Nu trăii în genunchi!

Foto Blog Alice Diana Boboc

Un zid golaş ca o umbră sprijină orizontul. Un pantalon de copil zdrenţuit flutură-n vânt. Zgomotul
adâncului crapă timpul împărţidu-l în două, într-o zi de trecut şi într-o zi de viitor. Boturi de maşină cad
în valuri negre. Totul s-a coprimat şi s-a destins brusc. Un copac se sprijină pe-o cracă, arătând ca o
mână uriaşă care strânge ţărâna când o doare fiinţa vieţii. Orizontul plin de ape negre poartă spre
cutezanţa omului, lovituri de munţi care nu-şi mai ştiu marginirea. O melodie răsună fără sens, dintr-un
telefon pe o masă proptită într-o margine de pod. O mână iese din mâl, albă, cu un ceas care atârnă de
ea, lucind în soare. Un tunet uriaş dă naştere unui nor, care sfidează cerul. Oţelul devine lut şi se scurge
la vale.

Intr-o altă lume, pe opusul circumferinţei în oraşul cel mare al ţării, cărămizi mâncate de vremuri
curg sub formă de ţărână, odată cu apa de ploaie. In alte vremuri, pe zidul lor se sprijineau tablouri şi-o
istorie întreagă. Astăzi stau agăţate cămăşi şi izmene, de la un geam la un altul. Cărămizile legate între
ele, cu nisip, poartă o bulină roşie. Sunt sute de buline roşii. Matematica şi timpul trecut s-au încurcat
în ele. Au venit unii şi iau înlocuit pe alţii. Bulinele roşii au fost şi ele înlocuite. Cărămizile şi legătura
dintre ele s-au lichefiat şi mai mult. Astăzi faţă de ieri în loc de trei cămăşi, acum se văd numai două.
Gropi negre ca nişte ochi, îndoaie cauciucuri şi oţelul crapă pentru nesimţire. Un ieri a băgat în
buzunarul şi acum, un astăzi, şosele la fiecare schimbare de vreme.

Dincolo, oameni adevăraţi se opresc în faţa gării. Ei ştiu că nimic nu răsare fără să semeni.
Trenurilor li s-a tăiat sângele venelor. Trăiesc temporar în neliniştea vieţii. Ei nu deznăzdăjduiesc,
mereu reconstruiesc! Un vapor uriaş mută o fabrică. O autostradă răsare dintr-o crăpătură uriaşă.
Zgomotul nu a încetat. Maşinile au început să meargă. Oamenii se întorc în ei şi iau totul de la început.

Aici, la mese mincinoase se înghesuie cei care ştiu totul, dar nu se ştiu pe ei. Se uită în ochiul ţării şi
construiesc iluzii suprapuse, ca într-un joc de nebuni. Ei sunt un zgomot care dărâmă fără a construi
ceva vreodată. Intr-o sală uriaşă a unei clădiri monstruoase, din pereţi se aud ţipete de copii, de bătrani,
de femei lăsate să moară pe-o masă de operaţie, epocă care nu poate fi uitată. Sacadat şi repetat până la
nebunie se aude din marmura albă, întrebarea:

– Cine ţi-a făcut chiuretajul ? Spune!

 Sala nu se termină în privirea ochiului. Incepe cu fiecare fotoliu care nu duce povara noastră, care se
pare că nu se va termina niciodată. In ele stau buzunare în care există crăpături fără fund. Nimeni încă
nu s-a găsit să le astupe, pentru ca şi noi să reconstruim. Pe malul unui artificial Danubiu, unde atomul
se dezintegreză, se întreabă cineva dacă nu va apare o mare bulină roşie? Nu! In aceste fotolii stau şi
dorm multe interese ucigaşe, a zilei de ieri, de astăzi, poate nu şi de viitor. Oraşele au devenit insule
într-o mare de bruieni. Foametea sparge faină, ce pumnii o culeg drept pomană de pe jos. Un mare şef
de feudă, împarte flori de ziua oropsitelor. Marţişorul a deveni prohibit, căci viaţa este goală, nu are
bani în ea.

– Mamă vreau şi eu ... şi cuvintele trec pe lângă suflete amărâte de viaţă!

In pustiu unde aurul curge prin conducte, un alt dictator trage în propriul popor. Nisipul usucă
multe trupuri moarte. Clanuri corupte deţin şi acolo bogaţii! Ei în loc de-a fi oameni, sunt tancuri,
tunuri şi mitraliere zeci de mii.

Incet huruitul scade, arterele pământului nu mai zvâcnesc. Se naşte o nouă viaţă care dă forţe şi
curaj. Ei ştiu că orice greşeală constatată şi asumată, din trecut, poate duce la progres. Nu uită, nu
neglijează, nu au numai interes. Nu trăiesc în săli de marmură cu oameni care plâng şi strigă din pereţi.
Ei ar auzii vocile! Ei ştiu că ce-au descătuşat, trebuie să lege şi să ferece cu mult mai multă grijă,
stăruinţă, pentru a nu mai fi un alt necaz. Cei nevăzuţi aleargă, de vânt şi de furtună purtaţi. Viaţa o
tranversează şi cursul ei îl poate grav modifica. O bulină roşie omenirea în spate poate greu purta.

Foto Blog Alice Diana Boboc

 Un mugure aşteaptă soarele pentru ca să deschidă porţile aripilor sale, spre lumină. Sunt milioane în
ţara Sorelui Răsare. Ei prin flori de vişin, vor descreţii din nou inimi ce pulsează viaţă nouă şi feţe
brăzdate. Parfumul lor vor pune zâmbet de copil, pe chipuri de mame. Ei cu hărnicie merg mai departe.

MotoRacingJAPANhttp://www.videolife.tk/video/mzmZVb4jq74/Nijukken-street-row-of-
cherry-blossoms.html

Astăzi unul dintre noi, din sfatul unui continet, face o potlogărie. Are sute de mii în cont. Câmpiile
nu vor răde la soare, decăt cu mărăcini. Oraşele nu pot îmbrăca haină de primăvară, căci oamenii sau
uitat pe ei undeva la mijlocul secolului trecut. Ei trebuie să reânoade timpul şi să refacă generaţii care
nu mai sunt. Undeva într-un bloc de beton, ceuşiu, într-un orâşel uitat de lume, un bărbat în genuchi se
roagă la Dumnezeu ! Un copil se uita la el şi îl întreabă?

– Tată de ce în fiecare seară stai şi te rogi în genunchi?

Viorel Muha