Sunteți pe pagina 1din 42

Afectiuni ale glandelor sudoripare

1
Cuprins

1. Afecţiuni ale glandelor sudoripare

- Modificări ale secreţiei sudorale

- Modificări obstructive şi retenţionale

- Modificări infecţioase ( piococice )

- Modificări proliferative ( tumori benigne şi maligne )

2
Afecţiuni ale glandelor sudoripare
Cele mai frecvente afecţiuni ele glandelor sudoripare ecrine sunt
în legătură cu tulburările funcţionale.
Ele se numesc hidroze şi includ:
(după C. Diaconu )
• Anhidroza
• Hipohidroza
• Hiperhidroza
• Dishidroza
• Miliaria
Afecţiuni ale glandelor sudoripare apocrine sunt legate de tulburări calitative
( miros, culoare) şi poartă denumirea:
(după Diaconu ):
• Osmihidroză
• Bromhidroză
• Cromhidroză.

3
Clasificarea afecţiunilor glandelor sudoripare
(după Nicolae Maier, 1999)
1. Modificări ale secreţiei sudorale

a) Cantitative
• hiperhidroza
• anhidroza sau hipohidroza
b) Calitative (de miros, culoare,compoziţie chimică)

• bromhidroză
• cromhidroză
• urhidroză (excreţia crescută de uree în sudoare )
• alterarea conţinutului de electroliţi (Na, Cl, Ca)
• excreţia anormală de aminoacizi
2. Modificări obstructive şi retenţionale
• Miliaria
• Granulosis rubra nasi
• Boala Fox –Fordyce
3. Modificări infecţioase (piococice)

• Hidrosadenita
• Abcesele multiple ale sugarului
4. Modificări proliferative (tumori benigne şi maligne )
• Hidrocistomul
• Hidroadenoamele eruptive (siringocistoame)
• Siringocistadenomul papilifer
• Adenocarcinomul sudoripar

4
Hiperhidroza
(gr. Hyper = deasupra, peste + hydros = sudoare )
Este o afecţiune caracterizată printr-o producţie excesivă de sudoare.
Este permanentă, independentă de fenomenele de termoreglare, accentuată de
stres şi emoţii; este asociată, de obicei, şi cu alte semne clinice ale unei
hiperexcitabilităţi vagale (vagotonie sau hiperamfodonie). Poate fi localizată
simetric pe palme, plante, axile sau poate fi generalizată. Uneori, prin abundenţa
sa, hiperhidroza poate deveni o adevărată infirmitate.
Tegumentele sunt umede, reci (dacă se asociază şi tulburări circulatorii) sau
calde. Hipersudoraţia poate fi patologică, secundară unei afecţiuni generale sau
locale.

Etiopatogeneza
Cauzele hiperhidrozei sunt multiple şi pot fi clasificate în două categorii:
- neurale şi
- non neurale.
Cele neurale sunt datorate unor leziuni la nivel cortical, hipotalamic, medular
sau prin reflex de axon, avînd ca şi consecinţă stimularea excesivă a fibrelor
simpatice colinergice postganglionare.
Cauzele nonneurale pot fi datorate unui exces de căldură locală, unor
medicamente care activează secreţia sudorală, modificărilor fluxului sanguin sau
modificărilor gladelor sudoripare.
Hiperhidroza generalizată se poate asocia cu unele afecţiuni medicale: diabet
zaharat, hipoglicemia, insuficienţă cardiacă congestivă, tireotoxicoza,
hiperpituitarism, anxietatea, sindromul dumping, sindromul carcinoid, abuzul de
alcool şi unele madicamente (de exemplu antidepresivele), menopauza,
tuberculoza, endocardita, limfomul Hodgkin, vasculitele sistemice,
feocromocitomul. S-au citat cazuri de hiperhidroză unilaterală asociată cu
tumori intratoracice.

5
Clinică şi evoluţie
Afecţiunea debutează, de obicei, la pubertate sau în adolescenţă. Apare la
ambele sexe, hiperhidroza plantelor fiind mai frecventă la bărbaţii tineri.
Hiperhidroza poate fi:
- localizată
- generalizată.
Hiperhidroza localizată este simetrică la nivel palmar, plantar sau/şi axilar.
De obicei, hiperhidroza determinată de stările emoţionale se localizează la acest
nivel, poate fi produsă de emoţii, de ingestia de mâncăruri şi băuturi calde, de
boli ale sistemului nervos neurovegetativ şi reflex, ca urmare a unei poziţii
vicioase dureroase a picioarelor din cauza bătăturilor, piciorului plat,
încălţămintei strâmte neajustate etc. În acest caz se pot asocia şi alte semne de
anxietate, tahicardie, instabilitate vasomotorie. În unele cazuri se recunoaşte o
predispoziţie familială.

Hiperhidroza plantară
Este cea mai frecventă şi se traduce printr-o transpiraţie abundentă a
picioarelor, urît mirositoare. Acestea sunt umede, reci, roz-violacee, în unele
cazuri cu zone macerate,mai ales interdigital, iar în timpul mersului prelungit
(marşuri) se produc fisuri, uneori adînci, sîngerînde şi dureroase. Afecţiunea
favorizează dezvoltarea microbilor şi ciupercilor cu toate consecinţele negative.
Ea degradează ciorapii şi încălţămintea şi în plus favorizează apariţia
degerăturilor.

Hiperhidroza palmară
Este mai rară şi se observă de obicei la tineri şi persoane emotive. Pielea
palmelor este umedă, rece, violacee şi împiedică pe bolnav să exercite unele
profesiuni în care mâinele manipulează mult instrumentele sau uneltele.

6
Hiperhidroza axilară
Este mai frecventă la femei şi se caracterizează printr-o secreţie sudorală
abundentă, alcalină, adesea mirositoare, declanşată deseori de emoţii sau fără o
cauză aparentă. Ea presupune la apariţia infecţiilor, a unor eczeme microbiene
sau cu ciuperci. În plus, hiperhidroza axilară pătează şi degradează
îmbrăcămintea în regiunea respectivă.
Se presupune că există un centru hipotalamic sudoral distinct pentru palme şi
plante (posibil şi pentru axile ), diferit de ceilalţi centri sudorali. Acest centru
primeşte impulsuri de la nivelul cortexului cerebral, nu de la termoreceptori, de
aceea hiperhidroza localizată la palme, plante şi axile prezintă unele
caracteristici.
Astfel, hiperhidroza localizată nu apare în timpul somnului sau la pacienţii
sedaţi, nu este accentuată de creşterea temperaturii mediului ambiant (cu
excepţia glandelor sudoripare axilare care primesc impulsuri şi de la receptorii
termici). Sudoraţia excesivă de la nivelul palmo-plantar determină de obicei
scăderea temperaturii locale prin evaporarea sudorii. Aproximativ la 25% dintre
pacienţii cu hiperhidroză axilară, prezintă asociat şi hiperhidroză palmo-
plantară.

Hiperhidroza genitală
Este de asemenea frecventă şi mirositoare; uneori are legătură cu un
dezechilibru neuro-vegetativ sua cu diferite boli nervoase (tabes, mielite,
siringomielite). Afecţiunea favorizează dezvoltarea microbilor şi ciupercilor,
care produc diferite eczeme sua infecţii locale.
Hiperhidroza feţei şi a pielii capului
Se asociază de obicei cu seboreea din care cauză este numită şi hiperhidroza
uleioasă.
Tratament

7
Tratamentele locale sunt cele mai utilizate. Aceste tratamente sunt de trei
tipuri:
o medicamentoase
o electrice
o chirurgicale.

Radioterapia nu este indicată în tratamentul hiperhidrozei.


Dintre substanţele medicamentoase, se indică badijonări cu soluţii astringente
(alcool tatinat 1%) în combinaţie cu băi locale cu soluţie de aldehidă formică 1-
2%, glutaraldehidă 10% în soluţie alcalină, cirticosteroizi în gel alcoolic sau în
amestec de eter acetonă.
Clorura de aluminiu 20-25% în alcool absolut este eficientă, mai ales în
hiperhidroza axilară, cu o toleranţă acceptabilă. Se aplică noaptea, când axila
este uscată, pe pielea curată, fără eroziuni sau soluţii de continuitate, cu sau fără
pansament ocluziv. Iniţial, aplicaţiile sunt zilnice, apoi săptămînale, iar mai
tîrziu la fiecare 4 săptămîni.
Dintre substanţele medicamentoase, se indică badijonări cu soluţii astringente
(alcool taninat 1%) in combinaţie cu băi locale cu soluţie de aldehidă formică l-
2%. Se aplică cu succes si pudre cu acid salicilic, acid tartric 1-2%
glutaraldehida 10% în soluţie alcalină, corticosteroizi în gel alcoolic sau in
amestec de eter acetonă.
Clorura de aluminiu 20 - 25 % în alcool absolut este eficientă, mai ales în
hiperhidroza axilară cu o toleranţă acceptabila. Se aplică noaptea, când axila este
uscată, pe pielea curată, fără eroziuni sau soluţii de continuitate, cu sau fără
pansament ocluziv. Iniţial, aplicaţiile sunt zilnice, apoi săptămânale, iar mai
târziu la fiecare 4 săptămâni.
Rezultate bune se obţin prin şedinţe repetate de ionizări (iontoforeza) cu
atropină sau alte medicamente anticolinergice, precum şi cu apă de robinet sau
săruri de sodiu Aceasta este cea mai eficientă, sigură si ieftină metodă de
tratament pentru hiperhidroza palmo-plantară. Dacă tratamentul este eficient,
temperatura locală poate creşte cu pînă la 2-5` C. Se indică şedinţe de 30 minute

8
la 15-25 mA pentru fiecare palmă sau plantă, obţinându-se o reducere
semnificativă a sudoraţiei pentru o săptămână. Pentru a menţine efectele se
recomandă 1-2 şedinţe/săptămână timp îndelungat.
Pe cale generală se indică vagolitice (anticolinergice) de tipul atropinei
(Foladon, Fobenal, Bergonal). Mai bine tolerată este Propantelina (Probanthine)
în trei doze zilnice de cîte15 mg, cu creşterea dozei pană la 150 mg pe zi. Aceste
preparate pot fi utile, dar sunt active la doze mai mari si pot avea efecte
secundare importante (uscăciunea mucoaselor, agravarea unui glaucom
preexistent, retentie vezicală, hipertrofie prostatică).
Se mai pot utiliza ganglioplegice (Clonidina) în doze mici, dar cu riscul
producerii unei hipotensiuni ortostatice marcate. Este util produsul Distonocalm,
care asociază alcaloizi de beladonă, alcaloizi din secară cornută, propranolol si
amital sodic. S-a încercat şi utilizarea locală a anticolinergicelor, dar fară
rezultate înconjurătoare.
Mai recent, s-au obţinut rezultate bune cu inhibitori ai canalelor de calciu
(Diltiazem) în doză de 30 -60 mg de 4 ori pe zi, toleranţa acestor preparate fiind
bună.
In cazuri severe, se poate recurge la tratament chirurgical.
Se poate practica o simpatectomie cervicală sau toracică, dar cu riscuri şi efecte
secundare importante, si chiar cu posibilitatea recidivei hiperhidrozei.
În hiperhidroza axitară rebelă se poate practica rezecţia unei porţiuni a
ţesutului celular subcutanat din regiunea axilei, cu îndepărtarea unui procent
important de glande sudoripare. Pe cale chirurgicală se poate face excizia-grefă
a tegumentului în zona apexului sau excizia glandelor sudoripare, urmată de
chiuretaj subcutanat. Se obţin rezultate bune şi foarte bune la 75% din cazuri.
Simpatectomia sau rezecţia ganglionilor simpatici toracici 2, 3 şi 4, urmată de
dispariţia transpiraţiei excesive. De curînd, se face simpatectomia endoscopică
sub anestezie generală. Se face o incizie de 0,5 cm, axilar, în spaţiul 3
intercostal, prin care se insuflă în cavitatea pleurală 2 l de CO2, colabînd
pulmonul. Prin orificiu respectiv se introduce endoscopul şi se vizualizează

9
ramurile ganglionilor simpatici T2-T6. Printr-o sondă diatermică se secţionează
T2, T3, T4 şi interconexiunile lor. Plămînul este reumflat şi se face sutura. După
7 zile se face şi pe cealaltă parte. Rezultate foarte bune la 95-100% din cazuri
In cazul prezenţei unui factor emoţional important se pot utiliza sedative,
tranchilizante sau tratament psihiatric. Este foarte important să se efectueze
tratamentul corect al leziunilor nervoase sau al afecţiunilor medicale, care induc
sau sunt asociate hiperhidrozei.

Hipohidroza (Anhidroza)
Hipohidroza (anhidroza) reprezintă reducerea sau absenţa secreţiei sudorale,
care poate fi localizată pe zone reduse sau extinse de tegument.
Această afecţiune este determinată de absenţa congenitală sau dobândită a
glandelor sudoripare, obstruarea orificiilor de excreţie ale acestora, alterări
funcţionale ale glandelor sudoripare în unele boli dermatologice cutanate sau
disfuncţii ale fibrelor simpatice colinergice (neuropatii).
Cînd anhidroza este localizată numai pe unele zone, se produce o
hipersecreşie sudoripară pe zonele rămase intacte. Expunerea excesivă la cald
sau eford produce fatigabilitate, cefalee, greţuri, vărsături, palpitaţii, tahicardie şi
hiperpnee.
Etiopatogenie
În funcţie de cauză, anhidroza se împarte în două categorii.
- Anhidroza fără modificări ale pielii - situaţie întîlnită în hipotiroidism,
deshidratare, după agenţi farmacologici ( Atropină, Scopolamină, săruri de
hexametoniu etc.), tulburări neurologice leziuni ale hipotalamusului, leziuni sau
secţiuni ale ganglionilor simpatici, polinevrite alcoolice, sindrom de
hipertensiune ortostatică, nevrită leproasă etc.).
- Anhidroza cu modificări ale pielii - se întîlneşte în: displazia ectodermică
anhidrotică, boala Fabry, ichtioză, sclerodermia sistemică avansată, lichenul
sclero-atrofic generalizat, acrodermatita cronică atrofiantă, radiodermite cronice,

10
boli cutanate asociate cu hiperkeratoză (psoriazis sau eczeme generalizate),
aplicaţii locale de formaldehidă sau amoniu cuaternar.
Există o serie de afecţiuni cutanate în care funcţia sudoripară este redusă:
leziuni papulo- scuamoase extinse, detmatofitoze, eritrodermia ihtioziformă,
dermatita atopică.
Atrofia glandelor sudoripare se întîlneşte în scleroza sistemică, lupusul
entematos sistemic, sindromul Sjogren, boala Fabri.
Hipohidroza localizată poate să apară in urma afectării localizate a glandelor
sudoripare prin intervenţii chirurgicale, traumatisme, cicatrici, cancere cutanate,
iradieri, infecţii sau inflamaţii ale pielii, granuloame, sclerodermie, vasculite.
Pacienţii cu anhidroză prezintă intoleranţă la căldură (în bolile febrile sau în
sezonul cald) situaţii in care se recomandă aplicarea frecventă de comprese ude
pentru a preveni hipertermia.

Bromhidroza (osmihidroza)
( gr. Bromus= fetid + Hydros= sudoare ), reprezintă o hiperhidroză localizată,
urât mirositoare.

La rîndul ei, osmihidroza


(gr. Osme= miros + Hydros= sudoare), este o boală a glandelor apocrine,
caracterizată printr-un miros dezagreabil al transpiraţiei.
Mirosul pielii are variante multiple, în funcţie de rasă şi de individ, şi este
cauzat de secreţia glandelor apocrine, la care se adaugă secreţia glandelor
sebacee şi descompunerea produselor de keratinizare (în special în cazurile de
hiperhidroză ). Unele stări patologice (gută, diabet, scorbut sau febră tifoidă)
determină un miros deosebit al transpiraţiei ( bromhidroza secundară).
În unele cazuri, mirosul dezagreabil se datorează numai secreţiei particulare a
glandelor apocrine (bromhidroza adevărată sau idiopatică).

11
La aceste persoane, transpiraţia are un miros asemănător usturoiului, ce s-ar
datora descompunerii sudorii de către unii germeni saprofiţi (apare la cîteva ore
după baie ).
Bromhidroza ecrină este mult mai rară decât cea apocrină si poate să apară
din cauze keratinogenice (plantar sau în pliuri), metabolice (atninoacidurie) sau
exogene (alimente, substanţe chimice, medicamente).
În bromhidroza apocrină, materialul mirositor rezultă din descompunerea
bacteriană a sudorii apocrine (cel mai frecvent sunt implicate bacterii gram-
pozitive), iar în brohihidroza ecrină, mirosul persistent rezultă din acţiunea
bacteriană asupra keratinei înmuiate de sudoarea excesivă.
Bromhidroza ecrină apare frecvent la nivelul plantelor, dar poate să apară si
la nivel inghinal sau în alte pliuri. Bromhidroza plantară apare mai ales la
bărbaţi, de vărstă tânără sau medie, dar şi la copii cu hiperhidroza. Nu pare să fie
influenţată de climat, ci mai mult de factorii emoţionali. Bromhidroza ce apare
la nivelul pliurilor se accentuează intr-un climat cald.
Bromhidroza apocrină nu apare înainte de pubertate. Se poate agrava in
lunile de vară datorită hipersudoraţiei. Persoanele cu o igiena corporală bună
suferă mai puţin de această afecţiune decât cele cu o igiena corporală deficitară.
Tratament
Tratamentul constă in igienizarea corespunzătoare, utilizarea, unor preparate
pentru reducerea hiperhidozei şi pentru înlăturarea florei microbiene.
Evitarea din alimentaţie a substanţelor cu miros asemănător usturoiului,
dezinfecţie locală (Hexaclorofen), administrarea de substanţe anticolinergice.
Deodorantele sînt produse folosite numai pentru anularea sau atenuarea
mirosului hiperhidrozei dar mai ales al bromhidrozei, fără să diminueze
cantitatea transpiraţiei; unele au şi acţiune antisudorală, care măreşte acţiunea
deodorantă.
Preparatele deodorante, sub diverse forme, sînt folosite pe scară largă, în
deosebi de femei, în tratamentul hiperhidrozei, mai ales axilare. Efectul lor se

12
datoreste proprietăţilor antiseptice, absorbante, astringente şi de inhibare
moderată a secreţiei sudorale.
Preparatele deodorante cosmetice indiferent sub ce formă se prezintă au, în
general, următoarea compoziţie :
— antiseptic (formol, urotropină, săruri de oxichinoleină, acid boric, acid
salicilic, cloramină, perboraţi, hexaclorofen, compuşi de amoniu cuaternar etc.)
pentru reducerea florei microbiene si ciupercilor, prin a căror descompunere se
explică în parte mirosul dezagreabil al transpiraţiei ;
— substanţe chimice care absorb sau descompun substanţele mirositoare;
uleiuri, substanţe aromatice (camfor, timol, mentol etc.) sau diferite parfumuri a
căror acţiune deodorizantă se realizează prin substituirea sau mascarea
mirosului;
- un astringent (alaun, formol, tanin, permanganat de potasiu etc.) care
micşorează secreţia sudorală prin vasoconstricţia şi obstrucţia parţială a
orificiilor glandulare;
— un excipient în funcţie de forma sub care se prezintă deodorantul (lichid,
pudră cremă, baton, spray), astfel : alcool, apă. talc, bioxid de titan, vaselină,
ceară, parafină, în caz de spray freon — gaz propulsor. Aceste substanţe se pot
prescrie sub formă de pudre, loţiuni sau creme in concentraţii variabile cu natura
substanţei, astfel : urotropină 1-5 g%, formolul 10-30 g%, sărurile de
oxichinoleină 1-4 g%. cloramina 1-3 g%. hexaclorofenul 1-3 g% etc.
Substanţele antisudorale mai frecvent folosite în preparatele cosmetice sînt:
nitratul de aluminiu, sulfatul de aluminiu (5-20%); clorura de aluminiu, (10-15
mai rar 25%) şi uneori fenosulfatul de aluminiu (10-15 g%).
Fenosulfatul de zinc (5-10 g%) are acţiune antisudorală, ca şi sărurile de
aluminiu, dar este un antiseptic şi un deodorant mai puternic.
Aceste substanţe se pot prescrie sub formă de pudre, loţiuni, creme etc.
Se dau mai jos cîteva formule pentru tratarea hiperhidrozei, osmhidrozei şi
bromhidrozei, care vor fi folosite numai cu avizul medicului :
Pentru hiperhidroză plantară se recomandă :

13
Urotropină 10 g
Acid boric 9 g
Talc 3 g.
Carbonat de Ca l g
Ds. extern
Se pudrează picioarele şi interiorul ciorapilor care vor fi păstraţi 4 zile şi 4
nopţi. Pielea se va îngraşă şi descuama, dar totul revine la normal în timp.
Operaţia se repetă la fiecare recidivă care poate surveni după 3-12 luni.
Formol concentrat 10 g Urotropină 6 g
Stearină 6 g Stearină 6 g
Amoniac 10°/o l g Amoniac 10% l g
Glicerina 23 g Glicerina 23 g
Apă q.s. pentru o cremă Apă q.s. pentru o cremă
Ds. extern Ds. extern
Aceste creme se aplică sub formă de masaj, iniţial zilnic, apoi mai rar, în aşa
fel încît bolnavul să nu mai transpire. Mai eficientă dar şi mai iritantă este crema
cu formol.
Crema cu urotropină este activă, deoarece în prezenţa transpiraţiei produce
formol, în unele cazuri este mai puţin activă însă este mai bine tolerată.
Unii autori recomandă cu rezultate bune acidul cromic în soluţie apoasă (1-5
g%) folosit sub formă de badijonări, iniţial zilnic, apoi da 2-3 zile şi mai tîrziu la
10 zile pînă la vindecare, în raport cu toleranţa cutanată.
Alţii îl prescriu sau îl recomandă cu multă prudenţă, deoarece, poate produce
necroze (mortificarea tegumentelor) şi in plus se absoarbe şi poate da intoxicaţii.
De obicei, acidul cromic e iritant şi în unele cazuri — ineficient. Sub
acţiunea, lui dispare iniţial bromhidroza şi apoi diminuează sau dispare
transpiraţia.
Se mai indică badijonări 1-2 ori pe zi cu formol 30%, în raport cu toleranţa
cutanată.

14
Ca măsuri complementare se prescriu corectarea ortopedică a piciorului plat,
remedierea bătăturilor, ajustarea încălţămintei, evitarea încălţămintei cu talpă de
cauciuc sau material sintetic si mai ales a ciorapilor din fibre sintetice.

Cromhidroza
( gr. Chromo= culoare + Hydros= sudoare )
Cromhidroza apocrină reprezintă o secreţie de sudoare colorată de la nivelul
glandelor apocrine.
Afecţiunea este de obicei localizată, iar pigmentul incriminat este de obicei
endogen, produs de glandele apocrine. Trebuie diferenţiată de pigmetarea
sudorii apocrine de flora bacteriană sau diverse substanţe chimice, care pot
produce o falsă cromhidroză
Afecţiunea se localizează de obicei la nivel axilar, dar se poate localiza şi
facial. Apare o coloraţie a hainelor de obicei galbenă, roză, dar şi verde, albastră,
brună sau neagră.
Cromhidroza este intermitentă şi poate fi declanşată de diferiţi stimuli
emoţionali ca supărarea, frica, agitaţia sau bucuria.
Cromhidroza este mai frecventă în timpul vierii. Coloratia s-ar datora
pigmentului denumit lipofuscină secretat de glandele sudoripare apocrine.
Sediul de elecţie este fruntea unde se găsesc la unii glande apocrine ectopice
cu localizare anormală.
Cromhidroza este foarte rară mai frecventă este pseudocromhidroza, care
constă în colorarea transpiraţiei la suprafaţa tegumentelor. Această coloraţie
poate fi produsă de ciuperci sau bacterii cromogene, în special de genul
Corynebacterium, sau de îmbrăcăminte.
Cromhidroza apare la orice vîrstă şi, de obicei, persistă indefinit.
Tegumentul nu este afectat, decât în situaţii excepţionale.

15
Tratament
Tratamentul cromhidrozei este nesatisfăcător, nu există un tratament eficient,
evoluţia afecţiunii fiind cronică, cu o uşoară ameliorare pe măsura înaintării în
varstă.
Unii recomandă un tratament chirurgical, care constă în extirparea zonei
respective.
Pseudocromhidroza necesită măsuri riguroase de igienă, topice locale (pudre,
loţiuni, creme ) antibacteriene şi antifungice (Saprosan-pudră ) şi utilizarea de
îmbrăcăminte confecţionată dintr-un material care să nu cedeze colorantul în
contact cu transpiraţia.
Miliaria
Miliaria este o afecţiune care se caracterizează printr-o erupţie
microveziculară abundentă, acută, pruriginoasă, apărând vara la nivelul
trunchiului, frecventă la copiii mici.
Etiopatogeneza
Miliaria apare atunci cînd porul sudoral este obstruat şi se produce retenţia
sudorală în tegument.
În condiţttle unor temperaturi ridicate şi a unei transpiraţii excesive (stări
febrile, saună,expunere intensă la soare ), lamele cornoase din strarul disjunct
obstruează porţiunea superficială epidermică a ductului glandelor sudoripare
ecrine. Apoi ductul se rupe şi urmează o acumulare a sudorii în piele sub nivelul
obstrucţiei. Se pare că modificarea iniţială care duce la ocluzia porului constă în
tumefierea celulelor epidermice ale ductului datorată imbibiţiei lor cu apă.
Din punct de vedere clinic şi fiziopatologic, miliaria poate fi de 4 tipuri :
miliaria cristalină,
miliaria rubră,
miliaria pustuloasă,
miliaria profundă.
În miliaria cristalină (sudamina) obstrucţia este localizată în stratul cornos, în
miliaria rubra blocajul este la un nivel mai profund în epiderm sau chiar în

16
dermul superior, iar în miliaria profunda obstrucţia apare la nivelul joncţiunii
dermo-epidermice şi în derm.
Miliaria pustuloasă este, o formă clinică de evoluţie în unele cazuri de,
miliaria rubra.
Clinică şi evoluţie
În miliaria cristalina (sudamina) erupţia se instalează brusc, în câteva ore, la
nivelul spatelui, pieptului, pe umeri sau flancuri. Apar numeroase microvezicule
gălbui sau de culoarea pielii, fără semne inflamatorii, strălucitoare cu aspect
cristalin, de unde şi denumirea afecţiunii.
Veziculele sunt superficiale şi se rup uşor dacă tegumentul este frecat cu
degetul. Leziunile sunt net pruriginoase.
După o evoluţie de câteva zile, apare o descuamaţie difuză, furfuracee şi apoi
tegumentul işi recâştigă aspectul normal.
Sunt posibile discrete eczematizări regionale şi infecţii bacteriene secundare,
mai ales secundare gratajului.
În miliaria rubra leziunile apar sub forma unor micropapule şi microvezicule
pline cu lichid clar, înconjurate de un halou inflamator şi situate în jurul porilor
sudorali.
Se localizează mai ales pe părţile laterale ale gatului, zona subaxilară şi pliul
inghinal. Leziunile sunt pruriginoase.
Afecţiunea este frecventă la nou-nascuţi, dar apare şi la adulţi după episoade
repetate de transpiraţie în mediu cald şi umed. În unele cazuri, mai ales datorită
gratajului şi infecţiilor bacteriene secundare, leziunile din miliaria rubra pot
deveni pustuloase, constituind miliaria pustuloasă.
Miliaria profundă apare după expunere la căldură accentuată sau la locul
injecţiei cu agenţi colinergici. Pielea afectată este acoperită de numeroase papule
albicioase de 1-3 mm diametru, care sunt de fapt vezicule de retenţie localizate
profund, fără să fie insoţite de eritem şi prurit.
Tratament

17
Afecţiunea este benignă şi aproape că nu impune o atitudine terapeutică.
Singurul tratament eficient este prevenirea sudoraţiei.
Se va evita lenjeria din fibre sintetice şi expunerea precoce la soare. Se poate
indica totuşi fie un alcool salicilat şi mentolat 1%, fie o pudră sau mixtură cu
acid boric 3% şi mentol 0,5%. Formele pustuloase beneficiază de un tratament
antibacterian.

Granulosis rubra nasi


Această afecţiune a copilăriei se caracterizează printr-un eritem difuz,
acoperit de picături de sudoare, la nivelul nasului, obrajilor, buzei superioare şi
bărbiei.
Etiopatogeneza
Este o boală rară, de etiologie necunoscutâ, în care există o predispoziţie
genetica autosomal dominantă sau recesivă.
Clinică si evoluţie
Afecţiunea debutează în prima copilărie, între vârsta de şase luni şi zece ani.
Este mai frecventă la băieţi.
Simptomatologia poate fi precedată, chiar cu ani de zile, de hiperhidroza
nasului.
La început, apare un eritem difuz pe vârful nasului care se extinde progresiv
la tot nasul şi poate cuprinde obrajii, buza superioară şi mentonul. Persistă
hipersudoraţia zonei eritematoase. Ulterior, la nivelul orificiilor glandelor
sudoripare, apar mici macule eritematoase, papule sau chiar vezicule.
În evoluţie, pot să se adauge teleangiectazii sau mici chiste.
Nasul este rece şi este prezent un prurit usor. Mulţi dintre cei afectaţi prezinţă o
circulaţie periferică deficitară sau hiperhidroza palmo - plantară.

18
Afecţiunea dispare de obicei înainte de pubertate, dar uneori poate să persiste
un timp nedefinit.
Tratament
Răspunsul la tratament este în general foarte slab. Se pot încerca topice cu
scopul reducerii hipersudoraţiei.
Boala Fox - Fordyce
Este o erupţie papuloasă cronică, pruriginoasă, localizată la nivelul ariilor
tegumentare cu glande apocrine, cel mai adesea axilele, mai rar regiunea
pubiană şi areolele mamare.
Etiopatogeneza
Boala Fox-Fordyce este o afecţiune a glandelor apocrine de etiologie
necunoscută, considerată a fi o formă specială de retenţie. Efectul benefic al
sarcinii, mai ales în ultimul trimestru, când estrogenii endogeni şi
corticosteroizii au cele mai mari valori, sugerează rolul reglator hormonal.
S-au descris asocieri cu boala Addison şi hipertiroidismul, dar relaţia cu
tulburările hormonale nu e clară.
Modificarea iniţiala este reprezentată de obstrucţia cu keratină a ductului
apocrin distal urmată de ruperea în porţiunea intraepidermică a ductului şi
formarea locală de microvezicule şi acantoza paraductală. Celulele inflamatorii
vor migra în aceste microvezicule. În final, se produce retenţia sudorii apocrine
în tegument.
Nu există o explicaţie pentru ruperea duetelor apocrine intraepidermice, iar
patogeneza obstrucţiei cu keratină care iniţiază tulburările, rămâne neexplicată.
Se pare că totuşi afecţiunea este dependentă de o predispoziţie individuală legată
de modificări endocrine.
Clinică şi evoluţie
Afecţiunea este mai frecventă la femei, in special după pubertate, dar poate
să apară şi la bărbaţi sau copii.

19
Apare o hipersudoraţie la nivelul axilelor, şi în măsură mai mică, la nivelul
regiunii anogenitale şi în jurul sânilor. Transpiraţia este frecvent declanşată de
stimuli emoţionali.
Mai târziu, se pot constata mici papule foliculare elevate, în forma de dom,
ferme, de culoarea pielii sau uşor hiperpigmentate. Frecvent, se produce
lichenificaţie datorită gratajului.
Pruritul este prezent la toţi pacienţii, frecvent paroxistic şi intensificat de
stressul emoţional, precum şi de stimulii locali şi farmacologici care induc
transpiraţie apocrină. Creşterea părului în aceste zone este afectată, probabil
datorită gratajului.
Sudoarea apocrină este absentă la nivelul orificiilor papuloase foliculare,
dovedind natura obstructivă a afecţiunii.
Afecţiunea are o evoluţie cronică şi poate să persiste pană la menopauză. În
timpul sarcinii se poate observa o oarecare remisiune. Poate evolua în pusee
ritmate de stress sau de ciclul menstrual. Se poate complica ocazional cu
foliculite bacteriene sau hidrosadenita.
Tratament
Deoarece cauza retenţiei sudorale este necunoscută, tratamentul medical
rămâne paleativ, răspunsul la tratament fiind de cele mai multe ori
nesatisfăcător.
Ca tratament general, contraceptivele orale (estroprogestative) s-au dovedit
eficiente, printr-un mecanism încă necunoscut, deşi răspunsul nu a fost
întotdeauna satisfăcător.
Corticosteroizii topici pot avea unele rezultate, mai ales în calmarea pruritului,
dar aplicarea lor este indicată doar pentru scurtă durată.
Administrarea sistemică a corticosteroizilor se poate dovedi eficientă, dar la
doze mari.
Este eficient şi acidul retinoic administrat topic, care poate ti asociat cu un
dermocorticoid. Acidul retinoic poate fi administrat în concentraţie de 0,1%

20
pentru a reduce pruritul şi pentru a restabili creşterea părului în zonele afectate,
dar nu poate reduce numărul şi dimensiunile papulelor.
Un exemplu de tratament în asociaţie poate fi: tretinoin 0,05 % o aplicaţie
dimineaţa şi hidrocortizon l % o aplicaţie seara. Iniţial, tratamentul se tace zilnic
timp de 6 săptămâni, apoi ca tratament de întreţinere de 3 ori pe săptămână.
Se pot obţine rezultate prin şedinţe săptămânale de radiaţii ultraviolete (4-6
şedinţe), aplicate timp suficient ca să producă exfoliaţie. Iradierile cu raze X nu
s-au dovedit eficiente.
In cazuri severe, după ce alte metode de tratament s-au dovedit ineficace, se
poate recurge la tratament chirurgical: excizia chirurgicală a tegumentului
afectat sau glandelor apocrine din ţesutul subcutanat.

Hidrosadenita (hydradenitis)
Hidrosadenita este o inflamaţie purulentă a glandelor sudoripare apocrine din
regiunea axilelor (de obicei unilaterală), din cea inghinală, mai rar în jurul
areolelor mamare, în regiunea genitalelor, scrotului şi perianală. Este întîlnită la
tineri şi adulţi din ambele sexe (16-40 ani) rareori peste această vîrstă. Etiologia.
De cele mai multe ori agentul etiologic al bolii este stafilococul auriu, care
pătrunde în canalul glandei apocrine prin orificiul foliculului pilar.
Patogenia.
Factorii predispozanţi sunt: astenia generală, sudoraţia abundentă, reacţia
alcalină a sudorii în axe, în regiunile inghinală, perianală, dar mai ales neglijarea
igienei, maceraţia, microtraumatismul, tăieturile la bărbierit, excoriaţiile cauzate
de prurit la persoanele ce suferă de dereglări ale sistemelor nervos, endocrin
(diabet, disruncţia glandelor sexuale), precum şi cu rezistenţă topică slabă.
Dezvoltarea glandelor sudoripare apocrine survine numai în perioada pubertară
(la fetiţe mai devreme decât la băieţi). La femei ele sunt mai numeroase decât la
bărbaţi. Spre bătrâneţe funcţia acestor glande se stinge, de aceea la bătrâni
hidrozadenita nu se constată; la femei boala se depistează mai frecvent. Tabloul
clinic şi evoluţia.

21
În debut se pot palpa nodozităţi solitare nu prea mari, care se formează în
adâncul dermului şi hipodermului. Bolnavii simt în această perioadă un prurit
moderat sau dureri neînsemnate. Nodozităţile cresc repede în dimensiuni, se
unesc strâns, luând forma de prăsadă, devin edemaţiate şi seamănă cu „ugerul
căţelei". Pielea devine roşie-cianotică, apare edemul ţesuturilor, durerile se
înteţesc. Deseori nodozitătile solitare se contopesc, devin laxe, apare fluctuaţia
după care ele se deschid spontan şi elimină un puroi ca smântână cu component
hemoragie. Miez necrotic nu se formează. Uneori apare un infiltrat dur ca
scândura, care seamănă cu flegmonul. În aceste cazuri durerile apar nu numai la
mişcare, ci şi în repaus, făcând pacientul incapabil de muncă.
Colectarea hidrosadenitei este însoţită de obicei de indispoziţie generală,
ascensiune moderată a temperaturii, dureri ce se înteţesc. După deschiderea
nodozităţilor se micşorează senzaţiile de tensionare şi durere, peste câteva zile se
cicatrizează ulcerele (procesul de resorbţie a infiltratului este mai îndelungat).
Recidivele, însă, sunt uneori frecvente şi duc la un proces cu evoluţie
persistentă. Hidrozadenita din regiunea axilară este mai des unilaterală, dar
poate fi şi bilaterală. Termenul mediu al evoluţiei hi-drozadenitei atinge 10—15
zile, dar se întâlneşte deseori şi o evoluţie mai lentă, cu recidive (mai ales la
persoanele obeze, la suferinzii de hiperhidroză, diabet, precum şi la cei ce
neglijează regulile igienice.)
Hidrosadenita regiunii anogenitale poate surveni izolat sau se asociază cu
cea axilară. Este întîlnită mai frecvent la bărbaţi cu acnee conglobată. Se
prezintă sub forma unor noduli duri de dimensiunea boabelor de mazăre, la
nivelul scrotului, a regiunii inghinale, pe fese sau în zona perineului. Leziunile
se ramolesc şi abcedează rămînînd în comunicare prin traiecte sinuoase. Acestea
pot perfora peretele anusului dînd naştere la fistule anale. La femei se observă
ocazional leziuni de acelaşi tip la nivelul mameloanelor. Evoluţia are acelaşi
caracter trenant. S-a semnalat apariţia de epitelioame pe cicatricele reziduale.
Histopatologia.

22
Procesul se localizează la hotarul între derm şi hipoderm. Infiltratul supurativ,
format în etapa timpurie predominant din neutrofîle, iar ulterior din limfocite şi
celule plasmaitice, cuprinde glandele apocrine şi ţesutul conjunctiv adiacent.
Apoi infecţia se răspândeşte prin canalele limfatice spre alte glande apocrine, cât
şi spre cele ecrine, ducând la dizolvarea supurativă şi la pieirea lor.
Diagnosticul.
Stabilirea diagnosticului nu este dificilă atunci când se ia în seamă localizarea
specifică a procesului şi aspectul clinic tipic al acestuia. Lipsa miezului necrotic
deosebeşte hidrosadenita de furuncul. Pentru tuberculoza cutanată colicvativă
este caracteristică o evoluţie mai lentă, afectarea în debut a ganglionilor
limfatici, lipsa durerilor, apariţia suprafeţelor ulceroase vaste, numărul mare de
fistule şi vindecarea lor cu formarea unor cicatrice puntiforme.
In diagnosticul diferenţial se ia în discuţie acneea conglobată,
scrofuloderma, chisturi sebacee infectate; leziunile inghinale trebuie diferenţiate
de granolomul inghinal şi de limfogranulomoză benigină.

Tratamentul.
În debut, în scopul prevenirii colectării hidrosadenitei, se aplică
ultrasunetul, curenţii de înaltă frecvenţă, razele ultraviolete, ihtioul pur („turte"),
roentgenterapie în doze mici (50 - 80 r, filtru 1-2 mm AL, distanţa focală
cutanată 30 - 40 cm, tensiunea 120 kW), care se repetă, la necesitate, peste 3 -- 4
zile. Roentgenterapia se recomandă şi în cazurile prolongate şi recidivante ale
bolii. La asistenţa chirurgicală se recurge atunci când se formează abcese
contopite, în infiltratele pronunţate, cu dureri este raţional a injecta în jurul
hidrosadenitei soluţie de novocaină 0,5 - 1% (8-10 ml) cu penicilină (300 000 -
500 000 UA) sau soluţie apoasă de tetraolean. Asemenea blocade se fac peste o
zi; în total 4-5 proceduri. In caz de persistenta si recidive este raţionala terapia
cu vaccin. In rest tratamentul hidrosadenitei e similar cu principiile aplicate in
furuncule. Profilaxia prevede respectarea regulilor de igiena personala (spălarea

23
mai frecventa a corpului cu săpun si burete),precum si dezinfectarea foselor
axilare cu alcool salicilic sau acid boric camforat.

Abcesele multiple ale sugarului


(abscessus multiplex infantum ), sau
pseudofurunculoza Finger (pseudofurnculosis Finger)
Abcesele multiple la sugari şi la copiii de vârstă precoce apar ca rezultat al
pătrunderii infecţiei în canalele glandelor sudoripare ecrine.
Etiologia.
Agent etiologic este considerat stafilococul auriu, deşi uneori se relevă şi alte
microorganisme (streptococul hemolitic, colibacilii, proteul vulgar etc).
Patogenia.
Factorii predispozanti sunt nerespectarea igienei, supraîncălzirea (lenjerie prea
călduroasă), schimbul rar al scutecelor, sudoraţia abundentă ce duce la
macerarea pielii, precum şi distrofiile, hrana insuficientă sau neadecvată,
enterita, infecţiile generale. Boala se întâlneşte mai ales la prematuri şi la nou-
născuţii cu rezistenţă generală scăzută.
Tabloul clinic şi evoluţia.
Dacă infecţia ocupă numai orificiul canalului glandei sudoripare, se formează
pustule superficiale nu prea mari (de mărimea grăuntelui de mălai) -periporită,
care se usucă repede, se soldează cu o crustă şi se vindecă rară a lăsa urme. Dar,
mult mai frecvenl este afectat tot canalul şi ghemul glandei sudoripare.
În aceste cazuri se formează noduri multiple, dure, bine delimitate, de culoare
roşie-cianotică, având mărimea unui bob de mazăre, care ating în curând
dimensiunile unei alune. Foarte repede nodozităţile se ramolesc din centru;
pielea de aici este subţire, palpându-se o fluctuaţie. Nodozităţile se deschid
eliminând un puroi semilichid cu component hemoragie. Procesul se termină cu
cicatrizare. Mai frecvent abcesele multiple apar pe locurile ce contactează cu
lengeria (pe ceafa, spate, fese, coapse). La generalizare, când se formează câteva
zeci de nodozităţi, procesul se poate răspândi pe pielea pieptului, abdomenului.

24
De obicei, starea generală a copiilor este satisfăcătoare, febra constatându-se rar.
La copiii astenizaţi, însă, pot să apară complicaţii: flegmon, inflamarea
urechilor, afectarea ficatului, splinei şi chiar septicemie cu final letal. În
asemenea cazuri erupţiile apar în accese însoţite de febră, leucocitoză, majorarea
VSH, iar ulcerele se cicatrizează greu.
Histopatologia.
In canalele excretorii ale glandelor sudoripare, se formează necroză, care se
localizează în derm sau în derm şi hipoderm. în orificiul canalului excretor al
glandei sudoripare se observă aglomeraţii de stafilococi sau de alţi agenţi
patogeni.
Diagnosticul
Se bazează pe depistarea la sugari a nodozităţilor fluctuante fără caracter de
inflamatie acută. Furunculoza la copiii de această vârstă se întâlneşte rar şi se
caracterizează prin erupţii limitate la număr, fenomene de inflamatie acută şi
prezenţa miezului necrotic. Periporita urmează a fi diferenţiată cu foliculitele, în
care totdeauna este implicat foliculul pilos, iar în centrul pustulei este prezent un
fir de păr în afară de aceasta, foliculitele şi furunculele apar la copiii mai mari.
Abcesele multiple ale sugarilor pot simula stadiul de debut al tuberculozei
papulonecrotice multiple prin localizarea lor pe partea piloasă a capului, torsului
(tipurile folliculis şi acnitis) până la formarea necrozei cazeoase. Se iau în
consideraţie prezenţa semnelor tuberculozei în alte organe şi dinamica ţestului
Pircquet. Mai rar este necesar a diferenţia boala cu scrofuloderma, care apare
frecvent ca o leziune solitară, se ramoleşte uşor şi se deschide în centru cu
formarea unui ulcer ce granulează lent cu eliminări seroase neînsemnate.
Tratamentul şi profilaxia.
Profilaxia are o însemnătate primordială: respectarea curăţeniei la îngrijirea
copilului, scăldatul acestuia la timp şi schimbarea frecventă a lenjeriei, pudrarea
igienica, alimentaţia raţională, măsurile contra supraîncălzirii prezintă cele mai
strict necesare elemente profilactice. Extern, pe abcese se aplică ihtiol pur (în
„turtă"). Este necesar a deschide abcesele. Porţiunile sănătoase de piele se vor

25
prelucra cu alcool camforat, hidroprocedurile fiind pe un timp interzise. Se
prescriu antibiotice, sulfamide, remedii tonifiante, injecţii cu sângele mamei,
gamaglobulină. La necesitate se tratează dispepsiile, focarele de infecţie.
Cât priveşte pronosticul, acesta se face cu anumite rezerve. El este destul de
serios pentru copiii astenizaţi, precum şi în caz de complicaţii şi la asocierea
pneumoniei, enterocolitei.
Periporita stafilococică si abcesele miliare ale sugarului.
Periporila stafilococică este constituită din pustule miliare apărând cu
caracter eruptiv care complică adesea o miliarie roşie în cursul transpiraţiilor
abundente. Apare în primele luni de viaţă, la copii în general mai debili şi mai
prost îngrijiţi din punct de vedere igienic, în cursul unor boli alergizante, diaree
cronică, bronhopneumonie, hipogammaglobulinemie, scabie, intertrigouri etc.
Sediul erupţiei poate fi ubicuitar, dar există predilecţie pentru faţă, gât, torace,
flancuri şi pliuri mari. Evoluţia ulterioară a leziunilor se face spre resorbţie
(spontană sau după tratament), fie spre o complicaţie (abcese miliare). Aceste
abcese sunt constituite din mici nodli diseminaţi în regiuni predilecte: pielea
capului, spate, fese, coapse, evoluând în continuare, în absenţa unui tratament
adecvat, micile abcese duc la o formă mai severă de piodermită - abcesele
multiple. Tratament, mixturi agitante conţinând antibiotice (Rp. Talc, Oxid de
Zn, glicerina aa 10g, Acid salicilic lg. Neomicină 1g, Alcool 70° ad l00g sau
unguente
cu Neomicină şi Bacitracina (Baneocin, Negamicin B, Neobacin ş. a.).
În cazurile cu recidive frecvente şi deficit imun se pot asocia şi
gamaglobuline. Profilactic se vor îndepărta sau corecta factorii etiologici
favorizanţi.

ACROSPIROM ECRIN
Tumoare benignă derivată din canalul glandelor sudoripare ecrine.
Poate îmbrăca 3 forme, în funcţie de locul din care derivă:

26
din porţiunea intraepidermică (hidro-acantomul simplu);
din partea juxtaepidermică (poromul ecrin Pinkus);
din partea intradermică (tumoarea canalului dermal).
Hidroacantom simplu, placa verucoasă sau inel hiperkeratozic şi suprafaţă
negricioasă. Poate să se ulcereze sau să devină tumoral, semn că s-a produs
transformarea. Se localizează în special pe trunchi şi mai rar pe membre.

Examen histopatologic.
Hiperplazie epidemică formată din celule bazale, asemănându-se cu o verucă
senilă sau un bazaliom. Pe alocuri însă, celulele au tendinţa de a se organiza,
formând canale ce iau o dispunere în spirală.
În hidroacantom, celulele sunt ceva mai rotunde şi se aşează în jurul
canalelor, în mai multe straturi.
Porom ecrin Pinkus, tumoare de dimensiuni mici, localizată de obicei pe
plante sau pe faţa palmară a degetelor. Nu depăşeşte diametrul de 15 mm, are
consistenţă elastică şi culoare roz. Poate fi proeminent, sesil sau pediculat
(asemănându-se cu un botrimicom ). Este incolor şi nu ulcerează niciodată.
Examenul histopatologic.
Tumoarea reprezintă prelungiri epiteliale subţiri, cu extremităţi în formă de
măciucă, iar pe margini formează prelungiri sub formă de digitaţie, ce tind să se
unească cu expansiunile vecine. Sunt căptuşite la exterior cu un rând de celule
înalte, iar în interior rîndul de celule este mai puţin diferenţiat.
Tumoarea canalului dermal se prezintă ca o tumoare banală, dar este identică
numai după caracterele ei histologice.

Examenul histopatologic
La microscop se depistează o tumoare localizată în dermul
mijlociu şi superficial, cu aspect de tumoare epitelială şi caracterele histologice
ale poromului ecrin Pinkus.

27
ADENOM TUBULAR APOCRIN
Tumoare benignă a glandelor sudoripare, cu o structură histologică
particulară. Individualizat de Landry şi Winkelmann (1972).
Simptomatologie.
Mică tumoretă care nu are nimic particular, putând să fie confundata cu un
granulom, dermatofibrom, granulom piogenic sau leziune nevică.
Examen histopatologic.
Structură ce aminteşte de glandele sudoripare, cu celulele aşezate în cordoane
ce delimitează lumene şi dilataţii pseudochistice. În aceste cavităţi se produce o
proliferare a cordoanelor tumorale, ce se pot anastomoza între ele. Uneori, în
interiorul acestor proliferări se pot forma lamele de keratină şi chiar aspecte de
metaplazie cavernoasă.
Nu există celule monstruoase şi nici semne de invazie. Pe alocuri, se observă
decapitarea celulelor secretorii, dovedind originea lor apocrină. In lumene se
întâlnesc material mucoid şi resturi epiteliale.
Etiopatogenie.
Proliferare benignă, cu punct de plecare in glandele sudoripare apocrine.
Tratament.
Chirurgical.

HIDROCISTOM
Tumoare benignă având originea în glandele stidoripare ecrine şi apocrine, în
funcţie de caracteristicile glandei din care se dezvoltă, există două forme clinice:
-Hidrocistomul ecrin
-Hidrocistomul apocrin,
reprezintă malformaţii congenitale (nevi).
Hidrocistomul ecrin, tumoare de obicei multiplă, localizată la faţă şi în jurul
ochilor, apărută la omul matur, în special la femeile de vârstă mijlocie. Este
probabil, un hamartom.

28
Simptomatologie
Apare ca mici proeminenţe translucide, gălbui, întinse, aflate sub tensiune şi
cu consistenţă fermă. La înţepătura cu vîrful acului elimină un lichid apos.
Dimensiunile tumorii scad în sezonul rece şi se măreşte în cel cald, în
perioada de transpiraţie maximă, creşterea în dimensiuni a formaţiunii este
evidentă.
Examen histopatologic
Structura este aceea a unor chisturi intradermice asemănătoare canalelor
sudoripare.
Tratament
Simplă înţepare şi eliminare a conţinutului sau electrocauterizare.
Hidrociston apocrin (chistadenomul apocrin) apare la vârsta adultă, fără
diferenţe de sex. Se localizează în mod electiv în jurul ochilor şi pe penis.
Se manifestă ca nişte formaţiuni chistice sau noduli translucizi de culori
variate, de la aspectul pielii normale până la cenuşiu sau albastru-negru. Uneori
pigmentaţia interesează numai o parte din chist. Suprafaţa este netedă şi
formaţiunea se găseşte sub tensiune. Dimensiunea maximă este de 10 mm. Nu
este însoţită de fenomene subiective.
Examen histopatologic
Chisturi cu pereţi formaţi din celule de tip apocrin, la care se asociază celule
mioepiteliale.
Frecvent, în interiorul tumorii se observă proliferări ale glomerulului
sudoripar.
Tratament
Înţepare, electrocauterizare sau excizie chirurgicală.
Tratamentul hidrocistomului ecrin palpebral, prin aplicaţii zilnice de
Scopolamină 0,01 % în eucerină.

29
HIDROCISTOM APOCRIN MULTIPLU AL PLEOAPELOR
Afecţiune genetică caracterizată prin chisturi ale pleoapelor, hiperkeratoză
palmo-plantară,. hipodonţie, hipotrichoză şi onicodistrofie.
Boala apare mai ales la copiii născuţi din căsătorii consangvine (pledând
pentru o transmitere autosomal recesivă).
Examen histopatologic.
Arata că structura chisturilor este de tip hidrocistoame apocrine.
Evoluţie.
Pe fondul hiperkeratozei palmo-plantare se pot dezvolta cancere cutanate, mai
ales epitelioame spinocelulare.

HIDRADENOM ERUPTIV
(siringoma, siringocistadenom, siringocistom), rezultând tumoare benignă de
talie mică, de obicei multiplă, rezultînd din malformaţii ale canalului excretor al
glandelor sudoripare ecrine, considerat de unii autori
ca un nev, de alţii ca o neoformaţie glandulară tardivă.
Simptomatologie
Se manifestă sub forma unor mici proeminenţe rounde sau ovalare, cu
diametru între 2 şi 5 mm, de culoarea pielii normale sau galben brune, cu
suprafaţă netedă şi consistenţă fermă, care la intervale pot elimina un lichid
coloid.
De obicei, formaţiunile sunt multipte şi dispuse întotdeauna simetric. Nu sunt
pruriginoase. Se împart în două forme.
Hidradenomul pleoapelor, ce apare la persoane în vârstă, de obicei femei, şi
este localizat de regulă la nivelul pleoapelor inferioare.
Hidradenomul eruptiv, întâlnit mai ales la femei tinere, cu localizare pe faţa
anterioară a toracelui şi abdomenului, mai rar pe gât, umeri, faţă sau pleoape.
Leziunile apar în pusee eruptive.
Examen histopatologic

30
Tumoretele sunt constituite din două categorii de structuri. Pe de o parte,
numeroase cavităţi chistice, ai căror pereţi sunt alcătuiţi din două rânduri de
celule epiteliale, iar în lumen se găseşte o substanţă colorată, PAS-pozitivă.
Alături de chisturi se întâlnesc şi formaţiuni canaliculare cu aceeaşi
structură. Pe de altă parte, se găsesc grupuri izolate de celule de tip bazal,
asemănătoare cu grupările de celule din epitelioamele bazocelulare, dar fără
atipii, cariokineze şi monstruozităţi.
Evoluţie
Majoritatea formaţiunilor persistă indefinit, unele însă pot involua spontan.
Tratament
Diatermocoagulare pentru leziunile izolate.
Pentru cele grupate se poate încerca excizia-grefă sau excizia urmată de sutură.

H1DRADENOM NODULAR APOCRIN


Termen generic sub care unii autori includ trei categorii de tumori:
-cilindromul,
-spiradenomul ecrin şi
-siringomul condroid (tumoare mixtă a glandelor sudoripare).

HIDRADENOM PAPILIFER
Hidradenom vulgar,(adenom hidradenoid), displazie embrionară având
originea în structurile glandelor sudoripare.
Descris de Werth (1878). Denumirea actuală a fost propusă de Pick (1904).
Simptomatologie
Apare sub forma unor tumorete, întîlnite numai la femei, dezvoltate
întotdeauna după pubertate. Are sediul aproape în exclusivitate in regiunea
genitală, în special pe labiile mari sau în regiunea perineo-perianală.
La cea mai mare parte din cazuri, este vorba de o tumoare unică, în mod
excepţional fiind întîlnite două tumori. Apare ca un mic nodul intraepidermic,cu
dimensiuni ce merg de la o gămălie de ac până la un bob de mazăre, de

31
consistenţă fermă, bine circumscris, , uşor proeminent deasupra epidermului.
Are culoarea pielii normale, e roz sau albăstrie. Nu este însoţit de
simptomatologie locală. Sunt şi cazuri când ia o formă pediculară sau una
vegetantă.
Examen histopatoligic
Tumoare chistică bine încapsulată, aliată la distanţă de epiderm. În interiorul
tumorii se găsesc numeroase prelungiri, care au la periferie un singur strat de
celule cilindrice înalte, cu o citoplasmă abundentă şi un nucleu palid, aceste
celule amintind perfect structura glandelor apocrine (din care, de altfel, derivă
tumoreta).
Între prelungirile viloase se găsesc cavităţi alungite. In unele zone, în jurul
celulelor din vilozităţi se întâlnesc şi celule mioepiteliale.

Evoluţia.
Cronică, cu dezvoltare extrem de lentă. Poate suferi congestii periodice, cu
ocazia ciclului menstrual. Nu degenerează niciodată.
Tratament.
Excizie chirugicală.

HIDROACANTOM MALIGN
(porocarcinom, porocarcinom ecrin, hidroacantom simplu invaziv), tumoare
ce derivă din canalul sudoripar. Este o varietate foarte rară de neoplasm ecrin.
Unii autori consideră că această tumoare este un porom ecrin intradermal.
Boala apare la persoane în vârstă, între 50 şi 87 de ani. Este de 4 ori mai
frecventă la femei decât la bărbaţi.
Simptomatologie
Este vorba despre o leziune solitară. Se localizează de preferinţă pe partea
inferioară a corpului, în special pe gambe, îmbracă aspectul unei leziuni banale,
fie ca un nodul tumoral, fie ca o placă hiperkeratozică ce simulează o keratoză
actinică, o verucă seboreică sau o boală Bowen.

32
Uneori se prezintă ca o ulceraţie cu evoluţie cronică.
Examen histopatologic
Arată că tumoarea are localizare intraepidermică şi este formată din două
populaţii celulare. Prima formată din aşa-zise celule poroide, ce au nucleii
ovalari sau rotunzi, cu nucleoli discreţi şi citoplasmă sărăcăcioasă, net deosebite
de keratinocitele din jur.
A doua categorie prezintă celule denumite celule reticulare, care sunt mai
mari decât celulele poroide, cu nuclei mai mari şi citoplasmă abundentă.
Tumoarea are o fază benignă şi una malignă (când apar celule neo-plazice cu
atipii nucleolare, cu nuclei hipercromi şi multiple mitoze.
Evoluţie
După extirpare apar metastaze la 20% din cazuri.
Tratament.
Chirurgical. In formele maligne, radioterapie.

HIDRADENITĂ IDIOPATICĂ PLANTARĂ


Afecţiune manifestată prin apariţia de noduli subcutanaţi, cu localizare strict
palmo-plantară, întâlnită la bolnavi leucemici sau nu, cu evoluţie benignă.
A fost descrisă de Stahr si colab. (1994).
Siptomatologie
Boala se întâlneşte mai des la bolnavii leucemici aflaţi în tratament cu
citostatice, însă poate apărea şi la persoane sănătoase si care nu fac tratamente.
Se manifestă sub forma unor mici nodozităţi subcutanate, de culoare roşie, ce
se localizează strict pe zonele palmare şi plantare, în decurs de câteva zile
leziunile regresează în mod spontan, dar au tendinţă la recidivă.

Examen histopatologic

33
Arată că nodulii sunt formaţi dintr-un infiltrat neutrofilic situat în jurul
glandelor sudoripare cuprinzând dermul profund şi hipodermul. Uneori se pot
forma abcese intraglandulare.
Etiopatogenie
Necunoscută.
Evoluţia
Benignă.
Tratamentul
Nu este necesar.

HIDRADENITĂ NEUTROF1LICĂ ECRINĂ


Afecţiune a glandelor sudoripare, manifestată prin leziuni cutanate polimorfe,
apărută după tratamente cu citostatice.
A fost descrisă de Harrist în 1982.
Simptomatologie
Erupţia cutanată apare în 2 până la 21 de zile de la începutul chimioterapiei.
Debutează sub formă de papule sau plăci eritematoase ori violacee, cu localizare
pe trunchi sau braţ.
Există şi leziuni purpurice, hiperpigmentate sau cu dispunere liniară.
Examenul histopatologic
Arată un infiltrat cu polinucleare neutrofile, situat numai în jurul glandelor
sudoripare. Uneori glandele sudoripare sunt parţial necrotizate.

Etiopatogenie
Boala apare la orice vârstă, de la 3 ani până la 80 de ani. Este mai frecvent
întâlnită la femei 65%din cazuri. Se întâlneşte după tratamentul
afecţiunilor maligne (leucemii acute mieloide, limfoame, tumori solide ale
testiculului, tumorile de sîn, tumori osoase sau pulmonare).
Mecanismul de apariţie nu este cunoscut. S-a emis ipoteza că drogul se
elimină în principal prin glandele sudoripare, producând leziuni şi necroze

34
la acest nivel. Necroza atrage local neutrofilele, care produc infiltratul local şi
leziunile cutanate.
După unii autori, boala ar apărea numai acolo unde în prealabil ar exista
disfuncţii ale neutrofilelor, produse de neoplazie.În acest sens pledează şi
apariţia de astfel de cazuri la imunodeprimaţi.
Boala este mai frecventă la cazurile tratate cu citostatice cu acţiune pe
glandele sudoripare, cum este Citarabina.
Evoluţie
Vindecare spontană, în 1-2 săptămâni de la întreruperea chimioterapiei.
Tratament
Nu este necesar. Unele cazuri răspund la Disulone.

SIRINGOCISTADENOM PAPILIFER
(nev siringocistadenomatos papilifer, siringadenom papilifer, hidradenom
verucos fistulo-vegetant)
Displazie epidermică circumscrisă ce interesează în primul rând glandele
sudoripare. Primele cazuri au fost descrise de Elliot
1893).
Originea disembrioplazică a tumorii a fost stabilită de Stokes (1917). Termenul
de Siringocistadenom Papilifer a fost introdus
de Werther (1913)
Simptomatologie
Leziunile apar în mod egal la ambele sexe, adesea pe o leziune congenitală
de tip nev sebaceu. Aspectul histologic tipic nu apare decât după adolescenţă.
Este o formaţiune unică, având sediul de predilecţie în pielea capului (50% din
cazuri), pe frunte şi zonele temporale (15%), dar pot fi interesate si alte zone
cutanate.
Leziunea de bază este un nodul cu diametrul de 2-10 mm, care poate rămâne
izolat, dar de cele mai multe ori confluează în plăci, de mărime şi formă variate,
dar întotdeauna cu suprafaţa de tip papilomatos.

35
În pielea capului, zona afectată prezintă o alopecie cicatriceală. Alteori se
formează plăci crustoase şi verucoase. Uneori se asociază cu nevul sebaceu.
Caracterul papilomatos şi cel verucos nu apar decât la pubertate.
Examen histopatologic
Epiderm hiperkeratozic şi acantozic, cu dermul cuprins de invaginaţii
chistice pline cu o serie de formaţiuni viloase, polipoide. Aceste formaţiuni
polipoide sunt mărginite de 2 rânduri de celule epiteliale: stratul intern, care
limitează lumenul chistului, este format din celule înalte, cilindrice, iar stratul
extern este format de un rând de celule cubice, cu nucleu rotund.
Acest aranjament cu 2 straturi este caracteristic şi aminteşte de structura
glandelor apocrine.În interiorul vilozităţilor se găseşte un infiltrat plasmocitar.
Uneori leziunile iau caracterul glandular tipic, cu lumenul larg.
Deseori se observă prezenţa de glande sebacee.
Evoluţie
Cronică, lent extensivă. Caracterul papilomatos şi cel verucos nu apar decît
după pubertate.Transformarea malignă se întîlneşte la 10% din cazuri.
Fenomenul se petrece la vârstă adultă şi cel mai frecvent se dezvoltă un
epiteliom bazocelular.
Pot să se dezvolte şi epitelioame spinocelulare, ce duc la apariţia de
metastaze (foarte rare cazuri).
Tratament
Excizia chirurgicală de îndată ce s-a precizat diagnosticul.

SIRINGOACANTOM
Tumoare cutanată descrisă de Rahbar. în 1984, ca o variantă de porom ecrin
intraepidermic. Se întâlneşte preferenţial la femei, după 45 de ani.
Se admite că tumoarea se dezvoltă plecând de la celulele ecrine ale
acrosyruigiumului.
Simptomatologie
Se manifestă ca o tumoare având aspect nodular, cu evoluţie lentă.

36
Examenul histopatologic
Este cel care precizează diagnosticul. Apare ea o proliferare intraepidermică,
cu hiperkeratoză parakeratozică importantă, în interiorul epidermului apar
multiple cavităţi ce conţin o substanţă PAS-pozitivă, bogată în mucină (alcian
bleu pozitivă). Unele cavităţi sunt căptuşite cu o cuticulă de celule bazaloide.
Aceste celule proliferează tumoral fie sub formă de cuiburi de mici celule
bazaloide, fie sub formă de celule mai mari, eoziofilice, ce formează mici perle
de keratină.
Nu se găsesc celule atipice şi nici mitoze. Tumoarea este separată de derm
prin celule bazale normale, dispuse în palisadă, în derm apare un infiltrat
moderat limfocitar.
Evoluţie
80% din cazuri au o evoluţie benignă şi 20% malignă.
Tratament
Chirurgical.
SIRINGOMA MILIUM-LIKE
Leziune cutanată ce se aseamănă clinic cu miliaria, dar care la examenul
histologic arată o structură de siringoma asociată cu chisturi de keratină în
dermul papilar.
A fost descrisă în 1987. de Friedman şi Butler. Se ştie că siringoma este o
tumoare benignă ce se dezvoltă în canalul glandelor sudoripare, avînd localizare
cu predilecţie în jurul ochilor, al ombilicului, în pielea capului, în reregiunea
vulvară.

Simptomatologie
Boala apare la adult, printr-o erupţie formată din multiple papule dispuse pe
o zonă perianal, periorbital, perivulvar. Au o dispunere simetrică,culoare alb-
gălbuie diametrul de1-2 mm, consisitenţă fermă. Leziunile nu sunt pruriginoase
şi evoluează foarte lent.
Examen histopatologic

37
Arată prezenţa a numeroase chisturi pline cu keratină, situate în dermul
papilar.
In dermul mijlociu numeroase canale sudoripare formează chisturi ductale,
unele dintre ele conţinând un material eozinofil.
Chisiurile ductale sunt formate la periferie din două rânduri de celule
epiteliale. Secţiuni seriate arată că majoritatea chisturilor cheratinice sunt în
legătură cu chisturile ductale, dovedind originea lor comună.
Tratament
Electrocauterizare punctată.

SIRINGOM CONDROID
Tumoare mixtă a glandelor sudoripare, tumoare benignă cu origine în
glandele sudoripare, dar care conţine, în multe zone, ţesut cartilaginos.
Descris de Hirsch şi Helvig (1961).
Siptomatologie
Aspectul clinic al tumorii nu are nimic deosebit. Localizarea se face de
obicei pe palme şi plante.
Examen histopatologic
Tumoarea este formată din celule epiteliale dispuse sub formă de canale,
aşezate în jurul unui lumen, peretele fiind constituit din două rânduri de celule.
In jur se întâlnesc celule neoepiteliale izolate, de tip fuziform, între diferitele
lumene se găseşte o degenerescenţă hialină a stromei, iar pe alocuri formarea
unui ţesut cartilaginos, cu prezenţă de celule încapsulate, tipice.
Evoluţie
Tumoare cu malignitate atenuată sau cu malignitate potenţială.
Tratament
Excizie chirurgicală.

38
SPIRADENOM
Spiradenom ecrin, tumoare benignă, cu originea in conductele glandelor
ecrine; are dimensiuni variabile şi este localizată pe trunchi, faţă şi extremităţi.
Este de obicei o tumoare unică.
Descrisă de Kersting şi Helwig (1956).
Simptomatologie
Formaţiunea tumorală apare la adultul tânăr şi nu este familială. Are
dimensiuni mici (diametrul de 3-50 mm), culoare pielii normale
sau rosie-albăstrie şi este inclavată în derm. La palpare declanşează o senzaţie
dureroasă semn evocator, dar care ridică şi problema diferenţierii de tumoarea
glomică, leiomiom sau nevrogliom. Nu are niciodată localizare plantară,
palmară sau subunghială.
Examen histopatologic
Un prim caracter este bazofilia tumorii şi situarea ei la nivelul dermului. Este
formată din cuiburi de celule, acestea fiind dispuse în două moduri.
Unele celule de tip epitelial, bazofile, sunt situate în jurul unui lumen de tip
glandular şi înconjurate de o capsulă fibroasă. În alte zone, celulele tumorale
sunt aranjate în benzi ce se întretaie sau au aspect reticulat, din loc în loc
formându-se cavităţi chistice sau conducte sudoripare. In jur se găsesc vase
limfatice dilatate, cu aspect de limfangiom, vase capilare sau nevi.
Etiopatogeneză
Tumoare cu origine în glandele ecrine şi în conductele lor secretorii.

Evoluţie
Benignă. Nu se malignizează. Creşte şi se extinde lent.
Tratament
Chirurgical.
Haematidrosis
Această patologie este foarte rară şi de mult timp cunoscută. În 1980 au fost
bublicate aproximativ 20 de cazuri. Despre acestă boală s-a amintit în

39
evanghelia lui Luca (80- 90 e.n.), unde este spus că: ’’Isus suferă aşa de mult,
încît în loc de sudoare curg picături de sînge.’’
Etologie şi patogenie
Haematidrosisul se formează datorită eliminării de sînge ce apare prin
diapedeza eritrocitară din capilarele ce înconjoară glandele sudoripare.
Modificarea pereţilor vasculari, care duce la creşterea permeabilităţii
vasculare, poate fi provocată de dereglările diencefalice dezvoltate în urma unor
infecţii, eforturi fizice sau traume psihice.
Se cunosc date despre apariţia haematidrosisului la persoanele ce suferă de
isterie, afecţiuni psihice grave.
Bianschi (1926) a descris o bolnavă de 28 de ani ce prezenta un tablou clasic
de isterie, la care în timpul rugăciunilor apărea transpiraţie sub formă de sînge,
care se accentua odată cu extazul religios.
Vincento (1926) a publicat un caz de haematidrosis la stigmaţii religioşi;
picături de sînge arăreau la nivelul frunţii, în mai multe locuri şi numărul lor
creştea în timpul extazului.
G.K. Lavscki (1932) a descris o bolnavă de 24 de ani care prezenta reacţii de
schizofrenie, de isterie şi psihastenie. Perioada crizei de isterie era însoţită de
apariţia picăturilor de pe nas, la nivelul antebraţului stîng, şi partea externă a
maleolei stîngi.
La locul eliminării lichidului sero-sangvinolent, integritatea tegumentului nu
este afectată, ceea ce dă dovadă că apariţia sîngelui are loc prin diapedeză
eritrocitară.
A.B. Rogover şi A.M. Vein (1957) urmăreau o bolnavă de 11 ani cu
haematidrosis. La vîrsta de 8 ani, după un traumatism psihic, la cîteva zile, a
apărut sub ochi transpiraţie sub formă de sînge. În continuare de mai multe ori
continuau să apară urme de sînge la nivelul frunţii, pomeţilor, obrajilor şi pe nas.
Uneori sîngele era sub formă de picături. Tenul intotdeauna rămînea intact. De
cîteva ori a prezentat epistaxis.

40
La fel a fost urmărită o doamnă, care în momentul acutizării psihozei
maniaco-depresive, prezenta urme de sînge la nivelul axilelor şi regiunii
inghinale.
Există posibilitatea apariţiei epistaxisului, haematidrosisului, creşterea
temperaturii corpului sub influenţa autosugestiei.
Datele aduse spun despre aceea că emoţiile ce se repetă şi apar brusc pot
aduce la eliberarea intensă a neurohormonilor, rezultînd vasodilataţia şi creşterea
permeabilităţii vasculare, astfel cauzînd traspiraşia cu amestes de sînge.
Clinic
Haematidrosisul apare cel mai frecvent în regiunea feţei. El poate fi sub
formă de picături în cîteva locuri, la nivelul frunţii, nasului. Concomitent poate
apărea şi în alte regiuni (antebraţ, falangele distale, picioare).
Integritatea pielii în aceste regiuni nu este afectată.
Diagnostic diferenţial se face cu cromhidroza şi pseudocromhidroza.
Tratament
Psihoterapie. Hipnoză.

Bibliografie
1. Maier Nicolaie. Curs de dermatovenerologie clinică.
Cluj- Napoca 1982

2. Maier Nicolaie. Patologie cutanată. Vol 3.


Cluj-Napoca 1999.

3. Colonel dr. doc. Aristotel Popescu. Boli de piele.


Bucureşti 1980.

4. Gheorghe I. Costea. Ghid terapeutic şi clinic de dermatovenerologie.


Timişoara 1981

41
5. Gheorghe Bucur. Boli dermatovenerologie. 2002

6. I. C. Skripkin. Dermatologie şi venerologie. 1997

7. Al. Colţoiu. Tratat de dermatologie. Vol 1

8.Dan Forsea, Raluca Popescu. Compendiu de dermatologie şi venerologie.

9. A. Conu. Dermatovenerologie. Bucureşti 1976

42