează
informaţie. De aceea studiul oricărui sistem este orientat asupra fluxului de
informaţie implicat în derularea proceselor din sistem.

3
Deşi se referă la fluxul de materie sau/şi energie procesat în sistem fluxul de
informaţie se transpune şi se propagă pe alte canale decât canalele pe care se propagă
materia sau energia procesată în sistem, iar prelucrarea informaţiei se face în alte
echipamente decât echipamentele de prelucrare a materiei sau energiei.

În abordarea sistemică sistemelor le sunt asociate variabile de intrare, de stare şi de

ieşire. precum şi funcţii de transfer intrare-stare-ieşire sau intrare-ieşire. Într-o astfel
de abordare natura sistemelor (termice, mecanice electrice ş.a.), natura variabilelor
(temperatură, tensiune, debit ş.a.) şi natura semnalelor purtătoare de informaţie
(tensiune, curent, frecvenţă ş.a.) are puţină relevanţă. Aici important este faptul ca
variabilele reprezintă informaţie despre starea şi evoluţia sistemului, făcând abstracţie
de natura acestora.

Este deci posibil ca sisteme de natură diferită să fie modelate prin relaţii
matematice de acelaşi tip, ceea ce atestă faptul că o astfel de abordare este
unitară cu aplicabilitate generală.

1.1.4. Clasificarea sistemelor

Sistemele sunt de o mare diversitate şi ca atare pot fi clasificate după numeroase

criterii. Astfel;
* După natura proceselor ce au loc în ele deosebim:
> Sisteme tehnice;
> Sisteme biologice;
> Sisteme sociale;
> Sisteme ecologice ş.a.

* După funcţia pe care o îndeplinesc distingem:

>Sisteme de măsurare a mărimilor;
>Sisteme de semnalizare a depăşirii limitelor admise;
>Sisteme de reglare a unor variabile;
>Sisteme de comandă secvenţială;
>Sisteme de protecţie ş.a.

* După natura semnalelor cu care operează deosebim:

>Sisteme analogice care operează cu semnale continui;
>Sisteme discrete care pot fi:
- Sisteme logice, care operează cu semnale binare;
- Sisteme numerice, care operează cu semnale numerice.

* După natura relaţiilor dintre variabilele de ieşire se cele de intrare deosebim:

> Sisteme deterministe dacă aceste relaţii sunt de tip determinist;
> Sisteme stohastice dacă relaţiile sunt probabilistice.

La rândul lor sistemele deterministe pot fi:

- Sisteme liniare;
- Sisteme neliniare.

4
 * După structura şi modul de interconexiuni ale elementelor componente distingem:
> Sisteme deschise fără legături de reacţie inversă;
> Sisteme închise cu legături de reacţie inversă.

* După distribuţia valorilor variabilelor deosebim:

> Sisteme ce parametrii concentraţi;
> Sisteme cu parametrii distribuiţi.

1.1.5. Semnale şi canale de comunicaţie

Valorile variabilelor de intrare şi ale celor de ieşire ale sistemelor reprezintă

informaţie asupra stării şi derulării acestora şi se obţin din fluxul de materie/energie
de intrare în şi de ieşire din sistem. Prelevarea acestei informaţii se face cu ajutorul
unor senzori sau traductoare care au rolul de stabili o corespondenta biunivocă între
informaţia prelevată şi o caracteristică semnificativă a semnalului dat de senzor /
traductor. Altfel spus aceste echipamente modulează semnalul lor de ieşire după
valoarea mărimii prelevate.

Transpunerea informaţiei pe semnale purtătoare de informaţie şi reconstituirea

acesteia de către utilizator se poate face nu numai în cadrul senzorilor / traductoarelor
ci în cadrul echipamentelor de transmitere, în cadrul echipamentelor de prelucrare şi
memorare a informaţiei, adică în cadrul oricărui echipament care constituie o sursă
sau un receptor de semnal.

Exista numeroase posibilităţi de transpunere a informaţiei pe semnale purtătoare de

informaţie. În unele cazuri informaţia se transpune pe semnal în mod natural fără să
necesite echipamente consacrate. De exemplu, temperatura unui corp metalic încălzit
poate fi determinată cu ochiul liber după culoarea acestuia, observatorul stabilind
corespondenţa dintre culoare şi temperatura pe baza legilor radiaţiei termice. În cele
mai multe cazuri însă pentru transpunere se folosesc echipamente adecvate.

Semnalele folosite în tehnică sunt în fond forme de manifestare a informaţiei

transpuse, care se propagă pe un canal de comunicaţie între o sursă de semnal S
şi unul sau mai mulţi receptori de semnal R - vezi Fig. 1.2.

X S Y=F(X) R X*

Fig. 1.2. Canal de comunicaţie.

Pentru percepţia informaţiei transpuse pe semnal receptorul sau utilizatorul trebuie să

cunoască relaţia de corespondenţă dintre valoarea sau semnificaţia variabilei X
transpuse şi una din caracteristicile semnalului de ieşire Y al sursei de semnal. În
cazul traductoarelor de tip analogic corespondenţa este de forma Y = F( X ).

Principalele caracteristici ale semnalului Y sunt amplitudinea în cazul semnalelor

continui şi amplitudinea, frecvenţa şi faza în cazul semnalelor alternative periodice.
De exemplu pentru transpunerea debitului pe un semnal se poate recurge la modularea

5
amplitudinii unui semnal continuu cu mărimea debitului sau la modularea
amplitudinii, a frecvenţei sau a fazei unui semnal alternativ cu valoarea debitului.

Cele mai uzuale sunt semnalele electrice datorită facilităţilor de transpunere, de

propagare şi de prelucrare a acestor semnale cu ajutorul unor circuite electrice sau
electronice. Cele mai uzuale canale de comunicaţie pentru mărimi analogice sunt
conductorii metalici. Transmiterea semnalelor de frecventa foarte înaltă sub forma de
unde electromagnetice se realizează prin canale din fibre de sticlă sau prin canale
radio fără conductori.