A.

Asistenţă contribuabili

Alături de funcţiile clasice ale administraţiei fiscale, care constau în stabilirea,

încasarea şi controlul impozitelor şi taxelor, asigurarea asistenţei şi informării
contribuabililor reprezintă un obiectiv prioritar şi o condiţie esenţială a modernizării
activităţii administraţiei fiscale.
Activitatea de asistenţă şi informare îşi propune să facă cunoscute drepturile şi
obligaţiile contribuabililor în materie fiscală, să promoveze conformarea fiscală
voluntară, să furnizeze informaţii de calitate în ceea ce priveşte prevederile legislaţiei
fiscale.
Dreptul contribuabilului de a primi răspuns din partea fiscului, asistenţă
gratuită, de calitate şi nediscriminatorie, precum şi confidenţialitatea informaţiilor de
ordin fiscal, reprezintă principii de bază ale activităţii de asistenţă şi informare.

1. Scopul asistenţei contribuabililor

Scopul esenţial al oricărei administraţii fiscale este colectarea cu minimum de

costuri a impozitelor şi taxelor datorate bugetului. Pentru atingerea acestui scop, este
necesar ca administraţia fiscală să aibă în vedere atât îndeplinirea funcţiilor clasice
legate de stabilirea, încasarea şi controlul impozitelor şi taxelor, cât şi crearea unei
legături strânse şi permanente cu contribuabilii, astfel încât să se realizeze obiectivele
activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor.

În mod concret, asistenţa şi informarea contribuabililor îşi propune:

a) să ne aducă la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile contribuabililor în
materie fiscală;
b) să promoveze conformarea fiscală voluntară a contribuabililor;
c) să furnizeze acestora informaţii de calitate în ceea ce priveşte prevederile legislaţiei
fiscale.

2. Obiectivele asistenţei contribuabililor

Schematic, principalele obiective se pot prezenta astfel:

Programe Respectarea dreptului la Angajarea administraţiei

educaţionale petiţie a contribuabililor în slujba contribuabilului,
orientatrea fiscului către
client

Art. 51 din Art. 21 din

Constituţie Constituţie
Folosirea celor Claritate,
mai diverse OBIECTIVELE ASISTENŢEI simplitate şi
mijloace pentru
CONTRIBUABILILOR corectitudin
informarea e faţă de
contribuabililor contribuabili

223
Răspunsuri complete Răspunsuri competente
Comunicare între toate
la întrebările şi la timp la întrebarile
nivelele de asistenţă
contribuabililor contribuabililor
 Prezentarea succintă a obiectivelor activităţii de asistenţă şi informare a
contribuabililor:

a) Respectarea dreptului la petiţie al contribuabililor – articolul 21 din

Constituţie (Accesul liber la justiţie) stipulează că orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime. Totodată, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Art.
51 din Legea fundamentală (Dreptul la petiţionare) stipulează că cetăţenii au
dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor. La rândul lor, autorităţile publice au obligaţia să
răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
b)Angajarea administraţiei în slujba contribuabilului, orientarea fiscului
către client – orientarea activităţii de asistenţă către client contribuie la
îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi creşterea gradului de conformare fiscală a
contribuabililor.
c) Claritate, simplitate şi corectitudine în relaţia cu contribuabilii –
mesajele transmise de fisc trebuie să fie accesibile pentru toate categoriile de
contribuabili, indiferent de nivelul cultural al acestora. Totodată, dacă o
anumită problemă a fost cauzată contribuabilului din vina administraţiei,
aceasta va trebui să recunoască şi să îndrepte eroarea respectivă.
d)Răspunsuri competente şi la timp la întrebările contribuabililor –
răspunsurile formulate de funcţionarii fiscali în concordanţă cu prevederile
legale şi transmiterea acestora în timp util contribuabililor definesc de fapt
calitatea activităţii de asistenţă şi informare a contribuabililor. Funcţionarii
fiscali trebuie să aibă în vedere faptul că impactul public al acţiunilor lor
oficiale poate avea efect asupra respectării legii şi conformării fiscale
voluntare.
e) Răspunsuri complete la întrebările contribuabililor – asistenţa şi
informarea contribuabililor trebuie să aibă ca obiectiv formularea unor
răspunsuri complete, astfel încât să se diminueze nevoia unui contact
suplimentar din partea contribuabilului pentru aceeaşi problemă.
f) Comunicare între toate nivelele de asistenţă – atât între direcţia
specializată din minister şi structurile de la nivelul direcţiilor generale judeţene,
cât şi între acestea şi structurile de la nivelul unităţilor subordonate trebuie să
existe o comunicare permanentă, care să contribuie la înţelegerea mesajelor
primite de la contribuabili şi să asigure transparenţa sistemului fiscal.
g)Folosirea celor mai diverse mijloace pentru informarea
contribuabililor – unitatea fiscală va elabora programe de asistenţă şi va
urmări materializarea acestora, în concordanţă cu nevoile exprimate de
contribuabili. Eforturile vor fi orientate spre determinarea nevoilor
contribuabililor şi satisfacerea acestora într-un grad cât mai înalt.
Informaţiile vor fi furnizate printr-o varietate de mijloace (telefon, mass
media, publicaţii, programe complexe de asistenţă şi informare).
h)Programe educaţionale – unitatea fiscală va elabora programe educaţionale pentru acele
categorii de contribuabili ale căror nevoi de informare în materie fiscală sunt mai eficient
de îndeplinit prin folosirea acestor programe. Programele educaţionale vor include
acţiuni adaptate la condiţiile economico-culturale şi la cerinţele contribuabililor, care să
ducă la îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi să răspundă la problemele de interes major ale
acestora.
224
 3. Principiile asistenţei contribuabililor

În funcţie de sfera de aplicare, principiile activităţii de asistenţă şi informare a

contribuabililor pot fi clasificate în: principii fundamentale şi principii de comportament
şi de acţiune.

Principii fundamentale

Principiile fundamentale sunt acelea care dau sens activităţii de asistenţă şi

informare a contribuabililor. În acelaşi timp, acestea trebuie să inspire activitatea
cotidiană a funcţionarului fiscal şi să se reflecte în comportamentul personal şi relaţia
cu contribuabilul. Principiile fundamentale sunt:
a) Principiul egalităţii – potrivit art. 16 din Constituţie (Egalitatea în
drepturi), cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări. Pornind de la prevederile constituţionale
menţionate, unitatea fiscală trebuie să asigure un tratament egal tuturor
contribuabililor, în ceea ce priveşte corectitudinea stabilirii obligaţiei fiscale
faţă de stat, termenele de depunere a declaraţiilor fiscale şi de plată a
b)impozitelor şi taxelor datorate statului, să nu facă nici o diferenţiere între
contribuabili în ceea ce priveşte accesul la serviciile de asistenţă din cadrul
administraţiei.
c) Principiul nediscriminării – acest principiu derivă din cel precedent (al
egalităţii) şi impune ca nici un contribuabil, beneficiar al asistenţei fiscale, să
nu fie pus într-o situaţie de inferioritate faţă de alţi contribuabili, în ceea ce
priveşte condiţia socială, etnia, sexul, convingerile politice, filozofice,
religioase, situaţia de handicapat etc.
d)Principiul accesului publicului la informaţiile cu caracter fiscal –
potrivit art. 31 din Constituţie (Dreptul la informaţie), dreptul persoanei de a
avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra activităţilor publice şi asupra
problemelor de interes personal. Asistenţa autorizată şi la timp, astfel încât
să vină în întâmpinarea nevoilor de informare ale contribuabililor, reprezintă
o condiţie a îmbunătăţirii calităţii asistenţei. Totodată, acordarea asistenţei
implică un caracter permanent şi regulat, în funcţie de nevoile şi aşteptările
acestora şi de resursele disponibile ale administraţiei fiscale.
e) Principiul gratuităţii asistenţei contribuabililor – potrivit art. 51 din
Constituţie, exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
Totodată, făcând parte din categoria serviciilor cu caracter public, asistenţa
şi informarea contribuabililor se acordă în mod gratuit de către personalul
care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu.

Principii de comportament şi de acţiune

Desfăşurarea activităţii de asistenţă a contribuabililor impune respectarea unor

principii de comportament şi de acţiune, care au rolul concretizării şi adaptării
principiilor fundamentale. Principiile de comportament şi de acţiune sunt:
a) Principiul transparenţei – derivă din dreptul la informare al cetăţenilor,
potrivit art. 31 din Constituţie. Ca urmare, fiecare unitate fiscală trebuie să

225
 aplice cu consecvenţă acest principiu în relaţia cu contribuabilii. Transparenţa
trebuie concepută ca o condiţie a dialogului, dar şi ca un instrument de
control al activităţii administraţiei fiscale de către contribuabili.
b)Principiul adaptării la cerinţele contribuabililor – funcţionarul care
acordă asistenţă trebuie să înţeleagă problematica fiscală formulată de
contribuabil, să ţină cont de aşteptările şi nevoile acestuia. Totodată,
administraţia fiscală orientată către contribuabili trebuie să aibă capacitatea
de a se adapta în permanenţă la nevoile acestora. Numai o bună înţelegere a
contribuabilului şi adaptarea răspunsului la fiecare situaţie particulară asigură
o asistenţă eficientă şi de calitate.
c) Principiul respectului faţă de contribuabili – funcţionarii administraţiei
fiscale trebuie să manifeste solicitudine, limbaj politicos şi promptitudine în
relaţiile cu contribuabilii, chiar şi în situaţii conflictuale, tensionate.

Schematic, principiile activităţii de asistenţă se pot prezenta astfel:

Principiul Principiul accesului publicului

nediscriminării la informaţiile cu caracter fiscal

Art.31 din
Constituţie
Principiul Principii fundamentale Principiul
egalităţii
Art.16 din
gratuităţii
Constituţie asistenţei
contribuabililor

PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII DE Art. 51 din Constituţie

ASISTENŢĂ ŞI INFORMARE A
CONTRIBUABILILOR

Principiul Art.31 dinPrincipii de comportament şi

Principiul
transparenţei de acţiune
Constituţie respectului
faţă de
contribuabili

Principiul adaptării la
cerinţele contribuabililor

4. Drepturile contribuabililor în relaţia cu administraţia fiscală

În relaţia cu Administraţiile fiscale, contribuabilii au următoarele drepturi:

a) Dreptul la informare şi asistenţă gratuită – dreptul contribuabilului de a

primi răspuns la întrebările adresate fiscului este esenţial pentru îndeplinirea
de către administraţia fiscală a funcţiei de asistenţă. Funcţionarii din cadrul
unităţilor fiscale îi vor informa pe contribuabili şi le vor acorda întregul sprijin,
astfel încât aceştia să înţeleagă şi să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale ce le
revin. La rândul lor, contribuabilii trebuie să prezinte cât mai clar şi mai
complet funcţionarului din cadrul serviciului de metodologie şi asistenţă pentru
226
 contribuabili toate faptele şi documentele care pot clarifica situaţia fiscală a
acestora.
b) Dreptul la confidenţialitate – funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale sunt
obligaţi să păstreze secretul asupra informaţiilor furnizate de contribuabili,
acestea fiind utilizate numai în scopurile prevăzute de lege.
c) Dreptul la tratament corect, profesional şi obiectiv – contribuabilii au
dreptul să li se asigure un tratament imparţial, prin stabilirea şi încasarea
sumei exacte a impozitelor şi taxelor datorate. Funcţionarii unităţilor fiscale
trebuie să îi trateze în mod egal pe toţi contribuabilii şi să nu favorizeze pe
nimeni.
d) Dreptul la contestaţie – atunci când contribuabilul consideră că i s-au
stabilit greşit obligaţiile fiscale sau când apreciază că a fost luată o decizie
eronată în ceea ce priveşte situaţia sa fiscală, are dreptul să conteste decizia
respectivă. În asemenea situaţii, funcţionarii unităţilor fiscale trebuie să
indice posibilităţile de contestare şi căile de recurs pentru reanalizarea
situaţiei fiscale a contribuabilului.
e) Dreptul de a beneficia de înlesniri la plata impozitelor şi taxelor –
fiecare contribuabil trebuie să facă tot posibilul pentru a se achita de
obligaţiile sale fiscale, în totalitate şi la termen. Totuşi, pot interveni situaţii
care îl pot împiedica să-şi îndeplinească aceste obligaţii. În asemenea cazuri,
contribuabilul are dreptul să solicite organelor fiscale amânarea sau
eşalonarea plăţii impozitelor şi taxelor, precum şi reducerea, scutirea,
amânarea sau eşalonarea plăţii majorărilor de întârziere stabilite pentru
neplata la termen a obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii.
f) Dreptul la compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus –
sumele plătite în plus faţă de obligaţiile legale se compensează cu alte
obligaţii bugetare neplătite sau se restituie în condiţiile legii.
g) Prescripţia – legislaţia în vigoare prevede pierderea dreptului autorităţilor
fiscale de a stabili şi încasa, prin executare silită, impozite şi taxe, dacă acest
drept nu a fost exercitat în cursul perioadei prevăzute de legislaţia
respectivă. Ca atare, contribuabilul poate invoca prescripţia, atunci când
acţiunea organelor fiscale privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor
a depăşit termenul prevăzut de lege.
h) Prezumţia de sinceritate – dacă nu există motive întemeiate de a crede
altfel, contribuabilul are dreptul să fie considerat onest de către funcţionarii
unităţilor fiscale, însă informaţiile pe care contribuabilul le furnizează vor fi
verificate, conform legii.
i) Dreptul la asistenţă de specialitate pe întreaga durată a controlului
fiscal – pe întreaga durată a unui control efectuat de autorităţile fiscale,
contribuabilul are dreptul, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92 din 24
decembrie 2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, să
beneficieze de asistenţă de specialitate.
j) Dreptul de a cunoaşte identitatea inspectorilor – potrivit Ordinului
Ministrului Finanţelor nr. 713/2004, de aprobare a Cartei drepturilor şi
obligaţiilor contribuabililor, pe timpul desfăşurării inspecţiei fiscale,
contribuabilul are dreptul să solicite inspectorilor care se prezintă la locul
desfăşurării controlului împuternicirea (ordinul de deplasare) în baza căreia
vor efectua controlul.

Prezentarea schematică a drepturilor contribuabililor:

227
 Dreptul la informare Dreptul la tratament corect, Dreptul la
şi asistenţă gratuită profesional şi obiectiv confidenţialitate

Dreptul de a Dreptul la
cunoaşte DREPTURILE CONTRIBUABILILOR ÎN contestaţie
identitatea RELAŢIA CU FUNCŢIONARII DIN
inspectorilor CADRUL ADMINISTRAŢIEI FISCALE
Dreptul de
a beneficia
de înlesniri
Dreptul la la plata
asistenţă de Prezumţia Prescripţia Dreptul la impozitelor
specialitate de compensarea şi taxelor
pe întreaga sinceritate sau restituirea
durată a sumelor plătite
controlului în plus
fiscal 5. Procedee utilizate în activitatea de informare a contribuabililor

5.1 Asistenţa individuală a contribuabililor

Îndrumarea contribuabililor către structurile din cadrul unităţii fiscale

responsabile cu activitatea de asistenţă se va face în funcţie de gradul de
complexitate a informaţiilor solicitate de aceştia.

Este recomandabil ca asistenţa la nivelul unităţilor fiscale să fie organizată pe

două nivele, pentru a satisface două tipuri de solicitări din partea contribuabililor, şi
anume:
a) solicitările cu caracter general – informaţii simple (obligaţii declarative, acte
necesare la dosarul fiscal, termene de depunere a declaraţiilor, termene de plată a
impozitelor şi taxelor etc.), procurarea de formulare, efectuarea de plăţi în contul
impozitelor şi taxelor datorate etc.;
b) solicitările cu caracter particular – informaţii detaliate privind situaţia
fiscală a contribuabilului, interpretarea legislaţiei, facilităţi fiscale etc.

Asistenţa directă la sediul unităţii fiscale

Primul nivel de asistenţă: furnizarea de informaţii generale

Primul nivel de asistenţă va acţiona ca un filtru al problematicii fiscale ridicate
de contribuabili, în vederea reţinerii acelor aspecte care pot fi soluţionate în mod
operativ şi separării problemelor care necesită o analiză aprofundată înainte de a fi
formulate şi oferite răspunsuri către contribuabili. Pentru aceasta, primul nivel de
asistenţă trebuie să aibă capacitatea organizatorică necesară rezolvării operative a
solicitărilor contribuabililor, a căror deplasare la fisc este motivată fie de obţinerea
unei informaţii simple, fie de procurarea formularelor care urmează a fi completate şi
depuse la sediul unităţii fiscale sau de plata obligaţiilor fiscale. Ca urmare, timpul de
staţionare în incinta unităţii fiscale a persoanelor care beneficiază de primul nivel de
asistenţă trebuie să fie cât mai redus ca durată.

Al doilea nivel de asistenţă: furnizarea de informaţii cu caracter particular

228
 Al doilea nivel de asistenţă se realizează în urma unei audieri a contribuabililor
şi are ca obiective:
a) furnizarea de informaţii mai aprofundate şi detaliate în legătură cu
problematica nesoluţionată la primul nivel;
b) soluţionarea speţelor referitoare la aplicarea legislaţiei fiscale în domeniul
impozitelor directe şi indirecte aplicabile persoanelor fizice şi juridice
rezidente şi nerezidente;
c) furnizarea de informaţii privind situaţia fiscală a contribuabililor, pe baza
datelor din dosarele fiscale.

Scopul audierii este satisfacerea integrală cu informaţii a contribuabililor, astfel

încât aceştia să plece de la fisc cu problemele clarificate şi să nu mai fie necesar să
efectueze alte deplasări.

Asistenţa în scris

Prin emiterea Ordinului Ministrului Finanţelor nr. 767/2000 pentru aprobarea

Instrucţiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal s-
a urmărit reconsiderarea fluxurilor informaţionale interne, astfel încât să se asigure
distribuirea şi mediatizarea optimă a soluţiilor adoptate la nivelul ministerului.
În primul rând, s-a urmărit îmbunătăţirea prevederilor privind descentralizarea
competenţelor în soluţionarea problematicii fiscale ridicate de contribuabili la nivelul
structurilor teritoriale ale ministerului, astfel încât contribuabilii să aibă posibilitatea să
se adreseze direct unităţilor fiscale în raza cărora se afla înregistraţi şi este
evidenţiată situaţia lor fiscală.
În cazul întrebărilor nesoluţionate la nivel local, care sunt de competenţa
Ministerului Finanţelor Publice, vor fi emise ordine ale ministrului, decizii ale comisiilor
fiscale, vor fi modificate sau completate actele normative sau vor fi formulate
răspunsuri directe pentru acele întrebări care nu necesită schimbări ale legislaţiei
fiscale.
Prin mediatizarea corespunzătoare a soluţiilor cu caracter general, uniform
aplicabile, se asigură soluţionarea unitară a problematicii fiscale formulate de contribuabili.
De asemenea, instrucţiunile la acest ordin reglementează modul de soluţionare
a problematicii fiscale ridicată atât de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice,
asigurându-se, în acest fel, cadrul organizatoric necesar asistării tuturor categoriilor
de contribuabili.
Conform prevederilor ordinului menţionat, soluţiile şi răspunsurile la
problematica fiscală nesoluţionată la nivel teritorial, transmise de direcţiile de
specialitate din Ministerul Finanţelor Publice direcţiilor generale judeţene, vor fi aduse
de către acestea la cunoştinţa tuturor unităţilor fiscale din subordine, iar în legătură
cu conţinutul acestora se va asigura instruirea şi informarea corespunzătoare a
personalului, în vederea aplicării unitare a prevederilor legislaţiei fiscale.

Asistenţa prin telefon

Una din principalele funcţii ale asistenţei prin telefon este realizarea şi
menţinerea unui înalt nivel al serviciilor oferite contribuabililor. În ţările avansate din
punct de vedere economic şi al stadiului implementării reformei fiscale, asistenţa
contribuabililor prin intermediul telefonului se realizează în mod gratuit. Prin folosirea
serviciilor oferite de linia telefonică, contribuabilii au posibilitatea să cunoască

229
prevederile legislaţiei fiscale şi să beneficieze de informaţii de interes şi utilitate în
ceea ce priveşte aspectele practice legate de îndeplinirea obligaţiilor în materie
fiscală.
Serviciul telefonic se utilizează în special pentru răspunsuri la întrebări simple,
care nu necesită interpretarea legislaţiei fiscale. Spre exemplu, întrebări referitoare
la dosarul fiscal, modul de completare a diferitelor formulare, termenul de depunere
a declaraţiilor fiscale, termenul scadent de plată a obligaţiilor fiscale etc.

5.2 Asistenţa de grup a contribuabililor

Încă în faza de înfiinţare a societăţilor comerciale, este necesar ca unitatea

fiscală să intensifice activitatea de educare în ceea ce priveşte obligaţiile de declarare
a veniturilor şi de respectare a termenelor de plată a impozitelor şi taxelor.
Acest tip de asistenţă este asigurată în principal prin: întâlniri de lucru,
asistenţă prin internet, organizarea unor campanii de informare.

Întâlniri de lucru
Se urmăreşte în primul rând identificarea grupurilor de contribuabili interesaţi
în cunoaşterea legislaţiei şi sunt reprezentativi în structura calitativă şi cantitativă a
contribuabililor, dar şi stabilirea sediului întâlnirilor

- identificarea grupurilor ţintă

Organizarea periodică a întâlnirilor de lucru cu contribuabilii prezintă
importanţă pentru clarificarea directă şi promptă a reglementărilor fiscale specifice
unei anumite categorii de contribuabili. Cu ocazia unor astfel de acţiuni, contribuabilii
au posibilitatea să cunoască acele aspecte legislative care necesită unele clarificări
sau explicaţii detaliate. Asistenţa de grup a contribuabililor va fi asigurată de una sau
mai multe persoane desemnate de conducerea direcţiei generale a finanţelor publice
sau a municipiului Bucureşti din cadrul serviciilor (birourilor) de metodologie şi
asistenţă a contribuabililor. Este necesar ca direcţiile generale ale finanţelor publice
judeţene şi ale municipiului Bucureşti să elaboreze programe trimestriale de întâlniri
de lucru cu contribuabilii, care vor fi defalcate pe grupuri ţintă de contribuabili, cu
tematicile care vor face obiectul acţiunilor respective.

- sediul întâlnirilor de lucru

Întâlnirile de lucru cu contribuabilii pot avea loc fie la sediul unităţii fiscale, fie
la sediul altor instituţii care dispun de spaţiul necesar organizării unor astfel de
acţiuni, cum ar fi primăriile, casele de cultură etc. De asemenea, întâlnirile de lucru cu
contribuabilii se pot desfăşura sub forma unor acţiuni de tipul Caravanei de informare,
organizată în locuri cu mare afluenţă de public, cum ar fi magazine universale,
târguri, pieţe, în scopul mediatizării reglementărilor fiscale în rândul acelor categorii
de contribuabili cu acces mai redus la informaţii: asociaţiile de pensionari, asociaţiile
de proprietari-locatari, artişti, agenţi de asigurări etc.

Asistenţa prin internet

Asistenţa prin internet este una dintre modalităţile cele mai eficiente de
informare a contribuabililor, fiind condiţionată însă de gradul de dotare şi cultură
informatică a societăţii respective.
- site-ul de internet
230
 Informaţiile de natură fiscală din cadrul site-urilor trebuie să fie particularizate
în funcţie de tipologia contribuabililor cărora li se adresează, ţinând cont totodată şi
de nivelul de adresare al informaţiilor, care poate fi la nivel central (site-ul
Ministerului Finanţelor Publice) sau la nivel local (Direcţii Judeţene ale Ministerului
Finanţelor Publice sau subunităţi ale acestora).
- poşta electronică
În cadrul paginii de web a site-ului Asistenţei contribuabililor trebuie creată o
pagină de Contact, care să dea contribuabililor posibilitatea de a pune întrebări şi a
primi răspunsuri, prin e-mail, în legătură cu problematica fiscală. Pentru aceasta, este
necesar ca întrebările transmise să fie însoţite de anumite informaţii (date de
identificare), care vor fi completate de contribuabili pe un formular tip. Răspunsul la
întrebare va fi transmis ulterior, pe adresa de e-mail menţionată în formular.

Campanii de informare
În general, la introducerea unui nou sistem de impozitare se organizează
campanii de informare a contribuabililor, care au următoarele obiective:
a) depăşirea rezistenţei potenţiale, motivată de lipsa de înţelegere din partea
contribuabililor a noilor reglementări, insistându-se pe avantajele impozitului
care urmează a fi aplicat;
b)explicarea trăsăturilor generale ale impozitului;
c) explicarea trăsăturilor specifice ale impozitului, cu furnizarea detaliilor
necesare pentru fiecare grup de contribuabili
Desigur că, pentru asigurarea unei continuităţi în aplicarea noului sistem de
impozitare, este necesară repetarea campaniei de informare, în cadrul căreia urmează
să se accentueze importanţa conformării voluntare a contribuabililor şi necesitatea
respectării termenelor de depunere a declaraţiilor fiscale şi a celor de plată a sumelor
datorate în contul impozitelor sau taxelor.

Orice campanie de informare a contribuabililor trebuie să parcurgă anumite

faze, şi anume:
– faza 1 ( 3 - 6 luni înainte de intrarea în vigoare a legii). În această fază se va
urmări înţelegerea noilor reglementări, cu scopul de a elimina rezistenţa în
implementarea impozitului.
- faza a 2-a (de la intrarea în vigoare a legii până la termenul scadent de
prezentare a primei declaraţii trimestriale). Obiectivul acestei faze este de a
facilita completarea declaraţiilor şi clarificarea aspectelor care, în mod
inevitabil, pot apărea din partea contribuabililor.
- faza a 3-a (de la termenul scadent al primei declaraţii până la sfârşitul anului
fiscal). În această fază, unitatea fiscală va acorda tot sprijinul pentru
respectarea de către contribuabili a obligaţiilor în ceea ce priveşte declararea
veniturilor şi ţinerea evidenţelor contabile.

Pentru desfăşurarea campaniilor de informare a contribuabililor pot fi folosite

diferite instrumente, şi anume:
- tipărire de materiale publicitare;
- ghiduri de informare;
- broşuri şi pliante;
- colaborarea cu mass media (mape de presă, comunicate de presă, conferinţe
de presă, folosirea televiziunii).

231
 Procedural, asigurarea asistenţei contribuabililor se prezintă astfel:

Asistenţă directă la Furnizarea de informaţii generale

nivelul unităţii fiscale
Furnizarea de informaţii cu caracter
particular

Asistenţă în scris

Asistenţă prin telefon

ASPECTE
PROCEDURALE ALE
Asistentă individuală a ACTIVITĂŢII DE Asistentă de
contribuabililor ASISTENŢĂ ŞI grup a
INFORMARE A contribuabililor
CONTRIBUABILILOR

Identificarea grupurilor ţinta Intâlniri de lucru

Sediul întâlnirilor de lucru

Site-ul de internet
Asistenţă prin
internet
Poşta electronică

Obiectivele campaniei de informare

Campanii de
Fazele campaniei de informare informare

Instrumente specifice campaniei

B. Obligaţia şi creanţa bugetară

De regulă, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală se nasc în momentul în

care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire,
anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

1. Identificarea obligaţiilor şi creanţelor fiscale

Prin obligaţii fiscale se înţelege:

232
 a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
sume datorate bugetului general consolidat;
d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite
obligaţii de plată accesorii;
e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi
de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj
la sursă;
f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în
aplicarea legilor fiscale.

Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă

din raporturile de drept material fiscal.

Din raporturile de drept material fiscal rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul
creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care

constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea
taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general
consolidat, denumite creanţe fiscale principale;
b) dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în condiţiile
legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

Titlul de creanţă
Titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se
individualizează obligaţia de plată privind creanţele fiscale, întocmit de organele
competente sau de alte persoane îndreptăţite potrivit legii.

Asemenea titluri pot fi:

a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;
b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor
prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se
stabilesc de către plătitor, potrivit legii;
c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru
creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere,
stabilite de organele competente;
d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală,
inclusiv accesorii, potrivit legii;
f) procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul
prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

233
 g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei
judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul
amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit
legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

2. Colectarea creanţelor fiscale

Colectarea constă în exercitarea acţiunilor care au ca scop stingerea creanţelor

fiscale. Colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al
unui titlu executoriu, după caz.

2.1 Plătitorii

Prin plătitor al obligaţiei bugetare se înţelege acel debitor sau

persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti
sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi
alte venituri bugetare.
Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare
(sucursale şi/sau puncte de lucru), plătitor de obligaţii bugetare este persoana
juridică, cu excepţia impozitului pe venitul din salarii pentru care plata impozitului se
face, potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice.
În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale
unor drepturi de creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii,
au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.
Plătitori în numele debitorului

În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori

devin, în condiţiile legii, următorii:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus
divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale
referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament
de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii
reale la nivelul obligaţiei de plată;
e) alte persoane, în condiţiile legii.

Plata în cazul debitorilor insolvabili

Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund

solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării
insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii
care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat
insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea
cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea
acesteia.

234
 Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare se
stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

2.2 Termene de plată

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de legislaţia

fiscală sau de alte legi care reglementează un domeniu impozabil.
Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale
accesorii, stabilite potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data
comunicării acestora, astfel:
a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1 - 15 din lună, termenul de
plată este până la data de 5 a lunii următoare;
b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16 - 31 din lună, termenul
de plată este până la data de 20 a lunii următoare.
Pentru obligaţiile fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru
accesoriile acestora termenul de plată se stabileşte prin documentul prin care se
acordă înlesnirea respectivă.
Contribuţiile sociale administrate de Ministerul Finanţelor Publice, după
calcularea şi reţinerea acestora conform reglementărilor legale în materie, se virează
până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor
salariale.
În cazul în care termenul de plată al obligaţiei bugetare expiră într-o zi
nelucrătoare, acesta se prelungeşte până în ziua lucrătoare imediat următoare.

2.3 Stingerea obligaţiei fiscale

Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor,

trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare
impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv
dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Data stingerii obligaţiilor fiscale

În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

a) în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de

organele sau persoanele abilitate de organul fiscal;
b) în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe
mandatul poştal;
c) în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care băncile
debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice,
confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora;
d) pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile,
data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru
care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.

Mijloace de plată

235
 Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat poştal, în
numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor
legale.
Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României stabilesc de comun
acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor
bugetare prin decontare bancară.

Ordinea stingerii datoriilor

Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi

alte sume reprezentând creanţe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a
stinge toate datoriile, atunci se stinge creanţa fiscală stabilită de contribuabil.

În situaţia în care contribuabilul nu stabileşte creanţa fiscală ce urmează a fi

stinsă, organul fiscal competent efectuează stingerea obligaţiilor fiscale în următoarea
ordine:
a) sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale,
pentru care s-au aprobat eşalonări şi/sau amânări la plată, precum şi dobânzile
datorate pe perioada eşalonării şi/sau amânării la plată şi calculate conform legii;
b) obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi
accesoriile acestora, în ordinea vechimii;
c) obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului
precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora;
d) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale;
e) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.

În situaţia în care debitorul nu efectuează plata obligaţiilor fiscale, creditorul

fiscal va proceda la stingerea obligaţiilor fiscale pe care le administrează, în
conformitate cu ordinea de plată reglementată de Codul de procedură fiscală, şi va
înştiinţa despre aceasta debitorul, în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii.
Orice plată făcută după comunicarea somaţiei în cadrul executării silite va
stinge, mai întâi, obligaţia fiscală stabilită în titlul executoriu.

Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare

Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice

cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget,
până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât
calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin
compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele
locale, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau
înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în ordinea
prevăzută de lege. Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori
constată existenţa unor creanţe reciproce.
Compensarea creanţelor debitorului se efectuează cu obligaţii datorate
aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate
altor bugete, în următoarea ordine:
a) bugetul de stat;
236
 b) fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
c) bugetul asigurărilor sociale de stat;
d) bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
e) bugetul asigurărilor pentru şomaj.

2.4 Înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul fiscal competent poate

acorda pentru obligaţiile fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi
în timpul efectuării acesteia, înlesniri la plată, în condiţiile legii.
La cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice,
creditorii bugetari locali, prin autorităţile administraţiei publice locale care
administrează aceste bugete, pot acorda, pentru obligaţiile bugetare restante pe care
le administrează, următoarele înlesniri la plată:
a) eşalonări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, redevenţelor, contribuţiilor şi
a altor obligaţii la bugetul local;
b) amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii
la bugetul local;
c) eşalonări la plata dobânzilor şi/sau a penalităţilor de orice fel, cu excepţia
dobânzilor datorate pe perioada de eşalonare;
d) amânări şi/sau scutiri ori amânări şi/sau reduceri de dobânzi şi/sau penalităţi
de întârziere, cu excepţia dobânzilor datorate pe perioada de amânare;
e) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.

Procedura de acordare a înlesnirilor la plată pentru creanţele bugetare locale se

stabileşte prin acte normative speciale.
Pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari locali solicită debitorilor
constituirea de garanţii.

3. Creanţe fiscale accesorii

Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de

plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.

3.1 Dobânzi şi penalităţi de întârziere

Dobânzile şi penalităţile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparţine

creanţa principală. Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele
datorate cu titlu de amenzi, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite potrivit legii.
Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, o dată pe an, în luna decembrie, pentru anul următor, sau în
cursul anului, dacă aceasta se modifică cu peste 5 puncte procentuale.

3.1.1 Dobânzi

Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare

scadenţei obligaţiei bugetare şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
237
 Dobânzi datorate pentru diferenţe de obligaţii fiscale, pentru situaţii de
declarare a insolvabilităţii debitorului şi în cazul executării silite (excepţie privind
perioada de calculare a dobânzilor);
- pentru diferenţele de impozite, taxe, contribuţii, precum şi cele administrate
de organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează
începând cu ziua imediat următoare scadenţei impozitului, taxei sau contribuţiei
pentru care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.
- pentru impozitele, taxele şi contribuţiile debitorului declarat insolvabil,
dobânzile se datorează până la data încheierii procesului-verbal de constatare a
insolvabilităţii inclusiv.
- pentru impozitele, taxele şi contribuţiile stinse prin executare silită, până la
data întocmirii procesului-verbal de distribuire inclusiv. În cazul plăţii preţului în rate,
dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului verbal de distribuire a
avansului. Pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către cumpărător.

Dobânzi în cazul înlesnirilor la plată

Pe perioada pentru care au fost acordate înlesniri la plata obligaţiilor fiscale

restante se datorează dobânzi. Pe perioada amânării şi/sau eşalonării la plata
obligaţiilor fiscale restante se datorează dobânzi calculate începând cu data aprobării
de către organul competent a înlesnirii acordate şi până la data efectuării ultimei plăţi
datorate. Dobânzile datorate pe perioada amânării sau eşalonării la plată a obligaţiilor
fiscale se calculează de către organele competente care aprobă înlesnirea la plată,
urmând ca acestea să fie comunicate debitorului.
Dobânzile se achită lunar, inclusiv pe perioada de graţie acordată la eşalonare
şi pe perioada amânării la plată, conform graficelor care constituie anexă la
documentul de aprobare a înlesnirilor la plată.
Nu se datorează dobânzi pentru amânarea sau eşalonarea la plată a dobânzilor
şi a penalităţilor de întârziere.
În situaţia în care debitorul beneficiar al unei înlesniri la plată achită debitul
integral într-o perioadă mai mică decât cea acordată prin înlesnire, organul fiscal
competent recalculează cuantumul dobânzilor în funcţie de data la care a fost făcută
plata.
Calculul dobânzilor datorate pe perioada amânării sau eşalonării la plată se face
pentru fiecare termen de plată lunar, inclusiv pe perioada de graţie sau pe perioada
amânării la plată, prin înmulţirea soldului rămas de plată la termenul anterior ratei
curente cu numărul de zile calendaristice ale intervalului de timp şi cu nivelul cotei
dobânzii.

238
 Dobânzi datorate la calcularea unei diferenţe la impozitul pe profit

Modul de calcul al dobânzilor aferente sumelor reprezentând eventuale

diferenţe între impozitul pe profit plătit la data de 25 ianuarie a anului următor celui
de impunere şi impozitul pe profit datorat conform declaraţiei de impunere întocmite
pe baza situaţiei financiare anuale este reglementat prin norme metodologice
aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Potrivit acestor norme, în cazul în care impozitul pe profit stabilit prin
Declaraţia privind impozitul pe profit, întocmită în baza situaţiei financiare anuale,
este mai mic decât impozitul anual cumulat, stabilit prin declaraţiile de impozite şi
taxe lunare sau trimestriale, după caz, dobânzile datorate pentru neplata în termen a
impozitului pe profit declarat în cursul anului fiscal se recalculează începând cu data
de 26 ianuarie a anului următor celui de impunere.
Recalcularea se face asupra sumei rămase neachitate din impozitul pe profit din
declaraţia anuală privind impozitul pe profit, întocmită pe baza situaţiei financiare
anuale.
În cazul în care impozitul pe profit declarat şi înregistrat prin declaraţia anuală
privind impozitul pe profit este mai mare decât impozitul anual cumulat, declarat prin
declaraţiile de impozite şi taxe lunare sau trimestriale, după caz, dobânzile datorate
pentru neplata în termen a impozitului pe profit se recalculează începând cu ziua
următoare datei prevăzute pentru depunerea declaraţiei anuale privind impozitul pe
profit.
Recalcularea se face asupra sumei neplătite, reprezentând impozitul pe profit
din declaraţia anuală de impozit pe profit întocmită pe baza situaţiei financiare anuale.
Dobânzile calculate pentru neplata la termen a impozitului pe profit declarat
prin declaraţiile de impozite şi taxe lunare sau trimestriale, după caz, în cursul anului
fiscal precedent până la data de 25 ianuarie se datorează şi trebuie achitate.

Dobânzi datorate în cazul neplăţii impozitului pe venitul global

Pentru obligaţiile fiscale neachitate la termenul de plată, reprezentând impozitul

pe venitul global, se datorează dobânzi, astfel:
a) pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate stabilite de
organul fiscal prin decizii de plăţi anticipate se calculează până la data plăţii
debitului sau, după caz, până la data de 31 decembrie;
b) dobânzile pentru sumele neachitate în anul de impunere, potrivit lit. a), se
calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data
stingerii acestora, inclusiv;
c) în cazul în care impozitul pe venit stabilit prin decizia de impunere anuală
este mai mic decât cel stabilit prin deciziile de plăţi anticipate, dobânzile se
recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui de
impunere, la soldul neachitat în raport cu impozitul anual stabilit prin decizia
de impunere anuală, urmând a se face regularizarea dobânzii în mod
corespunzător.

3.1.2 Penalităţi de întârziere

Plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de

întârziere stabilită prin lege (ex. de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare
fracţiune de lună de întârziere), începând cu data de întâi a lunii următoare scadenţei
239
acestora până la data stingerii acestora inclusiv. Penalitatea de întârziere nu înlătură
obligaţia de plată a dobânzilor.
Penalitatea de întârziere se datorează până la data începerii procedurii de
executare silită.
În cazul în care s-au acordat înlesniri la plată, penalitatea de întârziere se
datorează până la data de întâi a lunii următoare celei în care s-au acordat înlesnirile.
Nerespectarea înlesnirilor la plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul
penalităţilor de întârziere de la data încetării, conform legii, a valabilităţii înlesnirilor.
Nivelul penalităţii de întârziere se poate modifica anual prin legea bugetului de
stat.

3.2 Restituiri de sume

Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe
competente potrivit legii;
h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune
desfiinţarea executării silite.

3.3 Măsuri asiguratorii

Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii şi sechestrului

asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum
şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să-şi
ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod
considerabil colectarea, precum şi în cazul suspendării executării actului administrativ.
Măsurile asiguratorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent.
În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanţii la
nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa
fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asiguratorii pot fi înfiinţate şi asupra
bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru
cota-parte deţinută de acesta.

4. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate,

pentru stingerea acestora, organele fiscale competente vor proceda la acţiuni de
executare silită, potrivit Codului de procedură fiscală.
Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de
executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii
executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, organul

240
coordonator de executare poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare
asupra terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.
Organul de executare coordonator sesizează în scris celelalte organe,
comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia debitorului, contul în care
se vor vira sumele încasate, precum şi orice alte date utile pentru identificarea
debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.

4.1 Titlul executoriu – baza legală a executării silite

Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu

executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală de către organul de
executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al
unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este
scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul
competent ori în alt mod prevăzut de lege.
Executarea silită începe numai după ce organul fiscal a transmis debitorului
înştiinţarea de plată prin care i se comunică acestuia suma datorată, iar după
înştiinţare au trecut 15 zile de la comunicare. Înştiinţarea de plată este actul
premergător executării silite.

4.2 Reguli privind executarea silită

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor

proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se
efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a
cheltuielilor de executare.

Somaţia

Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei.

Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se
continuă măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului
executoriu.

Suspendarea executării silite

Executarea silită se suspendă:

a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile
legii;
b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Întreruperea executării silite

Executarea silită se întrerupe:

a) la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;
b) în alte cazuri prevăzute de lege.
241
 Încetarea executării silite

Executarea silită încetează dacă:

a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite
în sarcina debitorului, potrivit legii;
b) a fost desfiinţat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.

4.3 Cheltuieli de executare silită

Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în

sarcina debitorului. Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de
executare, prin proces-verbal, care constituie titlu executoriu potrivit Codului de
procedură fiscală, care are la bază documente privind cheltuielile efectuate.
Cheltuielile de executare silită a creanţelor fiscale se avansează de organele de
executare, din bugetul acestora.
Sumele recuperate în contul cheltuielilor de executare silită se fac venit la
bugetul din care au fost avansate, cu excepţia sumelor reprezentând cheltuieli de
executare silită a creanţelor fiscale administrate de Ministerul Finanţelor Publice, care
se fac venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel.

4.4 Modalităţi de executare silită

Principalele modalităţi de stingere a creanţelor bugetare ca urmare a procedurii

de executare silită sunt prin poprire, prin executări de bunuri mobile şi imobile, prin
executări de conturi bancare etc.

4.4.1 Executarea silită prin poprire

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri
mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe
persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente.
În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută,
băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără
consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua
respectivă.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate
ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie
specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se
înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin
scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit, împreună cu o copie
certificată a titlului executoriu. Totodată va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea
popririi.

242
 Stingerea creanţelor bugetare prin decontare bancară

Pentru stingerea creanţelor bugetare debitorii deţinători de conturi bancare pot

fi urmăriţi prin decontare bancară. În acest caz, o dată cu comunicarea somaţiei şi a
titlului executoriu, făcută debitorului, o copie certificată de pe acest titlu va fi
introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului. Despre această măsură va
fi înştiinţat şi debitorul.
În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data
sesizării băncii, sumele existente precum şi cele viitoare provenite din încasările
zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate. Din momentul
indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi
asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor
de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu vor accepta alte
plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor bugetare, cu
excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.

Aspecte particulare privind poprirea

Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă

de bani debitorului urmărit sau nu respectă dispoziţiile privind poprirea, precum şi în
cazul în care invocă alte neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor
privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află
domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi
interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea
popririi.
Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu,
organul de executare poate începe executarea silită a terţului poprit.
În cazul în care popririle înfiinţate de organul de executare generează
imposibilitatea debitorului de a-şi continua activitatea economică, cu consecinţe
sociale deosebite, creditorul bugetar poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând
seama de motivele invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a
executării silite prin decontare bancară.
O dată cu cererea de suspendare, debitorul va indica bunurile libere de orice
sarcini, oferite în vederea sechestrării sau alte garanţii legale.

4.4.2 Executarea silită a bunurilor mobile

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea

acestora, chiar dacă acestea se află la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces
verbal. Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu este
necesară o nouă sechestrare. La începerea executării silite, executorul fiscal este
obligat să verifice dacă bunurile se găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au
fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în
cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi
decât cheltuielile executării silite.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un
drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun.

243
 De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de
aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu excepţiile
prevăzute de lege.
În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind
necesare vieţii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale:
a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la
formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau
a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării
activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi
animalele de producţie şi de lucru;
b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei
sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi
fel;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă
debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la
noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru
prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii
persoanelor bolnave;
f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ
nu sunt exceptate de la executarea silită.

Sechestrarea bunurilor mobile

Aplicarea sechestrului se face de către executorul bugetar, care încheie un

proces verbal de sechestru. Câte un exemplar al procesului verbal de sechestru se
predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia,
precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea
de primire a bunurilor în păstrare.
De la data întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt
indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită, debitorul nu poate dispune de
aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a
creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de
executorul bugetar, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci
când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate
conform legii şi când se constată că există pericol de substituire sau de degradare,
executorul bugetar poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în
valută, titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de
artă, colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare,
la unităţile specializate. Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul
verbal de sechestru.

244
 În cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul sau creditorul,
organul de executare îi va stabili acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea
depusă.
În cazurile în care nu au fost luate măsuri asiguratorii pentru realizarea
integrală a creanţei bugetare şi la începerea executării silite se constată că există
pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a bunurilor
urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu comunicarea
somaţiei.
În vederea valorificării, organul de executare este obligat să verifice dacă
bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul verbal de sechestru,
precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.
Când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru
realizarea creanţei bugetare, organul de executare va face investigaţiile necesare
pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.
Dacă se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în procesul verbal
de sechestru, au fost substituite sau degradate, executorul bugetar încheie un proces
verbal de constatare. Dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru garantarea
creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi acestora câte un
exemplar din procesul verbal de sechestru.
În cazul în care executorul bugetar constată că în legătură cu bunurile
sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni, va consemna aceasta în
procesul verbal de sechestru şi va sesiza de îndată organele de urmărire penală
competente.

4.4.3 Executarea silită a bunurilor imobile

Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.

Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii
bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât o
dată cu imobilul.

Bunuri imobile exceptate de la executarea silită

În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul

minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în
vigoare.
Dispoziţiile anterioare nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se
face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.

Sechestrarea bunurilor imobile

Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces verbal de sechestru.

Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală. Dreptul de
ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit
sechestrul va solicita de îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei
ipotecare, anexând un exemplar al procesului verbal de sechestru.
Creditorii debitorului sunt obligaţi ca, în termen de 30 de zile de la înscrierea
procesului verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară,

245
să comunice în scris organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil
respectiv.

Administrarea bunurilor imobile sechestrate

La întocmirea procesului-verbal de sechestru şi în tot cursul executării silite,

organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură
este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor
venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind
imobilul respectiv.
Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană
fizică sau juridică. Acesta va consemna veniturile încasate la unităţile abilitate şi va
depune recipisa la organul de executare.
Când administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau
debitorul, organul de executare îi va fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea
depusă.

Suspendarea executării silite a bunurilor imobile

După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului

de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a
obligaţiei bugetare, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului
imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
De la data aprobării cererii debitorului, executarea silită începută asupra
bunului imobil se suspendă. Pentru motive temeinice, organul de executare poate
relua executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.

4.4.4 Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de

rădăcini

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care

sunt ale debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile executării silite
privind bunurile imobile. Pentru executarea silită a recoltelor şi fructelor culese sunt
aplicabile prevederile privind executarea silită a bunurile mobile.
Organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a
recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.
4.4.5 Executarea silită a unui ansamblu de bunuri

Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în

ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute mai
rapid ori în condiţii mai avantajoase.
Pentru executarea silită a acestor bunuri, organul de executare va proceda la
sechestrarea acestora, potrivit prevederilor legale.
Prevederile privind executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile, precum
şi cele referitoare la vânzarea bunurilor imobile cu plata preţului în rate, se aplică în
mod corespunzător.

5. Valorificarea bunurilor mobile şi imobile

246
 Dacă creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii
procesului verbal de sechestru, se va proceda, fără efectuarea altei formalităţi, la
valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii,
instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau
amânarea executării.
În scopul valorificării bunurilor, pentru evaluarea acestora organul de executare
va apela la organe şi persoane de specialitate, a căror selectare nu este supusă
reglementărilor privind achiziţiile publice şi care sunt obligate să îşi îndeplinească
atribuţiile ce le revin în acest sens.
Pentru a realiza executarea silită cu rezultate cât mai avantajoase, ţinând seama
atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, cât şi de drepturile şi obligaţiile
debitorului urmărit, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor
sechestrate în una dintre modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare şi care,
faţă de datele concrete ale cauzei, se dovedeşte a fi mai eficientă.
Astfel, se poate proceda la valorificarea bunurilor sau a unui ansamblu de bunuri
mobile şi/sau imobile prin:
a) înţelegerea părţilor;
b) vânzare directă;
c) vânzare la licitaţie;
d) vânzare în regim de consignaţie, numai în cazul bunurilor mobile;
e) alte modalităţi admise de lege.

Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai după împlinirea termenului de 15

zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru, fără efectuarea altei
formalităţi.
Vânzarea se poate face de îndată după sechestrarea bunurilor, dacă acestea
sunt supuse pericolului degradării sau alterării, după caz.

6. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită

Creanţele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate din

executarea silită, în ordinea vechimii, mai întâi creanţa principală şi apoi accesoriile
acesteia.
Dacă suma ce reprezintă atât creanţa bugetară, cât şi cheltuielile de executare
este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda la
compensare sau se restituie, la cerere, debitorului.

Ordinea de preferinţă a distribuirii sumelor realizate

În cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când,
până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi
creditori titlurile lor, organele de executare vor proceda la distribuirea sumei potrivit
următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi
conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile,
sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi
îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de
muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii,

247
 ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi
creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin
moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de
plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume
stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului trezoreriei
statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor
fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite
proprietăţii publice prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări
de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor
locale;
i) alte creanţe.
Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu
prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori
proporţional cu creanţa fiecăruia.
Creditorii bugetari care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc
condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil au prioritate la distribuirea sumei
rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra bunului
respectiv.
Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea
de preferinţă a creanţei principale.
În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj, ipotecă sau alte
drepturi reale, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii
în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea
preţului.
Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în
vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită numai până
la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea
sau distribuirea acestor sume.

Distribuirea sumelor rezultate din executarea silită

Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai
după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de
executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu înştiinţarea
părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită,
executorul bugetar va întocmi de îndată un proces verbal, care se va semna de toţi
cei prezenţi. Cel nemulţumit de modul în care se face eliberarea sau distribuirea
sumei rezultate din executarea silită poate cere executorului bugetar să consemneze
în procesul verbal obiecţiile sale.
După întocmirea procesului verbal, nici un creditor nu mai este în drept să
ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

248
 7. Contestaţia la executarea silită

Cei interesaţi pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare silită
efectuat cu încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de către organele de
executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de
executare în condiţiile legii.

Dreptul de a formula contestaţie la executarea silită

Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a

fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o
instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui
nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca instanţa competentă să se
pronunţe asupra acestuia.

Termenul de depunere a contestaţiei

Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la
data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe
care le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori,
în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;
b) contestatorul a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de refuzul organului de
executare de a îndeplini un act de executare;
c) cel interesat a luat cunoştinţă, potrivit lit. a), de eliberarea sau distribuirea
sumelor pe care le contestă.
Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate
sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în
termen de 15 zile după efectuarea executării.
Contestaţia se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul
organului de executare.

Condiţii de depunere a contestaţiilor

Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către
persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate, la
unitatea teritorială a trezoreriei statului. Dovada privind plata cauţiunii va însoţi în
mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va putea fi
înregistrată. Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de judecătorul de serviciu
la data înregistrării cererii.

Soluţionarea contestaţiei
La judecarea contestaţiei, instanţa va cita şi organul de executare în a cărui
rază teritorială se găsesc bunurile urmărite, în cazul executării prin poprire, ori în a
cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.
La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la
executare, asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate
comună cu alte persoane.
Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune
anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori
249
încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului executoriu ori efectuarea
actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi
şi anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se
restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din
reţinerile prin poprire.
În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cererea
organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea
executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la
plata unei amenzi potrivit reglementărilor în vigoare (ex. de la 500.000 lei la
10.000.000 lei).

8. Alte modalităţi de stingere a obligaţiilor fiscale

Obligaţiile fiscale pot fi stinse prin: scăderea din evidenţă a creanţelor fiscale în
caz de insolvabilitate, deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment şi
anularea obligaţiilor bugetare.

8.1 Scăderea din evidenţă a creanţelor fiscale în caz de insolvabilitate

Obligaţiile bugetare urmărite de organele de executare pot fi scăzute din

evidenţa acestora în cazul în care debitorul respectiv se găseşte în stare de
insolvabilitate.
Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:
a) debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
b) când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân
debite neachitate;
c) debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
d) debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu sau sediu cunoscut şi la acestea
ori în alte locuri unde există indicii că a avut avere nu se găsesc venituri sau
bunuri urmăribile;
e) când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au
rămas neachitate obligaţii fiscale.
În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri
urmăribile după declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua
măsurile necesare de redebitare a sumelor şi de executare silită.

8.2 Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment

Organul de executare este în drept ca pentru creanţele fiscale datorate de

comercianţii societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative
meşteşugăreşti sau persoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti competente
începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în condiţiile legii.
Cererile organelor de executare privind începerea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului se vor înainta instanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de
consemnarea vreunei cauţiuni.

250
 8.3. Anularea obligaţiilor bugetare

În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, la propunerea ordonatorilor

principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de
creanţe fiscale.
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin
poştă, sunt mai mari decât obligaţiile bugetare supuse executării silite, conducătorul
organului de executare poate aproba anularea debitelor respective.

9. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen

de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.
Termenele de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită privind o creanţă
bugetară încep la data când, potrivit legii, se naşte acest drept.
Termenul de prescripţie de 5 ani se aplică şi creanţelor bugetare provenind din
amenzi contravenţionale.

9.1. Suspendarea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se suspendă:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este prevăzută
de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ
competent;
c) pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei bugetare
acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege, hotărâre a
Guvernului ori aprobate de organul competent;
d) cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile de la
executarea silită;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.

9.2 Întreruperea termenului de prescripţie

Termenul de prescripţie se întrerupe:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în
cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c) la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) la data întocmirii, în condiţiile prezentei ordonanţe, a actului de constatare a
insolvabilităţii debitorului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.

251
 9.3 Prevederi speciale privind termenele de prescripţie

Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după îndeplinirea

termenului de prescripţie, nu se restituie.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile
bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

10. Restituirea sumelor achitate în plus

Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia bugetară;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
f) cele stabilite prin hotărâri sau decizii ale organelor judiciare sau ale altor
organe competente potrivit legii;
g) cele rămase după efectuarea distribuirii sumelor realizate din executare
silită;
h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprire, precum şi cauţiunea depusă în vederea efectuării contestaţiei, după
caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea
executării silite.

În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform

legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru EURO, comunicat de B.N.R.,
de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se
dispune restituirea.
În cazul în care suma de restituit este mai mică decât obligaţiile bugetare
restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de
restituit.
În cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând
obligaţii bugetare restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la
concurenţa obligaţiilor bugetare restante, diferenţa rezultată restituindu-se
debitorului.

C. Controlul fiscal

Controlul fiscal cuprinde ansamblul activităţilor care au ca scop verificarea

realităţii declaraţiilor, precum şi verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii,
conform legii, a obligaţiilor fiscale de către contribuabili.
Sunt supuse controlului fiscal persoanele fizice şi juridice, române şi străine,
precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, cărora le revin, potrivit
reglementărilor legale în vigoare, obligaţii fiscale, toţi aceştia fiind denumiţi în
continuare contribuabili.

252
 Obligaţiile fiscale cuprind:
a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele datorate;
b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la
termenele legale, impozitele;
c) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la
termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;
d) orice alte obligaţii legale care revin contribuabililor, persoane fizice sau
juridice, în aplicarea legilor fiscale.

1. Aspecte importante privind controlul fiscal

Controlul fiscal se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile sale

teritoriale, prin aparatul fiscal şi organele de control financiar abilitate de lege.

CE TREBUIE SĂ ŞTIM LA UN CONTROL FISCAL?

DREPTURILE PĂSTRAREA CARE SUNT CE ESTE CUM CARE

ŞI SECRETULU PROCEDURIL PRESCRIPŢIA CONTESTĂ SUNT
OBLIGAŢIILE I E ? M ORGANELE
: FISCAL DE CONTROLU ABILITATE
CONTROL? L FISCAL? SĂ
- EFECTUEZ
contribuabililo E
r CONTROL
- organelor FISCAL?
de
control

253
 1.1 Drepturile şi obligaţiile organelor de control fiscal

Drepturile organelor de control

În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de control fiscal au dreptul:

a) să examineze orice înscrisuri, documente, registre sau evidenţe contabile ale
contribuabililor care pot fi relevante pentru stabilirea corectă a impozitelor
datorate şi pentru modul de respectare a obligaţiilor fiscale de către aceştia;
b) să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate
informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei
fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va
avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.
c) să solicite contribuabililor informaţiile, justificările sau explicaţiile referitoare
la declaraţiile sau la documentele supuse controlului. În cazul în care se
solicită răspunsul în scris, contribuabilii sunt obligaţi să furnizeze informaţiile
respective în termen de 10 zile de la primirea solicitării;
d) să solicite prezenţa contribuabililor sau a reprezentanţilor legali ai acestora la
sediul organului de control fiscal. Solicitarea se face în scris şi cuprinde, în
mod obligatoriu, data, ora şi locul întâlnirii, precum şi scopul acesteia.
Solicitarea se comunică contribuabilului cu cel puţin 15 zile înaintea datei
fixate pentru întâlnire;
e) să facă constatări faptice cu privire la natura activităţilor producătoare de
venituri impozabile sau pentru identificarea bunurilor sau surselor
impozabile;
f) să primească copii de pe orice înscris, document sau înregistrare contabilă;
g) să reţină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii, în
schimbul unei dovezi scrise şi semnate de organul de control fiscal, orice
document sau orice element material care poate constitui o probă sau o
dovadă referitoare la determinarea impozitelor datorate de către contribuabili,
pe o perioadă de maximum 30 de zile. În cazuri excepţionale, cu aprobarea
conducerii organelor fiscale, perioada de reţinere poate fi prelungită până la
90 de zile;
h) să intre, în prezenţa contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia
ori în prezenţa unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incintă
a sediului în care îşi desfăşoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care
există bunuri impozabile sau în care se desfăşoară activităţi producătoare de
venituri. Accesul este permis în cursul programului normal de lucru al
contribuabilului, iar în afara acestuia, numai cu autorizarea scrisă a
conducerii organului de control fiscal şi cu acordul contribuabilului;
i) să decidă asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circum-
stanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.
Furnizarea de informaţii organelor de control fiscal

În scopul determinării modului de respectare a obligaţiilor fiscale ce revin

contribuabililor şi al stabilirii exacte a impozitelor datorate, organele de control fiscal
sunt în drept să solicite informaţii de la:
a) persoane fizice sau juridice care deţin în păstrare sau administrare bunuri
sau sume de bani ale contribuabililor sau care au relaţii de afaceri cu aceştia;
b) organe ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii publice sau de
interes public;

254
 c) instituţii publice sau private care înregistrează, sub orice formă, încheierile
de contracte, circulaţia mărfurilor pe căile de comunicaţie de orice fel,
evidenţa populaţiei sau a bunurilor, exploatarea proprietăţilor şi alte
asemenea.

Organul fiscal poate solicita informaţii şi altor persoane, în afara

contribuabilului sau a persoanei împuternicite de acesta, numai atunci când starea de
fapt fiscală nu a fost clarificată de către contribuabil. Informaţiile furnizate de alte
persoane vor fi luate în considerare numai în măsura în care sunt confirmate şi de alte
mijloace de probă.
Cererea de furnizare a informaţiilor se formulează în scris şi va specifica natura
informaţiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale şi documentele care
susţin informaţiile furnizate.
Declaraţia persoanelor obligate să furnizeze informaţii va fi prezentată sau
consemnată în scris.
Soţul/soţia şi rudele contribuabilului până la gradul al 3-lea inclusiv pot refuza
furnizarea de informaţii, efectuarea de expertize, precum şi prezentarea unor
înscrisuri.
Preoţii, avocaţii, notarii publici, consultanţii fiscali, executorii judecătoreşti,
auditorii, experţii contabili, medicii şi psihoterapeuţii, precum şi asistenţii şi
persoanele care participă la activitatea profesională a contribuabililor pot refuza să
furnizeze informaţii cu privire la datele de care au luat cunoştinţă în exercitarea
activităţii lor. Aceştia, cu excepţia preoţilor, pot furniza informaţii, cu acordul
persoanei despre care au fost solicitate informaţiile.
Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane
fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid
conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora.
Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să solicite
întocmirea unei expertize de către un expert. Organul fiscal este obligat să comunice
contribuabilului numele expertului. Onorariile pentru expertize vor fi plătite de la
bugetele organelor fiscale care au apelat la serviciile expertului. Contribuabilul poate
să numească un expert pe cheltuiala proprie.
În condiţiile legii, organul fiscal poate efectua o cercetare la faţa locului, în
urma căreia întocmeşte un proces verbal.
Contribuabilii au obligaţia să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul
fiscal pentru a efectua o cercetare la faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru
această acţiune intrarea acestora pe terenuri, în încăperi şi în orice alte incinte, în
măsura în care acest lucru este necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
Deţinătorii terenurilor ori incintelor respective vor fi înştiinţaţi în timp util despre
cercetare, ei având dreptul de a refuza intrarea în domiciliu sau reşedinţă. În caz de
refuz, intrarea în domiciliul sau în reşedinţa persoanei fizice se face cu autorizarea
instanţei judecătoreşti competente. Organul fiscal poate cere sprijin din partea organelor
de poliţie, jandarmeriei ori alţi agenţi ai forţei publice pentru a-şi îndeplini atribuţiile.

Măsuri dispuse de organele de control fiscal

În baza constatărilor efectuate ca urmare a acţiunilor de control, Ministerul

Finanţelor are dreptul:
a) să stabilească în sarcina contribuabililor diferenţe de impozite, precum şi să
calculeze majorări de întârziere pentru neplata la termenele legale a
impozitelor datorate;
255
 b) să constate contravenţiile şi să aplice amenzile şi penalităţile prevăzute de
legile fiscale;
c) să dispună măsurile necesare îndeplinirii corecte, de către contribuabili, a
obligaţiilor fiscale ce le revin.

Obligaţiile organelor de control fiscal

Înaintea desfăşurării unei acţiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau

reşedinţa contribuabilului, acesta are dreptul:
a) să fie informat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de verificare;
b) să fie înştiinţat în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale;
c) să i se asigure posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la
faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei de către organul fiscal, cu
excepţia cazurilor în care:
• întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea
situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului sau
pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
• situaţia de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu
privire la cuantumul creanţelor fiscale;
• se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat
într-o declaraţie sau într-o cerere;
• urmează să se ia măsuri de executare silită.
d) să fie îndrumaţi în depunerea declaraţiilor şi a altor documente, pentru
corectarea declaraţiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul;
e) să fie îndrumaţi în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face
fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal.
Transmiterea avizului de inspecţie fiscală

Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde:

a) temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
b) data de începere a inspecţiei fiscale;
c) obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură

dată, pentru motive justificate.
Avizul de verificare se transmite contribuabilului cu cel puţin 30 de zile înainte
de data începerii efective a acţiunii de control fiscal pentru marii contribuabili şi cu cel
puţin 15 zile pentru ceilalţi contribuabili. În cazul organelor de control fiscal, care,
potrivit legii, pot executa controale inopinate sau ca urmare a solicitării unor
autorităţi, precum şi în cazul în care acţiunea de control fiscal se desfăşoară în
vederea soluţionării unor cereri ale contribuabililor, transmiterea avizului de verificare
nu este obligatorie.
Contribuabilul confirmă luarea la cunoştinţă despre drepturile şi obligaţiile sale
prin semnarea avizului de verificare.
Pentru motive întemeiate, contribuabilii pot solicita modificarea datei de
începere a controlului fiscal cu maximum 30 de zile lucrătoare, solicitare care se
comunică, în scris, conducerii organului de control fiscal, la 5 zile de la primirea

256
avizului de verificare şi de la semnarea acestuia. O nouă solicitare de amânare a
controlului fiscal respectiv nu se admite.

1.2 Drepturile şi obligaţiile contribuabililor

Drepturile contribuabililor

Pe întreaga durată a controlului fiscal contribuabilii au dreptul:

a) să fie informaţi asupra desfăşurării controlului şi asupra eventualelor situaţii
neclare;
b) să fie primii solicitaţi, în cazul în care sunt disponibili, pentru a furniza
informaţii, explicaţii şi justificări;
c) să beneficieze de asistenţă de specialitate;
d) să fie protejaţi pe linia secretului fiscal.

Măsurile dispuse ca urmare a controlului fiscal pot fi contestate de către

contribuabili, în condiţiile legii.

Obligaţiile contribuabililor
Contribuabilii sunt obligaţi să coopereze cu organele fiscale în vederea
determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta,
în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt
cunoscute. Contribuabilii sunt obligaţi să întreprindă măsurile în vederea procurării
mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor juridice şi
efective ce îi stau la dispoziţie. Astfel, ei trebuie să pună la dispoziţia organului de
control fiscal toate documentele tehnico-operative, contabile şi orice alte documente
legale justificative, care stau la baza calculării corecte şi în cuantumul legal a
impozitelor datorate.
Documentele neprezentate cu rea-credinţă, fapt dovedit cu ocazia controlului
fiscal efectuat la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului ori la sediul organului
de control fiscal, nu vor fi luate în considerare ulterior, cu ocazia soluţionării
eventualelor obiecţiuni, contestaţii şi plângeri împotriva actelor de control.

Împuternicirea
În relaţiile cu organul fiscal, contribuabilul poate fi reprezentat printr-un
împuternicit. Împuternicitul este obligat să înregistreze la organul fiscal actul de
împuternicire, în formă autentică şi în condiţiile prevăzute de lege. Revocarea
împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data înregistrării actului de
revocare.
Contribuabilul fără domiciliu fiscal în România, care are obligaţia de a depune
declaraţii la organele fiscale, trebuie să desemneze un împuternicit, cu domiciliul fiscal
în România, care să îndeplinească obligaţiile acestuia faţă de organul fiscal.
În situaţia unui contribuabil absent, al cărui domiciliu fiscal este necunoscut ori
care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii sau unui handicap de orice fel, nu
poate să îşi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile ce îi revin
potrivit legii, dacă nu există un împuternicit, organul fiscal va solicita instanţei
judecătoreşti competente numirea unui curator fiscal pentru acesta. Pentru activitatea
sa, curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile
legate de această reprezentare fiind suportate de contribuabilul reprezentat.

257
 2. Secretul fiscal

Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai
deţin această calitate, sunt obligaţi să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le
deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.

Informaţiile referitoare la impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate

bugetului general consolidat pot fi transmise numai:
a) autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;
b) autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate în baza unor
convenţii;
c) autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;
d) în alte cazuri prevăzute de lege;
cu obligaţia acestora din urmă să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.

În alte situaţii, transmiterea de informaţii cu caracter fiscal este permisă doar

în condiţiile în care nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice.

3. Reguli de procedură

Controlul fiscal se desfăşoară la sediul, domiciliul ori reşedinţa contribua-bilului

sau la sediul organului de control fiscal, după caz. Inspecţia fiscală are loc, de regulă,
în timpul programului normal de lucru. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara
programului de lucru cu acordul contribuabilului şi cu aprobarea conducătorului
organului de inspecţie fiscală.
Controlul fiscal se poate desfăşura şi în oricare alt loc stabilit de comun acord
cu contribuabilul, acesta din urmă având, în acest caz, obligaţia asigurării condiţiilor şi
documentelor necesare derulării normale a acţiunii de control.
Controlul fiscal la sediul, domiciliul ori reşedinţa contribuabilului sau la sediul
organului de control fiscal, după caz, se efectuează o singură dată pentru fiecare
impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării, în cadrul termenului de
prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale. La marii contribuabili, perioada
supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior. La
celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor
născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor
fiscale. Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a
stabili obligaţii fiscale, dacă:
a)există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat;
b) nu au fost depuse declaraţii fiscale;
c) nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribu-ţiilor
şi altor sume datorate bugetului general consolidat.

Prin excepţie, conducătorul organului de control fiscal competent poate decide

reverificarea unei anumite perioade, dacă de la data încheierii controlului fiscal şi
până la împlinirea termenului de prescripţie prevăzut apar date suplimentare,
necunoscute organului de control fiscal la data efectuării controlului, care influenţează
sau modifică rezultatele acestuia.

258
 Rezultatele inspecţiei fiscal se consemnează obligatoriu în procese-verbale de
control, în note de constatare sau în procese-verbale de constatare a contravenţiilor,
după caz.
Inspecţia fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi a
raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere.
La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribua-
bilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de
control. Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.

Procedurile de control pot fi de trei tipuri:

a) controlul prin sondaj, care implică verificarea selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de
evidenţiere şi de plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general
consolidat;
b) controlul inopinat, care implică verificarea faptică şi documentară, în
principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de
încălcare a legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;
c) controlul încrucişat, care implică verificarea documentelor şi operaţiunilor
impozabile ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane;
controlul încrucişat poate fi şi inopinat.
La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie un proces verbal.

Durata efectuării inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 3 luni. În cazul marilor
contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de
6 luni. Inspecţia fiscală trebuie efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin
activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.
La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie
scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate
documentele şi informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se va
menţiona şi faptul că au fost restituite toate documentele solicitate şi puse la
dispoziţie de contribuabil.

4. Prescripţia dreptului organului de control fiscal de a stabili diferenţe de

impozite

Prescrierea dreptului de control fiscal

Dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări

de întârziere pentru neplata în termen a acestora, precum şi de a constata
contravenţii şi de a aplica amenzi şi penalităţi pentru faptele a căror constatare şi
sancţionare este, potrivit legii, de competenţa organelor de control fiscal, pentru o
perioadă impozabilă, se prescrie după cum urmează:
a) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a
născut obligaţia depunerii declaraţiei pentru perioada respectivă;
b) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care
este ultimul termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu
prevede obligaţia depunerii declaraţiei;
c) în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a
comunicat, către contribuabil, impozitul stabilit de organele fiscale în
condiţiile prevăzute de lege.
259
 Termenul de prescripţie pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de
impozite este de 10 ani în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea
termenului de prescripţie, nu se restituie.

Întreruperea termenelor de prescripţie

Termenele de prescripţie se întrerup:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) la data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau
în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul
executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei;
c) la data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) la data întocmirii, potrivit legii, a actului de constatare a insolvabilităţii
contribuabilului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.

Suspendarea termenelor de prescripţie

Termenele de prescripţie se suspendă:

a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de
lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ
competent, potrivit legii;
c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.

5. Contestaţiile împotriva măsurilor dispuse prin actele de control fiscal

Contestaţiile sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea

sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuţiilor la
fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităţilor ori a altor sume
constatate şi aplicate, precum şi a altor măsuri dispuse de organele Ministerului
Finanţelor Publice abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de
impunere.
Depunerea contestaţiei

Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde, în mod obligatoriu,

următoarele:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestaţiei;
c) motivele de fapt şi de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;

260
 Contestaţia trebuie semnată de contestator sau de reprezentantul legal al
acestuia, iar în cazul persoanelor juridice trebuie să poarte şi ştampila. Dovedirea
calităţii de reprezentant al contestatorilor, persoane fizice sau juridice, se face prin
împuternicire avocaţială, în cazul avocaţilor, sau prin procură autentificată, în cazul
altor persoane.
Contestatorul poate depune, pentru dovedirea contestaţiei formulate, acte care
nu au fost avute în vedere de organul de control.
Contestaţia nu poate avea ca obiect alte sume şi măsuri decât cele stabilite prin
actul atacat.
Contestaţia se depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 30 zile de la
comunicarea actului atacat, la organul emitent al acestuia.
În cazul în care contestaţia a fost depusă la organul emitent al actului
administrativ fiscal atacat, dar fără competenţă de soluţionare, sau la un organ fiscal
necompetent, contestaţia va fi înaintată de către acesta, în termen de 5 zile de la
înregistrare, organului de soluţionare competent.
Dacă actul administrativ fiscal nu conţine în cuprinsul său posibilitatea de a fi
contestat şi termenul de contestare, contestaţia poate fi depusă, în termen de 3 luni
de la data comunicării actului administrativ fiscal, organului de soluţionare competent.

Organele abilitate cu soluţionarea contestaţiilor

Contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de până la 5

miliarde lei se soluţionează de organele specializate din cadrul direcţiilor generale ale
finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene, respectiv ale municipiului
Bucureşti, după caz, în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul
contestatorul. Contestaţiile formulate de marii contribuabili, care au ca obiect
impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror
cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de către organele competente
constituite în cadrul Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili.
Contestaţiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliarde lei sau
mai mare, cele formulate împotriva actelor întocmite de organele de control din cadrul
aparatului central al Ministerului Finanţelor Publice, indiferent de sumă, se
soluţionează de organele specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Soluţionarea contestaţiilor

Contestaţiile se soluţionează prin decizie motivată, în termen de 30 de zile de la

înregistrare.
Decizia prin care se soluţionează contestaţia cuprinde trei părţi:

Preambulul – care cuprinde denumirea organului investit cu soluţionarea,

numele sau denumirea, domiciliul sau sediul contestatorului,
numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare,
obiectul cauzei şi sinteza susţinerilor părţilor;
Considerentele sau motivarea – care cuprind motivele de fapt şi de drept
care au format convingerea organului de soluţionare
în emiterea deciziei;
Dispozitivul – care cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în
care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă;

261
 Prin decizie, contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori
respinsă. În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau
parţială a actului atacat.
Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul atacat, atunci când din
analiza documentelor existente la dosarul contestaţiei nu se poate determina cu
claritate baza impozabilă. În această situaţie, urmează să se încheie un nou act de
control sau de impunere, care va viza strict aceeaşi perioadă şi aceeaşi bază
impozabilă care au făcut obiectul contestaţiei, act împotriva căruia se poate exercita
calea administrativă de atac. Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie
mai grea contestatorului în propria cale de atac.
Organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda, prin decizie motivată,
soluţionarea cauzei atunci când există indiciile săvârşirii unei infracţiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în
procedura administrativă reglementată de prezenta ordonanţă de urgenţă.
Decizia se comunică prin poştă la domiciliul sau la sediul contestatorului,
declarat prin contestaţia formulată, cu scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, precum şi la organul al cărui act se atacă.
Decizia emisă ca urmare a soluţionării contestaţiei este definitivă în sistemul
căilor administrative de atac.

6. Organele specializate ale controlului financiar

Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia

Naţională de Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate
ale autorităţilor administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor prezentului titlu, ori
de alte autorităţi care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe,
contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat.
În cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, competenţa de exercitare
a inspecţiei fiscale se stabileşte prin regulamentul de organizare şi funcţionare
aprobat în condiţiile legii. Competenţa privind efectuarea inspecţiei fiscale se poate
delega altui organ fiscal.
Controlul financiar al statului se organizează în Ministerul Finanţelor Publice şi
se realizează prin:
a) Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal;
b) Garda financiară;
c) Direcţia generală a vămilor.

Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal

Atribuţii:

Direcţia generală de îndrumare şi control fiscal din Ministerul Finanţelor Publice

şi unităţile subordonate acesteia au următoarele atribuţii:
a) controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii
de interes general, subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte
destinaţii prevăzute de lege;
b) verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea
reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a
societăţilor comerciale cu capital de stat;

262
 c) verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi
de actele de constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici,
urmărind stabilirea corectă şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor
obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
d) îndeplineşte şi alte atribuţii de control stabilite, potrivit legii, în sarcina
Ministerului Finanţelor Publice.

Măsuri dispuse

Ministerul Finanţelor Publice, în baza constatărilor rezultate din controlul

efectuat de către organele sale specializate, are dreptul să dispună:
a) luarea de măsuri în vederea înlăturării şi prevenirii neregulilor constatate în
activitatea financiar-contabilă a administraţiei centrale şi locale, precum şi a
regiilor autonome;
b) corectarea şi completarea bilanţurilor contabile şi vărsarea la buget a
impozitelor şi altor venituri legal datorate statului;
c) aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul
preţurilor şi tarifelor;
d) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-
contabile şi fiscale.

263
 Garda financiară

Garda financiară este un corp de control financiar, militarizat, neîncazarmat,

care funcţionează potrivit legii în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Atribuţii

Garda financiară exercită controlul operativ şi inopinat în legătură cu:

a) aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilor vamale, urmărind
împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi
taxelor;
b) respectarea normelor de comerţ, urmărind să împiedice activităţile de
contrabandă şi orice procedee interzise de lege.

Drepturi

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, organele Gărzii financiare sunt în drept:

a) să efectueze controale în localurile şi dependinţele în care se produc, se
depozitează, se comercializează bunurile sau se desfăşoară activităţi care fac
obiectul impozitării;
b) să verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative, pe timpul
transportului, precum şi în locurile de desfăşurare a unor activităţi de
producţie, prestări servicii, acte şi fapte de comerţ, cînd există indicii de
sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale sau de realizare a unor
procedee interzise de lege;
c) să verifice registrele şi orice alte documente din care rezultă îndeplinirea
obligaţiilor fiscale;
d) să efectueze, în condiţiile şi potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală,
percheziţii în localuri publice sau particulare – case, curţi, dependinţe şi
grădini – dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse mărfuri sau
instalaţii cu care se fabrică produse fără îndeplinirea obligaţiilor fiscale sau
dacă se comit alte fraude fiscale;
e) să confişte, în condiţiile legii, obiectele sau produsele, corpurile delicte,
sustrase de la plata impozitelor şi taxelor sau a căror fabricaţie şi desfacere
este interzisă, precum şi să ridice documentele care pot servi la dovedirea
fraudelor sau contravenţiilor descoperite;
f) să constate contravenţii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare potrivit
competenţei prevăzute de lege;
g) să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu infracţiunile
constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu;
h) să poarte uniformă, să păstreze şi să facă uz de armamentul şi mijloacele din
dotare, în condiţiile legii.

Conducerea Gărzii financiare

Garda financiară este pusă sub comanda unui comisar general, iar activitatea
sa este coordonată de comandamentul gărzii, condus de un secretar sau subsecretar
de stat din Ministerul Finanţelor Publice; din comandamentul gărzii fac parte
conducătorii direcţiilor de impozite şi taxe, ai Direcţiei generale de îndrumare şi

264
control fiscal, Direcţiei generale de administrare a activelor statului, Direcţiei generale
a vămilor, Inspecţiei generale de preţuri şi tarife, precum şi comisarul general al
Gărzii financiare.

Direcţia Generală a Vămilor

Activitatea autorităţii vamale se exercită prin:

a) Direcţia generală a vămilor;
b) Direcţii regionale vamale;
c) Birouri şi puncte vamale.

Structura Direcţiei Generale a Vămilor se aprobă de către Ministerul Finanţelor

Publice, iar cea a direcţiilor regionale, a birourilor şi a punctelor vamale, de către
Direcţia Generală a Vămilor. Direcţiile regionale, birourile şi punctele vamale sunt
subordonate Direcţiei Generale a Vămilor.

Atribuţiile autorităţii vamale

Autoritatea vamală poate controla bunurile supuse vămuirii, în orice loc s-ar
afla pe teritoriul ţării. În acest scop, autoritatea vamală poate:
a) verifica, în condiţiile legii, clădiri, depozite, terenuri şi orice alte obiective;
b) preleva, în condiţiile legii, probe pe care le analizează în laboratoarele proprii
sau agreate, în vederea identificării şi expertizării mărfurilor;
c) efectua investigaţii, supravegheri şi verificări în cazurile în care sunt
semnalate situaţii de încălcare a reglementărilor vamale;
d) exercita controlul ulterior la sediul agenţilor economici asupra operaţiunilor
de comerţ exterior, în scopul verificării respectării reglementărilor vamale;
e) identifica, pe bază de documente, persoanele care se află în raza de
activitate a biroului vamal.

În exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea vamală are dreptul să efectueze

controlul vamal al mijloacelor de transport şi al mărfurilor, precum şi al bunurilor şi
valorilor aparţinând persoanelor fizice, prezentate la introducerea sau la scoaterea lor
din ţară.
În cazul în care se refuză prezentarea, autoritatea vamală are dreptul să
efectueze controlul vamal, din proprie iniţiativă, fără acordul titularului.
Controlul vamal corporal al persoanelor se poate efectua, în cazuri
excepţionale, atunci când există informaţii sau prezumpţii că se încearcă încălcarea
reglementărilor vamale. Cazurile, condiţiile şi procedurile se stabilesc prin
regulamentul vamal.
De asemenea, agentul vamal are dreptul ca, în vederea efectuării controlului
vamal în condiţiile legii, să urce la bordul oricăror nave, inclusiv al celor militare,
aflate în porturile maritime sau fluviale, precum şi în rada acestora. Aceste prevederi
se aplică şi aeronavelor comerciale sau militare aflate în aeroporturi, la sosirea sau la
plecarea din ţară.

D. Evaziunea fiscală

265
 Evaziunea fiscală a apărut o dată cu promulgarea primelor legi fiscale, iar în
decursul timpului definiţia acesteia a suferit unele modificări, în funcţie de gradul de
reglementare.
Astfel, în literatura de specialitate, evaziunea fiscală este definită ca
reprezentând sustragerea de la impunere a unei părţi mai mari sau mai mici din
materia impozabilă.
Domeniile specifice de risc în ceea ce priveşte evaziunea fiscală provin din:
contabilitate, legislaţie fiscală, aspecte internaţionale (ex.: tratamentul preţurilor de
transfer).
O clasificare a evaziunii fiscale ar fi: din punct de vedere spaţial şi din punct de
vedere al raportării la lege.
Din punct de vedere spaţial, aceasta poate fi : evaziune fiscală la nivel naţional
şi evaziune fiscală internaţională, stimulată de dezvoltarea paradisurilor fiscale şi
bancare.
Din punct de vedere al raportării la lege, aceasta poate fi: evaziune fiscală
legală sau evitare fiscală (tax avoidance), permisă de lege şi evaziune fiscală ilegală -
contravenţie sau infracţiune (tax evasion) sau fraudă fiscală, combătută de lege.
Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional,
cât şi internaţional.

1. Evaziunea fiscală la nivel naţional

Aceasta se poate grupa în evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală ilicită

(frauda fiscală).
Evaziunea fiscală legală constituie un fenomen social, care constă în sustragerea de
către contribuabilii în drept a unei părţi din materia impozabilă, prin utilizarea lacunelor
legislative în favoarea lor.
Referindu-se la acest tip de evaziune, un magistrat al Curţii supreme din S.U.A.
remarca: „nu este dubios dreptul legal al contribuabilului de a reduce suma totală cu
care altfel ar fi impus sau de a evita să o plătească prin mijloace pe care legea le
permite“.
Frecvenţa acesteia este mai crescută în perioadele în care se modifică sau se
introduc noi legi, precum şi atunci când Parlamentul utilizează în mod deliberat
impozitul, în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii
de activitate sau faţă de anumite categorii de cetăţeni. Lipsa voinţei politice sau
incapacitatea organului legislativ în direcţia elaborării unei legislaţii clare şi precise
constituie factori favorizanţi.

Exemple de evaziune fiscală legală

Acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale sau
reduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata
obligaţiilor fiscale prin anumite procedee. Astfel, putem enumera:
- Scutirea de impozitul pe imobilele sau terenurile deţinute de unele categorii
sociale (exemplu: veterani de război) determină înregistrarea pe numele
acestora a imobilelor deţinute de alţi membri ai familiei acestora. Limitarea
scutirilor acordate în acest caz la un singur imobil sau la o locuinţă
principală, este de natură a limita evaziunea legală. În aceeaşi situaţie se
266
 află toate facilităţile acordate revoluţionarilor, foştilor deţinuţi politici sau
ilegalişti, persoanelor cu handicap, repatriaţilor etc., iar dintre persoanele
juridice - asociaţiilor non-profit.
- Acordarea unor scutiri delimitate temporal în cazul înfiinţării de noi societăţi,
privind plata impozitului pe profitul realizat, constituie un alt exemplu. Pentru
a se sustrage temporar de la plata obligaţiilor fiscale, contribuabilul solicită şi
obţine înfiinţarea unor noi societăţi cu acelaşi obiect de activitate. Acest
procedeu se repetă permanent fără a determina apariţia unor noi forme de
organizare şi exploatare a unor factori de producţie.
- Nereglementarea cheltuielilor generale ale societăţilor. Atunci când cheltuielile
generale ale societăţilor nu sunt reglementate, există posibilitatea
supraevaluării acestora, prin realizarea unor cheltuieli fără justificare
economică, excesive, acestea constituind de fapt o pierdere pentru fisc.
- În situaţia impunerii beneficiilor agricole, dacă veniturile determinate sunt
inferioare venitului real, obligaţia fiscală suportată de venitul real este
inferioară în raport cu celelalte venituri calculate. Întodeauna când un venit
este stabilit după norme medii sau criterii exterioare, care determină un venit
impozabil inferior celui realizat, apare o evaziune legală.

În asemenea situaţii, administraţia fiscală nu poate diminua sau stopa cazurile

de evaziune şi nu poate solicita plata obligaţiei fiscale sustrase.
O posibilitate suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale o constituie
existenţa unor zone cu regim special de impunere (zone libere, zone defavorizate
etc.), unde îşi stabilesc sediul social anumite persoane jurice, cu scopul de a obţine
anumite avantaje.
Guvernele ţărilor procedează la modificări ale cadrului legislativ, pentru
limitarea fenomenului evazionist şi evitarea migrării capitalului financiar. Totuşi,
existenţa unor interese de natură politică sau economico-socială determină tolerarea
tacită a unor situaţii de evaziune legală.

Frauda fiscală constituie o evaziune fiscală ilicită, care presupune eludarea în

mod deliberat a legislaţiei fiscale, fiind sancţionată de lege prin măsuri administrative,
pecuniare sau privative de libertate. Constituind un fenomen social cu implicaţii
asupra finanţării obligaţiilor publice, frauda fiscală constă în ascunderea ilegală, în
mod parţial sau total, a materiei impozabile de către contribuabili, în scopul de a
reduce sau elimina obligaţiile fiscale care le revin.
Ca fenomen social, frauda fiscală constituie o problemă de principiu, căci
accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloşi şi cei care se achită onest de
obligaţiile fiscale, iar sub aspect economic influenţează jocul normal al concurenţei.
Se consideră că amploarea sa este mai mare în ţările latine comparativ cu ţările
anglo-saxone şi nordice. Amploarea fraudei este legată de posibilităţile practice de a
comite fraude, de sistemul de control existent, de imaginaţia contribuabililor şi mai
puţin de standardul de viaţă atins.
Este mai greu de comis o fraudă în cazul veniturilor realizate de persoanele
fizice pentru care societatea plătitoare are obligaţia de a calcula, reţine şi vira
impozitul aferent venitului respectiv, comparativ cu veniturile realizate din activităţi
independente sau alte activităţi pentru care contribuabilul are obligaţia declarării
veniturilor. În schimb, frauda este frecventă în cazul impozitelor datorate de persoane
juridice, urmare a realizării de venituri din activitatea proprie, pentru care modalităţile
de fraudare sunt mai numeroase, iar controlul exercitat de organele de specialitate
este mai dificil.
267
 Ca o concluzie, putem spune că frauda fiscală este tot atât de veche ca şi
legislaţia fiscală, iar procedeele prin care cei interesaţi caută să se sustragă parţial
sau total obligaţiilor fiscale stabilite au devenit extrem de ingenioase şi sofisticate,
fiind greu de identificat.
Cu toată diversitatea procedeelor la care contribuabilii recurg pentru a se
sustrage ilegal de la obligaţiile care le revin, literatura de specialitate a sintetizat
următoarele categorii de evaziune fiscală ilicită:
- frauda tradiţională sau prin disimulare;
- frauda juridică;
- frauda contabilă;
- frauda prin evaluare.

Frauda tradiţională sau prin disimulare

Frauda tradiţională sau prin disimulare constă în sustragerea parţială sau totală
de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente false sau
prin neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare.

Se includ aici următoarele procedee:

a) abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii fiscale false;
b) modificarea veniturilor în sensul reducerii acestora, în scopul reducerii T.V.A.
şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar şi vânzări fără întocmirea
de facturi;
c) creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin includerea în
cheltuielile de exploatare a cheltuielilor făcute în scop personal, publicitate
exagerată, cheltuieli false (neefectuate în realitate) privind recompensarea
unor salariaţi etc.;
d) producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin;
e) desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate cu sume care nu sunt
declarate ulterior;
f) diminuarea valorilor tranzacţiilor privind bunuri imobiliare etc.

Frauda juridică
Frauda juridică constă în a ascunde adevărata natură a unui organism sau a
unui contract pentru a scăpa de anumite consecinţe fiscale.
Astfel, o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop
lucrativ, pentru a nu plăti impozit pe beneficii, când ea ar fi trebuit să fie desfăşurată,
de fapt, în mod participativ într-o afacere de tip societar, supusă impozitării. Alt
exemplu îl constituie cazul în care un contract de asociere este considerat, de fapt, un
contract de muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină anumite
avantaje.
Un alt exemplu tipic este „sindromul Phoenix“, când o firmă ce avea obligaţii
bugetare de plată se declară în stare de faliment sau se lichidează şi apare o altă
firmă condusă de aceleaşi persoane. În acest caz, organele fiscale trebuie să încaseze
sumele datorate de unitatea falimentară sau lichidată, acest lucru realizându-se
numai parţial.

268
 Se mai foloseste metoda „companiilor multiple“, când sunt înregistrate mai
multe firme, printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea
T.V.A., fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare.

Frauda contabilă
Frauda contabilă, greu de identificat în practică datorită volumului mare de
documente, constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate prin utilizarea de
documente false (precum facturi false şi documente pentru cheltuieli false), în scopul
majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuării veniturilor, ţinerea unei evidenţe
duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor.
Se poate folosi şi metoda „manipulărilor insignifiante“, care se concretizează în
efectuarea unor serii de modificări mărunte în contabilitate, ca de exemplu: omiterea
de la însumare a unor sume, înregistrarea repetată a unor facturi de intrare, mărirea
nereală a totalului sumelor de pe statele de plată, raportare greşită etc.
Scopurile urmărite prin această metodă constau în reducerea profitului
impozabil şi stabilirea unei valori a T.V.A. deduse false.

Frauda prin evaluare

Frauda prin evaluare constă în diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea
amortismentelor şi provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.
Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu este urmată de
subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a
activelor imobilizate. În cazul provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în
beneficii, atunci când reiese că sunt fără obiect. În ceea ce priveşte diminuarea valorii
stocurilor, în momentul vânzării acestora apare adevărata lor valoare.
În condiţiile în care stabilirea impozitelor şi taxelor constituie un drept esenţial
şi exclusiv al organelor de stat cărora li s-a rezervat această competenţă, iar
administrarea acestora este limitată spaţial în cadrul graniţelor ţărilor, lumea
contemporană se confruntă cu proliferarea evaziunii fiscale internaţionale.

2. Evaziune fiscală la nivel internaţional

La fel ca la nivel naţional, acest tip de evaziune se poate împărţi în evaziune

fiscală legală şi evaziune fiscală ilicită (frauda fiscală).

Evaziunea fiscală ilicită internaţională a apărut şi ea o dată cu primele

reglementări fiscale, favorizată de schimburile comerciale între state (ca entităţi
suverane, de sine stătătoare). Printre primele forme de fraudă fiscală au fost:
contrabanda, înşelăciunea, specula, frauda vamală şi altele asemenea.
În prezent, printre cele mai întâlnite forme ale evaziunii fiscale internaţionale
frauduloase putem menţiona:
- omiterea pur şi simplu a declarării veniturilor realizate în străinătate, atât
faţă de autorităţile ţării-sursă a veniturilor, cât şi faţă de cele ale ţării de
origine a contribuabilului, ceea ce, evident, conduce la neplata impozitelor
datorate, indiferent dacă între cele două state sunt semnate convenţii pentru
evitarea dublei impuneri sau nu;
- forme mai evoluate, care, în perioada contemporană, au căpătat aspecte atât
de grave şi periculoase încât pun în pericol câteodată chiar siguranţa
naţională, ca de exemplu: fraude vamale, contrabandă şi trafic cu diferite
269
 mărfuri valoroase şi/sau periculoase, spălarea banilor murdari, jocuri de
noroc, jocuri piramidale şi fraude financiar-bancare de proporţii etc. Este
vorba aici, în mod special, despre grupuri organizate, cu caracter
transfrontalier, ale căror fraude pot fi tot mai greu prevenite şi combătute.

Evaziunea fiscală legală internaţională stimulată de existenţa unor mici entităţi

juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului al XX-lea
paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane.
Acestea au existat din vechime. Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea
Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta
evitându-se un impozit de 2 % perceput de cetate asupra importurilor şi exporturilor.
Între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât
comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În
anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis
un birou în Jamaica. Prin intermediul acestuia, clienţii săi beneficiau de avantajele
fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ
internaţional.

Paradisurile fiscale
Momentul care marchează creşterea importanţei paradisurilor fiscale îl
reprezintă sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii militare mondiale. Specialiştii
americani din societăţi multinaţionale D.K. Eiteman şi A.L. Stonehill consideră ca
aceasta se datorează creşterii numărului filialelor unei societăţi-mamă. La origine,
aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, având acelaşi regim
cu alte societăţi din ţări care permiteau anumite amânări fiscale şi pentru a servi ca
loc de refugiu (siguranţă) pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate.
Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.
Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu
monedă stabilă, care nu exercitau un control al schimburilor, care aveau un sistem
bancar fiabil şi un guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, care
impuneau cu o cotă redusă profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor
rezidente, precum şi dividendele vărsate de filialele societăţii-mamă.
A considera paradisul fiscal ca un mijloc de producere a fraudelor fiscale este
puţin cam exagerat. Această afirmaţie se bazează pe faptul că frauda fiscală este
sancţionată pecuniar şi penal, în timp ce contribuabilii care utilizează avantajele
oferite de aceste entităţi teritoriale nu sunt sancţionaţi. Prin urmare, este mai corect a
susţine că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează
evaziunea fiscală internaţională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal
mai avantajos.
Ca perspectivă, ar trebui redusă posibilitatea de utilizare a paradisurilor fiscale
pentru punerea la adapost a profiturilor faţă de cheltuielile de management,
reasigurare, onorarii, know-how, dobânzi, redevenţe şi chiar preţuri de transfer. Ar
trebui dezvoltată o legislaţie menită să combată capacitatea unei companii autohtone
de a reduce datoria sa cu impozitul prin utilizarea unei filiale nerezidente situate într-un
paradis fiscal.

Caracteristicile paradisurilor fiscale

În primul rând, aceste entităţi juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte
entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care
îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăţilor în
270
expansiune, investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare
asigurării echilibrului economic şi social. Facilităţile fiscale utilizate în vederea
îndeplinirii scopului urmărit sunt multiple: scutirea de impozit a veniturilor sau a
profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse.
O altă caracteristică esenţială o constituie protecţia prin lege a operaţiunilor
financiare sau comerciale realizate de persoane fizice sau juridice.
Nu este de neglijat şi faptul că paradisurile fiscale dispun de acorduri fiscale de
evitare a dublei impuneri cu ţările industrializate. Prin aceste acorduri se urmăreşte
asigurarea reducerii impozitului aplicat în mod normal investiţiilor străine faţă de cel
din ţările semnatare.
Pentru a asigura un regim fiscal privilegiat, aceste entităţi îşi adaptează
permanent legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan internaţional.
De asemena, dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive şi
constrângeri, care asigură rapiditatea operaţiunilor înăuntru şi în afara graniţelor,
absenţa unui control strict asupra schimburilor, cu excepţia operaţiunilor legate de
devize străine, precum şi asigurarea unor mijloace de comunicaţie (telefon, telex,
telegraf, servicii aeriene) la un înalt nivel funcţional, reprezintă alte caracteristici care
definesc paradisurile fiscale.
Toate acestea contribuie la crearea unui cadru propice dezvoltării operaţiunilor
economice care favorizează evaziunea fiscală legală.

Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale se pot împărţi în paradisuri principale şi secundare.

În cadrul celor principale se pot identifica şase tipuri de ţări. Această împărţire
are la bază principalele dispoziţii legale, căci, în realitate, multe ţări aparţin mai
multor categorii.
a) Ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de
capital (numite „zero heavens“) pentru persoane fizice: Bahamas, Bahrein,
Bermude, Insulele Cayman, Nauru, Saint-Vincent, Turks şi Caicos, Vanuatu
şi principatul Monaco.
b) Ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială:
Costa Rica, teritoriul Hong Kong, Liberia, Malaiezia, Panama, Filipine,
Venezuela, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). În aceste ţări,
contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin
operaţiuni realizate în afara teritoriului.
c) Ţări în care cotele de impunere sunt puţin ridicate: Liechtenstein, Elveţia,
Insulele Virgine britanice, Antilele olandeze, Jersey, Guernesey, Man,
Irlanda. Cotele au un nivel scăzut întrucât sunt astfel stabilite de state sau ca
urmare a aplicării unor reduceri de cote, datorate acordurilor fiscale privind
dubla impunere.
d) Ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau societăţilor off-
shore: Luxemburg, Singapore, Olanda;
e) Ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antigua, Anguilla,
Grenada, Jamaica, Barbados.

Expresia de paradis fiscal secundar ar putea să pară inexactă. Totuşi, în

această grupă se includ atât ţări mici, cât şi ţări industrializate, în care nivelul de
impunere a anumitor forme de venit este ridicat, dar în care există dispoziţii legale cu

271
caracter particular, care pot fi utilizate într-o operaţiune de tax planning de către
investitori.
Din categoria micilor entităţi teritoriale sunt relevante următoarele
exemplificări: Vatican, Republica Malteză, Polinezia franceză, Insulele Tonga, Insulele
Mauritius, Republica Djibouti, Haiti, Insulele Virgine, Jamaica, Taiwan, Insulele
Norfolk, Insula Christmas, Insulele Cocos, arhipelagul norvegian Svalbard.
Caracterizate printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini
toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, acestea fie că nu aplică nici un fel
de impunere fiscală anumitor venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi, fie
acordă exonerări pentru activităţile desfăşurate de anumite societăţi, fie cotele sunt
mult reduse.
La rândul lor, ţările industrializate pot deveni un punct de atracţie pentru
activităţile desfăşurate de unele societăţi. Ţări precum S.U.A., Franţa, Italia, Belgia,
Austria sunt câteva exemple care reflectă faptul că denunţarea paradisurilor fiscale ca
instrumente eficiente de evaziune fiscală este uitată repede când interesul primează.
Paralel cu lupta împotriva fraudei fiscale, ţările industrializate sunt tentate să
acorde facilităţi fiscale atrăgătoare prin acordarea de reduceri sau scutiri de impozite,
pentru atragerea capitalului străin sau creşterea exporturilor.
O menţiune aparte merită Elveţia, care este considerată mai curând un
„paradis bancar”, deoarece avantajele sistemului bancar (tradiţie, protecţie
internaţională, stabilitate, prestigiu, capitalizare, diversitate de facilităţi şi servicii
oferite, profesionalism, siguranţî, păstrarea secretului bancar) prevalează asupra celor
fiscale, care nu sunt nici ele de neglijat.

Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale

Indiferent de natura juridică a persoanei şi de motivaţie, atunci când aceasta
decide să recurgă la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este
aceea a obiectivelor de realizat şi a costului acestora. Prin urmare, este necesară o
analiză juridică, financiară şi fiscală a situaţiei sale, precum şi consultarea unui
specialist în fiscalitate internaţională. Acesta cunoaşte legislaţia fiscală a diverselor
paradisuri fiscale şi avantajele care se pot obţine. În general, aceste servicii sunt
oferite de marile bănci internaţionale clienţilor proprii, ca şi de prestigioase firme
internaţionale de consultanţă.
Factorii care influenţează selecţia unui paradis fiscal se pot împărţi în trei
categorii: factori generali, factori particulari şi factori specifici.

Factorii generali trebuie analizaţi prin prisma costurilor şi a riscurilor pe care le

prezintă asupra atingerii obiectivului propus. Aceştia sunt:

a) Statutul juridic – indiferent dacă este vorba de un stat sau de o entitate

teritorială care face parte dintr-un stat, acesta trebuie să aibă un statut
juridic bine precizat.
b) Consensul politic – prin aceasta se urmăreşte evitarea limitării libertăţii
societăţii la un moment dat sub un anumit pretext, prin schimbarea bruscă a
legislaţiei faţă de capitalul străin. Sunt evitate ţările în care guvernele limitează
participarea capitalului strain, deţin în întregime controlul asupra unor domenii
de activitate sau stimulează prioritar investiţiile naţionale.
c) Situarea geografică şi infrastructura – existenţa unui sistem de conexiuni cu
alte state este esenţială în desfăşurarea unei afaceri. Deplasarea şi stocajul
bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui transport comod şi
272
 rapid, aerian, terestru şi maritim. De asemenea, existenţa unei infrastructuri
de telecomunicaţii este foarte importantă.
d) Stabilitatea politică şi economică – decizia guvernelor unor ţări de a proceda
la naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate fi neglijat.
Evaluarea riscului politic este realizată de organisme private specializate sau
de organisme care aparţin guvernelor şi se cuantifică prin calificative
specifice. Pe baza informaţiilor primite se pot prefera zone în care avantajele
fiscale sunt mai mici comparativ cu altele, dar în care stabilitatea politică
este o certitudine.
e) Structura socială – societatea care doreşte să-şi stabilească sediul într-un
paradis fiscal solicită informaţii cu privire la structura juridică, bancară,
hotelieră şi calitatea vieţii din zona respectivă. Există un pronunţat interes
pentru existenţa unui nivel de educaţie ridicat al personalului angajat
autohton şi pentru asigurarea unor condiţii de viaţă şi de instrucţie a copiilor
angajaţilor din ţara de origine, la un cost care să nu fie exagerat de ridicat.
f) Moneda şi controlul schimburilor – interesul guvernelor de a acţiona împotriva
inflaţiei, existenţa unei monede stabile şi a unor structuri bancare conectate la
toate centrele financiare ale lumii constituie factori esenţiali în luarea unei decizii.
Transferul liber al profiturilor şi capitalurilor în devize convertibile influenţează
desfăşurarea operaţiunilor economice şi rezultatele obţinute.
g) Volumul intern al afacerilor – în special când societăţile se confruntă cu limitarea
unor operaţiuni în exterior, datorată unor evenimente politice, monetare şi sociale,
existenţa unei pieţe locale care să constituie o bază sigură pentru derularea
afacerilor poate influenţa luarea deciziei.
h) Costul şi timpul necesar creării unei societăţi – guvernele care decid să
stimuleze atragerea capitalului străin trebuie să asigure condiţii competitive şi
costuri rezonabile comparativ cu alte guverne. În plus, formalităţile legale
trebuie să fie simple şi uşor de realizat.
i) Regimul fiscal – alături de facilităţile fiscale acordate, prezintă importanţă şi
totalitatea impozitelor şi taxelor fiscale existente. Deşi o ţară poate să nu
stabilească impozit pe profiturile unei societăţi, impozit pe venituri şi alte
profituri, impozit pe dividende şi dobânzi reţinute la sursă sau cotele
acestora să fie reduse, în schimb pot exista alte impozite ridicate. Pot exista
impozite pe avere, pe succesiuni, pe cumpărarea de bunuri imobiliare sau
unele taxe fiscale anuale ridicate, care nu pot fi neglijate.
j) Acorduri fiscale – guvernul unui paradis fiscal poate încheia cu guvernele
altor ţări acorduri privind evitarea dublei impuneri. Stipularea schimbului de
informaţii între guverne constituie un factor defavorabil. În schimb, lipsa
acestei prevederi şi garantarea evitării dublei impuneri în condiţiile acordării
unor facilităţi fiscale parţiale sau totale contribuie la atragerea investitorilor
străini.
k) Acordarea de garanţii specifice – investitorii solicită în mod expres garanţii
scrise pentru afacerile iniţiate. Scopul îl constituie protejarea afacerilor
iniţiate împotriva apariţiei riscului unei atitudini negative faţă de străini,
contrar angajamentelor luate. În acelaşi timp, investitorii se asigură că
regimul fiscal favorabil va fi menţinut şi că vor putea repatria capitalurile şi
transfera profiturile în caz de naţionalizare sau expropriere.

273
 Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt
determinaţi de motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice. Aceşti
factori privesc:

a) domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice – interpretarea fiscală a

conceptelor de rezidenţă şi domiciliu fiscal diferă de la ţară la ţară. La nivelul
unei ţări, există abordări diferite în timp şi chiar diferenţe între interpretarea
internă şi cea prevăzută în tratatele internaţionale privind evitarea dublei
impuneri. Ca atare, între interpretarea juridică şi cea fiscală a acestor
concepte nu există o standarizare. În principiu, statele stabilesc impunerea
veniturilor persoanelor fizice în funcţie de domiciliu sau rezidenţă (Marea
Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate (S.U.A., Filipine). Obligaţiile
care revin contribuabililor, stabilite prin legislaţia fiscală, depind de rezidenţa
sau domiciliul acestora în ţările de plecare. Avantajele fiscale pe care
contribuabilii urmăresc să le obţină vor fi deci influenţate de prevederile
legale şi vor influenţa deciziile investitorilor. Persoanele care doresc să-şi
schimbe rezidenţa sau domiciliul pot avea probleme fiscale atât în ţara de
unde pleacă, cât şi în ţara în care se duc. Aceste probleme privesc în special
impozitele pe venit, avere, donaţii şi succesiuni. Multe din ţările dezvoltate
prevăd, pentru cetăţenii care emigrează şi care fie că îşi schimbă domiciliul
sau rezidenţa, fie că îşi păstrează naţionalitatea, anumite obligaţii fiscale
delimitate temporal. Cum rezidenţa constituie o problemă administrativă şi
fiscală, pot să apară probleme ca urmare a faptului că o persoană poate avea
mai multe rezidenţe fiscale în ţări diferite, a căror interpretare fiscală diferă.
Surprinzător este faptul ca S.U.A. defineşte rezidenţa diferit în cazul
impunerii veniturilor faţă de impunerea operaţiunilor succesorale şi a
donaţiilor. În ceea ce priveşte domiciliul, pot să apară conflicte între entităţi
teritoriale ale aceleaşi ţări. Statele Texas şi California din S.U.A. au ajuns în
faţa Curţii Supreme disputându-şi domiciliul şi încasarea creanţelor fiscale
asupra miliardarului Howard Hughes.
b) sediul societăţilor comerciale – schimbarea sediului unei societăţi comportă
riscuri legate de evoluţiile politice şi economice. Acestea trebuie, în
consecinţă, evaluate. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea reglementărilor
fiscale. Transferarea sediului social în ţări precum Canada şi Liechtenstein
trebuie aprobată de guvern, în timp ce în Elveţia trebuie acceptul
persoanelor creditoare. În aceste ţări, transferul se realizează prin dizolvarea
societăţii, cu toate consecinţele fiscale prevăzute de lege. În multe ţări se
consideră că transferarea fictivă a sediului social nu are nici un efect asupra
impunerii profiturilor societăţii. În aceste ţări (Marea Britanie, Franţa, ţări din
America Latină), societăţile sunt, în general, impuse dacă sunt rezidente,
adică dacă realizează operaţiuni economice pe teritoriul lor naţional.
c) transferul capitalurilor – acesta presupune analiza modului de reglementare
a schimburilor în ţara de realizare a veniturilor. Reglementările sunt diverse.
Unele ţări (Franţa) aproape au lichidat controlul schimburilor pentru
societăţi, menţinând doar o dispoziţie privind interzicerea mişcărilor de
capital pentru persoanele fizice. Alte ţări nu aplică nici o interdicţie pentru
transferul parţial sau integral al activelor sau fondurilor de comerţ. Este cazul
Marii Britanii, care acceptă transferul sub rezerva plăţii unui impozit pe
creşterile de valoare care nu sunt încă realizate la data transferului. Există
ţări (Australia) care nu permit transferul capitalurilor spre paradisurile fiscale

274
 decât după obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea
administraţiei fiscale.
d) accesibilitatea paradisurilor – complexitatea acestui factor particular este
determinată de necesitatea analizării mai multor elemente, şi anume:
- posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se aprobă
numai în funcţie de plecările şi decesele rezidenţilor străini);
- posibilitatea de a cumpăra sau închiria o locuinţă (în Bermude, preţul de
pornire pentru un apartament în coproprietate este de 55 000 $); condiţii
de viaţă convenabile (costul vieţii este ridicat în Bahamas, Cipru, Costa
Rica, Irlanda, Sri Lanka);
- costul operaţiunilor de stabilire;
- mijloace de transport rapide la preţuri care să nu fie prohibitive;
- limba vorbită şi/sau utilizată.
e) societăţile releu – în literatură sunt cunoscute sub numele de „cutie de
scrisori” sau „societăţi ecran”. Pentru a fi eficiente, trebuie ca gestionarea
acestora să fie făcută în paradis, iar tranzacţiile efectuate prin acestea să fie
reale. Dorinţa persoanelor fizice şi juridice de a-şi realiza obiectivele propuse,
fără a modifica locul de origine a veniturilor, în condiţiile impedimentelor
reprezentate de controlul schimburilor, regimurilor fiscale utilizate de ţări şi
de acordurile fiscale dintre ţări, a condus la apariţia societăţilor releu. Rolul
acestora este în scădere. O societate releu nu este eficientă în condiţiile în
care sunt restricţii sau obstacole legate de primirea şi retransferarea
fondurilor. Sub aspect fiscal, utilizarea societăţilor releu poate determina
diminuarea veniturilor sau profiturilor, ca urmare a impozitului reţinut la
sursă sau a impozitului pe societate reţinut în momentul transferului. În plus,
multe ţări nu admit ca sumele transferate să fie deductibile din profiturile
societăţilor care le virează.
f) asigurarea secretului operaţiunilor – un factor important în alegerea unui
paradis fiscal îl constituie asigurarea secretului bancar şi protejarea anumitor
operaţiuni şi documente (documente destinate autorităţilor, documente şi
registre privind activitatea societăţilor etc.).

În general, paradisurile fiscale nu publică informaţii cu privire la societăţi.

Astfel, în Bermude, Bahamas, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos, Panama,
Liberia, nici un raport sau situaţie privind starea financiară a unei societăţi nu a fost
dat publicităţii. Hong Kong-ul nu comunică publicului bilanţul şi raportul anual al
acţionarilor unei societăţi private, iar Vanuatu pe cel al societăţilor exonerate.
Autorităţile din Insula Man, Jersey, Guernesey nu comunică publicului situaţiile
financiare anuale, dar în Antilele olandeze publicul are acces la raportul societăţilor în
care se reflectă profiturile afectate de impozit.
Pentru a proteja identitatea fondatorilor şi deţinătorilor de acţiuni, precum şi
interesele financiare ale acestora, unele ţări acceptă emisiuni de acţiuni la purtător.
Relevante în acest sens sunt: Antilele olandeze, Insulele Cayman, Costa Rica, Elveţia,
Liechtenstein, Luxemburg, Nauru, Panama, Insulele Virgine. În caz de pierdere, furt şi
producere a unor evenimente care influenţează legătura dintre societate şi acţionari,
acestea sunt dezavantajoase pentru cei din urmă. Alături de organismele de stat,
băncile deţin informaţii privind fondatorii, structura capitalului şi situaţia financiară a
unei societăţi, pe care acţionarii nu doresc ca publicul să le cunoască. Păstrarea
secretului bancar constituie obiectul unor vii controverse. Acesta este asigurat în
unele ţări, contribuind astfel la înflorirea afacerilor.

275
 Băncile pot fi urmărite pentru pagubele aduse clienţilor. În unele cazuri, pot fi
supuse unor presiuni din partea instanţelor judecătoreşti. Pot să apară divergenţe şi
probleme la care să participe tribunalele, administraţiile fiscale, oameni de afaceri,
societăţi şi bănci. În S.U.A., băncile care au sucursale în ţări care protejează secretul
bancar sunt supuse de tribunale la penalităţi mari, pentru a le obliga să furnizeze
documente aflate în posesia acestora, necesare judecării unor cauze.

g) utilizarea de reprezentanţi – numele proprietarilor apare în acte şi publicaţii

oficiale. Dacă legislaţia permite, pentru a se evita cunoaşterea identităţii
acestora, se desemnează un administrator, care poate fi un angajat al unei
bănci, cabinet juridic sau societăţi specializate în astfel de servicii. Între
proprietarul adevărat al afacerii şi administrator intervine o convenţie, prin
care ultimul se obligă să respecte instrucţiunile care i se vor da. Totuşi, un
risc legat de alegerea administratorilor există. Aceştia pot să nu respecte
instrucţiunile primite. De regulă, proprietarii reali preferă, în asemenea
situaţii, să nu întreprindă nici o acţiune legală împotriva administratorilor. În
plus, asemenea contracte nu sunt considerate valabile în toate ţările.
h) rezidenţa fictivă – în biroul unui jurist sau al unei bănci/instituţii specializate
dintr-un paradis fiscal se pot înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu
de tip „sham companies” sau „cutie de scrisori”, acestea servesc la fixarea
beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu există, e slabă sau ţările
respective nu prevăd obligativitatea repatrierii veniturilor încasate în
străinătate.
i) existenţa acordurilor fiscale – trebuie avute în vedere consecinţele existenţei
tratamentelor fiscale. Acestea cuprind aspecte specifice ţărilor semnatare.
Tratatele fiscale încheiate între ţările industrializate diferă de cele dintre o ţară
industrializată şi una mai puţin dezvoltată.

Cele peste 900 de tratate fiscale în vigoare sunt revizuite din timp în timp.
Atunci când se procedează la analizarea acestora, trebuie avute în vedere cinci
aspecte principale:

- existenţa şi sensul dat conceptului de „întreprindere permanentă” în tratatul

fiscal. Astfel, se urmăreşte evitarea impozitului în ţări în care societatea nu
are statutul de „întreprindere permanentă” pentru activităţi neînsemnate;
- clauzele cu privire la reducerea impozitelor reţinute la sursă (pe dobânzi,
dividende, redevenţe). Acestea sunt specifice fiecărui tratat. Beneficiare sunt, în
special, societăţile multinaţionale, care, pentru a investi într-o ţară, creează o
filieră intermediară într-o ţară terţă şi ţara unde doreşte să investească;
- existenţa clauzei privind schimbul informaţiilor fiscale între ţările semnatare.
Aceasta constituie un factor defavorizant;
- clauzele privind exonerarea unor venituri care provin din anumite activităţi
specifice;
- clauze care să asigure exonerarea rezidenţilor sau cetăţenilor obişnuiţi ai
unei ţări de la plata impozitelor în această ţară dacă se întorc temporar în
altă ţară parte a tratatului. Acestea prezintă importanţă pentru personalul
societăţii-mamă care lucrează lungi perioade la filialele străine.
Factorii specifici ţin de particularităţi extrem de diverse ale regimurilor juridice,
ale sistemelor fiscale şi de avantajele acordate de guverne. Cadrul juridic prin care se

276
reglementează desfăşurarea operaţiunilor economice poate fi uneori mai important
decât avantajele fiscale acordate.
În domeniul bancar, unele state facilitează sau permit crearea de bănci off-shore,
bănci nerezidente care exercită activităţi în mod unic în afara ţării care le-au dat
autorizaţia de funcţionare. În ultimul timp, s-au înfiinţat bănci mult mai flexibile decât
cele obişnuite, cu un capital redus la înfiinţare, numite „bănci captive”. Acestea sunt
înfiinţate de un grup industrial important, în scopul administrării întregii sale trezorerii
printr-o bancă proprie stabilită într-un paradis fiscal. Aceste bănci scapă controlului
schimburilor şi beneficiază de un regim fiscal favorabil. Singapore, Bahamas, Bahrein au
devenit centre financiare importante, întrucât au permis băncilor străine înfiinţarea de
filiale care participă la operaţiuni pe piaţa financiară internaţională pentru clienţii lor.
În domeniul activităţilor maritime, unele state stabilesc formalităţi de constituire a
unor societăţi maritime sub un pavilion de complezenţă la costuri reduse. Reprezentative
în acest sens sunt Liberia, Bermude, Panama. În Liberia, legislaţia prevede o taxă la
constituire de 500 $ şi o taxă anuală de 200 $.
Ansamblul factorilor analizaţi este extrem de divers, contribuind la creşterea
complexităţii analizei riscurilor care interesează pe investitori. Luarea deciziei privind
alegerea unui paradis fiscal, în scopul obţinerii unei poziţii cât mai favorabile fiscal
necesită analiza şi separarea riscurilor pe zone şi obiective stabilite.

3. Cauzele evaziunii fiscale

Având în vedere toate aspectele prezentate până acum, putem sintetiza

cauzele care stau la baza acestui fenomen ca fiind următoarele:
a) Prevederile legale – care, adesea, sunt numeroase şi imperfecte, favorizând
evaziunea fiscală legală şi frauduloasă, internă şi internaţională. În plus,
instabilitatea legislativă (modificarea frecventă şi profundă a normelor legale
privind taxele şi impozitele) face ca obligaţiile fiscale să nu fie nici măcar
bine cunoscute atât de contribuabili, cât şi de autorităţile fiscale.
b) Presiunea fiscală – constituită atât din obligaţiile fiscale explicite, vizibile, cât
şi din cele ascunse. Această presiune este resimţită ca fiind în creştere la
toate nivelurile (individual, microeconomic, macroeconomic), conducând la
diminuarea veniturilor nete ale persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile
agravante datorate inflaţiei.
c) Organizarea defectuoasă a administrării impozitelor – din punct de vedere
informaţional, logistic, procedural etc.
d) Concepţia defectuoasă a funcţionarilor administraţiilor fiscale – care
generează adesea ineficienţă, birocraţie şi corupţie.
e) O psihologie specifică anumitor contribuabili – care, din dorinţa de a obţine
venituri cât mai mari la nivel individual, încearcă să eludeze fiscul.
Toate aceste cauze sunt potenţate şi de fenomenul globalizării, care produce
schimbări în mod direct asupra economiilor tuturor ţărilor.

4. Aspecte ale evaziunii fiscale în România

Actul normativ care defineşte aspectele evaziunii fiscale în România (în înţelesul
de evaziune fiscală ilegală), stabilind totodată pedepsele şi sancţiunile care se aplică

277
acestor activităţi, este Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale,
republicată în 2003, abrogată prin Legea nr. 241 din 15.07.2005.
În ţara noastră, prin evaziunea fiscală înţelegem sustragerea prin orice
mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice
române sau străine, denumite contribuabili.

4.1 Organe de control

Organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi din

unităţile teritoriale subordonate, Garda financiară şi alte persoane împuternicite de
lege au dreptul de a verifica contribuabilii cu privire la respectarea de către aceştia a
dispoziţiilor legale de organizare şi de desfăşurare a activităţilor economice
producătoare de venituri impozabile sau bunuri supuse impozitelor şi taxelor.
Contribuabilii au obligaţia de a permite efectuarea controlului şi de a pune la
dispoziţia organelor de control toate documentele contabile, evidenţele şi oricare alte
elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoaşterii realităţii obiectelor
sau surselor impozabile sau taxabile.

4.2 Obligaţii ale contribuabililor

Contribuabilii sunt obligaţi să declare cu sinceritate veniturile realizate,

bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau obţinute cu orice titlu legal,
precum şi alte valori care generează titluri de creanţă fiscală.
Când legea nu prevede obligaţia de depunere a declaraţiei de impunere,
contribuabilii răspund de calcularea corectă a impozitelor şi a taxelor pe care trebuie
să le verse la buget, în condiţiile prevăzute de lege.
Persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri mobile
sau imobile ori desfăşoară activităţi, supuse impozitelor şi taxelor, sunt obligate să
plătească, la termen, sumele datorate statului.
Prin obligaţii fiscale, în sensul Codului de procedură fiscală, se înţelege:
a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz,
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general
consolidat;
b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general
consolidat;
c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
sume datorate bugetului general consolidat;
d) obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente impozitelor,
taxelor, contribuţiilor şi alte sume datorate bugetului general consolidat,
denumite obligaţii de plată accesorii;
e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi
de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează
prin stopaj la sursă;
f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în
aplicarea legilor fiscale.
278
 De asemenea, potrivit Codului de procedură fiscală, în vederea stabilirii stării
de fapt fiscale şi a obligaţiilor fiscale de plată datorate, contribuabilii sunt obligaţi să
conducă evidenţe fiscale, potrivit actelor normative în vigoare.

Declararea filialelor şi a sediilor secundare

Contribuabilii au obligaţia de a declara organului fiscal competent din

subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile,
înfiinţarea de sedii secundare.
Contribuabilii cu domiciliul fiscal în România au obligaţia de a declara în termen
de 30 de zile înfiinţarea de filiale şi sedii secundare în străinătate.

Evidenţe contabile şi fiscale

Evidenţele contabile şi fiscale vor fi păstrate la domiciliul fiscal al

contribuabilului sau la sediile secundare, după caz. Dispoziţiile legale privind
păstrarea, arhivarea şi limba folosită pentru evidenţele contabile sunt aplicabile şi
pentru evidenţele fiscale.
În cazul în care evidenţele contabile şi fiscale sunt ţinute cu ajutorul sistemelor
electronice de gestiune, pe lângă datele arhivate în format electronic, contribuabilul
este obligat să păstreze şi să prezinte aplicaţiile informatice cu ajutorul cărora le-a
generat.
Contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile
efectuate din activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte
documente prevăzute de lege.
Contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată
documente primare şi de evidenţă contabilă stabilite prin lege, achiziţionate numai de
la unităţile stabilite prin normele legale în vigoare, şi să completeze integral rubricile
formularelor, corespunzător operaţiunilor înregistrate.
Organul fiscal poate lua în considerare orice evidenţe relevante pentru
impunere ţinute de contribuabil.
Băncile sunt obligate să comunice organelor fiscale lista titularilor persoane
fizice, juridice sau orice alte entităţi fără personalitate juridică ce deschid ori închid
conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Această
comunicare se va face în prima jumătate a fiecărei luni, cu referire la conturile
deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea este adresată Ministerului
Finanţelor Publice.

4.3 Infracţiuni şi pedepse

Constituie infracţiuni şi se pedepsesc conform legii:

a) refuzul de a prezenta organelor de control împuternicite conform legii

documentele justificative şi actele de evidenţă contabilă, precum şi bunurile
materiale supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la fondurile publice, în
vederea stabilirii obligaţiilor bugetare se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
b) neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor
primare sau acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării
279
 verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecinţă
diminuarea veniturilor sau surselor impozabile, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă.
c) punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept, sau deţinerea în vederea
punerii în circulaţie, fără drept, a documentelor financiare şi fiscale se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
d) sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi
pentru care legea prevede obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de
activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;
e) sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul
obţinerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea
obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor
ca urmare a unor operaţiuni fictive se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8
ani şi interzicerea unor drepturi;
f) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor
realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a
nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi;
g) organizarea şi conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau
distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării
veniturilor sau surselor impozabile se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8
ani şi interzicerea unor drepturi;
h) emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de
documente fiscale false se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi
interzicerea unor drepturi;
i) sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale
deţinute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în
acest scop;
j) sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă
cu privire la sediul unei societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la
sediile punctelor de lucru, precum şi la schimbarea acestora fără îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop.

4.4 Contravenţii şi sancţiuni

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de

condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni:

a) nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a

veniturilor şi bunurilor supuse impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
b) calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor, cu consecinţa
diminuării valorii creanţei fiscale cuvenite statului;
c) neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a
documentelor justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost
îndeplinite obligaţiile fiscale;

280
 d) refuzul de a prezenta organului financiar - fiscal bunurile materiale supuse
impozitelor şi taxelor, în vederea stabilirii veridicităţii declaraţiei de impunere
şi a realităţii înregistrării acestora;
e) nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către
contribuabilii cărora le revin asemenea obligaţii, a impozitelor, taxelor şi a
contribuţiilor care se realizează prin stopaj la sursă;
f) nedepunerea actelor, situaţiilor şi a oricăror alte date în legătură cu activitatea
efectuată de către unitatea şi subunităţile de care răspund contribuabilii, cerute
de organele financiar-fiscale, în vederea cunoaşterii realităţii financiar-contabile
din acea unitate sau subunitate, precum şi utilizarea, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, a documentelor cu regim special;
g) neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control
încheiat de organele financiar-fiscale;
h) neîndeplinirea obligaţiilor privind declararea la organul fiscal pe a cărui rază
teritorială îşi au sediul, datele în legatură cu subunităţile, bunurile sau
valorile impozabile depozitate în alte locuri decât la subunităţile constituite,
prevăzute de Codul de procedură fiscală;

Aceste contravenţii se sancţionează cu amenzi de la 500.000 lei la 30.000.000

lei, pentru persoanele fizice, respectiv de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru
persoanele juridice.

4.5 Stabilirea prin estimare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor

datorate, de către organul de control

În cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau contravenţii, nu se

pot stabili, pe baza evidenţelor contribuabilului, impozitele, taxele şi contribuţiile
datorate, acestea vor fi determinate de organul de control prin estimare, utilizând în
acest scop orice documente şi informaţii referitoare la activitatea şi perioada
desfăşurată, inclusiv compararea cu activităţi şi cazuri similare.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele
de control financiar-fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi unităţilor
teritoriale subordonate, Garda Financiară şi de către celelalte organe de control
abilitate potrivit legii.

281