Sunteți pe pagina 1din 12

INTEGRAREA COPIILOR CU CERINTE EDUCATIVE

SPECIALE IN INVATAMANTUL DE MASA

INSTITUTOR I, NEGRU PARASCHIVA


GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL NR.7, BÂRLAD, JUD. VASLUI

In Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, ratificata de Romania


prin Legea nr. 18/1990, tara noastra isi asuma garantarea si promovarea
drepturilor tuturor copiilor, asa cum sunt definite in Conventie si in conformitate
cu principiile si normele enuntate de acestea, inclusiv in privinta copiilor cu
dizabilitati. In strinsa legatura cu termenul de dizabilitate se afla principiul
egalizarii sanselor.
Recunoasterea drepturilor egale pentru toti oamenii,inclusiv copii, fara nici
o discriminare, presupune ca nevoile fiecarui individ au importanta egala. Aceste
nevoi trebuie sa stea la baza planurilor facute de societate si deci, egalizarea
sanselor se refera la procesul prin care diversele sisteme ale societatii si
mediului, ca, de pilda, serviciile, activitatile, informatiile, documentarea, sunt puse
la dispozitia tuturor si, in particular, a persoanelor cu dizabilitati. Egalizarea
sanselor trebuie inteleasa ca drept al persoanelor si copiilor cu dizabilitati de a
ramane in comunitate si de a primi sprijinul necesar in cadrul structurilor
obisnuite de educatie, sanatate, a serviciilor sociale si de incadrare in munca.
Conventia cu privire la drepturile copilului include un articol specific asupra
drepturilor copiilor cu dizabilitati (art. 23), in care accentul este pus pe
participarea activa la comunitate, precum si pe cea mai deplin posibila integrare
sociala ceea ce implica, evident, necesitatea evitarii si a reducerii
institutionalizarii copiilor cu dizabilitati. In conformitate cu aceste orientari, s-a
stabilit clar separarea celor doua tipuri de interventie, educationala si sociala.
Asigurarea accesului efectiv la educatie al acestor copii este vital, cel
putin din doua puncte de vedere. Mai intai, este vorba de valorizarea sociala,
inerenta acordarii dreptului la educatie, valorizarea ca fiinta umana cu drepturi
egale. In al doilea rand, integrarea scolara este o forma efectiva de integrare
sociala, a carui reusita este fundamentala pentru insertia sociala.
Cercetarile stiintificeau demonstrat ca scoala speciala nu are efecte
spectaculoase; persoanele instruite in scoala speciala nu realizeaza performante
intelectuale mai mari, in comparatie cu cei din aceeasi categorie care
frecventeaza scolile obisnuite; in schimb, sub aspectul invatarii sociale – a carei
importanta este tot mai accentuata in psihopedagogia moderna – achizitiile
copiilor care invata in scoli obisnuite sunt net superioare.
Integrarea in comunitate a copiilor supusi riscului de marginalizare este un
proces de debarasare de sindromul de deficienta, sindrom care, in final, conduce
la dependenta copilului cu dizabilitati de altii, devenind tributar asistentei,
indiferent de natura ei. Privita din acest unghi, singura solutie o constituie
reducerea diferentelor, pentru ca acesti copii deosebiti sa urmeze o scoala
obisnuita. Pornind de la identificarea acestei probleme, scoala trebuie sa-si
extinda scopul si rolul obisnuite pentru a putea raspunde unei mai mari diversitati
de copii. Este necesar ca invatamintul, in calitatea sa de prestator de servicii, sa
se adapteze cerintelor copiilor, si nu invers. Tinta finala este sa se asigure ca toti
copiii sa aiba acces la o educatie in cadrul comunitatii, educatie care sa fie
adecvata, relevanta si eficienta.
Institutia invatamantului trebuie sa recunoasca si sa reactioneze la
diversele cerinte ale copiilor, sa armonizeze diferentele de stiluri de invatare,
diferentele intre grade de reusita scolara, sa asigure o educatie de calitate pentru
toti. Asumarea acestui punct de vedere a dus la numeroase restructurari din
ultima perioada, in special in domeniul curricular, privind:

 programe analitice elaborate de o maniera in care sa raspunda la cerintele


tuturor copiilo, in raport cu posibilitatile reale de invatare, de stilul si de
ritmul fiecarui copil;
 tehnologii educationale individualizate, care sa eficientizeze procesul de
invatare;
 organizarea invatarii pe principiile invatarii active, participative, de
cooperare, de ajutor reciproc;
 valorizarea sociala a fiecarui copil, diferenta fiind respectata si valorificata.
In pledoaria pentru integrarea sociala a copiilor cu dizabilitati, argumentul
suprem il constituie beneficiile psihosociale ale incluziunii, care faciliteaza
asumarea de roluri sociale proprii in comunitate, care se exprima fie prin
valorizarea imaginii sociale a persoanei, fie prin cresterea competentelor in
aceleasi medii ambiante.
Dupa 1990, integrarea a devenit un principiu uman si social, care
tinde spre realizarea educatiei pentru toti, ca raspuns la principiul mai general
societate pentru tot,aflandu-se la baza tuturor demersurilor legislative,
administrative si sociale intreprinse in cadrul sistemului de protectie a
persoanelor defavorizate. Din nefericire, un singur ingredient
lipseste :cumularea eforturilor tuturor actorilor implicati in acest proces.

I. Precizări conceptuale

Integrarea socială desemnează procesele sociale de încadrare a


oamenilor în sisteme sociale (de exemplu inserarea persoanelor individuale în
grupuri şi a grupurilor într-un sistem social sau unificarea sistemelor sociale).
În sens generic, integrarea este un proces de inserţie activă şi eficientă a
individului în activităţile sociale, în grupurile sociale şi într-o accepţiune mai largă
în viaţa socială. Pe ansamblu, acest proces se realizează prin diverse forme şi
mijloace, cum ar fi: instruirea, educaţia şi serviciilor sociale.
Integrarea socială a copiilor este indisolubil legată de procesul de
socializare al acestora precum şi de diferitele forme de acţiune educativă la care
participă. Transmiterea către copii a moştenirii culturale a colectivităţii din care
fac parte (cunoştinţe, norme, valori) reprezintă premiza integrării sociale a
viitorilor adulţi. Sistemul şcolar este un instrument de integrare socială a copiilor
şi adolescenţilor în sistemul existent.
Pentru o mai bună înţelegere a procesului de integrare trebuie să se ia în
consideraţie patru niveluri de structuri ambientale:
- microsistemul care reprezintă interacţiunea dintre persoană şi mediul
său retrâns apropiat;
- mesosistemul ce semnifică interrelaţille dintre anturajele diverse ale
persoanei, diferite de la o vârstă la alta prin şcoală, loc de muncă, grupul de
prieteni etc;
- exosistemul ce se referă la structurile sociale majore care influenţează
individul de tipul mass mediei, reţelelor sociale, organizaţiilor;
- macrosistemul care priveşte modelele instituţionale ale culturii sau
subculturii şi totodată, sistemele economice, sociale, educaţionale, legale şi
politice.

În accepţia restrânsă, integrarea se defineşte doar sub aspectul unor


domenii în care se petrece acţiunea.
a) Integrarea şcolară se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare şi
din păcate într-o foarte mică măsură în sens invers
b) integrarea profesională precum şi calificarea postşcolarizare – este o formă
particulară a integrării care se bazează pe două strategii:
- sprijinirea integrării a fiecărui individ având ca finalitate autonomia şi
independenţa personală, socială, economică şi financiară;
- stimularea agenţilor economici integratori;
c) integrarea socială şi/sau societală care presupune integrarea copilului sau a
persoanei la diversele forme de viaţă comunitară cu asumarea de roluri şi
stabilirea de relaţii sociale în grupul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea social utilă.
Referitor la integrarea socială a persoanelor cu handicap aceasta se
poate defini prin relaţia stabilită între persoanelor cu handicap şi societate la
diferite niveluri:
- integrarea fizică – permite persoanelor cu cerinţe speciale satisfacerea
nevoilor de bază ale existenţei lor, adică asigurarea unui spaţiu de locuit în zone
reyidenţiale, organizarea claselor şi grupelor în şcoli obişnuite, profesionalizarea
în domenii diverse, locuri de muncă (în sistem protejat ) etc,
- integrarea funcţională – are în vederea posibilitatea accesului
persoanelor cu cerinţe speciale la utilizarea tuturor facilităţilor şi serviciilor oferite
de mediul social/comunitate pentru asigurarea unui minimum de confort (de
exemplu: folosirea mijloacelor de transport în comun, facilităţi privind accesul
stradal sau în diferite instituţii publice etc.),
- integrarea personală – este legată de deyvoltarea relaţiilor de
interacţiune cu persoanele semnificative, în diferite perioade ale vieţii. Aici sunt
incluse diverse categorii de realţii, în funcţie de vârsta subiectului – pentru un
copil relaţiile cu părinţii, rudele, prietenii; pentru un adult relaţiile cu soţul/soţia,
prietenii, copiii, rudele, etc. Integrarea cât mai eficientă presupune existenţa unor
anumite condiţii, pentru un copil relaţii cât mai apropiate cu familia, iar pentru un
adult, asigurarea unei existenţe demne, cu relaţii diverse în cadrul grupurilor
sociale din comuitate;
- integrarea socială – se referă la ansamblul relaţiilor sociale stabilite între
persoanele cu cerinţe speciale şi ceilalţi membri ai comunităţii (vecini, colegi de
serviciu, oameni de pe stradă, funcţionari publici etc.), la reţelele sociale din care
face parte persoane respectivă. Aceste relaţii sunt influenţate de ansamblul
manierelor de interacţiune dintre oameniii normali şi cei cu cerinţe speciale;
- integrarea în societate/societală – se referă la asigurarea de drepturi
egale şi respectarea autodeterminării persoanei cu cerinţe speciale precum şi la
asumarea de către aceasta a unor responsabilităţi - roluri sociale, exercitarea
unor influenţe asupra partenerilor, acceptarea deplină de către ceilalţi membri ai
comunităţii, existenţa unui sentiment de încredere în sine şi în ceilalţi precum şi
de participare deplină la comunitate;
- integrarea organizaţională – se referă la structurile organizaţionale care
sprijină integrarea.
Între aceste aspecte/nivele de integrare există relaţii de interdependenţă.
Ele formează un continuu integrator, care presupune amplificarea sferelor de
cuprindere, de la integrarea fizică la cea societală, ultima incluzându-le pe
celelalte. Dacă integrarea fizică este cel mai uşor realizabilă, cea funcţională se
realizează într-o măsură mai mică în practică; în timp ce integrarea socială şi cea
societală se ating destul de greu, chiar şi la persoanele fără deficienţe evidente.
Integrarea şcolară desemnează un proces de adaptare a copilului la
cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive
cu membrii grupului ăcolar (clasa) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor
şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor
modificări interne în echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu
consecinţe în planul conduitei sale.
Integrarea şcolară exprimă:
- atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o frecventează:
- condiţia psihică în care acţiunile instructiv-educative devin accesibile
copilului;
- consolidarea unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în
munca de învăţare;
- situaţia în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la
acţiunile desfăşurate pentru educaţia sa;
- corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile
copilului de a le rezolva;
- existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental
considerate normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele
şcolare.
Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe speciale în învăţământul de masă
presupune:
- a educa copiii cu cerinţe speciale în şcoli obişnuite, alături de copiii
normali;
- a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţională,
consiliere şcolară, asistenţă medicală şi socială etc) în şcoala respectivă;
- a acorda sprijinul necesar personalului didactic şi managerilor şcolii în
procesul de proiectare şi aplicare a programelor de integrare;
- a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul şi
resursele şcolii obişnuite (bibliotecă, terenuri de sport etc);
- a încuraja relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii din
clasă/şcoală;
- a educa şi ajuta toţi copiii pentru înţelegerea şi acceptarea diferenţelor
dintre ei;
- a ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice
în viaţa şcolii;
- a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerinţe
speciale;
- a accepta schimbări în organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv-
educative din şcoală.
Problematica dificultăţilor de integrare socială şi a segregării reprezintă
domeniul predilect de acţiune ale activităţilor de asistenţă socială precum şi o
preocupare majoră a sistemului de învăţământ.
Succesul integrării sociale a copiilor reprezintă rezultatul efortului
socializator al familiei, al influenţelor educative extra-familiale în care sistemul
şcolar are un rol determinant. Integrarea socio-profesională a adulţilor în
devenire este rezultatul tuturor acestor factori şi se manifestă prin câştigarea
independenţei economice şi asumarea unor roluri-statusuri active în procesul de
participare la viaţa socială.

II. Elemente de baza privind asistenţa socială a copiilor aflaţi în


dificultate, în situaţii de risc, cu nevoi speciale

Asistenţa socială reprezintă un ansamblu de instituţii, programe, măsuri,


activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor,
grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate,
care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloacele şi eforturi proprii un mod
normal, decent de viaţă.
Activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:
- dimensiunea economică vizează alocarea unor resurse materiale şi
financiare persoanelor care, pentru o perioadă limitată, nu pot duce o viaţă auto-
suficientă; respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri suficiente rezultate
din activităţile proprii sau din prestaţiile sistemului de asigurări sociale (spre
exemplu săracii, copiii aflaţi în dificultate, deficienţii, bătrânii fără susţinere
familială şi fără pensii, persoanele afectate de calamităţi naturale şi care nu sunt
protejate prin contracte private de asigurări);
- dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială vizează procesele de
integrare şi reintegrare socială în sens larg (în plan profesional, cultural,
normativ, în asistenţa dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea
delincvenţilor, rezolvarea problemelor de cuplu, protecţia persoanelor victime ale
abuzului fizic, sexual şi psihic, rezolvarea conflictelor intra şi inter-grupale).
Practica asistenţei sociale constă în aplicarea şi utilizarea unor valori,
principii şi metode specifice pentru atingerea următoarelor scopuri:
- sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi servicii;
- consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor;
- implementarea sau îmbunătăţirea unor servicii la nivel comunitar;
- participarea la elaborarea şi promovarea legislaţiei sociale.
Scopul activităţilor şi serviciilor de asistenţă socială îl reprezintă
reconstruirea capacităţilor adaptative ale persoanelor aflate în dificultate,
recâştigarea autonomiei/independenţei personale de către acestea, precum şi
asigurarea unei integrări sociale optime.
Practica asistenţei sociale a copiilor aflaţi în dificultate/situaţii de risc, cu
nevoi speciale are specificul său şi este centrată asupra a două aspecte;
- asistenţa acordată copilului copilului bazată pe o atentă evaluare a
nevoilor sale de dezvoltare;
- asistenţa acordată familiei pentru a depăşi situaţiile de criză pe care le
traversează, pentru a-şi asuma pe deplin rolurile parentale şi pentru a dezvolta o
capacitate parentală care să permită menţinerea copilului în familie sau
reintegrarea acestuia în cazul în care faţă de acesta s-a luat o măsură de
protecţie.
Reforma sistemului de asistenţă socială pentru copiii aflaţi în dificulatate a
început prin schimbarea cadrului legislativ prin apariţia Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.26/1997 aprobată prin Legea nr.108/1998 care defineşte măsurile
de protecţie care pot fi instituite pentru un copil în dificultate:
- încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism
privat autorizat;
- încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
- încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;
- plasamentul copilului la o famiie sau la o persoană;
- plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism
privat autorizat;
- plasamentul copilului într-o familie asistată
Totodată, noţiunea de „copil aflat în dificultate” este definită ca acel copil a
cărei integritate fizică sau morală este periclitată (art.1, alin.1). Art.3 alin.2
precizează că „orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său
familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest mediu,
are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii locale.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.25/1997 aprobată prin Legea
nr.87/1998 cu privire la adopţie stabileşte cadrul legal al adopţiei ca măsură
specială de protecţie a drepturilor copilului.
Hotărârea Guvernului nr.117/1999 pentru aprobarea Normelor
metodologice şi a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor O.U.G.
nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate precum şi a Metodologiei
de coordonare a activităţilor de protecţie ăi de promovare a drepturilor copilului la
nivel naţional a stabilit atribuţiile noilor servicii publice specializate pentru
protecţia copilului precum (direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului) şi a
comisiilor pentru protecţia copilului – organe de specialitate ale consiliilor
judeţene/consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti cu activitate
decizională în materia protecţiei copilului aflat în dificultate şi a protecţiei
drepturilor copilului prin adopţie.
Una dintre cele mai importante prevederi ale acestui act normativ se
regăseşte în metodologia de coordonare a activităţilor de protecţie şi de
promovare a drepturilor copilului, art.4, în care se precizează responsabilitatea
administraţiei locale de a organiza servicii publice de specialitate, de sprijin şi
asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi dezvoltarea
copilului:
- centre maternale;
- centre de îngrijire de zi;
- centre de consiliere şi sprijin părinţi;
- servicii de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse
să îşi abandoneze copilul;
- centre de îngrijire şi recuperarea de zi pentru copilul cu handicap;
- centre de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în
familie;
- centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea psihologică a copilului
cu probleme psihosociale;
- servicii de orientare, supraveghere îi sprijinire a reintegrării sociale a
copilului delincvent;
- servicii de asistenţă a copilului pentru asigurarea dreptului său la
exprimarea liberă a opiniei;
- orice alte servicii care să conducă la bunăstarea copilului alături de
părinţii săi.
Toate aceste servicii sunt destinate copiilor şi familiilor aflaţi în situaţii de
risc, asigurând prevenirea instituţionalizării copiilor, sprijin în vederea reintegrării
sociofamiliale a copiilor pentru care s-au instituit măsuri de protecţie şi protecţia
dreturilor copilului.
Prin Hotărârea de Guvern nr.217/1998 cu privire la condiţiile de obţinere a
atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist în
sistemul de protecţie a copilului a fost introdusă o nouă ocupaţie – asistentul
maternal profesionist – persoana care asigură prin activitatea pe care o
desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea necesare dezvoltării
armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau în încredinţare.
Actul normativ a avut ca rezultat crearea unor reţele mari de asistenţi
maternali la nivelul fiecărui judeţ/sector, asigurarea unui mediu familial adecvat
unui număr mare de copii precum şi accelerarea procesului de
dezionstituţionalizare şi de restructurare a marilor centre de plasament.
Prin Hotărârea de Guvern nr.261/2000 pentru reorganizarea instituţiilor,
secţiilor de spital şi a celorlalte unităţi de protecţie specială a copilului în cadrul
serviciilor publice specializate din subordinea consiliilor judeţene sau a consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti au fost preluate de către direcţiile
pentru protecţia copilului următoarele instituţii:
- instituţii de protecţie specială a persoanelor cu handicap care asigurau
îngrijirea, asistenţa, recuperarea sau, după caz, reabilitarea copiilor cu handicap;
- unităţile sau secţiile de spital cu profil de recuperare distrofici, recuperare
şi reabilitare neuropsihomotorie sau pentru copii bolnav HIV/SIDA;
- unităţile care îngrijesc copii în regim rezidenţial şi care funcţionează în
cadrul unităţilor de învăţământ special.
Prin acest act normativ direcţiile pentru protecţia copilului au preluat
problematica copiilor cu nevoi speciale instituţionalizaţi.
Până în decembrie 2001 de situaţia copiilor cu nevoi speciale se ocupau
trei comisii cu activitate decizională:
- Comisia pentru protecţia copilului hotăra asupra măsurilor de protecţie;
- Comisia de expertiză complexă pentru învăţământul special realiza
orientarea şcolară şi prfesională a copiilor cu nevoi speciale;
- Comisia de expertiză medicală a copiilor cu handicap constituită în baza
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.102/1999 privind protecţia specială şi
încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap realizau încadrarea în grade de
handicap a acestora precum şi a programelor individuale de recuperare şi
integrare socială.
Prin Hotărârea de Guvern nr.1205/2001 comisiile pentru protecţia copilului
au preluat atribuţiile celorlalte două comisii, realizând încadrarea într-un grad de
handicap şi a planurilor de servicii personalizate precum şi orientarea şcoalară şi
profesională a copiilor cu nevoi speciale.