Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reflectând profund asupra sentinţei lansate de Nietzsche, conform căreia „Dumnezeu a murit“
pentru civilizaţia occidentală, un alt filosof german, Martin Heidegger, a sugerat că „destinul“
culturii occidentale are o trăsătură care îl deosebeşte de toate celelalte culturi, în sensul că
destinul Occidentului s-ar identifica întru totul cu nihilismul însuşi. Totodată, afirmă Heidegger,
destinul culturii occidentale ar exercita o influenţă foarte mare asupra tuturor culturilor, în sensul
că le atrage spre universul său inconfundabil (vezi M. Heidegger, Santieri interroti, trad. it. P.
Chiodi, Firenze, 1968, p. 191 sq., apud G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu, Religie şi
putere, Polirom, Iaşi, 2005, p. 209). Este şi motivul pentru care multă lume s-a întrebat şi se
întreabă dacă, într-adevăr, nihilismul reprezintă o expresie exclusiv a culturii occidentale sau
chiar destinul acesteia.
La rândul său, P. Clastres subliniază că nihilismul nu este altceva decât o „rezervă“ permanentă a
culturii, probabil a fiecărei culturi, utilizabilă doar atunci când în viaţa umanităţii şi percepţiei
religioase se produc mutaţii profunde (vezi P. Clastres, La societé contre lâÉtat. Recherches
dâanthropologie politique, Paris, 1974, pp. 183-184).
De altfel, acesta este un argument folosit şi de psihosociologi, care arată că instrumentul puternic
al nihilismului intervine în viaţa societăţii ca şi în cea a individului în momentul în care acesta se
află în situaţia unei schimbări radicale, în faţa unei „schimbări de statut“. Departe de a reprezenta
o caracteristică exclusiv occidentală, subliniază I. P. Culianu (Religie şi putere, p. 214),
nihilismul este un instrument aparţinând Occidentului, ca şi culturilor din afara acestuia. Rămâne
încă de lămurit în ce sens nihilismul a grevat într-o mai mare măsură istoria civilizaţiei
occidentale decât pe aceea a altor civilizaţii. Desigur, atunci când vorbim despre cultura
occidentală, ne referim la acel ansamblu de norme a căror istorie s-a plămădit din fuziunea între
învăţătura creştină, cultura romană şi legea mozaică. Acestea sunt cele trei componente
principale care au configurat Occidentul de-a lungul istoriei sale.
„Dumnezeu a murit! Dumnezeu a murit! Bisericile vor deveni criptele lui Dumnezeu“
Apariţia creştinismului coincide, nu întâmplător, cu proliferarea nihilismului în toate formele şi
practicile. La acea vreme, aşa cum am spus, nihilismul era reprezentat de religia gnostică. La
rândul său, gnosticismul apare şi se dezvoltă în acest climat de luptă a evreilor împotriva
dominaţiei romane. Simon Magul, contemporan al apostolilor, este considerat, în general, primul
gnostic. După căderea Templului (70 d.Hr.) apare o bogată literatură gnostică „populară“ sau
vulgară, mai cu seamă în Egipt şi, probabil, în Siria. Abia când Biserica creştină se consolidează,
când creştinismul devine o religie de stat, curentul nihilist este viguros stăvilit. În acelaşi timp,
gnosticismul, care contaminase creştini precum Marcion, a fost tot mai puternic respins până în
momentul în care a ajuns să dispară aproape complet din viaţa publică.
Cu mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, Reforma, aşa cum subliniază Culianu (loc. cit., pp.
220-221), nu va fi altceva decât o „reluare a nihilismului“. Aşa îşi explică acesta de ce Nietzsche,
în ultimele sale opere, a lansat violente invective împotriva lui Luther. În viziunea sa, Reforma n-
a făcut altceva decât să apară într-un moment în care un proces îndelungat luase deja sfârşit;
practic, ea a obstrucţionat ideologia Renaşterii şi a anulat rezultatele unei lungi perioade din
istoria civilizaţiei occidentale. Pentru filosoful german, reforma Bisericii a fost provocată de
apariţia protestantismului care este, spune el, de două ori vinovat, întrucât a condus la o
reorganizare a Bisericii din care aceasta a ieşit fărâmiţată, dar mai puternică decât înainte; şi, în
acelaşi timp, pentru că a recufundat Occidentul în climatul nihilist al începuturilor Evului Mediu,
care abia fusese depăşit de Renaştere.
Este adevărat, Nietzsche nu a avut urmaşi ideologi de talia sa, dar ideile sale acţionează în
cultura occidentală pe căi imprevizibile până astăzi. Un exemplu concludent îl reprezintă „Şcoala
de la Frankfurt“ care, într-un context cu totul diferit, a sesizat faptul că lumea occidentală tinde
tot mai mult să transforme totul în marfă, să reducă totul la dimensiunea economică absolut
secularizată, în care valorile umane nu-şi mai găsesc nici un loc. Deşi pe căi diferite, unul dintre
cei mai populari filosofi din Frankfurt, Marcuse, ajunge la concluzii similare celor ale lui
Nietzsche. El este convins de faptul că trăim într-o „societate bolnavă“ şi că singurul mod de a
rămâne cât de cât sănătoşi este să fim „în dezacord“ cu ea (H. Marcuse, „Lâaggresività nella
società industriale sviluppata“, trad. it., în: D. R. Cutler (ed.), La religione oggi, Milano, 1972,
pp. 335-336; apud G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P. Culianu, op. cit., p. 237).
Din păcate, astăzi mai mult ca oricând, aşa cum remarcă I. P. Culianu (ibidem, pp. 239-240),
tradiţia religioasă nu mai reuşeşte să-şi exercite forţa integratoare şi compensatorie într-un
Occident atât de secularizat. Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor“, cum îl numeşte el, „a
invadat din nou casa omului“. Dezbrăcat de tot ceea ce îl transcende, omul apare, poate pentru
prima dată în istorie, singur şi lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi
agresivităţii. Şi totuşi, regretatul istoric al religiilor păstrează un anume optimism, sperând că, la
timpul cuvenit, „religia viitorului“, aceea fără de care umanitatea ar putea chiar să se
autodistrugă, va şti să găsească „tonurile şi mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi
nevoie“