FLORI DE MUCIGAI

Conform dicţionarului de estetică, urâtul s-a definit iniţial în opoziţie cu frumosul, aşa
cum şi grotescul se defineşte în opoziţie cu sublimul.

În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte
canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii
,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de acel ,,nivel
prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să
treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonată
pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare de la
faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare
de disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă,
a categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană.

Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenţă, în zodia esteticii urâtului. Nu de
stângăcie poate fi acuzat Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede
pe
sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii
că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de
scrum/Stihurile de acum”.

Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de

propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18.
,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale
mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

Urmărind condiţiile teoretice de fiinţare ale poeziei, putem observa că sunt întrunite
toate elementele unei poetici clasice: rima, extrem de reuşită, ritmul, melodicitatea deosebită,
sentimente complexe şi intense communicate în regim direct.

Se pune atunci problema care ar fi domeniul repreoşat lui Arghezi de către critică, din
structura prozodiei sale? În acest volum poetul reuşeşte o extrem de puternică reîncarnare a
cuvântului cu sens, cu alte cuvinte, în termenii poeticii moderne, o resemantizare. Bunăoară, în
limbaj cotidian, cuvântul unghie este departe de a fi poetic, ba chiar dimpotrivă, s-ar putea
spune. O unghie pe tencuială, la fel ca în poemul arghezian, devine, însă, deîndată, altceva. Se
realizează un nou tip de asociere semantică, declanşând un alt fel de imagini poetice:,,A m

lăsat-o să crească/Şi nu a mai crescut./Şi mă durea mâna ca o ghiară,/Neputincioasă să se

strângă”. Se poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mânadevenind ghiară,

senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se extrem de mult. Imaginea

dezvoltată în versul: ,,şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” este şocantă pentru
percepţia noastră obişnuită. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci parcă, posedat de o
voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem de-a face cu ceea ce Nicolae
Balotă numea supunerea nu unui comandament din afară, ci unui imperativ lăuntric. ,,Nu este

aici […] poezia unui poet damnat. Este, în schimb, mai mult decât alte încăperi ale edificiului
poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie”.

Este, poate, mai degrabă, o situare pe acelaşi plan, a sa proprie, cu Dumnezeu, deoarece,
la fel ca înPs a lmi, Arghezi apare drept un revoltat dar şi, deopotrivă, stăpânitor al unui topos
nedorit de Demiurgul cel mare. Poetul se adresează, în acest poem, unei lumi refuzate. El este
un Mesia pentru un spaţiu pe care se pare că Dumnezeu nu şi-l mai revendică, deoarece tot
ceea ce era însemnat cu pata alterării era aruncat şi menit pieirii.

Nicolae Balotă îl vede pe Arghezi un meşter Manole al cuvântului, posedând vocaţia

sacrificiului de sine. El dezvoltă planul de jos al unei lumi imaginar-truculente, stigmatizate de
o instinctualitate scăpată din frâu, mergând până la implicaţii patologice, etalând o cruditate
lexicală fără precedent. Trebuie să vedem în Flori de mucigai un sistem al rupturii din natură,
începând cu atitudinea antisacrală. Arghezi îşi afişează satisfacţia de a-şi fi aşternut stihurile în
chilia recluziunii. O biruinţa a eului, voluntar redus la puterea sa demoniacă, ironic
minimalizată. Cu toate că este antiromantic în revolta sa contra naturii, Arghezi cultivă singurătatea,
stare prin excelenţă romantică, a cărei emblemă dureros-voluptoasă este
claustrarea impusă/autoimpusă. Temniţa ce alcătuieşte scena spectacolului ,,deşănţat” din
Flori de mucigai, are semnificaţie ambiguă, de instrument al reprimării săracilor de către

bogaţi, dar şi de indice al condiţiei umane. În Flori de mucigai, Arghezi se dovedeşte un mare
regizor al singurătăţii. Se produce un mare scandal (estetic) al acesteia, care constă în ruperea
punţilor cu lumea, prin îmbrăţişarea ostentativă a categoriilor negative: urâtul, macabrul,
grotescul, trivialul. Poetul scrie, deci, cu mâna stângă, aceea demonică, renunţând la har şi
batjocorindu-i înfăptuirile. Rezultatul este o fascinaţie a abjectului. O seducţie, cu alte cuvinte,
în răspăr. Arghezi ar putea afirma, precum Baudelaire: ,,Când voi fi inspirat dezgustul şi

oroarea universală, voi fi cucerit singurătatea”.O primă ţintă a programului degradării o

constituie însăşi făptura omenească. Selectaţi din mediul pegrei, din cloaca învinşilor, a
osândiţilor, a detracaţilor, a mutilaţilor, eroii poetului (borfaşi, bătăuşi, criminali, nomazi,
infirmi etc.), sunt nişte leşuri vii, nişte defuncţi din punct de vedere al societăţii onorabile.
Arghezi şi-a propus din capul locului să pună în paranteză natura, manifestându-se ca un
,,meşteşugar”. Valoarea sa supremă o constituie esteticul, din care decurge Binele specific, în
felul în care îşi trăia experienţa creatoare autorul Florilor răului. Admiţându-l pe poetul nostru
în ipostaza de hommo aestheticus, nu-i putem intenta nici un proces de imoralitate, aşa cum s-
a încercat, nici nu îl putem situa cu fermitate în eşicherul criticii sociale, idee de care s-a
abuzat.
Flori de Mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuialä

Pe un pärete de firidä goalä,
Pe întuneric, în singurätate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.

Sunt stihuri färä an,

Stihuri de groapä,
De sete de apä
Si de foame de scrum,
Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngereascä

Am läsat-o sä creascä
Si nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bätea departe, afarä.

Si mä durea mâna ca o ghiarä
Neputincioasä sã se strângä
Si m-am silit sä scriu cu unghiile de la mâna stângä.

Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, intâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
Testament - comentariu pe strofe - Tema poeziei exprima ideea despre intreaga creatie a lui Arghezi in care cuvantul este
atotputernic, stapan absolute al intregului univers.

Testament - comentariu pe strofe - Titlul “Testament” inseamna un document prin care cineva lasa mostenire cuiva bunuri
materiale.In poezia “Testament” Arghezi lasa mostenire urmasilor intreaga opera literara: “Nu-ti voi lasa drept bunuri,dupa
moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”. In aceste versuri se exprima ideea ca poetul lasa mostenire o avere spirituala.

Incipitul (inceputul)este o adresare directa,apare forma negativa a verbului de persoana a-II-a singular a verbului “a tine”.
Verburile incep cu o negatie pentru a scoate in evidenta rolul important al operei literare pe care poetul o lasa.

Creatia literara reprezinta o insumare (acumulare) spirituala mostenita din mos stramosi realizata cu mult effort si truda: “Prin
rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe branci”.

Traditia se continua,opera realizata de stramos constituie o treapta in evolutia spirituala a lumii,reprezinta prin cuvantul
“fiule”care se afla in cazul vocativ exprimand o adresare directa. Cuvantul “fiule” imprima poeziei un ton
intim,familiar,obisnuit.

Strofa 2
Poetul fiind mesager al efortului stramosilor aseaza “cartea” lui capatuiul sau,dand acesteia o valoare
fundamentala(importanta),aseamana cartea cu biblia.

Strofa 3
In aceasta strofa apare una din trasaturile modernismului,aceea a trecerii de la tematica rurala la cea citadina.Se trece de la
“sapa” la “condei” si se transforma brazda in calimara. Necazurile, suferintele, amaraciunile oamenilor sunt concentrate in
versurile “Sudoarea muncii sutelor de ani”.

Din limbajul simplu al batranilor “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” poetul il transforma in “Cuvinte potrivite”,volum
din care face parte si poezia “Testament”. Cuvantul Arghezi are o putere foarte mare.Cuvintele potrivite le transforma in
versuri si in icoane.