Sunteți pe pagina 1din 5

ANDREI OISTEANU- “IMAGINEA EVREULUI IN CULTURA ROMANA.

STUDIU
DE IMAGOLOGIE IN CONTEXT EST-CENTRAL EUROPEAN.”

Tema relatiilor dintre romani si evrei ,mai ales in ultimii ani, este una deosebit de
controversata. Inevitabil, punctul final al oricarui discurs priveste anii celui de-Al Doilea
Razboi Mondial si evenimentele tragice din perioada 1941-1944 si ceea ce a inceput a fi
denumit “Holocaustul romanesc”. In acest context, un studiu legat de “imaginea evreului
in cultura romana” este o tema in acelasi timp extrem de interesanta si in acelasi timp cu
un potential incendiar. Asa ca o tratare echilibrata este mai mult decat necesara.
Oisteanu arata de la inceput faptul ca prezentarea “evreului imaginar” (adica a
imaginii sale in mentalul romanesc pus in contextul intregii Europe Centrale si de Est) , a
stereotipurilor legate de evreu spune mult mai multe despre romani si aproape nimic
despre “evreul real”. De altfel, procedeul sau este, in general, de a contrapune la fiecare
palier stereotipurile care compun “evreul imaginar” cu o reconstituire atat cat este
posibila a “evreului real”. De fapt, obiectivul esential al lui Oisteanu ramane acela de a
“demonta” si expune ceea ce lui ii pare a fi mecanismul intim al “antisemitismului
romanesc”, ce reprezentari, ce structuri ale imaginarului stau in spatele acestuia. Sursele
sunt diverse materiale culese de specialisti in cultura orala , populara romaneasca, dar, pe
de alta parte, Oisteanu urmareste si relatia dintre discursul public antisemit si imaginea
populara.
Cartea are o structura tripartita. In prima treime, este vorba de reconstuirea
“portretului fizic” al evreului in imaginea populara romaneasca si nu numai. In esenta,
este vorba de acel “portret semit” tipic: nasul acvilin, incovoiat, buze groase, cu cea de
jos rasfranta in afara, nelipsitii “perciuni” si “barba pana la pamant”, caftanul etc. Apare
uneori si versiunea “evreului ros” , cu pistrui care au diverse explicatii mitice legate de
uciderea lui Iisus. Oisteanu subliniaza ca , dupa datele la indemana, numai o minoritate

1
de evrei chiar arata astfel- e vorba de nas si de buze- si ca de fapt sunt trasaturi specifice
si altor popoare precum armenii sau sirienii, ceea ce antropologii denumeau in trecut
“rasa est-mediteraneana”. Este clar ca puternicul val evreiesc ajuns in Moldova sub
Mihail Sturdza dupa 1835 ca urmare a masurilor antisemite ale tarului Nicolae I este in
parte “responsabil” pentru aceasta imagine-ma refer la perciuni, barba si caftan- intrucat
imensa lor majoritate erau evrei ortodocsi, acei “Ostjuden”. Trebuie spus foarte clar,
lucru asupra caruia Oisteanu nu insista, ca pana la 1835 prezenta evreiasca in spatiul
romanesc a fost neglijabila, nedepasind 20 000 de oameni, care erau in mare masura
adaptati , inclusiv vestimentar, mediului romanesc. Ei erau in majoritate evrei sefarzi
ajunsi din Imperiul Otoman, spre deosebire de evreii din Galitia si Rusia care erau
Ashkenazy. Socul cultural concret a venit, repetam, dupa 1835. Fireste, Oisteanu insista
asupra tratamentelor injositoare la care erau supusi evreii ortodocsi , mai ales tunderea
perciunilor si a barbilor , uneori arderea lor etc. Lucruri, evident, reale, dar trebuie inteles
si ca societatea moldo-valaha a acelor timpuri era una patriarhala in care “strainul”, cum
o recunoaste in alta parte si Oisteanu, mai ales “strainul” de alta credinta, care arata si
vorbea diferit , “sarea in ochi” si starnea ostilitate pentru ca pur si simplu asa
functioneaza mentalul traditional. Un alt aspect este cel al mizeriei evreului, al “evreului
imputit”, stereotip deosebit de puternic nu doar in spatial romanesc ci in intreaga Europa.
Fireste, conditiile in “shtetl”-uri nu puteau fi considerate igienice dupa standardele
moderne datorita saraciei si mai ales supraaglomerarii, dar, e clar, pe de alta parte, ca in
Europa secolului al XIX-lea nici un popor european luat en masse nu stralucea la acest
capitol si, in acelasi timp, este evident rolul esential al prescriptiilor igienice in iudaism,
dupa cum sunt si marturii care atesta curatenia evreilor. Pe de alta parte, un aspect
oarecum exotic este cel al “frumusetii evreicelor” care par a fi constituit, alaturi de
tiganci, un adevarat ideal erotic nu doar pentru romani ci si pentru europeni, in general.
A doau treime a cartii trateaza “portretul profesional” al evreului in imaginarul
romanesc, imaginar, trebuie spus foarte clar, nu reprezinta decat un subtip al celui
central-est-european Aici lucrurile sunt clare, prezentandu-ni-se portretul “evreului
negustor, carciumar si camatar”, in general, evreul vazut ca inseparabil de ban. Exista ,
normal, un element de realitate care sta la baza acestui stereotip, dar Oisteanu
demonstreaza ca , bineinteles, doar o parte a evreilor moldo-valahi erau

2
negustori,carciumari si camatari, multi fiind mici meseriasi, carutasi etc. Interesant este
ca in Apusul medieval faima lor, care a ramas oarecum in mentalul colectiv si mai tarziu,
era in primul rand de “camatari”, de puri finantisti. Faptul ca in spatiul romanesc, precum
in intreaga Europa Centrala si de Est ei apareau mai mult ca negustori si carciumari
denota si aproape completa lipsa a unei burghezii incipiente autohtone in niste societati
complet patriarhale, compuse din cele doua elemente de baza, boieri(nobili) si tarani.
Aceste societati erau marcate de un ethos profund anticomercial si anticapitalist in sens
larg , pana la inceputul secolului XX In intreg spatiul est-european si romanesc comertul
era privit in general depreciativ, ca fiind in esenta “hotie”. Acest element va fi extrem de
important in cristalizarea antisemitismului modern, care este cu desavarsire diferit de cel
premodern, de sorginte religioasa.
Partea a treia si cea mai importanta trateaza “portretul moral si intelectual” in
mentalul colectiv romanesc si est-european. Acesta poate fi sintetizat foarte scurt:
“inteligent, chiar foarte inteligent, dar viclean si las”. Fireste, discutam despre “evreul
imaginar”, dar toate aceste trasaturi atribuite evreior sugereaza statutul unui popor fara
putere politica si traind printre straini, de cele mai multe ori ostili, a carui singura arma
ramane inteligenta. Bineinteles, cand vorbim de “inteligenta” evreiasca vorbim de nivelul
exceptional pentru Europa medievala si premoderna al alfabetizarii evreilor. Sa ne
imaginam numai socul intalnirii dintre un taran german din secolul al XV-lea, sa zicem,
ori un taran moldovean din secolul al XIX-lea cu un evreu stiutor de carte, priceput in
calcule, oricat de modesta i-ar fi fost conditia. Este un gen de intalnire fatala, sa spunem
asa, fara ca asta sa implice neaparat vina uneia din parti. Poate ca pur si simplu una dintre
cauzele majore ale antisemitismului premodern a fost diferenta mult prea mare de
educatie dintre evrei, popor al “Cartii”, ajunsi intr-o alta faza de civilizatie, si gazdele
lor, in imensa majoritate tarani analfabeti, aflati la stadiul culturii orale. Ciocnirea dintre
cultura scrisului si cea orala... Normal ca si factorul religios a jucat un rol esential , lucru
subliniat de Oisteanu in discutia despre “diabolizarea” evreului. Totusi, nu doar evreilor
le-a fost rezervat acest rol diabolic, orice s-ar spune. “Strainul” vazut de societatea
traditionala, oricine ar fi si de unde ar veni, va juca intotdeauna in momente grele rolul de
“paratraznet” pentru necazurile comunitatii, fiind socotit “agent demonic” numai pentru
ca arata si se poarta diferit. Mecanismul mental este mult prea cunoscut pentru a mai fi

3
discutat in detaliu aici. Foarte interesanta ramane si discutia despre “evreul solomonar”
care pare a confirma cu asupra de masura ca pentru a intelege antisemitismul premodern
trebuie mereu sa ne intoarcem la marele decalaj cultural dintre evrei si “gazdele” lor. De
asemenea, persistenta in mediul est-european a mitului “copiilor sacrificati ritualic de
catre evrei” se inscrie in aceeasi nota.

Totusi, fara sa o spuna direct, Oisteanu pare a sugera ca intre acest antisemitism
premodern specific unei societati patriarhale si cu o inevitabila tenta magico-religioasa
si cel modern care a generat Holocaustul exista o legatura directa. Reprezentarile, spune
el, folosite de nazisti, imaginile de propaganda seamana cu “bestiarul” evreiesc
medieval. Mecanismul mental ramane acelasi. Bineinteles, “structurile” imaginarului
functioneaza , in esenta, la fel, sunt perene, intr-un anumit sens. Numai ca trebuie sa
avem foarte mare grija cu acest gen de identificare si, chiar daca recunoastem
similaritatile, trebuie sa recunoastem si marile diferente. Da, evreul medieval si
premodern a cunoscut numeroase persecutii, fara sa fie unicul grup vizat. Mai mult,
grupurile cele mai rau tratate care chiar au fost masacrate in intregime (sau macar s-a
incercat asta) nu au fost in primul rand “strainii” ci ereticii, “tradatorii din
interior”( evreii nu au fost niciodata supusi in epoca premoderna unui masacru general,
cum a fost cazul “ereticilor” kathari, albigenzi, bogomili sau ,mai tarziu, hughenoti,
fenomen desfasurat si in Vest si in Est). Paradoxul absolut este ca, atata timp cat au
ramas “straini”, oricat de urati sau stigmatizati ar fi fost, evreii erau oarecum protejati de
un masacru general, in ciuda numeroaselor masacre locale, de regula pornind de jos in
sus si oprite de autoritati in final. Acest paradox cumplit culmineaza intr-un final
neasteptat si asupra caruia s-a insistat prea putin: evreii au devenit victimele unui
masacru general, unui genocid sub Hitler in momentul in care in Germania ei erau , cel
putin oficial, “in interior”, oricum mult mai integrati decat in orice alta societate
europeana. Au fost masacrati nu ca “straini” ci ca “tradatori”- oricine a citit “Mein
Kampf” intelege rolul decisiv al legendei “loviturii de pumnal” din noiembrie 1918
asupra lui Hitler. Pentru Hitler, evreii germani si apoi europeni erau in primul rand
potentiali “tradatori”, purtatori ai “ereziei” comuniste care ameninta noua comunitate
nationala inteleasa religios ( acel “iudeobolsevism” obsedant al propagandei naziste).
Normal, a contat si rolul lor de “fosti straini”, dar ideea este ca Hitler era obsedat de rolul

4
lor de “tradatori” in primul rand, variatiune pe vechea tema a “dusmanului dinauntru”
care trebuie exterminat fara mila , cum s-a intamplat cu katharii sau cu hughenotii in
trecut. De aceea, legatura pe care o face Oisteanu intre Holocaust si, intr-adevar, absolut
socantele pogromuri post 1945 cum este cel de la Kielce , din Polonia anului 1946, este
neconvingatoare. Pogromul de la Kielce face parte, oricat ar fi de ciudat, din complexul
antisemitismului premodern ,cel bazat pe evreul vazut ca “strain”, pe cand Holocaustul
apartine celui modern, adica celui care a urmat integarii formale a evreilor in societate.
Sunt doua lucruri numai superficial contemporane.

Unde s-ar incadra antisemitismul romanesc in acest complex? Punctul de ruptura


partiala imi pare a fi perioada 1866-1878. Atunci, cel putin la nivelul restrans urban , se
face trecerea la un antisemitism modern, economic, mai exact, bazat , pur si simplu, pe
concurenta economica dintre burghezia romaneasca in sfarsit aparuta si evreii care
ocupasera inainte locul pana atunci gol. Pana la Al Doilea Razboi Mondial, ca si in intreg
estul Europei, cele doua tipuri de antisemitism , cel premodern si cel modern (el insusi
diferit de cel nazist, mult mai “pragmatic” decat acesta) , au coexistat in Romania ,
reflectand falia urban-rural. Ceea ce se numeste mai nou Holocaustul romanesc a avut, in
opinia mea, dat fiind caracterul sau oficializat si limitat la spatiul Basarabiei,
Moldovei(partial) si Transnistriei, un caracter modern. Pur si simplu, lupta dintre
burghezia romaneasca, sprijinita de stat, si cea evreiasca , lupta concentrata in Moldova si
Basarabia inca dupa 1840, isi cunostea ultima faza, tragica si profund influentata de
contextul genocidar al Europei naziste. Desi in continuare prezent, antisemitismul
premodern nu are, in opinia mea, o legatura directa cu cele intamplate in intervalul 1941-
1944, contrar sugestiei lui Oisteanu. Cele doua “antisemitisme” raman doua lucruri
profund diferite.