Sunteți pe pagina 1din 66

LUCRĂRI DE LABORATOR

OPTICĂ GEOMETRICA
Cuprins

Consideraţii asupra calculului de erori ........................................................................... 6

1 Determinarea distanţei focale a lentilelor subţiri ......................................................... 9

2 Studiul aberatiilor la o lentilă convergentă ................................................................. 17

3 Determinarea distanţei focale a oglinzilor sferice ...................................................... 29

4 Determinarea indicelui de refractie al unui solid cu ajutorul prismei ........................ 38

5 Determinarea indicelui de refracţie al unui lichid cu refractometrul Abbe ............... 49

6 Studiul microscopului ................................................................................................. 58

7 Studiul lunetei ............................................................................................................. 65


Consideraţii asupra calculului de erori

Metodele optice folosite la măsurarea mărimilor fizice sunt în general foarte precise.
Totuşi, în timpul măsurătorilor pot interveni diferiţi factori perturbatori care generează
apariţia erorilor de măsură.
În limbajul comun, eroare înseamnă "greşeală". Din punctul de vedere al fizicianului

experimentator, eroare înseamnă "incertitudine, nesiguranţă".

Pentru determinarea mărimilor fizice se folosesc instrumente de măsură, care au o


anumită precizie. Nici o măsurătoare nu este absolută. Măsurând de mai multe ori aceeaşi
mărime fizică, în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi mijloace, se observă că rezultatele obţinute
sunt diferite. Diferenţele ce apar depind de construcţia instrumentelor de măsură, de
observator , sau de alţi factori.
Acurateţea unui experiment ne arată cât de aproape este rezultatul măsurătorii de
valoarea adevărată. Deci, acurateţea este o măsură a corectitudinii rezultatelor.
Precizia unui eperiment este o măsură a exactităţii determinării rezultatului. Precizia
este o măsură a reproductibilităţii rezultatului.
Măsurătorile fizice sunt afectate de trei tipuri de erori: erori sistematice, erori
instrumentale şi erori statistice.
Erorile sistematice apar repetat (sistematic) de fiecare dată când se efectuează
experimentul. Aceste erori pot să apară datorită
- decalibrării instrumentului de măsură (ex: folosirea unui ceas care întârzie);
- ignorării anumitor factori fizici ce trebuie luaţi în considerare atunci când se
efectuează o măsurătoare ( ex: determinarea vitezei sunetului fără a se ţine cont de vântul
care bate într-o anumită direcţie);
- tehnicii greşite de citire a instrumentului de măsură (ex: eroarea de paralaxă, când
citirea nu se face în direcţia perpendiculară scalei ci sub un anumit unghi.).
Pentru evitarea erorilor sistematice trebuie să ne asigurăm că toate instrumentele sunt
calibrate, că experimentatorul ştie să citească indicaţiile instrumentului fără a face erori şi că
sunt luaţi în considerare toţi factorii ce pot să influenţeze măsurătoarea.
Erorile instrumentale apar datorită preciziei limitate a instrumentelor de măsură.
Precizia unui instrument depinde de principiile fizice pe baza căruia funcţionază şi de cât de
bine a fost proiectat şi fabricat. De obicei precizia unui instrument este dată de cel mai mic
interval de pe scala gradată (ex: un liniar are precizia de 1 mm). De multe ori însă, se
consideră că precizia este jumătate din valoarea celui mai mic interval de pe scala gradata,
ţinându-se cont de capacitatea ochiului de a aprecia dacă măsurătoarea este mai aproape de o
gradaţie sau de alta.
Erorile statistice Efectuând mai multe măsurători pentru determinarea aceleiaşi
mărimi fizice se vor obţine rezultate apropiate, dar diferite. Diferenţa statistică dintre
rezultate apare datorită multitudinii de perturbaţii mici şi neprevazute ce pot influenţa
măsurătorile. De multe ori măsurătoarea depinde de experimentator (ex. timp de reacţie,
acurateţe vizuală, auditivă, etc.). De asemenea temperatura din laborator poate fi diferită de
la o măsurătoare sau alta, sau pot să apară curenţi de aer, care să influenţeze măsurătoarea.
Rezultatul cel mai aproape de adevăr se obţine făcând un număr mare de masurători
şi apoi făcând media aritmetică a valorilor obţinute. Pentru a calcula eroarea ce a fost facută
la fiecare măsurătoare se face diferenţa dintre media obţinută şi valoarea fiecărei măsurători
(în modul).
Cu cât se fac mai multe măsurători, cu atât experimentul va avea o acurateţe mai
mare. Rezultatul final nu trebuie să aibă mai multe zecimale decât precizia instrumentului de
măsură.

În cazul măsurătorilor optice erorile sunt generate de erori de reglaj şi erori de citire.
Erorile de reglaj apar datorită faptului că aprecierea clarităţii imaginii se face diferit de la o
citire la alta, ochiul uman fiind un organ adaptabil. Erorile de citire sunt determinate de
erorile proprii ale dispozitivelor de citire a poziţiei pieselor optice (girla gradată, disc gradat).
În general erorile de reglaj sunt mai mari decât erorile de citire.

În continuare prezentăm un exemplu de calcul de erori, presupunînd mărimea fizică


m afectată de erori.
∆m
m m Δm ∆m
m
49,45 0,95
51,25 50,40 0,85 0,63 1,25
50,50 0,10

Să presupunem că valorile măsurate (sau calculate) pentru mărimea fizică m sunt m1


= 49,45; m2 = 51,25 şi m3 = 50,50 (după cum se observă şi în tabelul de mai sus).
Valoarea medie m a mărimii fizice măsurate (sau calculate) se obţine cu ajutorul
relaţiei:
m1 + m 2 + m 3
m=
3
Eroarea absolută Δmi se calculează cu relaţia:
∆m i = m −m i

unde i = 1, 2, 3.
Eroarea absolută medie Δm se calculează cu relaţia:
∆m1 + ∆m 2 + ∆m3
∆m =
3
Eroarea relativă este:
∆m
( % ) = ∆m ⋅100
m m

Atragem atenţia asupra faptului că acurateţea măsurătorii nu poate fi mărită dacă


rezultatul calculelor este cu foarte multe zecimale. Din rezultatul calculului trebuie
menţinute doar atătea zecimale câte corespund preciziei măsurătorilor făcute.
LUCRAREA NR. 1

DETERMINAREA DISTANŢEI FOCALE A LENTILELOR SUBŢIRI

Tema lucrării:
1) Determinarea distanţei focale a unei lentile convergente.
2) Determinarea distanţei focale a unei lentile divergente.

Aparate necesare:
Banc optic gradat, cavaleri, lentilă convergentă, lentilă divergentă, sursa de lumină,
obiect luminos, vizor.
Consideraţii teoretice

Doi dioptri, dintre care cel puţin unul este sferic formează o lentilă. În practică lentila
se confecţionează dintr-un material transparent (sticlă, cuarţ, etc.) având o formă dintre cele
prezentate în fig. 1.1. In acest fel cei doi dioptri separă materialul lentilei de mediul
înconjurător (de obicei aer). După acţiunea lor asupra unui fascicul paralel de lumină,
lentilele se împart în convergente, dacă transformă fasciculul paralel de lumină într-un
fascicul convergent (fig. 1.1 a, b, c) şi respectiv divergente dacă transformă fasciculul paralel
în unul divergent (fig. 1.1. d, e, f).

a b c d e f

Fig. 1.1

Axa optică principală a lentilei este dreapta care trece prin cele două centre de
curbură ale dioptrilor care mărginesc lentila, respectiv este perpendiculară pe suprafaţa plană
în cazul lentilelor ce sunt mărginite de un dioptru plan. Dacă grosimea lentilei este mică în
comparaţie cu razele de curbură ale feţelor, lentila este considerată subţire. În acest caz
planele principale sunt confundate. Pentru o lentilă subţire punctele nodale coincid într-un
punct numit centru optic notat O prin care razele luminoase trec nedeviate. El se află la
intersecţia axei optice cu planul la care s-a redus lentila subţire.
Dacă razele de lumină incidente pe lentilă sunt paralele cu axa optică principală,
atunci după trecerea prin lentilă ele sunt strânse într-un punct F2 - focar principal imagine -
situat pe axa optică principală.
Dacă razele de lumină incidente pe lentilă trec printr-un punct situat pe axa optică
numit focar principal obiect F1, atunci după trecerea prin lentilă ele se propagă paralel cu
axa optică.
În concluzie o lentilă subţire are două focare, un focar obiect F1 şi un focar imagine
F2. Pentru o lentilă cufundată în acelaşi mediu (în cazul nostru aer), cele două focare se află
la distanţe egale de centrul optic O al lentilei, de o parte şi de alta a lentilei.
Prin convenţie distanţa focală f a unei lentile este distanţa de la centrul optic al
acesteia la focarul imagine. Pentru lentilele convergente distanţa focală este pozitivă, iar
pentru cele divergente este negativă (fig.1.2.a şi b).

Sens pozitiv
f2

F1 F2 F1
O F2 O
f2
f1
f1

a) lentilă convergentă b) lentilă divergentă


Fig. 1.2. Focarele unei lentile subţiri

Ţinând seama de convenţia de semn (distanţele măsurate în sensul propagării luminii


sunt pozitive, iar cele măsurate în sens invers propagării luminii sunt negative) şi de faptul că
distanţele se măsoară de la centrul optic al lentilei (considerat originea segmentelor) între
distanţa obiect p1, distanţa imagine p2 şi distanţa focală f există relaţia:
1 1 1
=− + (1.1)
f p1 p 2

În figura (1.3.) sunt prezentate modalităţile de formare a imaginii unui obiect real
prin cele două tipuri de lentile subtiri.


B1

B1 B2
F2 F2
y1
A1 ◦
F1
O
◦ A2
y2 A1 A2 p2
O
F1
p1 B2 p1
p2

a) lentilă convergentă b) lentilă divergentă

Fig. 1.3. Construirea imaginii în lentile subţiri

Fasciculele de lumină paralele, incidente pe o lentilă divergentă sunt transformate în


fascicule divergente. Din acest motiv, întotdeauna imaginea formată de o lentilă divergentă
pentru un obiect real va fi virtuală. Cu ajutorul lentilei divergente se pot obţine imagini reale
numai în cazul obiectelor virtuale, situate între centrul optic al acesteia şi focarul obiect F1
(fig. 1.4). Obiectul virtual se obţine cu ajutorul unei lentile convergente auxiliare.
În cazul lentilelor convergente, imaginea unui obiect real este virtuală numai dacă
obiectul este aşezat între lentilă şi focar. În acest caz lentila funcţionează ca o lupă.
B2

B1

O F
F2 ◦ ºA1 1º ºA2
p1
p2

Fig. 1.4. Obţinerea unei imagini reale într-o lentilă divergentă

Mersul lucrării

1) Determinarea distanţei focale a unei lentile convergente


Operaţii preliminare:
I) Se determină orientativ ordinul de mărime a distanţei focale a lentilei convergente.
Pentru aceasta se proiectează imaginea clară a unui obiect depărtat pe un paravan (perete).
Distanţa de la lentilă la paravan este aproximativ egală cu distanţa focală f a lentilei.
II) Înainte de a începe măsurătorile este necesară centrarea întregului dispozitiv
experimental. Pentru aceasta se aşează pe bancul optic, în ordine, sursa de lumină, obiectul
(care are un caroiaj şi un filtru de culoare verde), lentila şi vizorul. Distanţa dintre obiect şi
vizor trebuie să fie mai mare decât de patru ori distanţa focală. Se verifică ca toate piesele să
fie la aceeaşi înălţime deasupra bancului optic. Se deplasează lentila pentru ca în vizor să se
obţină imaginea micşorată a obiectului. Se centrează astfel vizorul astfel încât centrul
imaginii să fie în centrul câmpului vizual. Se deplasează lentila până când în vizorul rămas
fix se obţine imaginea mărită a obiectului. Se centrează lentila, urmărind în vizor ca centrul
imaginii să ajungă în centrul câmpului vizual. Centrarea dispozitivului experimental se
controlează deplasând lentila până cînd în vizor se obţine din nou imaginea micşorată. Dacă
este necesar, se repetă operaţiile descrise mai sus, până când imaginile obţinute îşi păstrează
centrarea la deplasarea lentilei pe bancul optic.
a) Determinarea distanţei focale prin metoda directă
Această metodă permite calcularea distanţei focale f cu ajutorul formulei (1.1)
determinând direct valorile distanţelor p1 şi p2.
Se aşază pe bancul optic piesele indicate în fig. 1.5.
Poziţiile obiectului a1 şi ale lentilei a0, se iau astfel încât distanţa obiect să fie mai
mare decât distanţa focală a lentilei. Se deplasează vizorul până când în planul firelor
reticulare se vede, clar şi fără paralaxă, imaginea obiectului. Se notează poziţia imaginii a2.
Se calculează distanţa obiect p1 şi distanţa imagine p2 cu ajutorul relaţiilor:
p1= a1 – a 0
p2= a 2 – a 0

lentila
vizor
convergentă
sursa de
obiectul (fire reticulare)
lumină

P1
a1 a0 P2 a2

Fig. 1.5.

Menţinând fixe poziţiile obiectului şi ale lentilei, se repetă de cel puţin trei ori
determinarea poziţiei imaginii a2. Apoi se calculează valoarea medie a distanţei imagine p2.
În continuare se deplasează lentila (modificând astfel valoarea p1) şi procedând analog se
determină valorile p2 şi valoarea medie corespunzătoare. Măsurătorile se repetă pentru cel
puţin trei valori diferite ale distanţei p1.
Pentru fiecare pereche de valori p1 şi p 2 se calculează distanţa focală f a lentilei
convergente cu formula (1.1) şi valoarea medie a distanţei focale f . Datele experimentale
şi calculele se trec în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Δf
a1 a0 a2 p1 p2 p2 f f ∆f Δf
f
cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm %
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: f = f +Δf

b) Determinarea distanţei focale prin metoda Bessel


Această metodă este utilizată şi în cazul lentilelor groase sau a sistemelor mai
complexe, deoarece elimină eroarea de centrare a lentilei pe suport.
Dacă obiectul şi vizorul sunt aşezate la o distanţă l suficient de mare (l > 4f), există
două poziţii ale lentilei pentru care se obţin imagini clare: pentru o poziţie a lentilei mai
aproape de obiect se obţine o imagine mărită, iar pentru o poziţie a lentilei mai aproape de
vizor se obţine o imagine micşorată. Pentru aceste două poziţii ale lentilei, aflate la o distanţă
d una de alta, valorile p1 şi p2 se inversează. Ţinând seama de aceasta, rezultă:
p1 + p 2 =1

p 2 − p 1 =d

Înlocuind în formula (1.1) se obţine pentru distanţa focală valoarea:


l2 −d 2
f = (1.2)
4l
Deoarece în relaţia (1.2) apare numai diferenţa dintre cele două poziţii ale lentilei,
valoarea distanţei focale f nu este afectată de o centrare imperfectă a lentilei pe suport sau de
grosimea acesteia.
Pe bancul optic se aşează în ordine: sursa de lumină, obiectul, lentila convergentă şi
vizorul. Se controlează centrarea tuturor pieselor de pe bancul optic şi se notează poziţia
obiectului cu ao. Se aşează vizorul într-o poziţie av astfel ca distanţa l dintre obiect şi vizor să
fie mai mare decât 4f. Se deplasează lentila între obiect şi vizor şi se notează cu a1 şi a2
poziţiile lentilei pentru care se obţin imagini clare în vizor. Se calculează distanţele:
l = av-ao
d = a2-a1.
Pentru aceeaşi valoare a distanţei l măsurătorile se repetă de trei ori. Se calculează
valorile d corespunzătoare şi valoarea medie.
Cu ajutorul formulei (1.2) se află valoarea distanţei focale f.
Măsurătorile se repetă pentru trei valori ale distanţei l, se calculează distanţa focală f
pentru fiecare pereche de valori ale distanţelor l şi d şi apoi valoarea medie f . Datele
experimentale şi cele calculate se trec în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2.
∆f
a1 a2 l a0 a0' d d f f Δf ∆f
f
cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm %
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: f = f +Δf

2) Determinarea distanţei focale a unei lentile divergente prin metoda asocierii a două
lentile
Se aşează pe bancul optic în următoarea ordine: sursa de lumină, obiectul, lentila
convergentă şi vizorul (fig. 1.6).
imagine
obiect virtual obiectul

P1
a0 a1 P2 a2

Fig. 1.6.

Mai întâi se centrează dispozitivul experimental. Cu ajutorul lentilei convergente se


formează o imagine reală şi micşorată a obiectului luminos, iar cu ajutorul vizorului se
determină poziţia a1 a acestei imagini. Imaginea dată de lentila convergentă va servi drept
obiect virtual pentru lentila divergentă a cărui distanţă focală vrem să o determinăm.
Menţinând lentila convergentă fixă, se determină de trei ori poziţia a1 a imaginii şi se
calculează valoarea medie corespunzătoare.
Între lentila convergentă şi vizor, mai aproape de vizor, se introduce lentila
divergentă si se notează poziţia ei cu a0 (fig.1.6). Prin introducerea lentilei divergente,
imaginea obţinută anterior în vizor dispare. Se deplasează vizorul până când se observă din
nou o imagine clară. Aceasta este imaginea reală obţinută cu ajutorul lentilei divergente;
poziţia ei se notează cu a2. Menţinând cele două lentile fixe se determină de trei ori poziţia a2
şi se calculează valoarea medie.
Se calculează distanţele p1 şi p2 cu ajutorul relaţiilor:
p1= a 1 − a 0 şi p2= a 2 − a 0
Cu relaţia (1.1) se calculează distanţa focală f a lentilei divergente.
Operaţiile de mai sus se repetă în ordinea indicată pentru trei poziţii diferite ale
lentilei divergente. Cu fiecare pereche de valori p1 şi p2 se calculează distanţa focală f si apoi
se determina valoarea medie. Datele experimentale se trec în tab. 1.3.
Tabelul 1.3.
a1 a1 a0 p1 a2 a2 p2 f f Δf ∆f ∆f
f
cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm %

Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: f= f +Δf (cm).


LUCRAREA NR. 2

STUDIUL ABERATIILOR LA O LENTILĂ CONVERGENTĂ

Tema lucrării:
1) Măsurarea aberaţiei de sfericitate longitudinală şi calcularea aberaţiei de sfericitate
transversală la o lentilă convergentă.
2) Măsurarea distanţei de astigmatism a unei lentile convergente prin metoda
fasciculului paralel.
3) Determinarea aberaţiei cromatice longitudinale la o lentilă convergentă prin
metoda fasciculului paralel.

Aparate necesare:
Banc optic gradat, cavaleri, lentilă convergentă, sursă de lumină, obiect luminos,
diafragmă centrală, diafragmă specială, vizor, suport cu disc orizontal gradat, oglindă plană,
condensor, monocromator, acromat.
Consideraţii teoretice:
Pentru ca un sistem optic să realizeze o imagine corectă a obiectului, este necesar ca
această imagine să fie:
- stigmatică: unui punct obiect să-i corespundă un singur punct imagine;
- ortoscopică: imaginea să fie asemenea cu obiectul din punct de vedere geometric;
- aplanatică: pentru un obiect plan aşezat perpendicular pe axa optică să se obţină o imagine
plană, situată tot perpendicular pe axa optică.
Dacă razele de lumină monocromatică ce cad pe un sistem optic sunt limitate la
domeniul paraxial, cum este cazul aproximaţiei Gauss, imaginile obţinute pot fi considerate
că satisfac condiţiile de mai sus.

În cazul aproximaţiei Gauss, unghiurile sunt suficient de mici pentru a putea neglija
termenii superiori din dezvoltarea în serie a funcţiei sinus:

i3 i5
sin i = i − + + ....
3! 5!

În acest caz luăm în considerare doar primul termen (sin i = i) deci legea refracţiei
(n1sin i2= n2sin i2) devine:

n1·i1=n2·i2

Dacă unghiurile de incidenţă sunt mai mari, imaginile nu mai sunt stigmatice şi apar
aberaţiile. Limitând problema la cazul sistemelor cu deschidere mică, pentru care unghiurile
de incidenţă nu sunt prea mari, astfel ca în dezvoltarea în serie a sinusului să se poată păstra
numai primii doi termeni:

i3
sin i = i −
3!
se realizează aproximaţia de ordinul trei a lui Seidel. În această aproximaţie, abaterile de la
reprezentarea perfectă a imaginii pot fi exprimate prin 5 termeni de corecţie. Aceşti termeni
definesc cele 5 aberaţii ale lui Seidel; aberaţia de sfericitate, coma, astigmatismul, curbura
imaginii şi distorsia, numite în general aberaţii geometrice.
În cazul incidenţelor mai mari, în care nu se mai pot neglija termenii de ordin
superior din dezvoltarea în serie a sinusului, apar şi alte aberaţii. Astfel, de exemplu, în
aproximaţia de ordin 5 apar 9 aberaţii distincte, în cea de ordinul 7 se observă 14 etc.
Aberaţia de sfericitate
Să considerăm un izvor luminos punctiform monocromatic, A1 (fig. 2.1) situat pe axa
optică a unei lentile convergente de deschidere mare. Imaginea acestui punct este o suprafaţă
numită caustică, având două pânze. Una din pânzele causticii este segmentul cuprins între
punctul A2,0, care este punctul de intersecţie al razelor paraxiale cu axa optică a lentilei şi
punctul A2,h, unde razele marginale extreme taie axa optică. A doua pânză a causticii este o
suprafaţă de revoluţie în jurul axei optice şi care este tagenta razelor emergente din lentilă.

M
C

A2,
A A2,0
1 h

C

M

Fig. 2.1 Aberaţia de sfericitate la o lentilă convergentă

Pe un ecran aşezat între A2,0 şi A2,h fasciculul emergent formează un cerc luminos cu
un maxim de strălucire în centru. Distanţa dintre cele două puncte extreme A2 , 0 A2 , h

reprezintă aberaţia de sfericitate longitudinală λ p, iar raza cercului luminos care se obţine pe
ecran atunci când acesta este aşezat în A2,0 măsoară aberaţia de sfericitate transversală
τ p = A2, 0 M conform figurii (2.1).

Pentru o distanţă obiect p1 nu se obţine o singură distanţă imagine p2, ci diferite


valori, corespunzătoare deschiderilor h diferite a fasciculului incident. Valoarea p2 a
distanţei imagine depinde atât de înălţimea h la care raza incidentă întâlneşte lentila, cât şi de
unghiul de incidenţă al razelor pe lentilă.
Dacă obiectul luminos se află la infinit, razele paralele cu axa optică pot întâlni
sistemul la diferite înălţimi faţă de axă (fig. 2.2).

h M
Fh τ
F0

λ M’
Fig. 2.2 Aberaţia de sfericitate pentru un punct situat la infinit

Razele emergente vor intersecta axa optică în focare diferite. Focarul care corespunde
razelor paraxiale se numeşte focar imagine paraxial, F0, iar cel care corespunde razelor
marginale se numeşte focar imagine marginal, Fh. Distanţa dintre focarul paraxial şi cel
marginal măsoară aberaţia de sfericitate longitudinală principală.
λ =F0 Fh

Dacă deschiderea h a fasciculului creşte, atunci creşte şi aberaţia de sfericitate


longitudinală. Pentru lentilele convergente aberaţia de sfericitate longitudinală este negativă,
iar pentru cele divergente este pozitivă.
Pentru o lentilă subţire aberaţia de sfericitate transversală principală F0 M =τ se
poate calcula în funcţie de aberaţia longitudinală principală (fig. 2.2).
f0 − fh λ
τ=h = −h (2.1)
fh fh

Pentru un obiect aflat la distanţă finită p1 aberaţia transversală a imaginii τ p este

A 2,0 A 2 , h ∆p 2
dată de relaţia: τp = h = −h
p 2, h p 2, h

Observaţie: În calcule s-a presupus că înălţimea h la care iese raza din lentilă este aceeaşi cu
înălţimea razei incidente, lentila fiind subţire.
În cazul când se urmăreşte imaginea unui obiect cu ajutorul unui sistem optic, dar
obiectul nu se găseşte pe axa optică a sistemului, imaginea nu va fi stigmatică, nici chiar
dacă fasciculul de lumină care contribuie la formarea imaginii este îngust (fig. 2.3).
Aberaţia de astigmatism
Aberaţia care apare în cazul fasciculelor înguste, înclinate faţă de axa optică a
sistemului, poartă numele de astigmatism.
În cazul unui obiect punctiform astigmatismul constă în apariţia a două imagini sub
formă de două segmente de dreaptă perpendiculare una pe alta şi situate la distanţe diferite
faţă de sistem (fig. 2.3.).
Pentru obţinerea acestor două imagini razele de lumină se grupează în două moduri:
1. Razele care sunt conţinute într-un plan meridian al dioptrilor (plan determinat de
axa optică a lentilei şi obiect) se strâng într-un punct T după traversarea lentilei (numai în
cazul fasciculelor înguste).
S1
T1 S
S2
T T2

O
α
lentila

Fig. 2.3 Aberaţia de astigmatism la o lentilă

Grupând razele în planele paralele cu planul meridian, locul geometric al punctelor


de intersecţie T este un segment de dreaptă T1T2 perpendicular pe planul meridian. Acest
segment de dreaptă reprezintă imaginea tangenţială în cazul unui punct obiect situat la
distanţă finită, sau focarul tangenţial pentru fascicule paralele.
2. Razele care sunt conţinute într-un plan perpendicular pe planul meridian şi care
trec prin punctul obiect şi centrul optic al lentilei, se strâng într-un punct S după traversarea
lentilei. Grupând razele în plane paralele cu acest plan, punctul S descrie un segment de
dreaptă S1S2 conţinut în planul meridian. Acest segment de dreaptă reprezintă imaginea
sagitală în cazul unui punct obiect situat la distanţă finită, respectiv focarul sagital pentru
fascicule paralele.
Distanţa dintre punctul T şi S se numeşte distanţă de astigmatism şi depinde de
unghiul α dintre fasciculul incident şi axa optică.
Aberaţia cromatică
Distanţa focală f a unei lentile subţiri se poate calcula cu ajutorul formulei:
1 1 1
= ( n −1)( − ) (2.2)
f R1 R 2

unde n este indicele de refracţie al materialului din care este confecţionată lentila, iar R1 şi
R2 sunt razele de curbură ale suprafeţelor care mărginesc lentila. Deoarece indicele de
refracţie depinde de lungimea de undă datorită fenomenului de dispersie, conform relaţiei
(2.2), atunci şi distanţa focală depinde de lungimea de undă. Această dependenţă a distanţei
focale de lungimea de undă cauzează aberaţia cromatică a lentilelor.
Prin diferenţierea relaţiei (2.2) se obţine:
df 1 1
− 2
= dn ( − )
f R1 R2
Efectuând mai departe calculele se obţine următoarea expresie pentru variaţia distanţei
focale:
dn
df = − f (2.3)
n −1
Pentru caracterizarea aberaţiei cromatice a unei lentile se foloseşte distanţa dintre
focarul corespunzător radiaţiei roşii (λ C = 656,2 nm) şi focarul corespunzător celei albastre:
(λ F = 486,1 nm). Această distanţă, FCFF = fF – fC , se numeşte aberaţia cromatică
longitudinală a lentilei. Aplicând formula (2.3) pentru variaţii finite şi folosind distanţa
focală, respectiv indicele de refracţie mediu nD corespunzător radiaţiei galbene λ D = 589,3
nm, pentru aberaţia cromatică longitudinală se obţine relaţia:
n F − nC f
∆f = FC FF = − f D =− D (2.4)
nD −1 ν
nD − 1
unde ν = este numărul lui Abbe corespunzător materialului din care este
n F − nC

confecţionată lentila. Cu cât numărul lui Abbe este mai mic, cu atât materialul este mai
dispersiv.
Din relaţia (2.4) rezultă că aberaţia cromatică longitudinală a unei lentile convergente
este negativă, adică focarul imagine corespunzător radiaţiei albastre este la stânga faţă de
focarul corespunzător radiaţiei roşii, dacă lumina se propagă în sens pozitiv (fig. 2.4).

FD
FF FC

Fig.2.4

La lentile divergente situaţia este inversă, adică aberaţia cromatică este pozitivă (fig.
2.5).
Atât la lentilele convergente cât şi la lentilele divergente focarul corespunzător
radiaţiei albastre se situează mai aproape de lentilă decât cel corespunzător radiaţiei roşii.
Aberaţia cromatică luată în valoare absolută creşte odată cu distanţa focală medie a lentilei şi
cu descreşterea numărului lui Abbe.
FC FF

Fig.2.5
Semnul diferit al aberaţiei cromatice longitudinale la lentilele convergente şi la
lentilele divergente sugerează ideea corectării aberaţiei cromatice prin asocierea unei lentile
convergente cu una divergentă. Distanţa focală a sistemului format prin asocierea a două
lentile subţiri alipite este:
f1 f 2
f = (2.5)
f1 + f 2

unde f1 şi f2 sunt distanţele focale a celor două lentile. Calculând, ca mai sus, aberaţia
cromatică longitudinală a ansamblului se obţine:
f 12 ∆f 2 + f 22 ∆f 1
∆f = (2.6)
( f1 + f 2 ) 2
Punând condiţia ca aberaţia cromatică longitudinală a ansamblului să fie zero, adică
focarul FF să coincidă cu focarul FC şi folosind relaţia (2.4) pentru calcularea lui ∆ f1 şi ∆ f2,
se obţine relaţia:
f1ν 1 + f2ν 2 =0 (2.7)
cunoscută sub numele de condiţia de acromatism.
Din relaţia (2.7) rezultă că acromatizarea ansamblului se poate realiza numai prin
asocierea unei lentile convergente cu una divergentă care au numerele lui Abbe diferite. Un
astfel de ansamblu de lentile se numeşte acromat.
Calculele arată că un acromat convergent se poate obţine dacă lentila convergentă se
confecţionează din sticlă crown, iar lentila divergentă din sticlă flint. Variaţia aberaţiei
cromatice a unui acromat este reprezentată în fig. (2.6).
Prin satisfacerea condiţiei (2.7) se realizează numai coincidenţa focarelor FC şi FF.
Focarele corespunzătoare celorlalte lungimi de undă diferă de acest focar comun, dar într-o
măsură mai mică decât la o lentilă simplă.

FCFλ = fλ -
fC

λD
λF λC λ

Fig. 2.6

Această dispersie a focarelor cauzează aşa numitul spectru secundar al acromatului.

Mersul lucrării

1) Măsurarea aberaţiei de sfericitate longitudinale şi calcularea aberaţiei de sfericitate


transversale la o lentilă convergentă.
Pe bancul optic se aşează în ordine: sursa de lumină, obiectul luminos, lentila
convergentă şi vizorul, după cum este indicat în figura (2.7).

diafragmă
O filtru lentil
ă vizo
S r

p1
p2
a1 a0 a2

Fig. 2.7
Se procedează la centrarea tuturor pieselor de pe bancul optic (vezi lucrarea
“lentile subţiri”).

Lentila convergentă se diafragmează cu ajutorul diafragmei centrale, care


limitează un fascicul paraxial.

Se fixează poziţia obiectului la diviziunea a1 şi a lentilei convergente la diviziunea a0.


Se deplasează vizorul (paravanul) până când în planul firelor reticulare se obţine o
imagine clară, de preferat puţin mărită, a obiectului. Fie a2,0 poziţia imaginii pe bancul
optic. Distanţa obiect p1 şi distanţa imagine p2,0 sunt date de relaţiile:

p1 = a1 – a0

p2 = a2,0 – a0

Distanţa p1 se menţine constantă pe tot cursul măsurătorilor.

Se determină de cel puţin trei ori distanţa p2,0 , pentru fasciculul paraxial şi se
calculează valoarea medie p 2,0

Se înlocuieşte diafragma centrală cu diafragma specială care permite limitarea


fasciculelor de lumină la diferite înălţimi h (fig. 2.8). (Primul grup de orificii este la 1 cm
de axa optică a lentilei, iar celelalte se succed din 5 în 5 mm). Alegerea înălţimii h a
orificiilor se face prin rotirea discului mobil al diafragmei.

Se determină poziţiile imaginii a2,h pentru fiecare valoare h de cel puţin trei ori, se
calculează valorile p2,h corespunzătoare şi valoarea medie p 2, h .

Fig. 2.8 Diafragma specială văzută pe partea discului mobil

Se calculează aberaţia de sfericitate longitudinală corespunzătoare diferitelor


înălţimi h ale fasciculelor de lumină.

λp = ∆p 2 = p 2 , h − p 2, 0
De asemenea se calculează aberaţia de sfericitate transversală a imaginii, τ p ,
conform relaţiei (2.1). Datele experimentale se trec în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

λ
a1 a0 p1 h a2 p2 p2 τ p
p

cm cm cm cm cm cm cm cm cm
Se reprezintă grafic funcţiile: λ p = λ p(h); τ p = τ p(h)

2) Măsurarea distanţei de astigmatism a unei lentile convergente prin metoda


fasciculului paralel
Pe bancul optic se aşează în ordine: sursa de lumină, obiectul luminos, sistemul
convergent auxiliar, lentila convergentă (cu diafragma centrală) şi vizorul, conform
figurii (2.9). Lentila convergentă trebuie fixată în suportul cu disc orizontal gradat.

Se centrează dispozitivul experimental. Apoi cu ajutorul sistemului convergent


auxiliar se obţine un fascicul paralel (vezi lucrarea “Oglinzi sferice”).

Lentila diafragmată se fixează la diviziunea a0. Rotind lentila în jurul axei verticale se
realizează un unghi α între fascicul şi axa optică, măsurat pe discul gradat al suportului
lentilei. Se variază unghiul α de la valoarea de 0 la 100, apoi din 5 în 50 până la 300.
Pentru fiecare valoare a unghiului α se deplasează vizorul pe bancul optic până ce în
planul firelor reticulare se obţine imaginea clară a liniilor verticale, adică focala
tangenţială (planul meridian fiind orizontal). Se notează cu at această poziţie.

disc
O filtru lentilă
gradat
diafragmată vizo
S r

sistem
convergen
ft
t
a0 (fs) at (as)

Fig. 2.9

Se determină poziţia vizorului în care este clară imaginea liniilor orizontale,


poziţia focalei sagitale şi se notează as.
Distanţa focală tangenţială este dată de relaţia: ft = at – a0

iar distanţa focală sagitală este: fs = as – a0

Pentru fiecare valoare a lui α se fac cel puţin trei determinări şi se calculează
valorile medii ft şi fs . Cu aceste valori medii se calculează distanţa de astigmatism

pentru fiecare valoare a lui α : a =f s −f t

Rezultatele experimentale se trec în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

ao α at as ft fs ft fs a

cm (0) cm cm cm cm cm cm cm

Se reprezintă grafic funcţiile: (ft) = f(α ); (fs) = f(α ) şi a = a(α ).

3) Determinarea aberaţiei cromatice longitudinale la o lentilă convergentă prin


metoda fasciculului paralel

Se realizează montajul din fig. 2.10: sursa de lumină (S), condensorul (C) de distanţă
focală mică, monocromatorul (M), acromatul (LC), lentila (L) de distanţă focală mare şi
vizorul.

LC L V

C M
S
f
al av

Fig. 2.10

Se centrează sursa de lumină, condesorul şi fanta de intrare a monocromatorului.


Apoi prin aşezarea adecvată a condensorului se asigură iluminarea uniformă şi cât mai
puternică a fantei de intrare a colimatorului. Monocromatorul se regleză la diviziunea
corespunzătoare lungimii de undă 550 nm, iar fanta la o lăţime de aproximativ 2 mm. Cu
ajutorul lentilei colimatoare se formează un fascicul paralel, cu metoda autocolimaţiei
(proiectând fasciculul înapoi prin lentila colimatoare cu ajutorul unei oglinzi plane).
Dacă imaginea fantei de ieşire este clară pe cuţitul fantei de ieşire, fasciculul de lumină
furnizat de lentila colimatoare este paralel.

Fanta monocromatorului se reglează la o lăţime mică (0,10 – 0,15 mm) astfel încât să
se obţină o imagine fină, dar şi suficient de luminoasă. Întrucât pe lentila de studiat (L)
cade un fascicul paralel, imaginea fantei se formează în planul focal al lentilei. Poziţia
imaginii clare se determină cu ajutorul vizorului.

Se citeşte pe banca optică poziţia a1 a lentilei şi poziţia av a vizorului. Diferenţa av –


a1 = f reprezintă distanţa focală a lentilei corespunzătoare lungimii de undă a radiaţiei cu
care s-a obţinut imaginea clară a fantei de ieşire. Lungimea de undă se modifică din 50 în
50 nm pornind de la 450 nm până la 750 nm. Pentru fiecare lungime de undă se
determină de cel puţin 3 ori poziţia imaginii clare (poziţia vizorului) calculând valoarea
medie aV . Cu această valoare medie se calculează distanţa focală corespunzătoare a
lentilei: f = av – a1. Între lungimile de undă folosite trebuie să se afle în mod obligatoriu
lungimea de undă λ C.

Rezultatele experimentale se trec în tabelul 2.3.

Tabelul 2.3

λ a1 av aV fλ fλ - f C
cm cm cm cm cm cm
Se reprezin tă grafic funcţia: (fλ - fC) = f(λ )
LUCRAREA NR. 3

DETERMINAREA DISTANŢEI FOCALE A OGLINZILOR SFERICE

Tema lucrării:
1) Determinarea distanţei focale a unei oglinzi concave
2) Determinarea distanţei focale a unei oglinzi convexe

Aparate:
Sursă de lumină, obiect luminos, oglindă concavă, oglindă convexă, oglindă plană,
lentilă convergentă, vizor, banc optic cu braţ mobil, cavaleri.
Consideraţii teoretice:

Oglinzile sunt suprafeţe reflectătoare. Cele mai utilizate sunt oglinzile sferice
(suprafaţa reflectătoare are forma unei calote sferice) şi oglinzile plane (suprafaţa
reflectătoare este plană).
Oglinzile sferice sunt de două feluri: concave (convergente), au faţa reflectătoare
îndreptată spre centrul de curbură şi convexe (divergente) au faţa reflectătoare spre exterior.
În continuare considerăm că razele de lumină se propagă astfel încât toate unghiurile

sunt mai mici de 5 . În acest caz spunem că suntem în aproximaţia Gauss.

V C
C V F
F

b
a
Fig. 3.1 Reflexia razelor paralele cu axa optică pe oglinzi sferice.

În cazul unei oglinzi concave, un fascicul de lumină, paralel cu axa optică, se reflectă
astfel încât toate razele emergente trec prin focarul oglinzii F (fig. 3.1.a).
În cazul unei oglinzi convexe, un fascicul de lumină paralel cu axa optică, se reflectă
în aşa fel încât prelungirile tuturor razelor emergente trec prin focarul virtual al oglinzii F
(fig. 3.1.b).
Distanţa dintre vârf şi focar se numeşte distanţă focală şi depinde de raza sferei din

R
care face parte calota, conform relaţiei f = .
2
Între distanţa obiect p1, distanţa imagine p2 şi distanţa focală a oglinzii f există relaţia:

1 1 1
= + (3.1)
f p1 p 2

Am notat VA1 = p1, VA2 = p2 şi VF = f (fig. 3.2, 3.3). Efectuând calculele se obţine:

p1.p 2
f = (3.2)
p1 + p 2
Prin convenţie se iau cu semnul plus segmentele orientate în faţa oglinzii (înaintea
feţei reflectătoare) şi cu semnul minus cele din spatele oglinzii.
B1
A2
A1 C F V
B2

Fig. 3.2 Construcţia imaginii unui obiect într-o oglindă concavă


B2

B1 B1
B2

A1 V A2 F C A2 V A1 F C

Fig. 3.3 Construirea imaginii unui obiect într-o oglindă convexă

Menţionăm că razele de lumină se reprezintă cu linie continuă, iar prelungirile lor cu


linie punctată. Obiectele şi imaginile reale se reprezintă cu linie continuă, iar cele virtuale cu
linie punctată.

Mersul lucrării:

1) Determinarea distanţei focale a unei oglinzi concave

a) Metoda directă
Se aşează pe bancul optic în ordine, sursa de lumină, obiectul luminos O, vizorul OC,
oglinda concavă Og (fig. 3.4).
Vizorul cu care se fac observaţiile este alcătuit dintr-o prismă cu reflexie totală şi un
ocular pozitiv (fig. 3.5).
Oglinda concavă şi obiectul luminos se centrează, astfel încât centrul oglinzii să fie
bine iluminat. Vizorul se aşează ceva mai jos pentru a nu împiedica complet trecerea luminii
de la obiect la oglindă. Se reglează vizorul deplasând ocularul până se văd clar firele
reticulare cu ochiul relaxat (acomodat pentru infinit). Apoi se deplasează vizorul pe bancul
optic (între oglindă şi obiectul luminos) până când se obţine o imagine clară a obiectului
luminos în planul firelor reticulare.
Og
O Oc
S

p2

p1

Fig. 3.4

Aceasta se poate verifica astfel: dacă planul reticulului nu coincide exact cu planul
imaginii, la o uşoară mişcare a capului spre stânga sau spre dreapta se vede că reticulul pare
a se mişca faţă de imagine, (deplasare de paralaxă). Când ambele plane coincid, la o
deplasare a capului imaginea şi reticulul se mişcă simultan în acelaşi sens.

ocular

fire
reticulare
Fig. 3.5 Schema ocularului.

Fie aob, a0 şi aog diviziunile de pe bancul optic în dreptul cărora se află obiectul
luminos, vizorul, respectiv oglinda. Se calculează distanţele:
p1 = aob - aog
p2 = ao - aog
Păstrând fixă poziţia obiectului aob, se fac cel puţin trei determinări pentru poziţia imaginii a0,
apoi se calculează p2, respectiv valoarea medie p 2 .
Cu perechea de valori p1 şi p 2 se calculează distanţa focală f cu ajutorul relaţiei
(3.2).
Deoarece mărimile p1 şi p2 pe care le utilizăm în formula (3.2) sunt experimentale,
deci se determină fiecare cu o anumită eroare, atunci şi mărimea calculată f este afectată de o
eroare. În cazul bancului optic divizat în milimetri, eroarea cu care se determină distanţa
obiect este ∆ p1 = + 1 mm. Determinarea valorii distanţei imagine nu se poate face cu
aceeaşi precizie. La determinarea distanţei imagine mai intervine eroarea de punere la punct,
adică de apreciere a poziţiei celei mai clare imagini.
Eroarea de punere la punct este determinată de starea ochiului observatorului, de
calitatea imaginii, de profunzimea de câmp, etc., factori ce nu pot fi evaluaţi cu precizie
apriori. Din această cauză pentru a evalua eroarea de punere la punct, implicit eroarea asupra
mărimii p2, se procedează experimental.
p 2 + p '2 + p '2'
Din cele trei determinări efectuate se calculează valoarea medie p 2 = şi
3
erorile absolute individuale ∆ p2.
Pentru a obţine eroarea absolută în cazul determinării distanţei focale f, se
diferenţiază relaţia (3.1) şi se obţine succesiv:
p 22 p12
∆f = ±( ∆p1 + ∆p 2 ) (3.3)
( p1 + p 2 ) 2 ( p1 + p 2 ) 2
∆p1 ∆p 2
∆f = ±f 2 ( + 2 ) (3.4)
p12 p2

În concluzie eroarea absolută maximă în cazul determinării distanţei focale, ∆ fmax se


obţine din relaţia (3.4) unde pentru p1 se consideră valoarea stabilită, pentru p2 valoarea
medie p 2 iar pentru ∆ p1, valoarea erorii de citire, adică + 1 mm. Pentru ∆ p2 se consideră
cea mai mare dintre erorile absolute individuale calculate.
Se modifică distanţa obiect prin deplasarea obiectului luminos faţă de oglindă şi se
repetă experienţa ca mai sus.
Experienţa se repetă pentru cel puţin trei valori diferite ale lui p1. Se calculează de
fiecare dată valorile distanţei focale corespunzătoare f, valoarea medie a distanţei focale f ,
erorile absolute individuale ∆ f şi eroarea absolută medie Δf .
Erorile individuale ∆ f trebuie să fie mai mici sau cel mult egale cu eroarea absolută
maximă ∆ fmax calculată cu ajutorul relaţiei (3.4). Rezultatele experimentale şi erorile
calculate se trec în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
∆f
aob aog a0 p1 p2 p2 Δp1 Δp2 f f Δf Δfmax ∆f
f
cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm %
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul formulei: f = f ± ∆f ( cm ) .

b) Metoda fasciculului paralel


Distanţa focală a unei oglinzi concave se poate determina direct dacă fasciculul care
cade pe oglindă este paralel. În acest caz după reflexie razele de lumină converg în focar.
Metoda autocolimaţiei
Dacă plasăm un obiect luminos A1B1 în planul focal al unei lentile convergente L,
atunci fasciculul luminos emergent va fi paralel. În spatele lentilei, perpendicular pe axa
optică principală, plasăm o oglindă plană. Fasciculul paralel de lumină se reflectă pe oglinda
plană, trece din nou prin lentilă şi formează imaginea A2B2 în planul focal al lentilei.
Imaginea este reală, egală cu obiectul şi răsturnată. Această metodă se numeşte
autocolimaţie, deoarece aceeaşi lentilă colimează (paralelizează) fasciculul şi îl focalizeză
pentru a forma imaginea A2B2 (fig. 3.6).
Og

L
A2

B2
B1

A1

Fig. 3.6 Metoda autocolimaţiei

Pe bancul optic se aşează în ordine: sursa de lumină S, obiectul luminos O, lentila


convergentă L, vizorul OC şi oglinda concavă Og (fig. 3.7).
Pentru a obţine un fascicul paralel cu metoda autocolimaţiei se procedează în felul
următor: în planul obiectului luminos se fixează o foaie de hârtie albă, care acoperă jumătate
din obiectul luminos. Se aşează o oglindă plană perpendicular pe axa optică a lentilei. Se
deplasează lentila faţă de obiectul luminos până când se obţine în planul obiectului (pe o
bucată de carton) o imagine clară, egală cu obiectul şi răsturnată. Conform celor spuse mai
sus, în acest caz atât obiectul cât şi imaginea se găsesc în planul focal al lentilei. Se
îndepărteză oglinda plană şi se lasă astfel ca fasciculul paralel de lumină să cadă pe oglinda
concavă.
Og
O L Oc
S

f
Fig. 3.7
Deplasăm vizorul pe bancul optic pentru a obţine, în planul firelor reticulare, o
imagine clară a obiectului luminos. Fasciculul incident fiind paralel, imaginea dată de
oglindă se formează în focarul acesteia.
Se citeşte pe bancul optic poziţia vizorului ao şi poziţia oglinzii aog . Distanţa focală
va fi în acest caz:
f = āo - aog (3.5)
Pentru aceeaşi valoare aog se fac cel puţin trei determinări pentru ao şi se calculează
valoarea medie a0 care se introduce de fapt în expresia (3.5) pentru a calcula distanţa
focală.
Rezultazele experimentale se trec în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2.
aog a0 a0 f f Δf ∆f
cm cm cm cm cm cm cm
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: f = f +Δf (cm).

2) Determinarea distanţei focale a unei oglinzi convexe


Se aşează în ordine pe bancul optic: sursa de lumină S, obiectul luminos O, lentila
convergentă L şi pe braţul mobil (care se găseşte în prelungirea braţului fix), vizorul OC (fig.
3.8).
Oc
Og
O L Oc
S

p1
p2
Fig. 3.8

Se deplasează lentila convergentă până când se obţine o imagine clară a obiectului


luminos în vizor (pe cât posibil cât mai aproape de locul unde se va aşeza oglinda convexă).
Fie a1 poziţia vizorului. Se determină de cel puţin trei ori poziţia a1 şi se calculează valoarea
medie ā1.
Între lentila convergentă (de pe braţul fix) şi vizorul (de pe braţul mobil) se aşează
oglinda convexă Og. Imaginea dată de lentilă serveşte drept obiect virtual pentru oglinda
convexă. Dacă obiectul virtual se găseşte între vârful oglinzii convexe şi focar, imaginea
finală va fi reală (fig. 3.5). Fie aog poziţia oglinzii convexe.
Distanţa obiect este: p1 = aog – ā1
Se aşează vizorul pe braţul fix între oglinda convexă şi lentilă, apoi se deplasează
până când se obţine o imagine clară a obiectului luminos în planul firelor reticulare, acestea
fiind imaginea reală dată de oglinda convexă. Fie noua poziţie a vizorului a2.
Se repetă experienţa (lăsând poziţia lentilei şi a oglinzii fixe) făcând cel puţin trei
determinări pentru a2 şi se calculează apoi valoarea medie ā2. Se calculează distanţa imagine:
p2 = ā2 – aog
Cu aceste valori p1 şi p2 se calculează distanţa focală a oglinzii convexe cu relaţia (3.2).
Experienţa se repetă pentru cel puţin trei poziţii ā1 diferite ale obiectului virtual.
Rezultatele experimentale şi calculele se trec în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
∆f
a1 a1 aog a2 a2 p1 p2 f f Δf ∆f
f
cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm cm %
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: f = f +Δf

Observaţie: Pentru determinarea distanţei focale în cazul oglinzii convexe se poate


proceda şi în felul următor:
Se determină mai întâi distanţa imagine p2. Se aşează pe bancul optic sursa de lumină
S, obiectul luminos O, lentila convergentă L, vizorul OC şi oglinda convexă Og. Se
deplasează vizorul şi lentila până când se obţine o imagine clară a obiectului luminos. Se
determină poziţia imaginii a2 de cel puţin trei ori. Se înlătură oglinda convexă de pe bancul
optic, se roteşte braţul mobil până când ajunge în prelungirea braţului fix. Se aşează vizorul
pe braţul mobil şi se deplasează până când se obţine din nou o imagine clară. Se determină
poziţia obiectului virtual a1 de cel puţin trei ori. Se repetă măsurătorile în ordinea descrisă de
cel puţin trei ori.
LUCRAREA NR. 4

DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACŢIE AL UNUI SOLID CU


AJUTORUL PRISMEI

Tema lucrării:
1) Determinarea unghiului refringent al prismei.
2) Determinarea indicelui de refracţie al prismei pentru diferite lungimi de undă

Aparate:
Goniometru, prismă din sticlă, lampă cu mercur
Consideraţii teoretice:

După cum prea bine ştim, într-un mediu transparent şi omogen, lumina se propagă în
linie dreaptă. Dacă o rază de lumină monocromatică întâlneşte o suprafaţă de separare între
două medii optice diferite, o parte din lumină se reflectă, iar o parte se refractă. Aceste două
fenomene sunt ilustrate în figura 4.1, unde Σ reprezintă suprafaţa de separaţie dintre cele
două medii.

Raza de lumină monocromatică incidentă pe suprafaţa de separare Σ în punctul de


incidenţă I, formează cu normala NIN” unghiul de incidenţă i1, iar raza de lumină refractată
formează cu aceeaşi normală unghiul de refracţie i2. Raza reflectată pe suprafaţa de incidenţă
formează cu normala unghiul de reflexie r.
Între unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie există binecunoscuta relaţie dată de
legea relfexiei:
i1 = r
Conform legii Snellius-Descartes, între unghiul de incidenţă şi unghiul de refracţie
există relaţia:
n1sin i1 = n2sin i2 (4.1)
unde n1 şi n2 sunt indicii de refracţie ai mediilor considerate (indicele de refracţie este o
constantă ce caracterizează din punct de vedere optic un mediu transparent).

i1 r = i1

n1 I i2
Σ
n2 n1<n2

N’

Figure 4.1 Reflexia şi refracţia luminii la suprafaţa de separare dintre două medi cu indici
de refracţie diferiţi.
Relaţia (4.1) poate fi scrisă şi sub forma:

n2
sin⋅ i1 = ⋅ sin i 2 = n 21 ⋅ sin i 2 (4.2)
n1

n21 este indicele de refracţie relativ al mediului al doilea faţă de primul.


Indicele de refracţie al vidului este n0 = 1. Indicele de refracţie al unui mediu oarecare
faţă de vid se numeşte indice de refracţie absolut.
Semnificaţia fizică a indicelui de refracţie poate fi dată comparând viteza de
propagare a luminii într-un mediu transparent omogen v, cu viteza de propagare a luminii în
vid c:
c
n=
v

Indicele de refracţie n al unei substanţe variază cu lungimea de undă a luminii. Acest


fenomen se numeşte dispersia luminii. Reprezentarea grafică a funcţiei de dispersie n =
n(λ ) se numeşte curbă de dispersie.
Pentru caracterizarea dispersiei diferitelor materiale se folosesc următorii indici de
refracţie standard:
nF – indicele de refracţie corespunzător liniei albastre a hidrogenului
(λ F = 486,1 nm),
nD – indicele de refracţie corespunzător liniei galbene a sodiului
(λ D = 589,3 nm),
nC - indicele de refracţie corespunzător liniei roşii a hidrogenului
(λ C = 656,3 nm).
nF − nC
Diferenţa nF-nC poartă numele de dispersie medie, iar raportul este
n D −1

dispersia relativă. Inversul dispersiei relative este numărul lui Abbe υ:


n D −1
ν= (4.3)
nF − nC

Materialele mai dispersive au numărul Abbe mic, iar materialele mai puţin dispersive
au numărul Abbe caracteristic mare.

Asocierea a doi dioptri plani care formează între ei un unghi diedru A se numeşte
prismă. Dreapta după care cele două plane se intersectează se numeşte muchie refringentă a
prismei. O secţiune prin prismă, perpendiculară pe muchia refringentă, se numeşte secţiune
principală.
Să considerăm o rază de lumină monocromatică ce se propagă în secţiunea principală
a unei prisme cu unghiul refringent A şi de indice de refracţie n. Raza incidentă cade pe
prima faţă a prismei sub unghiul de incidenţă i1 (fig. 4.2).

N’
N
D i1’
i1 I i2’
i2 I’
A
n

Fig. 4.2. Mersul razelor de lumină monocromatice printr-o prismă

Pe baza legii refracţiei şi din considerente geometrice se stabilesc următoarele relaţii,


numite formulele prismei:
sin i1 = n sin i2 (4.4)
sin i1’ = n sin i2’ (4.5)
A = i2 + i2’ (4.6)
D = i1 – i2 + i1’ – i2’ = i1 + i1’ – A (4.7)
Unghiul D se numeşte unghi de deviaţie şi este unghiul dintre raza incidentă şi raza
emergentă. Pentru a urmări variaţia unghiului de deviaţie cu unghiul de incidenţă se
derivează relaţiile (4.4 - 4.7) în raport cu i1 şi se obţine:
dD cos i1 cos i '2
= 1− (4.8)
di1 cos i 2 cos i1'
Pentru ca unghiul de deviaţie D să aibă valoarea minimă, trebuie ca prima sa derivată
să se anuleze, adică:

dD
=0 (4.9)
di 1

Din relaţiile (4.8 - 4.9) se obţine condiţia pentru deviaţia minimă:


i1 = i1’ (4.10)
din care rezultă şi egalitatea: i2 = i2’
Această relaţie arată că în cazul deviaţiei minime razele de lumină traversează prisma
perpendicular pe bisetoarea unghiului refringent.
Înlocuind relaţia (4.10) în formulele (4.4 - 4.7) se obţine:
sin i1 = n sin i2 (4.11)
A = 2 i2 (4.12)
Dmin = 2 i1 – A (4.13)
Din aceste relaţii se găseşte expresia indicelui de refracţie:

D min + A
sin
sin i1 2
n= = (4.14)
sin n 2 A
sin
2

În formula (4.14) indicele de refracţie n al materialului prismei este exprimat numai


în funcţie de unghiul refringent al prismei şi de unghiul de deviaţie minimă pentru lungimea
de undă corespunzătoare.

Descrierea aparaturii: Pentru măsurarea precisă a unghiurilor se foloseşte


goniometrul. Părţile principale ale unui goniometru sunt:
- colimatorul, folosit pentru obţinerea fasciculului de lumină paralel;
- luneta, cu ajutorul ei se observă fasciculul emergent din prismă;
- măsuţa mobilă, pe care se pune prisma
Atenţie: prisma nu se mişcă faţă de măsuţă. Dacă dorim să rotim prisma, trebuie să rotim
măsuţa!
- dispozitiv de citire.

Mersul lucrării

1) Determinarea unghiului refringent al prismei

Operaţii preliminare:
Se reglează imaginea scalei ocularului prin rotirea inelului ocularului lunetei.
Poziţionând luneta perpendicular pe una din feţele prismei se caută imaginea prin
reflexie a firelor reticulare. Se reglează luneta la infinit prin rotirea tamburului de reglaj al
lunetei până când imaginea firelor reticulare este clară.
Poziţionând luneta în continuarea colimatorului se găseşte imaginea fantei de intrare.
Dacă imaginea fantei este clară înseamnă că fasciculul de lumină dat de colimator este
paralel. În caz contrar se deplasează fanta în tubul colimatorului până la obţinerea unei
imagini clare a fantei.
Se roteşte măsuţa în aşa fel încât bisectoarea unghiului refringent al prismei să fie în
continuarea colimatorului. Se reglează orizontalitatea măsuţei (din şuruburile de sub măsuţă)
prin suprapunerea succesivă a reflexiei firelor reticulare, pe cele două feţe ale prismei, cu
scala ocularului.

a) metoda I

Se conectează lampa cu vapori de mercur. Măsuţa se fixează astfel încît unghiul


refringent al prismei A să fie spre colimatorul C (fig. 4.3)

α1 α2
2A

Fig. 4.3

Razele de lumină ce provin din colimator se reflectă pe cele două feţe ale prismei.
Măsurând unghiul dintre razele reflectate, se poate determina unghiul refringent al prismei.
Se deplasează luneta spre stânga până când în ocular se vede imaginea fantei
reflectată de faţa refringentă corespunzătoare prismei. Se fixează luneta cu ajutorul şurubului
de blocaj. Cu ajutorul şurubului de reglaj fin, se reglează poziţia lunetei până când imaginea
fantei este la gradaţia "0" a scalei ocularului (imaginea fantei se află între firele reticulare ale
ocularului - sub formă de cruciuliţa).
Se citeşte poziţia lunetei α 1 cu ajutorul dispozitivului de citire. Se repetă
determinarea unghiului α 1 de cel puţin trei ori.
Atenţie: Dispozitivul de citire are o scală orizontală, unde se citesc grade si minute,
cu precizia de 10', şi o scală verticală unde se citesc minute şi secunde cu precizia de 2".
Valoarea unghiului se obţine prin adunarea celor două citiri. Înainte de citire se suprapune
reperul vertical al scalei orizontale cu una din gradaţiile scalei prin rotirea tamburului aflat
în spatele dispozitivului de citire. Apoi se citeşte gradaţia peste care s-a facut suprapunerea.
Fără a mişca măsuţa, se deblochează şurubul de blocaj al lunetei şi se deplasează
luneta spre dreapta, până când se observă imaginea fantei reflectată de a doua faţă a prismei.
Se repetă operaţiile de mai sus, determinându-se de cel puţin trei ori valoarea
unghiului α 2 .
Unghiul prismei se calculează cu relaţia:
A = ½ (α1 – α2)
Dacă între cele două citiri care intervin în calculul lui A se găseşte diviziunea zero
"0", valoarea unghiului este dată de relaţia:
A = ½ [(α1 +360)– α2]
Rezultatele se trec în tabelul 4.1
Tabelul 4.1

∆A
α1 α2 A A ΔA ∆A
A
(˚) (˚) (˚) (˚) (˚) (˚) %

Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: A = A ± ∆A (˚).

b) metoda II
Când axa lunetei este perpendiculară pe faţa prismei, raza de lumină reflectată pe faţa
prismei se întoarce pe drumul razei incidente.
Se fixează măsuţa cu baza spre colimator (fig.4.4). Se aşează luneta cu axa
perpendiculară pe faţa din partea stângă a prismei.
A
β1 β2

Fig 4.4

Se aduce în suprapunere firul reticular vertical cu imaginea sa reflectată de faţa


refringentă a prismei.
Se fixează luneta în această poziţie cu ajutorul şurubului de fixare. Reglajul fin al
suprapunerii se efectuează cu ajutorul şurubului corespunzător. Se citeşte poziţia lunetei cu
ajutorul dispozitivului de citire, determinându-se astfel unghiul β 1 . Determinările se
repetă de cel puţin trei ori.
Se deblochează luneta şi se roteşte în plan orizontal până când axa lunetei este
perpendiculară pe faţa din partea dreaptă a prismei.
Se repetă operaţiile anterioare determinându.se de cel puţin trei ori unghiul β 2 .
Unghiul refringent al prismei se calculează cu ajutorul relaţiei:
A = 180˚ - (β1 – β2)
Dacă între cele două citiri care intervin în calculul lui A se găseşte diviziunea "0",
valoarea unghiului este dată de relaţia:
A = (β1 – β2) - 180˚
Rezultatele se trec în tabelul 4.2
Tabelul 4.2
∆A
β1 β2 A A ΔA ∆A
A

(˚) (˚) (˚) (˚) (˚) (˚) %

Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: A = A ± ∆A (˚).

2) Determinarea indicelui de refracţie al prismei pentru diferite lungimi de undă

Se roteşte măsuţa astfel încât razele de lumină să treacă prin prismă ca în fig. 4.5. Se
roteşte luneta până când în ocular se observă spectrul format din mai multe linii colorate
(imaginile fantei de intrare pentru diferite lungimi de undă).
Se aduce linia spectrală galbenă (cea din stânga) în câmpul lunetei. Se roteşte măsuţa
în aşa fel încât unghiul de deviaţie să se micşoreze (direcţia fasciculului refractat să se
apropie de direcţia fasciculului incident), urmărind continuu cu luneta linia galbenă.
Unghiul de deviaţie este unghiul dintre direcţia fasciculului incident şi direcţia
fasciculului emergent.
Se observă că pentru o anumită poziţie a prismei, linia spectrală atinge o poziţie
limită, după care se deplasează în sens opus, deşi sensul de rotire al măsuţei rămâne acelaşi.
Acest punct de întoarcere corespunde deviaţiei minime a radiaţiei observate.

Dm

α0 α

Fig. 4.5

Se verifică dacă prisma este străbătută de radiaţia galbenă la deviaţie minimă. Se


fixează măsuţa astfel încăt imaginea fantei de intrare pentru radiaţia observată să fie în
punctul de întoarcere. Se fixează luneta astfel ca imaginea fantei de intrare să fie aproximativ
în mijlocul câmpului lunetei, apoi se efectuează reglajul fin, prin suprapunerea diviziunii
"0" a scalei ocularului cu linia observată. Se citeşte valoarea unghiului cu ajutorul
dispozitivului de citire. Se repetă determinarea poziţiei de deviaţie minimă şi citirea
unghiului de cel puţin trei ori.
Se deblochează măsuţa şi luneta, apoi se repetă operaţiile de mai sus pentru
următoarele valori ale lungimii de undă:
579 nm (galben) - prima linie din spectru;
546 nm (verde);
492 nm (verde-albăstrui) - intensitate slabă;
434 nm (indigo);
405 nm (violet) - linia mai intensă;
Se aduce luneta în continuarea colimatorului (prisma poate să rămână pe măsuţă) si
se determină direcţia faciculului iniţial α0 prin suprapunerea diviziunii "0" a scalei
ocularului cu imaginea fantei de intrare. Se repetă determinarea unghiului α0 de cel puţin trei
ori.
Unghiul de deviaţie minimă Dm corespunzător unei radiaţii monocromatice se
calculează cu relaţia:
D m = α0 – α
Dacă între cele două citiri care intervin în calculul lui Dm se găseşte diviziunea "0",
valoarea unghiului se calculează cu relaţia:
Dm = (α0 +360)– α
Indicele de refracţie n se calculează cu ajutorul relaţiei (4.14).
În relaţia de calcul al indicelui de refracţie unghiul de refringenţă se consideră egal cu
media valorilor calculate în prima parte a lucrării, iar unghiul de deviaţie minimă este
valoarea medie obţinută. Se efectuează calculele pentru toate radiaţiile indicate. Datele
experimentale şi cele calculate se trec în tabelul 4.3.
Tabelul 4.3
λ A α0 α Dm Dm n
nm (˚) (˚) (˚) (˚) (˚)

Se reprezintă grafic curba de dispersie n = n(λ).


Din curba de dispersie se determină nD, nC si nF ştiind că: λF = 486 nm
λD = 589 nm
λC = 656 nm

Se calculează numărul lui Abbe υ cu ajutorul relaţiei (4.3).


Dm
Rezultatele se trec în tabelul 4.4. α0
α
Tabelul 4.4
nF nD nC ν
LUCRAREA NR. 5

DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACŢIE AL UNUI LICHID CU


REFRACTOMETRUL ABBE

Tema lucrării:
1) Determinarea indicelui de refracţie, a numărului lui Abbe şi a refracţiei moleculare
a unor lichide organice.
2) Studiul variaţiei indicelui de refracţie a acetonei în funcţie de temperatură .

Aparate necesare:
Refractometrul Abbe, termostat, lampă de microscopie, pipetă, substanţe.
Consideraţii teoretice

În teoria electronică a dispersiei se defineşte refracţia specifică prin formula:


n 2 −1 1
r= × (5.1)
n2 + 2 d
unde d reprezintă densitatea substanţei iar n este indicele de refracţie. Refracţia specifică este
o mărime caracteristică substanţei şi nu se modifică la schimbarea stării de agregare.
Mărimea care caracterizează atomul aflat într-un anumit tip de legătură chimică poartă
denumirea de refracţie atomică şi este dată de relaţia
n2 −1 A
RA= × (5.2)
n2 + 2 d
A fiind greutatea atomică.
Molecula este caracterizată de refracţia moleculară, definită prin relaţia:
n 2 −1 M
RM= × (5.3)
n2 + 2 d
unde M este greutatea moleculară.
Refracţia atomică este o mărime aditivă. Astfel refracţia moleculară se poate exprima
ca suma refracţiilor atomice componente,

RM= ∑k i R A
i
(5.4)
i

unde ki este numărul de atomi de tipul i care intră în componenţa moleculei, iar R iA este
refracţia atomică a atomului i.
Tabelul de mai jos cuprinde refracţiile atomice corespunzătoare liniei D a sodiului,
pentru diferiţi atomi şi tipuri de legături (atomii dintre paranteze indică numai felul
legăturii).
Tabelul 5.1.
3 3
Atomul RA( m ) Atomul RA( m )
kmol kmol

>C< 2,418·10-3 Cl-(C) 5,967·10-3


>C = 3,284·10-3 O=(C) 2,211·10-3

− C≡ 3,617·10-3 (C)-O-(C) 1,643·10-3


H- 1,100·10-3 (C)-O-(H) 1,525·10-3

Dacă razele de lumină cad razant (fig. 5.1) pe suprafaţa ipotenuzei prismei ( i l = 90 0 ),
unghiul de refracţie în prismă este unghiul limită L pentru perechea de medii cu indici de
refracţie n0 şi n (este necesar ca n < n0).
B
θ

A i2 60°
60°
L
lichid I
n0

C
n

Fig. 5.1. Mersul razelor de lumină în prisma refractometrului Abbe


Din legea refracţiei:
n
L= arcsin . (7.5)
n0

Razele de lumină cad pe a doua faţă a prismei sub un unghi de incidenţă i 2, care are
valoarea:
i2 = 600 - L (5.6)
şi ies din prismă sub unghiul de emergenţă θ:
sin θ = n0 sini2 . (5.7)
Cunoscând valoarea lui n0 şi măsurând unghiul θ se poate calcula indicele de
refracţie n al substanţei de măsurat, cu ajutorul formulelor (5.5)-(5.7), eliminând unghiurile i2
şi L.
Refractometrul Abbe măsoară unghiul θ şi este gradat direct în valori ale indicelui
de refracţie n.
Schema de principiu a refractometrului Abbe este prezentată în fig. 5.2, unde A 1 si A2
reprezintă cele două prisme Amici, restul dispozitivelor având aceleaşi semnificaţii ca în fig.
7.1.a, b.
ocular
zonă întunecoasă zonă
R luminoasă

A2

A1

Sursă

oglindă

Fig. 5.2. Schema de principiu a refractometrului Abbe

Întrucât realizarea incidenţei razante este dificilă, mediul de studiat se iluminează cu


lumină difuză (prisma inferioară, identică cu prisma superioară are faţa ipotenuză difuzantă).
Astfel, în fasciculul incident există şi raze care cad razant pe prisma superioară. Acestea sunt
strânse pe o dreaptă ce delimitează o regiune luminoasă (unde ajung razele care cad pe
prisma superioară sub un unghi de incidenţă mai mic de 900) de o regiune întunecată (unde
nu mai ajung razele de lumină). Linia de separaţie dintre câmpul luminos şi cel întunecat
corespunde razelor emergente din prismă sub unghiul θ determinat din relaţiile (5.5)-(5.7).
Deoarece indicele de refracţie variază cu lungimea de undă a luminii, unghiul θ va
fi diferit pentru diferite radiaţii. Prin urmare linia de separaţie dintre cele două câmpuri va fi
colorată. La refractometre, această dispersie se compensează cu un sistem de prisme Amici
(A1 şi A2). Acestea sunt prisme cu viziune directă pentru linia D a sodiului.
Din unghiul de rotaţie al prismelor (care este indicat de numărul Z pe tamburul
compensatorului) se poate calcula dispersia substanţei de studiat. Astfel, deşi se lucrează în
lumină albă, aparatul permite citirea directă a indicelui de refracţie pentru linia galbenă a
sodiului (nD).
Pentru caracterizarea dispersiei diferitelor materiale se folosesc următorii indici de
refracţie standard:
nF – indicele de refracţie corespunzător liniei albastre a hidrogenului (λ F = 486,1 nm),
nD – indicele de refracţie corespunzător liniei galbene a sodiului (λ D = 589,3 nm),
nC .- indicele de refracţie corespunzător liniei roşi a hidrogenului (λ C = 656,3 nm).
nF − nC
Diferenţa nF-nC poartă numele de dispersie medie, iar raportul este dispersia
n D −1

relativă. Inversul acestui raport se numeşte numărul lui Abbe:


nD − 1
ν= (5.8)
n F − nC

Materialele mai dispersive se caracterizează printr-un număr Abbe mai mic.

Mersul lucrării

1) Determinarea indicelui de refracţie, a numărului Abbe şi a refracţiei moleculare ale


unor lichide organice

Se racordează sursa (lampa) şi termostatul la reţea. Se porneşte circuitul apei de


răcire, reglând un debit mic al apei.
Se porneşte termostatul de la butonul "pornit-oprit". Cu ajutorul butonului de reglaj,
marginea superioară a indicatorului termometrului de contact se aduce la diviziunea "20" de
pe scala termometrului. Dacă temperatura este sub valoarea stabilită astfel se conectează
automat dispozitivul de încălzire a termostatului, situaţie indicată de aprinderea becului de
control.
La atingerea temperaturii stabilite becul de control se stinge automat şi se întrerupe
dispozitivul de încălzire.
Valoarea constantă a temperaturii este asigurată de sistemul automat al termostatului,
prin conectarea şi deconectarea alternativă a dispozitivului de încălzire, indicată de becul de
control.
Valoarea precisă a temperaturii se citeşte cu ajutorul termometrului ataşat la prisma
de măsură. În continuarea operaţiilor preliminare se slăbeşte butonul de fixare al celor două
prisme (de iluminare şi de măsură) şi se depărtează prismele. Suprafaţa prismelor se spală cu
apă distilată, apoi cu alcool etilic. Când suprafeţele s-au uscat complet, se apropie prismele
cu ajutorul butonului de fixare fără a se strânge complet. Cu ajutorul unei pipete se pun
câteve picături din lichidul de studiat în orificiul dintre cele două prisme şi apoi se strânge
complet butonul.
Se aprinde lampa de microscopie şi cu ajutorul oglinzii condensoare (situată în partea
de jos a refractometrului) se orientează fasciculul luminos în direcţia prismelor astfel încât să
se observe lumină la ieşirea din prisma de măsură.
Privind prin ocular se pune la punct imaginea firelor reticulare cu ajutorul inelului de
reglaj al ocularului. Apoi se caută domeniul de separaţie dintre câmpul luminos şi cel
întunecat, rotind tamburul mare din partea stângă a refractometrului. Dacă în câmpul
ocularului se observă o figură neregulată, înseamnă că substanţa nu a acoperit întreaga
suprafaţă a prismei. În acest caz se mai pun câteva picături de lichid în orificiul dintre
prisme, butonul de fixare fiind slăbit în prealabil. Se stânge din nou butonul de fixare şi se
urmăreşte linia de separaţie dintre câmpul luminos şi cel întunecat, repetând operaţia de
introducere a picăturilor de lichid de câte ori este nevoie, până când domeniul luminos şi cel
întunecat sunt separate printr-o linie dreaptă.
Linia de separaţie se decolorează prin rotirea tamburului mic din partea dreaptă a
refractometrului. Se citeşte numărul Z corespunzător de pe tamburul gradat din spatele
ocularului. Cu ajutorul tamburului mare din partea stanga a refractometrului se aduce
încrucişarea firelor reticulare în suprapunere cu linia de separaţie.
Cu ajutorul ocularului din partea stangă se citeşte indicele de refracţie nD al lichidului
pe scala din stânga a discului gradat cu precizia de 10-3.
Măsurătorile se repetă de cel puţin trei ori şi se calculează valoriile medii Z şi n D
pentru lichidul respectiv (atenţie la sensul în care este divizat tamburul ocularului). Aceleaşi
operaţii experimentale se repetă pentru celelalte lichide organice de studiat.
Corespunzător valorilor Z şi n D determinate, se calculează dispersia medie, nF-nC,
din tabelele 2a şi 2b.
Valoarile A şi B se determină în funcţie de n D , dacă este cazul prin interpolare, iar
în funcţie de Z se determină valoarea lui σ. Cu ajutorul formulei
nF - nC = A + σB (5.9)
se calculează dispersia medie, ţinând cont de semnul lui σ.
Pentru valorile lui Z mai mici de 30, σ se ia cu semn pozitiv, iar pentru valorile lui Z mai
mari de 30, σ se ia cu semn negativ.
Tabelele de dispersie pentru refractometrul Abbe

Tabelul 5.2.a
nD Diff. în 10-5 Diff. în 10-5 nD
A B
1,30 0,02471 -6 0,03183 -13 1,30
1,31 0,02465 -5 0,03170 -15 1,31
1,32 0,02460 -5 0,03155 -17 1,32
1,33 0,02455 -5 0,03138 -18 1,33
1,34 0,02450 -5 0,03120 -20 1,34
1,35 0,02445 -5 0,03100 -21 1,35
1,36 0,02440 -5 0,03079 -23 1,36
1,37 0,02435 -4 0,03056 -25 1,37
1,38 0,02431 -4 0,03031 -26 1,38
1,39 0,02427 -4 0,03005 -28 1,39
1,40 0,02423 -4 0,02977 -29 1,40
1,41 0,02419 -4 0,02948 -31 1,41
1,42 0,02415 -4 0,02917 -33 1,42
1,43 0,02412 -3 0,02884 -34 1,43
1,44 0,02409 -3 0,02850 -36 1,44
1,45 0,02406 -3 0,02814 -38 1,45
1,46 0,02403 -3 0,02776 -40 1,46
1,47 0,02400 -2 0,02736 -41 1,47
1,48 0,02398 -2 0,02695 -44 1,48
1,49 0,02396 -2 0,02651 -46 1,49
1,50 0,02394 -2 0,02605 -48 1,50
1,51 0,02392 -1 0,02557 -50 1,51
1,52 0,02391 -1 0,02507 -52 1,52
1,53 0,02390 0 0,02455 -54 1,53
1,54 0,02390 0 0,02401 -57 1,54
1,55 0,02390 0 0,02344 -60 1,55
1,56 0,02390 0 0,02284 -62 1,56
1,57 0,02390 +1 0,02222 -65 1,57
1,58 0,02391 +2 0,02157 -69 1,58
1,59 0,02393 +3 0,02088 -72 1,59
1,60 0,02395 +3 0,02016 -75 1,60
1,61 0,02398 +4 0,01941 -79 1,61
1,62 0.02401 +5 0,01862 -84 1,62
1,63 0,02405 +6 0,01778 -88 1,63
1,64 0,02410 +7 0,01690 -93 1,64
1,65 0,02416 +9 0,01597 -100 1,65
1,66 0,02423 +10 0,01497 -107 1,66
1,67 0,02432 +13 0,01390 -115 1,67
1,68 0,02442 +16 0,01275 -123 1,68
1,69 0,02455 0,01150 -157 1,69
Tabelul 5.2.b
Z σ Diff. în 10-3 Z
0 1,000 1 60
1 0,999 4 59
2 0,995 7 58
3 0,988 10 57
4 0,078 12 56
5 0,966 15 55
6 0,951 17 54
7 0,934 20 53
8 0,914 23 52
9 0,891 25 51
10 0,866 27 50
11 0,839 30 49
12 0,809 32 48
13 0,777 34 47
14 0,743 36 46
15 0,707 38 45
16 0,669 40 44
17 0,629 41 43
18 0,588 43 42
19 0,545 45 41
20 0,500 47 40
21 0,454 49 39
22 0,407 49 38
23 0,358 50 37
24 0,309 51 36
25 0,259 52 35
26 0,208 52 34
27 0,156 52 33
28 0,104 52 32
29 0,052 52 31
30 0,000 30

Cu ajutorul formulei (5.8) se calculează numărul lui Abbe pentru toate lichidele
organice studiate la temperatura respectivă.
Folosind formula (5.4) şi tabelul 1 se calculează valoarea teoretică a refracţiei
moleculare.
Cu ajutorul relaţiei (5.3) în care n = n D măsurat şi folosind tabelul 5.3 se calculează
valoarea experimentală obţinută pentru refracţia moleculară.

Tabelul 5.3
d3 (Kg/m3) M (Kg/Kmol)
Substanţa Formula
Acid acetic CH3-COOH 1,049 60,03
Acetonă CH3-CO-CH3 792 58,05
Alcool etilic C2H5-OH 789 46,05
Alcool metilic CH3-OH 792 32,04
Cloroform CHCl3 1,483 119,38
Benzen C6H6 879 78,05
Eter etilic C2H5-O-C2H5 716 74,077
Toluen C6H5-CH3 870 92,13
Xilol C6H4(CH3)2 850 106,16

Pentru fiecare substanţă se calculează abaterea valorii experimentale faţă de cea

teoretică cu ajutorul relatiei ∆RM = RMteor − RMexp şi se exprimă procentual abaterea relativă

∆ RM
× 100% , care este măsura concordanţei între teorie şi experienţă.
RMexp
Toate datele experimentale se trec în tabelul 5.4.

Tabelul 5.4
Subs. Form. nD n D Z Z nF-nC υ R teor
R exp
∆R M ∆ RM
M M
%
RMexp

2) Studiul variaţiei indicelui de refracţie al acetonei în funcţie de temperatură


Se determină indicele de refracţie al benzenului la temperatura de 200C prin
procedeul cunoscut.
Cu termometrul de contact al termostatului se reglează temperatura, crescând din trei
in trei grade, până la aproximativ 400C (atenţie: să nu se depăşească temperatura de 400C).
Când temperatura s-a stabilizat, se citeşte valoarea indicelui de refracţie nD corespunzător. La
fiecare temperatură determinările se repetă de trei ori şi se calculează valoarea medie n D
pentru temperatura respectivă. Rezultatele măsurătorilor se trec în tabelul 5.5.

Tabelul 5.5
t (0C) nD nD
Se reprezintă grafic funcţia n D = n D (t0).
LUCRAREA NR. 6

STUDIUL MICROSCOPULUI

Tema lucrării:
1) Etalonarea micrometrului ocular.
2) Măsurarea dimensiunilor unui obiect mic.
3) Determinarea aperturii numerice.
4) Determinarea grosismentului microscopului prin metoda lui Hooke.

Aparate:
Microscop Zeiss, obiective (6, 20), oculare (7X, 25X), micrometru obiectiv,
micrometru ocular, scală gradată, lampă de microscopie, cameră clară, cilindrii metalici.
Consideraţii teoretice:
Microscopul este un instrument optic care dă o imagine mult mărită a unui obiect,
permiţând astfel distingerea detaliilor care nu sunt vizibile cu ochiul liber. Din punct de
vedere optic, microscopul este o asociaţie de două sisteme centrate, obiectivul un sistem
convergent cu distanţă focală mică (câţiva milimetrii) şi ocularul de asemenea un sistem
convergent cu distanţa focală mare (câţiva centimetrii) (Fig. 6.1).

L' L"
B1
f’ ∆ F1'' f’’ F2''
A1 F ' O’ F2' A2 O’’
1

B2

B3(∞)

Fig. 6.1 Schema optică a microscopului

Se consideră pentru simplitate atât obiectivul L' cât şi ocularul L" ca fiind lentile
subţiri. Obiectivul dă o imagine A2B2 reală, mărită şi răsturnată a unui mic obiect A1B1 aşezat
între focarul obiectivului şi dublul distanţei lui focale (mai aproape de focar). Ocularul este
aşezat în aşa fel încât imaginea dată de obiectiv să se formeze între ocular şi focarul
ocularului. În felul acesta ocularul funcţionează ca o lupă şi dă o imagine virtuală mărită şi
răsturnată A3B3 faţă de obiectul A1B1. Pentru a vedea clar imaginea A3B3, adică pentru a
pune la punct microscopul, se deplasează ansamblul format din obiectiv şi ocular în raport cu
obiectul A1B1, până când imaginea finală se formează între punctul proximum şi punctul
remotum al ochiului. În cazul unui ochi normal, care vede la infinit fără acomodare,
deplasarea microscopului se face în aşa fel încât imaginea A2B2 dată de obiectiv să se
formeze în focarul obiect al ocularului F1’’.
Apertura numerică
Puterea de separare a unui microscop este dată de relaţia:
1,22 λ
ε= (6.2)
2n sin u
Produsul n·sin u se numeşte apertură numerică, 2u este unghiul sub care se vede din
centrul obiectului diametrul pupilei de intrare (care coincide cu suprafaţa lentilei frontale a
obiectivului), iar n reprezintă indicele de refracţie al mediului care se găseşte între obiect şi
lentila frontală a obiectivului (Fig. 6.2).
2u
O

Fig. 6.2 Determinarea aperturii numerice

Grosismentul (sau mărirea unghiulară) a microscopului se poate exprima în funcţie


de distanţele focale f’ şi f’’ a celor două lentile prin relaţia:
(6.1)

unde d este distanţa minimă de vedere clară (d = 25 cm), iar ∆ = F2’F1’’ şi are valoarea 16
cm.
Un microscop este format dintr-un tub de metal fixat pe un suport la extremităţile
căruia se pot adapta o serie de obiective şi oculare. Ocularul intră cu o uşoară frecare la
partea superioară a tubului, iar obiectivul este adus în direcţia axei prin înşurubarea directă la
extremitatea de jos a tubului. Obiectul se aşează pe măsuţa microscopului care este prevăzută
cu o deschidere pentru trecerea luminii. Sub măsuţă se găseşte sistemul de iluminare compus
dintr-o oglindă sferică şi un condensor. Condensorul iluminează obiectul de studiat şi
formează în planul obiectului o imagine reală a sursei. Reglarea fluxului luminos care intră
în condensator se face cu ajutorul unei diafragme iris. Obiectivul unui microscop este format
dintr-un sistem de lentile fixate într-o montură metalică (de ex. obiectivul Amici este format
dintr-o lentilă frontală plan-convexă, puternic bombată şi din 2-3 acromate).
Ca obiective acromatice se folosesc oculare negative de tip Huygens.
Pentru măsurători de dimensiuni în câmpul imaginii, se folosesc oculare speciale la
care lentila ochiului este reglabilă. Ocularul este prevăzut cu un suport, pe care se aşează
micrometrul ocular.
Micrometrul ocular este un disc de sticlă prevăzut cu o gradaţie. El se introduce în
tubul ocularului, în planul diafragmei de câmp.
Micrometrul obiectiv este o lamă plan paralelă de sticlă prevăzută cu o gradaţie
liniară fină (în cazul nostru 0,01 mm), care se aşează în planul obiectului.
Camera clară este un dispozitiv care permite observarea simultană a unei gradaţii
micrometrice văzute prin microscop şi a unei gradaţii milimetrice văzută direct cu ochiul
liber.
ocularul
microscopu
lui
scală
gradată de
masă

Fig. 6.3 Schema optică a camerei clare

Camera clară este formată din două prisme cu reflexie totală, aşezate în aşa fel încât să
privim obiectul (gradaţia milimetrică) în direcţia de observare prin microscop (fig.6.3).

Mersul lucrării:

1) Etalonarea micrometrului ocular


Se priveşte prin ocularul 7x (în care se găseşte micrometrul ocular) o suprafaţă
luminată şi se roteşte lentila ochiului, menţinând lentila de câmp fixă, până când se vede clar
gradaţia micrometrului ocular. Se introduce apoi ocularul în tubul microscopului.
Se aşează micrometrul obiectiv pe măsuţa microscopului şi se reglează microscopul
până când se văd clar gradaţiile micrometrului obiectiv.
Se roteşte ocularul până când diviziunile micrometrului ocular sunt paralele cu cele ale
micrometrului obiectiv. Se determină câte diviziuni de pe micrometrul ocular M coincid cu
un număr întreg de diviziuni de pe micrometrul obiectiv N. Valoarea unei diviziuni de pe
micrometrul ocular va fi:
N
A= (mm) (6.3)
100 ⋅ M
În relaţia de (6.3) factorul "100" a apărut datorită faptului că micrometrul obiectiv este gradat în sutimi de milimetri.

Determinările se fac pentru fiecare obiectiv (6 şi 20), iar citirile se repetă de cel puţin trei ori pentru fiecare combinaţie ocular -
obiectiv.

Rezultatele experimentale şi calculele se trec în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1

Nr.obiectiv N M A A ΔA ∆A
0,01 mm div mm/div mm/div mm/div mm/div
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: A = A ± ∆A (mm).
2) Determinarea dimensiunii liniare a unui mic obiect
Micrometrul obiectiv se inlătură de pe măsuţa microscopului şi se aşează un obiect a
cărui dimensiune liniară vrem să o determinăm (de ex. grosimea unui fir de păr). Acesta
se aşează între două lame de sticlă plan paralele.

Se reglează microscopul până când imaginea firului de păr este clară. Se roteşte
ocularul astfel ca diviziunile acestuia să fie perpendiculare pe firul de păr.
Se determină grosimea firului de păr (în diviziuni) cu ajutorul micrometrului ocular.
Fie N1 numărul acestor diviziuni.
Grosimea firului de păr va fi D = N1Ā (în mm)
În relaţia de mai sus, pentru A se foloseşte valoarea medie determinată la etalonare,
corespunzătoare fiecărui obiectiv.
Se fac cel puţin trei determinări pentru fiecare din obiectivele folosite la etalonarea
micrometrului ocular. Rezultatele experimentale se trec în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2

Nr.obiectiv Ā N1 D ∆D ∆D ∆D
D
mm/div mm/div mm mm Mm %

Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: D = D ± ∆D (mm).

3) Determinarea aperturii numerice a unui obiectiv

Se aşează pe platina microscopului sub obiectiv, o foaie de hârtie milimetrică şi deasupra


ei un cilindru metalic de înălţime h, care are pe suprafaţa superioară, nişte zgârieturi
(fig.6.4).

fig. 6.4.

Se iluminează razant faţa superioară a cilindrului. Se reglează microscopul astfel încât


O
zgârieturile să se vadă clar.
Cilindru
h a
În felul acesta planul în care se află obiectul este tocmai suprafaţa superioară
cilindrului.
A Hârtie B
Se îndepărtează cilindrul şi se scoate ocularul, fără a mai deplasa tubul microscopului. Se
milimetrică
determină diametrul câmpului vizual AB prin numărarea pătrăţelelor care se văd prin
tubul microscopului.
Tangenta unghiului u din expresia aperturii numerice se calculează cu relaţia:

AB 1
tg u = ⋅ (6.4)
2 h

Se fac cel puţin 3 determinări pentru fiecare obiectiv (6 şi 20). Se calculează unghiul de
apertură pentru fiecare obiectiv în parte. Se calculează apertura numerică pentru fiecare
obiectiv.

Menţionăm că între obiect şi obiectivul este aer.

Rezultatele experimentale şi calculele se trec în tabelul 6.3

Tabelul 6.3

Nr. obiectiv AB=d h tg u u u n ⋅ sin u


mm mm grade grade

4) Determinarea grosismentului microscopului prin metoda lui Hooke.


Pe măsuţa microscopului se fixează micrometrul obiectiv.

Lumina de la lampa de microscopie se concentrează cu ajutorul oglinzii şi a


condensorului pe centrul micrometrului obiectiv.

Se reglează imaginea microscopului deplasând tubul până când se văd clar diviziunile
micrometrului obiectiv. Reglarea se face mai întâi cu ajutorul şurubului de reglaj grosier şi
apoi cu ajutorul şurubului micrometric de reglaj fin.

Observaţie: La obiectivele de mărimi mari se lucrează numai cu şurubul micrometric.


Pentru a nu sparge preparatul se coboară cu grijă tubul microscopului până când obiectivul
se află în imediata apropiere a preparatului. Apoi se priveşte prin ocular şi se ridică încet
tubul microscopului până când imaginea este clară.

În faţa microscopului, la distanţa minimă de vedere clară, se aşează rigla milimetrică în


poziţie orizontală, astfel încât diviziunile de pe micrometrul obiectiv să fie paralele cu cele
ale riglei gradate.

Se aşează camera clară pe tubul microscopului în aşa fel ca să se vadă prin orificiul ei
imaginea micrometrului obiectiv. Se deplasează rigla milimetrică până când ochiul vede
simultan imaginea micrometrului obiectiv şi cea a riglei milimetrice.

Fluxul de lumină se reglează cu ajutorul diafragmei iris a condensorului până când


cele două imagini au aproximativ aceeaşi iluminare.
Se observă câte diviziuni q de pe rigla milimetrică coincid cu un număr întreg de
diviziuni p din imaginea micrometrului obiectiv.

Dacă p sutimi de milimetri sunt acoperiţi de q milimetri de pe rigla milimetrică,


grosismentul microscopului va fi dat de relaţia:

100 q
G= (6.5)
p

Se fac cel puţin 3 determinări pentru fiecare combinaţie obiectiv - ocular.

Rezultatele experimentale şi calculele se trec în tabelul 6.4.

∆G
Tabelul 6.4
G

Nr. obiectiv Nr. Ocular p q G G ∆G ∆G


G
0,01mm mm %
Rezultatele obţinute pot fi sintetizate cu ajutorul relaţiei: G = G ± ∆G
LUCRAREA NR. 7

STUDIUL LUNETEI

Tema lucrării:
1) Determinarea grosismentului lunetei
2) Determinarea câmpului lunetei
3) Determinarea puterii de separare

Aparate:
Lunetă astronomică (Kepler), dinametrul Ramsdam, diafragmă dreptunghiulară, banc
optic cu două surse de lumină, oglindă concavă, scală gradată (fixată pe perete).
Consideraţii teoretice
Luneta este un instrument optic cu ajutorul căruia un obiect îndepărtat se vede sub un
diametru aparent mai mare decât cu ochiul liber. Luneta astronomică (tip Kepler), este o
asociaţie de două sisteme centrate: obiectivul este un sistem convergent cu distanţă focală
mare, iar ocularul este un sistem convergent cu distanţă focală mică. Cele două sisteme sunt
aşezate în aşa fel încât focarul imagine al obiectivului coincide cu focarul obiect al
ocularului formând astfel un sistem afocal sau telescopic (fig. 7.1).
Pentru un obiect foarte îndepărtat, obiectivul formează o imagine A2B2, reală şi
răsturnată, care serveşte drept obiect pentru ocularul care funcţionează ca o lupă.
Pupila de intrare a lunetei este montura obiectivului. Această montură joacă, în acelaşi
timp, şi rol de diafragmă de deschidere. Imaginea pupilei de intrare faţă de ocular reprezintă
pupila de ieşire sau cercul ocular. Ochiul observatorului se aşează în aşa fel încât cercul
ocular să coincidă cu pupila ochiului. La o lunetă astronomică diametrul cercului ocular este
totdeauna mai mic decât diametrul pupilei, de aceea toate razele care traversează obiectivul
intră în ochiul observatorului.

Ob
OC
B1 (-∞) F2Ob
F1Oc
α1 α2
A2

B2

B3 (-∞)

Fig. 7.1. Mersul razelor în luneta astronomică.

Grosismentul G (sau mărirea unghiulară) este dat de raportul dintre tangenta unhiului
sub care se vede obiectul prin lunetă u2 şi tangenta unghiului sub care se vede obiectul cu
ochiul liber u1. Dacă imaginea finală se formează la infinit, grosismentul se calculează cu
relaţia:
F D R
G= sau G = =
f d r
unde F este distanţa focală a obiectivului, f distanţa focală a ocularului, D diametrul pupilei
de intrare, iar d diametrul pupilei de ieşire (fig. 7.2).
Pupilă de
Ob ieşire

OC

D F1Oc
F d
F2Ob f

Fig 7.2.

Câmpul vizual reprezintă regiunea din spaţiu în care poate fi aşezat un obiect pentru a
fi văzut prin instrument. Câmpul unei lunete este limitat de conul cu vârful în centrul
obiectivului, care se sprijină pe conturul diafragmei de câmp DC (fig. 7.3). Cel mai des se
vorbeşte de cîmp vizual unghiular.

Oc
DC
Ob

Fig. 7.3. Câmpul vizual unghiular.

Puterea de separare (rezoluţie) a lunetei reprezintă distanţa (liniară εl sau unghiulară


ε) dintre două puncte îndepărtate care se mai văd distinct prin lunetă. Valoarea minimă a

1,22 ⋅ λ
acestui unghi este εmin = , unde D este diametrul obiectivului lunetei, iar λ lungimea
D
de undă a radiaţiei. Valoarea minimă a puterii de separare s-a dedus ţinându-se cont de
fenomenului de difracţie.
Ocularul la rândul lui trebuie să mărească distanţa dintre cele două imagini (formate
de obiectiv) până când ochiul le percepe distinct. Grosismentul minim Gr (grosisment
rezolvant) pe care trebuie să-l aibă o lunetă pentru ca ochiul să perceapă detaliile date de
obiectiv (în imaginea intermediară) este:
ε0
Gr = ≈ 4,28 ⋅ D
1,22 ⋅ λ
D
unde am considerat D exprimat în cm, iar ε0 =1' =2,9·10-4 rad este puterea de separare
unghiulară a ochiului normal.
Descrierea aparaturii:
Obiectivul lunetei este un sistem convergent corectat pe cât posibil de aberaţia
cromatică, de aberaţia de sfericitate şi de comă.
Ocularul este de obicei de tip Ramsdem (pozitiv) iar pentru grosismente mari se
folosesc oculare ortoscopice.
Dianametrul Ramsden este un dispozitiv format din două tuburi ce pot culisa unul
faţă de altul. Tubul cu diametrul mai mare are un micrometru format dintr-o placă divizată
din 0,1 în 0,1 mm şi un geam mat, iar tubul cu diametrul mai mic are un ocular pozitiv.

Mersul lucrării:

1) Determinarea grosismentului lunetei:

a) Metoda directă
Se orientează luneta către scala gradată fixată pe perete, deasupra uşii. Se priveşte
prin lunetă şi se reglează luneta până când diviziunile mirei se văd clar. Fără a deplasa capul,
se deschide şi celălalt ochi şi se priveşte direct mira gradată, fără a se forţa privirea. Dacă
este nevoie se mai reglează luneta cu ajutorul tamburului de reglaj până când cei doi ochi
văd clar scala gradată. În felul acesta imaginea vazută cu ochiul liber şi imaginea văzută prin
lunetă se formează la aceeaşi distanţă, ochii fiind acomodaţi pentru distanţa până la miră.
Acest fapt se poate verifica prin dispariţia deplasării de paralaxă, adică la deplasarea laterală
a ochiului imaginea văzută prin lunetă nu-şi schimbă poziţia faţă de miră.
Se determină câte diviziuni N1 ale riglei văzute cu ochiul liber se suprapun peste un
număr de diviziuni N2 ale imaginii riglei văzute prin lunetă. (Dacă 2 diviziuni văzute prin
lunetă se suprapun peste 20 de diviziuni văzute cu ochiul liber, grosismentul lunetei va fi:

20
= 10 .)
2
Grosismentul lunetei se calculează cu relaţia:
N1
G=
N2
Se determină cel puţin trei perechi de valori N1 şi N2 şi se calculează pentru fiecare
pereche valoarea grosismentul G. Se calculează apoi valoarea medie a grosismentului G şi
erorile absolute şi relative. Rezultatele se trec în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1.
∆G
N1 N2 G G ΔG ∆G
G
cm cm %
G= G ±∆G

b) Metoda dinametrului Ramsden


Se reglează luneta pentru infinit (orientând-o spre un obiect îndepărtat -turla unei
biserici- şi deplasând ocularul până când se obţine o imagine clară a obiectului vizat).
În acest caz, distanţa dintre obiect şi ocular este egală cu lungimea lunetei
L = F + f.
Se deşurubează obiectivul lunetei, reglată pentru infinit, şi se montează o diafragmă
dreptunghiulară specială de lungime l1 şi lăţime l1'.
Se iluminează diafragma cu ajutorul unui bec.
În spatele ocularului, la o distanţă p2 de acesta se formează o imagine reală a
diafragmei. Notăm lungimea imaginii diafragmei cu l2 şi lătimea ei cu l2'.
l2
Între mărirea dată de ocular (sistem convergent) β = şi distanţele p1 = F + f
l1

(distanţa ocular obiect) şi p2 (distanţa ocular imagine) există relaţia:


l2 p p
β= = 2 = 2 (7.1)
l1 p1 F+f

Dacă se ţine seama de relaţia punctelor conjugate scrisă pentru ocular se obţine:
1 1 1
=− + (7.2)
f (F + f ) p2

Eliminând pe p2 din (7.1) şi (7.2) se obţine:


F l1
= =G (7.3)
f l2

Se deplasează ocularul dinametrului până când se văd clar diviziunile micrometrului.


Se aşează dinametrul pe un stativ în faţa ocularului lunetei. Se deplasează dinametrul până
când privind prin ocularul dinametrului se obţine o imagine clară a diafragmei
dreptunghiulare pe geamul mat.
Se determină de cel puţin trei ori dimensiunea l2 a imaginii cu ajutorul scalei
micrometrului din interiorul dinametrului. Se roteşte cu 90º diafragma, apoi se determină de
cel puţin trei ori dimensiunea l2' a imaginii.
Grosismentul G se calculează cu ajutorul relaţiei (7.3).
Rezultatele experimentale şi erorile calculate se trec în tabelele 7.2.a şi b
Tabelul 7.2.a
∆G
l1 l2 l2 G G ΔG ∆G
G
cm cm cm %
Tabelul 7.2.
∆G
l1' l2' l 2' G G ΔG ∆G
G
cm cm cm %

2) Determinarea câmpului vizual


Se reglează luneta astronomică astfel încât să se vadă clar diviziunile scalei gradate
de pe perete.
Se citeşte numărul total de diviziuni N vizibile prin lunetă
Se determină distanţa D de la obiectivul lunetei la scala gradată.
Se calculează câmpul lunetei (exprimat în radiani) cu ajutorul relaţiei:
N
Ψ= (7.4)
D
Se repetă măsurătoarea pentru cel puţin trei valori diferite ale distanţei D dintre
lunetă şi riglă. De fiecare dată se calculează valoarea cîmpului vizual al lunetei Ψ, apoi
valoarea medie Ψ şi eroarile absolute şi relative. Distanţa dintre riglă şi lunetă se alege
astfel încât diametrul câmpului vizual să nu depăşească lungimea scalei gradate de pe perete.
Rezultatele se trec în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
∆Ψ
N D Ψ Ψ ΔΨ
Ψ
cm cm rad rad rad %

3) Determinarea puterii de separare


Pentru a determina puterea de separare avem nevoie de două obiecte apropiate. În
acest scop se folosesc imaginile reale a două becuri (ce se găsesc pe aceeaşi masă cu luneta)
date de o oglindă concavă, cu distanţă focală mică, aşezată pe perete sub scala gradată.
Se reglează luneta astfel încât să se vadă clar imaginea dată de oglindă celor două
becuri .
Se apropie becurile până când în loc de două imagini se distinge numai una. Se
notează distanţa dintre cele două becuri cu y1.

Og
Luneta
y2 y1

Fig 7.3. Dispozitiv pentru determinarea puterii de separare a lunetei.

Distanţa unghiulară ε dintre cele două obiecte reale (imaginile date de oglinda
concavă) situate la limita de separare a lunetei se calculează cu relaţia:
y2
ε= (7.5)
D
unde D este distanţa de la obiectivul lunetei la cele două imagini date de oglindă, iar y2 este
distanţa dintre ele şi se calculează ţinând cont de mărirea introdusă de oglinda concavă:
y2 p2
= (7.6)
y1 p1
Dacă imaginea becurilor este suficient de aproape de oglindă, atunci se pot face
aproximările:
p2 ≈ f şi p1 ≈ D
Deci avem:
f
y 2 = y1 ⋅
D

unde distanţa focală a oglinzii concave este f = 16 mm.


Măsurătorile se repetă de cel puţin trei ori şi se calculează valoarea medie a lui y1. Cu
această valoare se calculează puterea de rezoluţie.
Rezultatele se trec în tabelul 7.4
Tabelul 7.4
f D y1 y1 ε
cm cm cm cm rad
Bibliografie

1. Iuga M, Kovacs K, Oniţiu L, Tintea H, Optică şi spectroscopie, Lucrări de laborator,


Litografia Universităţii,1982

2. Steţiu P, Optică (partea I) Litografia Universităţii, 1984.

3. Heavens O. S, Ditchburn R.W, Insight into Optics, Wiley Publ., 1991