Sunteți pe pagina 1din 53

TIMPUL LIBER – NOŢIUNE SOCIALĂ DE IMPORTANŢĂ PRIMORDIALĂ

Timpul liber nu este un timp neocupat, un timp fără nici un fel de activitate.
Acesta a jucat un rol foarte important în istoria omenirii şi a devenit o condiţie
indispensabilă pentru îmbogăţirea personalităţii omului.
Importanţa folosirii timpului liber creşte odată cu scurtarea zilei de muncă şi
automatizării muncii. Dezvoltarea tehnică duce la limitarea activităţii motrice,
munca fizică este mult diminuată datorită apariţiei de maşini automate. Statistic,
oamenii zilelor noastre fac mult mai puţină mişcare comparativ cu deceniile trecute.
Scăderea activităţii fizice este compensată de creşterea activităţii intelectuale.
Astfel timpul liber apare într-o pondere tot mai mare ca timp de dezvoltare
multilater ală a personalităţii, care asigură perfecţiunea intelectuală, morală, estetică
şi fizică. Interesantă este corelaţia dintre timpul de lucru şi cel liber la un muncitor
necalif icat şi unul calificat. Dacă cel necalificat consumă foarte multă energie prin
faptul că mişcările sale nu sunt ergonomice, va trebui ca cea mai mare parte a
timpului său liber să o folosească pentru restabilire, şi în acest mod se lipseşte de
posibilitatea de a se autoperfecţiona. În acelaşi timp cel calificat, va folosi timpul
liber pentru autoperfecţionare datorită faptului că acestuia îi trebuie mai puţin timp
pentru restabilirea capacităţii de muncă.
Activităţilor de timp liber presupune în primul rând recreere, apoi educaţie
estetică, apoi presupune sănătate.
Munca fizică, munca în aer liber, munca într-un mediu natural, s-a mutat
astăzi într- un spaţiu închis cu aer condiţionat, în construcţii vechi şi noi, cu
mişcarea fizică redusă treptat de noul grad de confort şi civilizaţie. Problemele
actuale ale nutriţiei raportat la reducerea efortului fizic grăbeşte apariţia
sedentarismul, combătut în epoca de azi prin sporturi noi, precum joggingul, ori
fitnes- ul. Finalitatea lui este concretizată în: îmbunătăţirea condiţiei fizice;
îmbunătăţirea stării mentale de bine, frumos şi adevăr; formarea de relaţii sociale;
obţinerea de rezultate referitoare la mediul sănătos, sigur şi cooperant.
Deci organizarea odihnei este în corelaţie cu organizarea muncii.
Organizarea activităţilor de timp liber trebuie să intre în conştiinţa oamenilor
ale diferitelor grupări întrucât este o activitate de primă necesitate cu rol profilactic
la viaţa din ce în ce mai complexă a contemporanietăţii.

Modalităţi de petrecere a timpului liber


Timpul liber este un factor dependent de societate, posibilităţile de organizare şi de conţinut ale
acestuia şi de aceea reflectă însăşi posibilităţile societăţii. Cercetările în domeniu au demonstrat că cea
mai mare parte a timpului liber se consumă la locul de trai sau în staţiuni de odihnă.
Evaluări privitoare la utilizarea timpului liber în România au fost făcute de Institutul Naţional
de Statistică; considerând timpul liber ca „timpul rămas din cele 24 de ore după efectuarea îngrijirii
personale, a activităţilor profesionale, a muncii în „gospodărie” s-a ajuns la concluzia că pentru
populaţia în vârstă de 7 ani şi peste, activităţile de timp liber sunt următoarele:
1. Vizionarea programelor de televiziune este modalitatea principală de petrecere a timpului
liber nu numai în România, satisfăcând atât nevoia de destindere şi/sau de distracţie cât şi preocupările
informative şi de dezvoltare a personalităţii.
- din totalul populaţiei de peste 7 ani, 93% privesc la televizor, dintre care 75% zilnic.
2. Citirea ziarelor şi revistelor este preocuparea de timp liber care ocupă locul doi după
vizionarea programelor de televiziune. Această preocupare a înregistrat unele scăderi faţă de începutul
deceniului nouă când interesul era mai mare, probabil din câteva motive: explozia de ziare şi reviste a
- 1
constituit o noutate pentru români după perioada comunistă; nivelul de trai nu scăzuse atât de mult
încât să pună problema imposibilităţii de a mai putea cumpăra ziare şi reviste, pentru anumite categorii
de populaţie; problemele economice şi şomajul au creat o dispoziţie a populaţiei mai puţin propice
cumpărării şi citirii de ziare şi reviste.
3. Ascultarea ştirilor la radio ocupă locul trei în topul preferinţelor de petrecere a timpului
liber. România se situează, din acest punct de vedere, printre ultimele locuri între ţările din UE.
4. Lectura cărţilor, ca preocupare de timp liber, a scăzut în România după 1989. După ultimele
date, cititul cărţilor este o preocupare pentru 21% din populaţia de 10 ani şi peste, care include – deci –
şi elevi.
Interesul pentru lectură este mai mare în celelalte ţări ale Uniunii Europene, deşi este diferenţiat
de la o ţară la ţară.
5. Computerul şi Internetul generează preocupări atât pentru timpul de muncă cât şi pentru
timpul liber. Pentru România, fenomenul are o anumită noutate, pătrunderea acestora începând să se
producă după 1990.
Dotarea cu computere a evoluat rapid, atât pentru instituţii, cât şi pentru persoanele particulare.
Scopurile folosirii Internetului sunt multiple şi vizează atât domeniul vieţii de muncă cât şi viaţa
personală şi timpul liber
Folosirea intensivă a calculatorului şi a Internetului a fost invocată, de multe ori, ca sursă a
reducerii interesului pentru lectură. Comparaţia dintre România şi celelalte ţări ale Uniunii Europene,
mai ales cu ţările nordice a evidenţiat faptul că aceştia din urmă, în ciuda faptului că folosesc cel mai
mult calculatorul şi Internetul, citesc mai mult, comparativ cu românii.
6. Vizionarea spectacolelor şi frecventarea cinematografelor sunt preocupări de timp liber cu
o prezenţă mai redusă la români: 18% merg la cinematografe şi 10% merg la teatru, în general în anii
1990–1993 interesul pentru spectacole de teatru şi cinematograf a scăzut mult, comparativ cu perioada
anterioară anului 1990; explicaţiile sunt diferenţiate în funcţie de tipurile de spectacol, dar sunt şi cauze
generale ale scăderii interesului: concurenţa televiziunii, scăderea nivelului de trai, schimbarea stării de
spirit a populaţiei şi a preocupărilor acesteia, apariţia altor preferinţe.
Începând cu anul 1998, teatrele şi instituţiile muzicale au cunoscut, un reviriment al activităţii: a
început să crească numărul de spectacole şi concerte, chiar şi de teatru, şi mai ales, numărul de
spectatori; au contribuit la acest reviriment şi instituţiile culturale de profil private şi, în general,
adaptarea repertoriului la cerinţele publicului.
Cinematografele continuă să fie în criză, numărul spectatorilor fiind în continuă scădere. În
prezent, se încearcă o creştere a numărului de cinematografe prin iniţiativa Ministerului Culturii, în
localităţile unde cinematografele au fost desfiinţate din raţiuni de eficienţă economică.
Pentru europenii din celelalte ţări ale Uniunii Europene frecventarea cinematografului este o
preocupare mai extinsă comparativ cu România; în medie, un european din UE merge pe an de 1–3 ori
la cinematograf; merg mai des spaniolii şi irlandezii. În Spania, un studiu realizat în iunie 2002 a ajuns
la concluzia că în ultimii zece ani a crescut numărul de cinematografe cu 93,8%, numărul de spectatori
la cinematografe, cu 71% şi veniturile din încasări, cu 188,3%.
Un alt sondaj realizat de Institutul Naţional de Statisticăvrea să ofere date despre cum îşi petrec
românii seara. Astfel s-au obţinut următoarele răspunsuri spontane:
1. se uită la televizor 34%;
2. stau acasă cu familia 32%;
3. se întâlnesc/se distrează cu prietenii 10%;
4. se odihnesc 3%;
5. citesc 2%;
6. alte modalităţi de petrecere a timpului liber 18%.
Din structura răspunsurilor la întrebarea de mai sus, rezultă că românii preferă să-şi petreacă
seara „în tihnă cu familia”. La aceeaşi întrebare, răspunsurile americanilor evidenţiază unele
- 2
particularităţi: spre deosebire de români, americanii preferă într-o mai mică măsură „tihna în familie” şi
întâlnirile/petrecerile cu prietenii, dar sunt mai ridicate preferinţele pentru odihnă, citit, mers la
restaurant sau la cinema/teatru şi pentru activităţi sportive.
Modul de a petrece seara: românii-americanii :privesc la televizor 34-26; stau acasă cu familia
31-25; întâlnire/distracţii cu prietenii 10-8; odihnă 3-9; citesc 2-9; restaurant 2-5; dans (discotecă) 1-1;
cinema/teatru 1-5; ascultă radio 1-0; activităţi religioase 1-1; croşetează, ţes etc. 1-1; activităţi sportive
0-3; alt răspuns 11-7.

Alte modalităţi de petrecere a timpului liber

1. Preocupările religioase sunt considerate, uneori, preocupări de timp liber. Trebuie


menţionat faptul că preocupările religioase sunt preocupări spirituale, care numai în anumite forme
precum frecventarea bisericii se exprimă în timpul liber. În acelaşi timp, prin sărbătorile religioase (la
nivel naţional, la nivelul unor confesiuni şi pentru anumite segmente de populaţie care respectă cu
stricteţe sărbătorile religioase) religia este producătoare de timp liber. La români, frecventarea bisericii
a înregistrat o anumită creştere după 1990, mai ales la persoanele cu studii medii şi cu studii superioare;
din totalul populaţiei de peste 18 ani, participă frecvent (în fiecare săptămână sau în fiecare lună) la
serviciul religios din biserică aproximativ o treime.
2. Excursiile la sfârşit de săptămână şi călătoriile mai lungi sunt puternic afectate de
nivelul de trai scăzut. În România, treptat, s-a format un segment de populaţie care are posibilităţi
financiare pentru călătorii, dar este neinteresat de excursiile la sfârşit de săptămână, şi un alt segment,
care are posibilităţi financiare numai pentru excursii la sfârşit de săptămână şi/sau călătorii în ţară.
Cei din primul segment, au posibilităţi financiare bune, posedă locuinţe extraurbane sau/şi în
zone de agrement unde îşi petrec sfârşitul de săptămână. Există şi segmente de populaţie neinteresate
de excursiile la sfârşitul de săptămână, din alte motive decât cele financiare: cei ce posedă gospodării
rurale unde îşi petrec cel puţin unele dintre sfârşiturile de săptămână, şi cei ce participă la muncile
agricole, pe pământurile ce le-au fost restituite după căderea regimului comunist.

Factori determinaţi ai conţinutului de timp liber la români


Ceea ce este caracteristic pentru români, comparativ cu locuitorii celorlalte ţări din UE este
conţinutul timpului liber mai sărac în preocupări şi activităţi. Situaţia este valabilă atât pentru
preocupările de informare cât şi pentru preocupările culturale şi distractive.
Principalele cauze ale acestei situaţii sunt:
 standardul scăzut de viaţă - influenţează petrecerea timpului liber atât direct,
prin accesul redus la unele preocupări şi servicii corespunzătoare, cât şi indirect, printr-o stare
sufletească, care inhibă dorinţele şi preocupările din timpul liber.
 mentalităţi, valori, obiceiuri - au determinat, la rândul lor, prezenţa unor
deprinderi şi lipsa altora: de exemplu, petrecerea timpului liber în tihna familială mai ales la persoanele
căsătorite şi cu copii
 posibilităţi reale slabe de petrecere a timpului liber - din perspectiva ofertei
trebuie să avem în vedere cel puţin faptul că, aproximativ jumătate din populaţia României trăieşte în
mediul rural, acolo unde aceste posibilităţi/oferte sunt foarte reduse, dar nu se află într-o situaţie
satisfăcătoare, din acest punct de vedere, nici locuitorii micilor oraşe.
Ordinea de menţionare a cauzelor nu indică ierarhia acestora din punctul de vedere al
importanţei, ele influenţând diferenţiat preocupările de timp liber.
Concluzii
În concluzie îmbunătăţirea standardului de viaţă, oferta mai bogată şi mai diversificată de
posibilităţi de petrecere a timpului liber, modernizarea satului, creşterea urbanizării, în contextul

- 3
deschiderii către exterior a societăţii româneşti vor putea determina diversificarea şi îmbogăţirea
conţinutului timpului liber şi în România.

SPORTUL ŞI EDUCAŢIA

Educaţia fizică, sportul, activităţile sportive extraşcolare vin să dea o soluţie


pentru modul de folosire utilă a timpului liber indiferent de vârstă, sex, rasă,
naţionalitate, religie, profesie, categorie socială etc.
Promovarea sportului ca mijloc esenţial de menţinere şi întărire a sănătăţii,
pentru o creştere şi dezvoltare fizică armonioasă a tinerei generaţii, duce la
dezvoltarea calităţilor motrice.
Promovarea sportului ca model de toleranţă şi fair-play devine:
1. mijloc de comunicare între membrii societăţii
2. ca stil de viaţă
3. ca spirit moral
4. elimină manifestările de violenţă şi rasism.
Desfăşurarea exerciţiilor fizice, în cadrul educaţiei adulţilor, are în vedere
continuarea pe o treaptă superioară a rezultatelor câştigate în prima etapă a
educaţiei, adică o pregătire generală care să asigure integrarea individului în ori ce
formă de activitate (nu vorbim de situaţii particulare impuse de imperative sociale:
pregătirea militară, cosmonauţi, scafandri etc).
Prin intermediul exerciţiului fizic, omul rezolvă problemele pe care le ridică
raporturile sale cu mediul natural, limitează acţiunile nocive ale acestuia şi
valorifică altele – apa, aerul, soarele etc
- 4
Educaţia fizică şi sportul se transpun în practică prin urmatoarele activităţi
practice (activităţi sportive de masă).
Activităţi cultural – sportive. Cu prilejul diferitelor zile pe care le
sărbătoreşte şcoala, sărbătorile anului preolimpic, sărbători naţionale, zile dedicate
diferitelor acţiuni ale UNESCO (împotriva fumatului, drogurilor, sedentarismului)
sub directa îndrumare a profesorilor diriginţi, a profesorilor de muzică, desen
educaţie fizică, sunt organizate activităţi cultural sportive care au un program bine
stabilit şi anunţat din timp.
Activităţi turistice.
- turismul local (cunoaşterea judeţului, a tradiţiilor locale, a
monumentelor istorice).
- cicloturismul este o altă activitate cu multiple valenţe educative. Se
pot organiza excursii de o zi la sfârşit de săptămână cu deplasare pe biciclete, sau
mini expediţii de două, trei, cinci zile în vacanţă.
- expediţii pentru cunoaşterea valorilor culturale, a specificu lui
geografic şi ecologic a diferitelor zone din patria noastră. Timpul afectat
desfăşurării acestei acţiuni va fi de cel puţin o săptămână şi chiar dacă necesită un
efort material, fizic, organizatoric mult mai mare, influenţele educative sunt
deosebite.
După fiecare excursie elevii vor afişa pe panoul destinat acestor activităţi
detalii despre elevii participanţi, traseul parcurs, fotografii, alte producţii; în
colaborare cu profesorii de limba română elevii vor întocmi jurnale de călător ie.

Alte activităţi.
Acţiuni ecologice.
Organizarea de acţiuni pentru întreţinerea bazelor sportive şcolare.
Parteneri posibili: Inspectoratul Şcolar Judeţean, Direcţia Judeţeană pentru
Sport, Federaţia Sportul Pentru Toţi, Primăria, Direcţia de Sănătate Publică,
Inspectoratul Judeţean de Poliţie, Grupul de Pompieri, Inspectoratul de Protecţie
civilă, Culte şi Patrimoniu Cultural, Inspectoratul de Protecţie a Mediului,
Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoane cu Handicap, O.N.G-uri-le.
Educaţia fizică nu urmăreşte doar un scop limitat, intrinsec, acela al
dezvoltăr ii fizice ce s-ar realiza paralel şi independent de alte aspecte ale
personalităţii umane, din contră, educaţia fizică, parte componentă a unui sistem,
acţionează concomitent cu celelalte laturi asupra dezvoltării "integrale" a
personalităţii, stimulând şi fortificând calităţile psihofizice ale acesteia.
Pedagogia activităţilor sportive în aer liber are ca obiectiv educarea
personalităţii în general la tânăra generaţie, promovarea procesului de formare a
tinerilor într-o manieră ludică relaxantă, creează un spaţiu de cerinţe relevante ce
pot determina modificări mentale pozitive.
Există pe de o parte sportul de performanţă, identificat tot mai des cu sportul
profesionist şi care intră tot mai mult în sfera spectacolului plătit, iar pe de altă
parte, există şi un altfel de sport, ataşat valorilor umane şi destinat tuturor şi anume,
sportul pentru toţi.
Pentru ca efectul mişcării să aibă efect, s-a constat că un practicant trebuie să
execute ca durată a efortului săptămânal de 3 – 6 şedinţe a câte 20 min/şedinţa, timp
în care însumat să consume minim 2000 de calorii/săptămână. Criteriu l de
intensitate a efortului pentru activităţile fizice (uşoare) de agrement stipulează că

- 5
numai eforturile ce produc un consum de 7,5 calorii/min trebuie folosite pentru a
preîntâmp ina bolile cardiovasculare.
Conceptul de activităţi motrice recreative reflectă necesitatea existenţei unor
programe de activităţi de o varietate apreciabilă, care să răspundă multitudinilor de
motivaţii, nevoi, nivele, preferinţe şi posibilităţi a practicanţilor. În pregătirea
acestor programe trebuie ţinut cont de anumiţi factori aşa zişi externi ai practicăr ii
activităţilor, dar care o influenţează în mod direct.
Factori care determină programele de activităţi de timp liber:
Vârsta. Angrenarea în forme de practicare a exerciţiilor fizice, scade odată cu
înaintar ea în vârstă. Privind la modul general doar aproximativ 33% din persoanele
de 70 de ani, practică o formă de activitate fizică, inclusiv mersul pe jos, în timp ce
dintre tinerii de 16 ani, 80% fac exerciţii fizice.
Trebuie menţionat că adaptarea tipului de efort la vârstă, este obligatorie
(artele marţiale sau rugby-ul nu sunt potrivite pentru o persoană în vârstă, dar
mersul pe jos, pe bicicletă sau înotul, da).
Sexul. Proporţia celor implicaţi în practicarea exerciţiilor fizice, este diferită,
în funcţie de sex. Astfel, doar 40-50% dintre femei, faţă de 60-70% dintre bărbaţi,
desfăşoară o activitate fizică.
Educaţia. Un rol deosebit de important în influenţarea tinerilor îl are şcoala,
care dacă are o catedră de educaţie fizică şi sport bine organizată şi activă, va
angrena elevii în activităţi sportive şcolare, iar dacă acestea sunt plăcute, influenţa
va fi şi de durată, în perspectiva activităţilor extraşcolare. Rolul pe care îl are
şcoala, este dublat şi de cel al familiei, care poate încuraja sau descuraja practicar ea
exerciţiilor fizice.
Familia. Pa lângă influenţa din punctul de vedere al educaţiei, familia este un
factor decisiv şi datorită dependenţei financiare a tinerilor, în ce priveşte acoperirea
taxelor, achiziţionarea rechizitelor etc.
Tradiţia şi cultura. Atât participarea cât şi orientarea spre un anumit gen de
activităţi sunt influenţate, în sensul că spre exemplu, unele culturi interzic femeilor
să activeze în public sau în grupuri mixte pe de o parte, iar pe de alta, unele naţiuni
au tradiţii foarte puternice într-o anumită ramură de sport (baseball in S.U.A.,
cricket în zona Indiei, rugby în Noua Zeelandă, fotbal în Europa etc.).
Mediul social. Anturajul, ca grup la care se asociază persoane cu acelaşi nivel
cultural, interese şi cu vârste apropiate, exercită influenţe deosebite. Dacă cei din
anturajul unei persoane desfăşoară o activitate fizică, este probabil ca şi acea
persoana să se implice.
Politica. Politica poate influenţa, atât direct cât şi indirect, implicarea
cetăţen ilor în activităţi fizice, spre exemplu prin introducerea obligatorie a educaţiei
fizice în şcoli, dar şi prin alocarea unor fonduri pentru constituirea de baze sportive.
Situaţia economică. Unele tipuri de activităţi fizice, implică cheltuieli majore
în ce priveşte amenajarea bazei materiale sau cu echipamente. Uneori, o ţară, o
regiune, un oraş sau o persoană pot să nu dispună de sumele necesare construirii sau
întreţin erii bazelor sportive, achiziţionării de instalaţii, materiale sau echipamen te.
În ultimii ani, este tot mai de actualitate, situaţia şomerilor care au timp liber,
dar de cele mai multe ori nu au bani pentru acest tip de investiţie. În unele ţări,
şomerii beneficiază de reduceri sau de gratuitate în folosirea bazelor sportive
(terenuri şi instalaţii).
Accesul. O persoană va fi cu atât mai tentată să frecventeze o baza sportivă, cu
cât aceasta se află mai aproape de domiciliu, sau cu cât accesul este mai facil.
- 6
Dificultăţile de acces, determină multe persoane sa devină comode în raport cu
activităţile fizice.
Infirmitatea. Acest aspect, este de asemenea limitativ în alegerea unui tip de
activitate fizică, dar numai parţial. În ultimul timp, persoanele cu handicap sunt
încurajate prin toate mijloacele (facilităţi materiale ca: mijloace de transport
speciale, rampe de acces, vestiare adaptate) şi de asemenea, organizarea unui număr
foarte mare de întreceri sportive, ca şi mediatizarea prin toate canalele mass-media.
Mediul şi clima. Alegerea unui tip de exerciţii fizice, poate fi influenţată de
apropierea mării sau a unui lac, facilitând practicarea sporturilor nautice, a muntelui
care încurajează turismul şi escaladarea, sau de situarea într-o zonă rece, care
favorizează sporturile de iarnă.
Baza materială. Este un deziderat al societăţii, este efectul politicului în sport.
O societate care şi-a descoperit propriile valori este asemuită după instituţiile
democratice (respectarea şi aplicarea legilor democratice, cultură, sport etc).
Presa. Aceasta joacă un rol important în popularizarea practicării exerciţiilor
de întreţinere a condiţiei fizice şi a performanţelor sportive, acţionând direct asupra
populaţiei.
Alţi factori ai conţinutului activităţilor motrice recreative sunt determinaţi de:
motivaţiile practicantului, condiţiile de practicare, locul de desfăşurare, condiţiile
climaterice, materiale utilizate, echipamentul etc.
Echipamentul - necesitate a activităţilor motrice recreative.
Îmbrăcămintea. Toţi participanţii trebuie să participe la activitate într-o
vestimentaţie adecvată pentru exerciţii şi activitatea sportivă respectivă.
Vestimentaţia sportivă dă tonul pentru activitatea fizică recreativă, atât pentru
instructor, cât şi pentru participanţi. Vestimentaţia îl face pe participant să se simtă
bine şi creează un mediu potrivit activităţii. Ea trebuie să cuprindă tricouri, şorturi,
şosete şi treninguri din bumbac.
Încălţămintea. Încălţămintea trebuie să fie de tenis sau alt tip de încălţămin te
sportivă.
Echipamentul utilitar necesar desfăşurării activităţilor recreative, altul decât
cel vestimentar, trebuie să fie adecvat activităţii în sine (joc sportiv, ramură
sportivă etc) şi trebuie cunoscut dinainte de instructor. În cazuri de neconcordanţă
între nevoile de utilizare şi oportunitatea ofertei se regândeşte activitatea în sine.

C2

Relaţia dintre educaţia fizică şi sportul şcolar şi starea de sănătate

• Funcţia igienica face parte din categoria celor asociate şi vizează cerinţa fundamentala de
menţinere a unei stări optime de sănătate a oamenilor. Prin educaţia fizică se acţioneaza prioritar
preventiv pe acest plan. Se poate , cu ajutorul exerciţiilor fizice să se acţioneze şi pentru corectarea
unor deficienţe in planul sănătăţii.
• Funcţiia recreativa este o alta funcţie asociată pentru educaţia fizică . Ea trebuie înţeleasă cel
putin în următoarele două sensuri:
• - asigurarea , prin activitatea de educaţie fizică a fondului de calităţii , deprinderi şi
priceperi motrice necesare că oameni de diferite vârste să poată petrece în mod util şi plăcut , adică
recreativ timpul lor liber ( cotidian, sau în vacante şi concedii ).

- 7
• -asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului pentru urmărirea în timpul liber , direct
sau prin mass-media , a întrecerilor sportive.
In orice activitate umana obiectivele sunt prioritati de diferite niveluri sau ranguri prin care se
realizează funcţiile activităţii respective. Deci, obiectivele educaţiei fizice deriva din funcţiile sale
specifice şi asociate se subordoneaza acestora. Exista multe clasificari ale obiectivelor, majoritatea
dintre ele fiind valabile şi pntru educaţia fizică. Cea mai raspandita clasificare este în funcţie de laturile
procesului de practicare a exerciţiilor fizice: instruirea şi educaţia.
Deci, avem două tipuri de obiective: - de intruire
- de educaţie
• O alta clasificare foarte raspandita a obiectivelor fizice este cea care le grupeaza în cognitive,
psihomotorii, sociale şi afective.
• Obiectivele generale ale educaţiei fizice, adică cele considerate că fiind de rangul I, sunt
următoarele:
• Menţinerea unei stari optime de sănătate a participantilor (de diverse vârste), a exerciţiilor fizice
şi cresterea potentielului lor de munca şi viaţă;
• Favorizarea proceselor de crestere şi optimizarea dezvoltării fizice a organismului celor care
practica exerciţiile fizice;
• Dezvlotarea calităţilor motrice de baza, în primul rand şi a celor specifice unor ramuri sau probe
de sport, pe plan secund;
• Formarea unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de baza, utilitar-aplicative şi
specifice unor ramuri sau probe sportive;
• Formarea capacităţii şi mai ales a obisnuintei de practicare sistematica şi corecta a exerciţiilor
fizice, inclusiv sau mai ales în timpul liber;
• Contributia eficienta la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale a
gustului pentru mişcare şi a simtului estetic, a responsabilitatii sociale, etc.
• Obiectivele de rang 2, specifice fiecarui subsistem al educaţiei fizice nu exclud pe cele generale,
ci le presupun, le “particularizeaza”/
• Obiectivele de rangul 3 sunt cele specifice fiecarei lecţii sau altei forme de organizare a
practicării exerccitiilor fizice.

Obiectivele educaţiei fizice şi a sportului şcolar (preuniversitar), referitoare


la dezvoltarea şi menţinerea stării de sănătate sunt următoarele:
a) Dezvoltarea şi menţinerea unei stări optime de sănătate.
b) Favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice
armonioase.
c) Formarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor
fizice ca o componentă de bază a stilului de viaţă modern, pozitiv, favorabil
sănătăţii.
d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente şi recuperarea sechelei
postraumatice şi a celor cauzate de unele boli.
Precizăm că numărul de ore alocat activităţilor curriculare de educaţie fizică,
pentru îndeplinirea obiectivelor, nu sunt suficiente. Ca urmare, pentru ca educaţia
fizică şi sportul să-şi atingă obiectivele referitoare la dezvoltarea şi menţinerea
stării de sănătate prezentate, activităţile curriculare trebuie completate cu activităţi
extracurricu lare. Aceste activităţi (extracurriculare) se desfăşoară preponderent în
cadrul Cercurilor pe ramuri sport (în cazul învăţământului preuniversitar) respectiv

- 8
în cadrul secţiilor pe ramuri de sport (în cazul învăţământului universitar), dar care
au ca scop formarea echipelor reprezentative şi nu vizează direct obiectivul
sanogenetic al educaţiei fizice şi sportului. De aceea, este necesară crearea încă
unui cadru cu obiectiv, adică, atragerii unui număr cât mai mare de practicanţi ai
exerciţiilor fizice sistematice sub diferite forme. Acest cadru poate fi oferit de
Asociaţiile Sportive Şcolare şi Universitare.

Relaţia dintre educaţia fizică şi sportul universitar şi starea de sănătate


Educaţia fizică în universitate urmăreşte:
a) formarea de personalităţi, caractere capabile de a conduce şi a deservi
colectivitatea.
b) formarea unei generatii cu un fizic robust si sanatos, capabil de muncă.
Educaţia fizică şi sportul în învăţământul universitar (ca şi în cel
preuniversitar) urmăreşte
- primul rând dezvoltarea şi menţinerea unei stări optime de sănătate
- al doilea rând formarea unor trăsături ale personalităţii .
Obiectivele educaţiei fizice şi a sportului universitar referitoare la menţinerea
stării de sănătate sunt următoarele:
a) Menţinerea unei stări de sănătate optime pentru practicanţi.
b) Favorizarea proceselor de creştere şi realizarea unei dezvoltări fizice
armonioase (procese care se încheie în jurul vârstei de 20 ani, corespunzătoare
anului II de studii).
c) Formarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare sistematică, individuală şi
independenta a exerciţiilor fizice, ca o componentă de bază a stilului de viaţă.
d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente şi recuperarea sechelelor
postraumatice şi a celor cauzate de unele boli.
Observaţii privind practicarea exerciţiilor fizice in timpul liber al
studenţilor.
Valorificarea timpului liber al studenţilor datorită funcţiilor de informare şi
formare, destindere şi delectare, recreere şi divertisment, va spori eficien ţa
procesului didactic, deoarece timpul liber determină autoinstruirea şi
autoeducarea studentului.
Cunoaşterea modului de petrecere a timpului liber al studenţilor ca reper
principal în organizarea unor acţiuni cu caracter instructiv-educativ pentru timpul
liber al studenţilor reprezintă armonizarea dintre student – profesor – societate,
oferă puncte de reper cu privire la modul de împărţire a timpului liber.
Majoritatea studenţilor, consideră că este benefică pentru organismul lor
practicar ea în timpul liber a exerciţiilor fizice.
Zilele pentru care studenţii optează pentru practicarea exerciţiilor fizice sunt
zilele de marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar datorită faptului că majoritatea
studenţilor au cursuri şi dimineaţa şi după amiaza, recomandăm planificarea lecţiilor
de educaţie fizică la anumite ore ale zilei care să atragă cât mai mulţi studenţi atât
dimineaţa, cât şi după-amiaza.
Opţiunile pentru formele de activităţi fizice preferate de studenţi sunt:
jocuri sportive; aerobic, mai mult fetele; culturism/fitnes , atât fete cât şi băieţi;

- 9
joggingul si mersul/plimbarea situează această formă de exerciţiu fizic în a doua
opţiune a studenţilor. Dansul se prezintă cu un număr redus de opţiuni. Dacă ar avea
mai mult timp liber, studenţii ar practica mai multe exerciţii fizice. Avem un număr
foarte mic de studenţi, care practică sportul de performanţă.

Relaţia dintre sportul pentru toţi şi starea de sănătate


Marile categorii de vârstă preluate după surse ale organizaţiei mondiale a
sănătăţii sunt:
• Vârsta I până la 20 ani.
• Vârsta a Il-a 21- 60 ani.
• Vârsta a III-a 61 -80 ani.
• Vârsta a IV-a peste 80 de ani.
Marile categorii populaţionale la care se referă activitatea "sportului
pentru toţi" sunt (Bocu, Tache, 2000):
• Tineret neangrenat în reţeaua de învăţământ.
• Femei în situaţii speciale.
• Adulţi angrenaţi şi neangrenaţi în muncă.
• Persoane în vârstă (vârstnici).
Obiectivele sportului pentru toţi referitoare la dezvoltarea şi menţiner ea
stării de sănătate la categoriile populaţionale şi de vârstă altele decât cea şcolară şi
universitară sunt următoarele:
• prevenirea diverselor îmbolnăviri;
• prevenirea unor stări anormale ale corpului;
• prevenirea şi combaterea îmbătrânirii;
• prevenirea şi combaterea deviaţiilor coloanei vertebrale;
• combaterea unor tulburări legate de activitatea sedentară; obezitatea;
osteoporoza.
Activitatea curriculară de educaţie fizică şi sport şcolar şi universitar,
completată cu practicarea extracurriculară a activităţilor fizice cu intensitate
moderată, precum şi cu practicarea sportului pentru toţi la categoriile populaţionale
altele decât cea şcolară şi universitară produce efectele favorabile asupra stării de
sănătate şi poate fi considerată componentă a asistenţei primare a stării de sănătate.

C3

DIMENSIUNEA TIMPULUI

- activitatea umană, în contextul actual, se realizează întro diversitate de


dimensiuni spaţiale şi temporale. Dintre ele se evidenţiază dimensiunea temporală
deoarece niciodată timpul nu a părut mai „neîncăpător”, mai „scurt”, iar mijloacele
şi metodele de a-l „pătrunde”, a-l „domina” şi a-l folosi cât mai util, nu au fost mai
complexe şi mai greu de organizat.

Resurse temporale

- 10
- timpul apare atât ca nevoie (nevoia de timp de muncă, de odihnă, nevoia de
timp liber etc), cât şi ca resursă (disponibilul de timp necesar oricărei activităţi)
Lipsa unei analize specifice şi explicite a caracteristicilor timpului ca resursă
în activităţile omului este probabil cea mai frecventă cauză a necorelărilor.
- timpul de muncă al elevilor (al profesorilor) este limitat şi tocmai
acest caracter limitat este o constrângere care obligă planificatorul să opereze cu
ierarhii de nevoi şi cu ordine de prioritate atunci când stabileşte ce şi cât trebuie să
înveţe elevii în procesul de învăţământ.
- supraîncărcarea planurilor şi programelor de învăţământ este tocmai
consecinţa acelei neraţionalităţi ce rezultă din ignorarea caracterului limitat al
resurselor temporale. Calitatea analizei şi administrării resurselor de timp se află la
originea fenomenelor de succes/insucces şcolar, de eficienţă/ineficienţă a procesului
de învăţământ.

Caracteristicile resurselor temporale


Caracteristicile timpului, ca resursă şi consecinţele ce decurg din acestea
pentru activitatea proiectantului (formatorului) în educaţie
1. În primul rând, timpul este prin excelenţă o resursă limitată , însă
timpul are, spre deosebire de orice altă resursă, o limitare absolută şi independentă
de procesele care îl "utilizează". În acelaşi timp o rice activitate este consumatoare
de timp. Când cantitatea de timp este insuficientă, deficitul de timp nu poate fi
compensat şi nici substituit. Limitele timpului sunt absolute şi inextensibile.
2. În al doilea rând, timpul este o resursă cu o dinamică unidirecţională ,
el se consumă ireversibil şi într-un singur sens, neputând fi depozitat, trecut în
conservare sau recuperat. Timpul este o resursă neregenerabilă şi nerecuperabilă,
este o resursă care se consumă total, aşa încât el nu poate fi refăcut niciodată în
structura şi în dinamica în care a fost consumat. Expresia "a recupera timpul
pierdut" este desigur o metaforă care se referă nu la timpul consumat, ci la rezervele
de timp prezent şi viitor, la "timpul care a (mai) rămas" din cel pe care 1-am
pierdut.
3. În al treilea rând timpul este o resursă cu polivalenţă maximă, el poate
fi folosit în orice fel, iar orice activitate este consumatoare de timp. Din această
perspectivă, timpul apare simultan ca nevoie şi ca resursă. Ca nevoie, timpul are cel
mai înalt grad de concurenţă - în raport cu nevoia de timp toate activităţile sunt
concurente, aşa încât folosirea timpului pentru o activitate înseamnă lipsirea de
resurse temporale a tuturor celorlalte activităţi. Satisfacerea nevoilor de timp, pe de
o parte, şi alocarea de timp, pe de altă parte, impun luarea unor decizii în aşa fel
încât utilizarea raţională a timpului ne obligă sa stabilim o ordine de prioritate a
nevoilor ce trebuie satisfăcute.
4. În al patrulea rând, timpul este o resursă care se autoconsumă , în
raport cu viaţa omului. Timpul este singura resursă care, pe lângă că este limitată la
modul absolut, consumul ei nu poate fi oprit sau suspendat. Timpul ori este folosit
raţional şi eficient, ori este irosit definitiv. Consumul de timp nu este opţional, ci
obligatoriu, iar singura cale de acţiune se referă la cum este folosit şi nu dacă este
folosit.
5. În al cincilea rând, timpul este o resursă cu potenţial variabil , valoarea
lui de întrebuinţare nefiind aceeaşi în diferitele etape ce alcătuiesc durata reală a
unei activităţi.
Astfel timpul, poate fi considerat:
- 11
- ca timp cosmic (derularea zilelor, nopţilor, lunilor, anotimpurilor, anilor
etc),
- ca timp biologic (ritmicitatea funcţiilor organismului, alternanţa
somn/veghe, ciclurile metabolice, succesiunea fazelor de creştere, maturizare,
dezvoltare, a vârstelor biologice etc),
- ca timp social (orarul activităţilor sociale, programul de lucru, odihnă,
recreere, durata studiilor, succesiunea evenimentelor sociale etc.
De la orizonturile mici de timp (succesiunea zilnică, săptămânală, lunară,
anuală a activităţilor umane), până la orizonturile mari (vârstele vieţii individului,
etapele istorice ale societăţilor), timpul are o valoare variabilă, cu perioade
favorabile sau nefavorabile, cu momente productive sau neproductive, din care nu
lipsesc momentele unice, perioadele "cruciale", rare sau irepetabile.
Potenţialul de lucru al elevilor, de exemplu, este diferit dimineaţa şi seara, la
începutul şi la sfârşitul programului şcolar zilnic (săptămânal, lunar, semestrial,
anual). Ceea ce dimineaţa şi în stare de odihnă se poate realiza într-o oră, ar putea
să aibă nevoie de 2-3 ore seara sau în stare de oboseală. Tot astfel, timpul are altă
valoare de utilizare în copilărie şi adolescenţă faţă de vârstele adulte. Ceea ce în
copilărie şi adolescenţă se dobândeşte într-un an, ar putea să aibă nevoie de 2-3 ani
la vârsta adultă. Ratarea unor etape decisive din evoluţia individului (sau a
societăţilor ) este de regulă definitivă, irecuperabilă.
6. În al şaselea rând, timpul este cea mai costisitoare resursă ("Time is
Money"), iar această proprietate rezultă însăşi din pregătirea noastră din existenţa
noastră, de felul cum putem şi ne permitem să consumăm timpul liber.
Timpul ca resursă costă pentru că:
• se consumă continuu, indiferent în ce scop este folosit, iar faptul că
acest consum nu poate fi oprit face ca orice proastă utilizare să echivaleze direct cu
o irosire şi cu producerea de pierderi;
• cererea de timp este, în condiţii normale, mult mai mare decât "oferta
de timp", iar această ofertă este inelastică
• "preţul timpului" se formează în condiţii de „monopol”, neexistând nici
o ofertă alternativă - nevoia de timp este ireductibilă şi practic nelimitată.
Practic, totul se poate măsura în unităţi de timp: productivitatea, eficienţa,
venitul, consumul, gradul de civilizaţie, diferenţele de nivel de dezvoltare dintre
indivizi sau dintre societăţi. Nu numai că totul se poate măsura în unităţi de timp,
dar aproape totul a devenit măsurabil în etalonul timp , inclusiv distanţele geografice
(nu mai interesează câţi kilometri despart o localitate de alta, ci în ce timp se poate
parcurge distanţa respectivă).
Unităţile de timp sunt larg utilizate şi în pedagogie şi psihologie, pentru
măsurarea sau evaluarea fenomenelor pedagogice şi psihologice, în planificar ea şi
organizarea procesului de învăţământ. Testele de inteligenţă, probele de cunoştinţe,
examenele şi concursurile sunt nu numai probe de performanţă, dar şi probe „contra
cronometru„ performanţa însăşi fiind definită în raport cu timpul. De asemenea,
planurile de învăţământ, norma didactică a profesorilor, programul şcolar, structura
etapelor de predare, învăţare, evaluare etc, sunt toate raportate la unităţi de timp
(ore, săptămâni, semestre, ani şcolari ş.a.m.d).

Percepţia timpului
Timpul, asemenea spaţiului, este o dimensiune fundamenată a existenţei

- 12
Există un timp obiectiv (cronologic, real), care a fost studiat, caracterizat şi
definit prin intermediul metodelor ştiinţifice ale fizicii, şi un timp subiectiv
(psihologic, trăit şi perceput), care se cere studiat prin mijloace specifice,
Timpul subiectiv şi timpul obiectiv nu coincid. Timpul evaluat cu ajutorul
unităţilor fizice (ore, secunde, etc) poate fi desemnat prin noţiunea de „timp”, pe
când timpul psihologic, definit ca apreciere subiectivă a timpului universal, intră în
sfera noţiunii de „temporalitate”. Prin percepţia temporalităţii se înţelege
cunoaşterea directă, pe baza sintezei senzaţiilor, a duratei obiective a fenomenelor.
Percepţia timpului este prezentă sub mai multe forme:
- percepţia succesiunii (de stări, fenomene, evenimente);
- percepţia duratei (timpul în care are loc desfăşurarea compactă a unui
proces, eveniment, fenomen, etc);
- percepţia intervalelor (distanţa temporală între două evenimente aflate
într- o anumită succesiune). Percepţia succesiunii unor evenimente oferă informaţii
privind durata unui anumit interval de timp.
Percepţia timpului este influenţată de următorii factori psihologici:
starea emoţională a subiecţilor (intervalele plăcute sunt percepute ca fiind
scurte, iar cele neplăcute par lungi şi chiar foarte lungi);
motivaţia (durata activităţilor faţă de care subiectul prezintă interes este
subevaluată, în timp ce durata activităţilor plictisitoare, neinteresante, este
supraevaluată);
atenţia (cu cât ne îndreptăm atenţia asupra cursului timpului, acesta pare să se
lungească).
Percepţia timpului este influenţată şi de caracteristicile de vârstă ale
persoanelor. Construcţia operaţională a timpului se dezvoltă după vârsta de 8-9 ani,
iar la 10-16 ani copii reduc erorile de estimare a timpului. Percepţia timpului la
copii se îmbunătăţeşte progresiv cu vârsta (duratele pline de 5” şi 20” sunt în
general corect apreciate, în timp ce duratele goale sunt apreciate eronat).
Timpul este evaluat în mod diferit şi în funcţie de caracteristicile activităţii ,
când activitatea desfăşurată are un conţinut mai variat, durata este subevaluată, în
timp ce o activitate monotonă şi uniformă determină supraevaluarea duratei. În
activitatea recreativă dacă participanţii se implică, durata este subapreciată şi invers
dacă participanţii au o atitudine neinteresată durata este supraapreciată.
Cea mai frecventă situaţie pentru consecinţele iraţionalităţii distribuirii
resurselor temporale de învăţare este aceea generată de profesorii care, din exces de
zel, pentru a obţine cu orice preţ rezultate excepţionale sau din diferite alte motive,
solicită eforturi de pregătire aflate mult peste limita normală, în raport cu care
disciplina îl ocupă în ansamblul planului de învăţământ. Temele de acasă presupun
ore întregi de pregătire, inclusiv sâmbăta şi duminica. Zilele în care disciplina
respectivă este prinsă în orar acaparează integral efortul de pregătire al elevilor, aşa
încât verificările la celelalte discipline se soldează de regulă cu note slabe. Astfel
de situaţii pot fi evitate şi rezolvate în avantajul eficienţei de ansamblu a
procesului de învăţământ, tocmai printr-o corectă analiză şi distribuire a
resurselor de timp, precum şi prin folosirea consumului de timp, drept criteriu de
evaluare a eficienţei acestui proces.
- percepţia timpului este influenţată şi de unele droguri, cum ar fi cofeina,
amfetamina, LSD, chinina şi protoxidul de azot, care determină subaprecierea
duratelor.

- 13
Factori care influenţează negativ starea de sănătate

Factorii cei mai reprezentativi care influenţează negativ starea de sănătate


sunt: sedentarismul; ritmul şi gradul înalt de solicitare a sistemului nervos, a
proceselor psihice; solicitare inegală a segmentelor corpului; încordările statice
prelungite; poziţiile incorecte ale corpului, în timpul desfăşurării unei munci.
Cercetările demonstrează că omul contemporan cheltuieşte mai mult de 80 %
din timpul său pentru activităţi cu caracter sedentar.
S-a constatat că frecvenţa tulburărilor coloanei vertebrale este în relaţie
directă cu muncile de birou, cu sedentarismul, cu surplusul ponderal şi cu poziţia
şezând (la birou, la calculator, la masa de lucru, în faţa televizorului, în bănci etc),
Astfel, sedentarismul devine principala cauză a apariţiei deviaţiilor şi
deformaţiilor coloanei vertebrale.
Referitor la tânăra generaţie, activitatea elevilor în şcoală se desfăşoară, în
cea mai mare parte, în poziţia şezând, ceea ce duce la aceleaşi consecinţe
nefavorabile, având în vedere că ei se află în perioada de creştere şi dezvoltare
neavînd musculatura suficient de dezvoltată şi întărită pentru susţinerea aparatului
locomotor.
Starea de sănătate a elevilor în relaţie cu bugetul de timp liber ne poate
furniza următoarele date acumulate în urma unui studiu realizat pe 1411 indivizi;
băieţi şi fete
Tabel 1
Nr. Deficienţe Procentaj
crt (%)
1 Picior plat 17,93
2 Deficienţe de refracţie 16,80
3 Obezitate 2,62
4 Deficienţe de coloană consolidată 9,78
5 Scutire totală de educaţie fizică 7,73
6 Scutire parţială de educaţie fizică 1,91
7 Total subiecţi cu deficienţe 56,77
8 Total subiecţi sănătoşi 43,23

Se pot trage următoarele concluzii:


- activitatea curriculară săptămânală cuprinde 30-35 ore de curs (activitate
intelectuală, oboseală psihică, poziţii fizice incorecte etc), din care două ore de
educaţie fizică. Se poate spune ca activităţile sedentare constituie un procent de
93,85%, iar activităţile fizice constituie un procent de 6,15%.
Ameliorarea coloanei vertebrale prin exerciţiile de educaţie fizică şi
kinetoter apie ca parte a activităţilor de timp liber consumat vine în întâmpin area
indivizilor cu programe şi metode de predare/dozare în vederea educării.
Munca fizică, are puternice efecte favorabile asupra sănătăţii celor care o
practică. Ea contribuie la perfecţionarea structurală a organelor şi ţesuturilor, la
modoficarea psiho-fizică în raport cu cerinţele societăţii, la formarea personalităţii
umane.
În condiţiile vieţii contemporane dispare activitatea fizică datorită muncii
automatizate. Astfel, dispare efortul fizic, apar factori de risc pentru sănătatea

- 14
populaţiei provocând instalarea unor tulburări ale marilor funcţii organice:
circulaţia, respiraţia, metabolismul, sistemul nervos.
Cunoaşterea şi contracararea efectelor negative a acestor factori este o
problemă socială atât pentru individ cât şi pentru societate, ştiind că între starea de
sănătate, bugetul de timp liber alocat şi randamentul profesional/şcolar, există
relaţii de intercondiţionare, mişcarea relativă poate fi asimilată cu activităţile de
timp liber (activităţile fizice şi de relaxare).
Factori pentru prevenirea şi înlăturarea stresului
În situaţiile stresante o serie de hormoni se blochează, cum ar fi: testoteronul,
gonadotropii, hormonii tirodieni etc. Stresul este reacţia psihică, fizică, biologică şi
sportivă. Organismul uman se confruntă permanent cu o serie de agenţi stresanţi
printre care:
agenţi fizici (frigul, căldura excesivă, zgomotul),
agenţi chimici (substanţe toxice iritante, poluante etc),
agenţi biologici (virusuri, bacterii, paraziţi etc),
agenţi psihici (emoţii puternice, violenţă, singurătate etc),
precum şi anumiţi factori socio-economici, politici, profesionali, care pot
constitui un stres atât prin suferinţele fizice cât şi prin cele psihice.
În general, reacţia organismului uman la aceşti agenţi este direct
proporţională cu intensitatea agentului agresiv şi se produce prin mijlocirea
sistemului endocrin şi nervos.
Prevenirea şi înlăturarea stărilor de stres se poate realiza folosind o gamă
variată de terapii, mijloace sau tehnici de relaxare. Alături de starea de veghe şi cea
de somn trebuie să acceptăm şi necesitatea stării de relaxare.
Relaxarea este de fapt, modalitatea de atenuare a tensiunilor de orice natură
(fizice, psihice, somatice) prin schimbarea centrului de atenţie. Relaxarea se
realizează prin scăderea activităţii sistemului nervos simpatic determinat de
acţiunea hipotalamulusului, reducând totodată şi funcţiile aparatului cardio-
respirator- metabolic, consumul de oxigen, scăderea presiunii arteriale şi a frecvenţei
cardiace.
Paleta metodelor de relaxare este foarte variată. Acestea au rol în prevenirea,
evitarea şi înlăturarea stărilor de stres.
Odihna prin somn sau odihna pasivă poate fi considerată metodă de relaxare.
Somnul este cel care trebuie să aducă relaxarea, dezintoxicarea trupului şi minţii
după oboseala provocată de contradicţiile şi stresurile cu care ne bombardează viaţa
cotidian ă, în mod normal, somnul poate fi uşor sau profund, fiind recuperator şi
odihnitor dacă are o durată suficientă.
Meditaţia este un fenomen mental biofizic care descrie o stare de atenţie asupra unui gând,
asupra conştientului, subconştientului sau incoştientului. De obicei implică atenţia spre gândirea însăşi,
dar fără a te lăsa dus de gânduri
Meditaţia sau arta tăcerii este o metodă folosită de secole pentru a ajunge la
o relaxare profundă şi la o linişte deplină a minţii. Meditaţia în sine nu este o
religie sau o filozofie, ci un instrument care se foloseşte pentru o eliberare totală de
tensiune. Pentru o relaxare profundă, prin meditaţie, nu trebuie să lipsească
următoarele elemente: un mediu înconjurător liniştit şi paşnic; un tonus muscular
scăzut; o atitudine pozitivă; un stimul constant.
Tehnica autogenă, este o metodă de autopsihoză cu ajutorul căreia poate fi
obţinut controlul funcţiilor unor organe, precum şi o bună relaxare psihică, fiind o
metodă de autorelaxare fără prezenţa sau intervenţia unui specialist.
- 15
Termenul de autogen provine din grecescul autos – prin el însăşi şi genan – a
provoca, şi indică un exerciţiu practicat de el ănsăşi. Originea acestei tehnici se află
în antica şi solida experienţă medicală a hipnozei (somn terapeutic). Hipnoza este o
stare de destindere asemănătoare somnului, mai mult sau mai puţin realizab ilă la
individul nervos, ea este obţinută la cel normal prin simpla sugestie psihică.
Tehnica autogenă presupune un proces de autodeconectare concentrativă,
permite o stare analoagă somnului, fără ajutorul unei sugestii străine. Exerciţiile
metodice dau posibilitatea subiectului de a realiza el însăşi un calm interior şi de a
ajunge la utilizarea completă a forţelor energetice ale vieţii interioare.
Râsoterapia sau terapia prin râs ajută la obţinerea unei eliberări, degajări de
mânie, potolind stările supărătoare, având contribuţie şi în dilatarea plămânilor,
asigurând şi o gimnastică respiratorie, o gimnastică a feţei, ochilor, fiind o relaxare
aproape involuntară.
Terapia prin ras este, in general, apanajul asiaticilor. Cu toate acestea, primele grupuri de
terapie prin ras au aparut in India, la jumatatea anilor 90. Formula s-a extins, desigur, in restul lumii,
avand acum mare trecere in SUA si Europa.
Psihoterapeutii considera ca rasul reduce riscul de accidente cerebrale si vasculare si de
anxietate, previne depresia, stimuleaza memoria si dezvolta creativitatea.
Printre cele mai cunoscute "dezavantaje" se numara ridurile de expresie, care se formeaza in jurul gurii
si ochilor si slabirea muschilor maxilarului.
Muzicoterapia (meloterapia) sau terapia prin sunete este o altă metodă
deosebită care contribuie la înlăturarea stărilor de stres. Muzica reprezintă o formă
specială de sunet, este un limbaj uman universal care joacă rol de călăuză în
labirintur ile conştiinţei, reprezentând şi o profundă cale de tămăduire, de împlinire
şi liniştire psihică şi spirituală. În mod sigur, nu există un remediu mai bun pentru
înlăturar ea stresului decât să ascultăm muzica care ne face plăcere.
In prezent prin meloterapie se intelege un ansamblu de metode psihoterapeutice implicand
participarea activa a bolnavului si care se bazeaza pe lumea interioara a sunetelor pacientului cu scopul
de a diagnostica si de a trata. De asemenea este o experienta curativa prin participarea activa la creatie
si ascultarea sunetului si a muzicii.
Bethowen denumea muzica drept “inelul de casatorie intre viata spirituala si a simturilor”, iar
Napoleon spunea “Dintre toate artele, muzica are cea mai profunda influenta asupra sufletului”,.
Muzica poate fi atat remediu cat si mijloc de desfatare si cultura. Chiar din frageda copilarie, noi am
beneficiat de virtutile muzicii, cand, nu de putine ori am adormit in cantecul de leagan al mamei.
Ergoterapia şi terapia ocupaţională este metoda care foloseşte diferite
exerciţii şi procedee fizice specifice activităţilor cotidiene, legate de muncă, de
viaţă, de divertisment, de joc etc., în vederea reducerii emotivităţii şi stărilor
inhibitorii, determinate de stres, dând posibilitatea exprimării propriei personalităţi.
Terapia ocupationala si ergoterapia sunt metode de tratament nemedicamentoase care au rol
important in reabilitarea si reinsertia socio-profesionala a bolnavilor cu dizabilitati functionale.
Gimnastica, fie ea de înviorare, compensatorie sau de întreţinere (fitness),
prin mijloacele de care dispune, contribuie la crearea unei stări de satisfacţie, de
bună dispoziţie, de împlinire, eliminând astfel factorii răspunzători de apariţia
stresului.
Masajul este unul dintre cele mai vechi procedee de relaxare cu ajutorul
căruia sunt prelucrate sistematic părţile moi ale corpului prin diferite manevre
manuale sau mecanice. Alături de masaj, ca metodă de relaxare a întregului corp,
dar şi pentru consolidarea stării de sănătate mai sunt folosite şi auţomasaju l şi
presopunctura.
- 16
Presopunctura este una dintre terapiile cele mai des folosite în prevenirea,
evitarea şi înlăturarea stresului şi constă în masarea punctelor de acupunctură cu
vârful degetelor.
Presopunctura este un procedeu tipic de autoterapie, deoarece nu necesita instrumente
ajutatoare, poate fi invatata usor si practicata oriunde, simplu, repede, fara efecte secundare. De aceea,
in China si in Japonia, ea ocupa un loc important in asistenta medicala acordata populatiei, renuntandu-
se la intoxicarea, adeseori inutila, cu medicamente.
Prin presopunctura se inlatura blocajul energiei din organism, se imbunatateste starea generala
si foarte repede ajungem sa ne simtim excelent.
Balneoterapia este o metodă care acţionează cu diferiţi factori naturali (ape
minerale, termale, saline, nămoluri, plaje, ape marine etc) în vederea relaxării fizice
şi psihice a indivizilor.
Hidroterapia este acea ramura a medicinei naturiste care se bazeaza pe utilizarea externa a
apei, în scop terapeutic sau profilactic.Principalele cai prin care apa actioneaza asupra organismului
uman sunt :
• excitatia termica, care depinde exclusiv de temperatura apei
• excitatia mecanica, ce este data de presiunea apei asupra corpului
Pielea, fiind bogat vascularizata si cu o retea abundenta de terminatii nervoase, recepteaza
impactul termic si/sau mecanic al bailor hidroterapeutice, prelungind în organism actiunea lor
binefacatoare.
Hidroterapia este una dintre metodele ce contribuie la înlăturarea stresului
prin folosirea aplicării apei pe piele, contribuind totodată şi la creşterea rezistenţei
organismului şi la normalizarea funcţiilor acestuia.
Înotul este o metodă de agrement, de relaxare generală a psihicului şi
musculaturii indivizilor, accesibil tuturor vârstelor.
Duşul, aplicat în orice moment al zilei, rece sau cald, de la 5 la 60 de minute,
are rol în relaxarea generală a sistemului nervos şi muscular, are efecte benefice ce
duc la evitarea instalării stărilor de stres.
Termoterapia sau terapia cu ajutorul căldurii sau sauna, este o metodă care
acţionează asupra sistemului nervos producând totodată decontracturarea
musculaturii netede şi striate prin folosirea căldurii umede sau uscate asupra
corpului.
Termoterapia Cuprinde acele modalitati de tratament care utilizeaza caldura pentru cresterea
temperaturii anumitor portiuni ale corpului. Aceasta crestere de temperatura poate fi superficiala (0,5
cm) sau profunda (3,5 cm), cunoscand mai multe modalitati de producere. Una dintre ele, asa-numita
caldura de iradiere, foloseste lumina si radiatiile infrarosii. Incalzirea corpului este produsa la suprafata,
la maximum 1 cm profunzime, avand efect de relaxare musculara. O alta modalitate, numita caldura de
contact, foloseste apa calda, parafina (sub forma de impachetari calde sau bai de parafina) sau
namolurile calde (vulcanice sau de turba) pentru incalzirea anumitor segmente ale corpului.
Efectele fiziologice ale termoterapiei: efecte circulatorii, efect de crestere a elasticitatii
musculo-ligamentară şi efect muscular decontracturant.
Alături de tehnicile prezentate, autosugestia arată extraordinara forţă a
psihicului uman capabil uneori de performanţe incredibile I
Autosugestia presupune nfluenţarea propriei conştiinţe sau comportări prin reprezentări sau idei
care capătă caracter predominant.
Gradul de fericire a unui individ, a unui popor este determinat de:
- sănătate, legată de exerciţiul fizic şi o alimentaţie corespunzătoare;
- prosperitate, legată de factorul economic, de produsul intern brut;

- 17
- educaţie, numai cultura unui popor, dreptul la cunoaştere şi respectarea
principiilor democratice contribuie la realizarea criteriilor de mai sus.

Loisir: ideal, funcţii, teorii, obiective, elemente de referinţă

Complexitatea vieţii contemporane şi ritmul alert la care este obligat omul să


se adapteze, duc la un mare consum de energie, la o intensă solicitare a sistemului
nervos. Noile condiţii de muncă şi viaţă, solicită elemente de compensare în scopul
prevenirii sau înlăturării dereglărilor neuropsihice, a surmenajului sau oboselii.
Funcţia de destindere, de refacere după eforturi fizice şi intelectuale, revine
timpului liber.
Activităţile de timp liber - denumit „loisir” (franceză), „leisure” (engleză), îşi
au originea în latinescul „licere”, care semnifică „ceea ce este permis”. El
reprezintă o parte a timpului, pe care cineva o poate utiliza, în afara ocupaţiilor
obişnuite, adică un timp liber, suficient pentru a crea plăcere.
În limba română, termenul provine din limba franceză, ceea ce înseamnă
„libertate”, un timp fără restricţii, un timp de voie.
De-a lungul anilor loisir-ul s-a dezvoltat în cadrul ştiinţelor umaniste şi
sociale, este o ştiinţă deoarece are o istorie, funcţionează în cadrul unui sistem, are
un ideal, are obiect propriu de studiu, de cercetare.
Ca ştiinţă se ghidează după legi, norme, principii, cerinţe, noţiuni etc.
Loisir-ul este o componentă a culturii universale care sintetizează
categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea
exerciţiilor fizice şi ale divertismentului în scopul perfecţionării potenţialului bio-
motric şi bio-psihic şi implicit, spiritual al omului.
În constituirea oricărui act cultural (depozit pentru valorile materiale sau
spirituale create de-a lungul istoriei) sunt prezentate patru momente obligatorii:
- momentul cognitiv (de explicaţie cauzală, de cunoaştere temein ică a
fenomenului, a realităţii în raport cu comanda socială);
- momentul axiologic (de raportare a rezultatelor cunoaşterii la necesităţile
umane, la nevoile individuale şi colective, trebuinţe, prin valorile sale);
- momentul creator (de creaţie). Este momentul de salt calitativ de la un fapt
natural sau social, individual sau colectiv, de la un act psihic sau cognitiv, la un
fapt de cultură;
- momentul generalizator (de realizare a celor „create” în rândul maselor largi de
oameni). Valorile specifice fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice
născute în coordonate sociale spaţio-temporale determinate se revarsă peste
limitile individualităţilor şi colectivităţilor generatoare, devenind bunuri
culturale pentru mase dornice de atingerea obiectivului suprem al vieţii
„creşterea duratei de viaţă”.
Loisir-ul are un ideal un model (prospectiv) de viitor care se îndreaptă atât
spre activitatea practică cât şi teoretică, trebuie să fie în concordanţă cu idealul
general educaţional, de aceea se impun unele elemente de referinţă:
- este determinat în cea mai mare măsură de comanda socială (defineşte concepţia
statului şi a organizaţiilor mondiale, regionale, în care se trăieşte);
- se subordonează pregătirii pentru muncă şi viaţă;
- este promotorul în procesul agrementului prin implicare a unui număr cât mai
- 18
mare de oameni de petrecerea a timpului liber, în mod util şi recreativ;
- nevoia de mişcare şi de compensare, ca urmare a efectelor muncii duce la
menţiner ea şi dezvoltarea idealului de viaţă
- autodeterminare (defineşte idealul timpului liber care implică opţiunea pentru o
anumită activitate).
Dacă pentru generaţia tânără „educaţia fizică” se realizează treptat, având o
anumită dinamică, în funcţie de particularităţi şi vârstă, la adulţi idealul
activităţilor de timp liber vizează „integralul” – în centrul atenţiei este omul creator
de valori materiale şi spirituale.
Obiectivele (loisir-ului) activităţii de timp liber:
În activităţile de timp liber obiectivele au o valoare generală cu implicaţie
directă asupra individului:
- loisirul îmbunătăţeşte calitatea vieţii prin activitatea recreativă;
- loisirul formează unele atitudini estetice
- loisirul menţine şi creşte sănătatea;
- de menţinere sau îmbunătăţire a indicilor fizici;
- îmbunătăţesc indici mentali şi emoţionali;
- de creştere a randamentului social în funcţie de dorinţe sau nevoi.
Funcţiile loisir-ului
Activitatea de loisir este în strânsă corelaţie cu condiţiile de muncă şi viaţă a
căror funcţii se adresează atât cerinţelor sociale, cât şi celor individulale. La
definirea funcţiei sub aspectul necesităţilor individului pot fi acceptate trei funcţii
fundamentale:
- ca perioadă pentru odihnă;
- ca divertisment;
- ca răstimp de dezvoltare a personalităţii omeneşti.
Celelalte funcţii se pot grupa în următoarele categorii:
- educativă: lărgirea orizontului ştiinţific şi cultural, formarea capacităţii de
autoorganizare şi a unui stil de viaţă elevat, raportate la tendinţa de autodepăşire,
autoperfecţionare a omului;
- de perfecţionare a dezvoltării fizice;
- compensatoare: se referă la refacerea resurselor organismului şi pregătirea
pentru noi eforturi;
- recreativă: urmăreşte crearea unui climat de viaţă pozitiv, optimist;
- integrativă; caracterizează în primul rând activităţile de grup, contribuie la
socializar ea indivizilor, scopul suprem este sănătatea şi creşterea duratei de viaţă.
Activităţile de timp liber nu se adresează unilateral vreunei funcţii, aceeaşi
activitate putând întruni caracteristicile mai multor funcţii: de exemplu – turismul le
poate acoperi aproape pe toate.
În continuare vom accentua cu precădere funcţia recreativă, dar şi pe cea
compensatoare, de aceea vom aborda problematica din punct de vedere al
specificulu i activităţilor din care subliniem:
- preponderenţa activităţilor de tip intelectual duc la consumarea unei mari
cantităţi de energie nervoasă şi solicită o mare concentrare a proceselor psihice,
impunând asigurarea unor elemente de compensare, prin introducerea unor activităţi
de alt gen
- majoritatea persoanelor îşi desfăşoară activităţile profesionale în interior, în
spaţii închise, determinând apariţia nevoii de mişcare, de evoluţie în aer liber
(excesul de timp acordat mijloacelor moderne de informare şi divertisment -
- 19
calculator, internet, video, televizor etc - duc la imobilism şi sedentarism, la
apariţia unor tentaţii care pot conduce la conflicte cu normele sociale sau chiar
legale) ;
- este necesară o diversificare mai accentuată a tipurilor de activităţi din timpul
liber, ţinând cont de influenţele pe care le exercită, de funcţiile pe care le acoperă,
dar şi de categoriile de persoane cărora li se adresează (copii, tineri, adulţi, bătrâni,
băieţi sau fete, potenţial biologic, normal-ponderali, supra-ponderali, persoane cu
nevoi speciale etc);
- procesul educaţiei permanente nu poate avea loc fără conturarea elementelor
auto- educaţiei, prin forme organizate sau neorganizate, prin sistemul de învăţământ
şi prin acţiunile ce caracter educativ din timpul liber.
Activitatea de loisir prin activităţile de timp liber trebuie să aibă la bază
deopotrivă funcţia recreativă şi socială. Orientarea specialiştilor domeniului către
sfera petrecerii recreative a timpului liber, cu mijloace din educaţia fizică constituie
interesele şi necesităţile individului. Acestea sunt completate într-un plan imediat
de măsurile cu care societatea influenţează şi determină caracterul cerinţelor şi
intereselor populaţiei, cu referire în domeniul educaţional şi cultural.
Toate activităţile de loisir se presupun a fi recreaţionale deoarece refac
persoana angajată în aceste activităţi. Dar multe activităţi de recreere nu sunt în
mod adecvat descrise ca fiind de agrement, deoarece un individ poate opta pentru
recreere pentru a lucra mai bine sau pur şi simplu pentru a-şi îmbunătăţi condiţia
fizică.

Activitate motrică recreativă


Este important faptul că specialiştii educaţiei fizice au pornit la elaborarea
concepţiei privind activitatea motrică recreativă, de la funcţia socială a acesteia şi
într- o strânsă legătură cu cunoştinţele existente despre funcţia timpului liber,
definind locul acestuia în cadrul sistemului de educaţie fizică şi sport. Educaţia
fizică oferă individului o pregătire motrică de bază creează premisa necesară
activităţii recreative în timpul liber.
Mişcarea este considerată un simţ kinestezic al omului. Este ceea ce simţim
când muşchii, tendoanele şi articulaţiile funcţionează. Felul în care stăm sau ne
mişcăm, poate oricând să constituie un mijloc de studiu al mai multor discipline
care să facă o legătură între cauzalitate şi efect.
Mişcarea este recomandată unui flagel al societăţii actuale, care ar fi
supraponderalitatea, cea care cauzează probleme medicale şi starea de disconfort a
individului.
Conceptul de activităţi motrice recreative reflectă necesitatea existenţei unor
programe de activităţi, care să răspundă multitudinilor de motivaţii, nevoi, nivele,
preferinţe, posibilităţi etc. În pregătirea acestor programe trebuie ţinut cont de
anumiţi factori aşa zişi externi ai practicării activităţilor, dar care o influenţează în
mod direct.
Astfel de factori ar fi: tradiţia, educaţia, mediul (familiar, şcolar, social),
cerinţe, facilităţi, oferte, distanţe, cadrul natural etc.
Conţinutul poate fi diversificat în funcţie de formele cererii datorită:
- genului de practicanţi la care se adresează (vârsta, sex, profesie, nivel social);
- genului de obiective propuse, care trebuie să reflecte motivaţia practicării
(slăbirea, practicarea de plăcere, socializarea);
- genului de ofertă ancorată în realitatea vieţii, adică, cunoaşterea de sine
- 20
(alergarea de unul singur), relaţia cu partenerii şi cu adversarii (jocuri sportive),
emoţia pe care o conferă competiţia, aventura etc.
Clasificări ale activităţilor motrice recreative se pot face în funcţie de:
- activităţi independente sau organizate;
- individuale sau în grup;
- în sală, în aer liber sau în apă;
- cu adversari sau fără; cu materiale sau fără;
- după vârstă (copii, adolescenţi/tineri, adulţi, pentru vârsta a treia);
- după profesie (muncă intelectuală, muncă grea, munci cu efort mediu etc);
- după sex (tinere fete, femei, băieţi, bărbaţi);
- după gradul de handicap (se adresează persoanelor cu disabilităţi).
Aceste clasificări au o predilecţie mai mult teoretică, în practică întâlnindu- se
nenumărate cazuri de interferenţă. O bună recreere şi un confort psihic îl dau
activitatea motrică recreativă desfăşurată într-un cadru general (băieţi, fete, femei,
bărbaţi), în mod special în aer liber, la baza fiecărei activităţi stând opţiunea
particip antului.
Este firesc să existe şi o folosire diversificată a mai multor tipuri de
activităţi, în folosul recreerii, participării active. În activităţile recreative se
vorbeşte în general despre sportul practicat ca activitate motrică recreativă, şi mai
puţin despre ramură sportivă sau disciplină sportivă, aceste denumiri fiind specifice
sportului de performanţă, acolo unde rigurozitatea regulamentelor de joc şi
severitatea pregătirii este de tip profesionist.
Mijloacele cele mai folosite în activităţile motrice recreative, confundate la
un moment dat cu activitatea propriu-zisă sunt: mersul; alergarea; diferitele forme
de gimnastică; culturismul; dansul; înotul; badmintonul; tenisul; jocurile de diferite
tipuri; schiul; drumeţiile; excursiile; turismul montan; ecoturismul etc.
Pentru majoritatea oamenilor, recreerea este mult mai naturală decât
agrementu l. Recreerea sugerează amuzament, divertisment, ceva ce se face pentru a
uita de muncă sau a îndepărta o situaţie stresantă. Majoritatea profesionaliştilor în
materie de loisir preferă conceptul de „agrement”, deoarece agrementul este ceea ce
doreşti să faci şi nu ceea ce ai de făcut. Din acest concept fundamental privind
agrementu l se desprind:
- agrementul rezidual, cea ce rămâne după ce orice altceva a fost făcut;
- agrementul ca stare de a fi, o atitudine, o modalitate de a face ceva;
- agrementu l funcţional, activitate liber aleasă care formează personalitatea.
Ceea ce este fundamental la toate aceste trei concepte privind agrementu l
este eliberarea de necesitate sau obligaţie.
Oamenii îşi desfăşoară activităţile ca urmare a unor necesităţi socio- umane,
conştientizate şi având un scop precis. Ei desfăşoară activităţi sociale precum
serviciul, şcoala pentru elevi, cursurile pentru studenţi etc., şi activităţi practicate
în timpul liber.
În rândul acestor activităţi sunt incluse cele care ocupă timpul rămas după
efectuarea activităţilor obligatorii din cadrul social, altele decât cele de odihnă
(somn) şi care sunt menite a relaxa, a compensa activitatea socială şi de a pregăti
tonusul pentru activitatea zilnică, în care este angrenat individul, oferind o plăcere
celui care le practică.
Recrearea este determinată de refacerea capacităţii fizice şi psihice printr- o
formă de evadare din monotonia şi rutina zilnică, căutând un alt decor, un alt peisaj,
alţi oameni, alte preocupări, distracţii, jocuri etc.
- 21
Clasificarea activităţilor din timpul liber, după felul activităţilor:
- recreative sedentare (cititul, privitul la televizor, relaxarea etc) sunt cele care nu
angrenează individul într-o activitate fizică;
- recreative de plăcere (plimbări, vizite etc) în care se face o anumită activitate
fizică, fără un efort prea mare şi care este dublată de o motivaţie personală a
individului;
- recreative socio-culturale (cumpărături, activităţi în fundaţii, cercuri artistice,
simpozioane, comemorări, aniversări, invitaţii etc) în care este implicată o anumită
activitate fizică, dar mai ales o întrebuinţare afectiv- psihică şi este mai mult o
ramură a activităţilor recreative de plăcere;
- recreative sportive (jocuri sportive, alergări, fitness);
- recreative turistice (drumeţii, excursii, pescuit etc) în care activitatea fizică este
pe primul plan, uneori cu un consum mare de energie.
Clasificările activităţilor din timpul liber, după durata timpului liber:
- zilnice;
- la sfârşit de săptămână (week-end);
- concedii.
Activităţile timpului liber sunt şi în funcţie de:
- vârstă (copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe);
- gradul de sănătate fizică şi mentală;
- apartenenţa religioasă (permisabilitate / interdicţiile);
- puterea economică a individului (este necesar un venit salarial acceptabil);
- locul unde trăieşte (oraş, sat, metropolă);
- apartenenţa şi dependenţa de grup (prieteni, membrii clubului pe care îl
frecventează etc);
- de posibilităţile pe care le oferă societatea şi arealul (locul de desfăşurare) în
care trăieşte;
- de nivelul de cultură şi educaţie;
- de aspiraţiile şi obişnuinţele de valorificare a timpului liber.
Funcţia recreativă trebuie considerată ca cea mai importantă sub aspect social
şi este total greşită concepţia că tutunul, alcoolul şi multe alte activităţi nocive şi
„comode” sunt considerate mijloace de relaxare.
În ultimul timp s-a creat o industrie care gândeşte la folosirea timpului liber,
cu oferte, pornind de la cele turistice, (programe ale diferitelor agenţii de turism de
petrecere a timpului în concernuri hoteliere, în croaziere, expediţii în natură, etc),
la cele oferite în propria localitate (restaurante, discoteci, cluburi, săli de sport,
terenuri de divertisment, parcuri de agrement etc) şi până la cele din propria casă
(piscina, foişorul, grădina ecologică etc). Activităţile recreative înseamnă angrenare
economico- financiară, (cât venit avem şi cât este alocat petrecerii timpului liber).
Puţinele oferte ale statului, coroborate cu puterea economică a venitului
determin ă reducerea activităţilor recreative ale adulţilor faţă de copii. Cele mai
multe activităţi motrice recreative se întâlnesc la această vârstă, copiilor şi
tinerilor le sunt oferite de către asociaţii naţionale, de stat sau private, tabere cu
anumite profiluri, dar şi de agrement şi recreere.
Adulţi fac eforturi exemplare pentru sănătatea copiilor lor dar ceea ce trebuie
să le dea de gândit este faptul, că aceleaşi efecte binefăcătoare ale mişcării se pot
transforma în scopuri de întreţinere a sănătăţii însă, numai pentru cei care ştiu să îşi
organizeze bine refacerea psiho-fizică prin activitatea din timpul liber.

- 22
În cazul bătrânilor (vârsta a treia) este cea care are la dispoziţie cel mai mult
timp liber. În afara unor programe speciale pentru pensionari, cu anumite facilităţi,
puse la dispoziţie de către stat, aceştia dacă posedă un venit decent pot face diferite
excursii, plăcerea lor fiind dublată de cunoaşterea mai temeinică.
În cazul femeilor, aceasta este mai preocupată de modul cum îşi petrece
timpul liber, faţă de bărbat, este mult mai optimistă, are mai multă grijă de estetica
corpului său, poate că aceaste calităţi fac ca femeia să aibă nivelul de viaţă mai
ridicat ca al bărbatului. Femeia este preocupată în timpul liber cu treburile
gospodăreşti, cu educarea copiilor, iar atunci când are timp şi pentru ea, preferă să
primească musafiri, să meargă prin magazine şi să facă cumpărături, să se plimbe, să
frecventeze centrele de menţinere biologică şi înfrumuseţare.
Există o diferenţă între modul cum îşi petrec oamenii de la oraş timpul liber
şi cei de la sate. Aşezările urbane dispun de o bază materială bogată şi diversificată,
dimensiunea timpului este mai precis măsurată pentru oamenii de la oraş (programul
de muncă, durata transportului, fără activităţi gospodăreşti deosebite, condiţii de
locuit etc), pe când timpul liber la locuitorii de la ţară este influenţat de mai mulţi
factori:
- preocuparea socială (ţărani, medici, profesori, alte categorii sociale);
- activitatea din timpul anului (funcţie de anotimp: vara, iarna etc);
- aşezarea geografică;
- tradiţii şi obiceiuri (jocurile de la ţară, rămase din tradiţie sunt prezentate în
mai multe lucrări de etnografie şi folclor pierzându-se de-a lungul anilor), serbările
câmpeneşti, sărbătoarea recoltei, sărbători religioase, naţionale etc.
Recreerea fizică presupune desfăşurarea unor activităţi de natură fizică, în
general derivate din disciplinile sportive şi fără caracter competiţional, sau fără
existenţa unor prevederi regulamentare.
Activitatea recreativă nu poate fi identificată cu noţiunea de odihnă, de
regenerare, cu toate că odihna constituie un atribut important al acestei activităţi.
Odihna poate fi pasivă (somnul, inactivitatea) sau activă. Activitatea recreativă
cuprinde însă numai activitatea, în sine, atât fizică, cât şi mentală sau emoţională.
Trăsătură caracteristică a perioadei recreative derivând din faptul că este
vorba despre o activitate în timpul liber, constă şi în aceea că ea este efectuată
exclusiv pe baza unei hotărâri liber consimţite. Ea trebuie să fie privită ca o
activitate voluntară. însă, nu exclude, obligativitatea socială pe care şi-o asumă
individul, în calitatea sa de membru al unei organizaţii voluntare.
Se disting cinci grupe mari de activităţi ale timpului liber, ale căror funcţii
dominante pot fi caracterizate astfel:
1. Activităţile fizice prevăzute pentru compensarea influenţelor date de
rezultatul activităţilor productive umane, în sensul larg al acestora.
2. Activităţile practice (manuale), care corespund exigenţelor economice, dar
satisfăcând mereu pe cele psihologice (grădinărit, etc).
3. Activităţile cultural-artistice, care corespund cerinţelor „de visare” în
societatea actuală.
4. Activităţile intelectuale, care corespund necesităţilor în creştere de informare
şi formare ale omului (convorbiri, lectură etc).
5. Activităţile legate de relaţiile sociale (excursii, turism ecologic).
Activităţile fizice reprezintă acea grupă de activităţi reprezentând activitatea
motrică recreativă. Importanţa lor în structura timpului liber este specifică, marcând
o continuă creştere, pe măsura dezvoltării societăţii moderne. Ea constă în acţiunea
- 23
pozitivă a acestora asupra menţinerii şi dezvoltării condiţiei fizice, în compensarea
pierderilor de impuls motric de intensitate firească în procesul muncii şi în afara
acestuia, dar şi în timpul liber, în crearea regimului sănătos de viaţă, în înlăturarea
rapidă a oboselii, printr-o activitate motrică eficientă.

C 7
ACTIVITATEA SPORTIVĂ CA LOISIR

O latură importantă a stimulării practicării activităţilor fizice de losir este


concentrarea eforturilor în direcţia intensificării educaţiei pentru sport, implicit prin
asigurarea unui sistem informaţional adecvat privind valenţele de sanogeneză ale
exerciţiilor fizice, şi jocurilor, precum şi modul de organizare şi funcţionare a
bazelor sportive.
Sportul poate fi definit ca fiind ştiinţa în următoarele sensuri:
- ştiinţa menţinerii unei stări optime de sănătate , a creşterii şi dezvoltării fizice
armonioase:
- ştiinţa dezvoltării calităţilor motrice de bază şi specifice unor ramuri de sport,
obţinerii de performanţe superioare în sportul de performanţă;
- ştiinţa relaxării după eforturi intelectuale susţinute;
- ştiinţa prevenirii şi recuperării după boli grave ; combaterii sedentarismului,
obezităţii, stresului; dezvoltării voinţei, întăririi caracterului;
- ştiinţa dezvoltării simţului estetic, a gustului pentru frumos: educării, dezvoltării
spiritului de echipă, fair-play-ului, responsabilităţilor sociale; promovării valorilor
naţionale din sport în întreaga lume;
- ştiinţa formării respectului faţă de propriu persoana şi faţă de cei din jur.
Sportul ca loisir este pentru oamenii de tip obişnuit, dar mai ales pentru
sedentari şi pentru cei care practică mai puţin exerciţiile fizice.
Fitness-ul se referă la o compoziţie corporală eficientă cardio-respiratorie şi
neuro- musculară. Alergările sub formă de jogging (uşoare), pe distanţe nu prea lungi
în funcţie de particularităţile vârstei, asociate cu lucrul cu greutăţi uşoare, măreşte
flexibilitatea musculară şi alungă stresul.
Diferitele teste arată că presiunea sângelui poate fi redusă, grăsimile pot fi
arse, rezistenţa poate creşte atunci când se foloseşte aerobica . Activitatea trebuie
desfăşurată cu ajutorul muzicii, iar fazele de acomodare cu efortul, cer şi o fază de
încălzire prealabilă.
Pe bicicleta ergometrică se îmbină utilul cu divertismentul (se poate asculta
muzică). Orice activitate a sportului ca loisir este plăcută şi utilă când este prezentă
şi muzica dorită. Instruirea pe bicicletă poate fi inclusă cu succes în antrenament
Capacităţile fizice ale individului trebuie luate în consideraţie când se alege
mărimea încărcării. Un individ sănătos, neantrenat, de 20 -40 ani în primele
săptămâni de antrenament poate alege o încărcătură pentru 120 – 140 bătăi/minut.
Un alt mijloc, de realizare a efortului fiziologic, este covorul rulant, care
poate fi utilizat şi în domeniul medical pentru determinarea ergogenezei efortului.
Utilizate în săli de antrenament şi fitness, acasă, aceste tipuri de covoare rulante
sunt destinate antrenamentelor de mers şi alergare.

- 24
Cel mai important parametru al sportului ca loisir rămâne jocul ca activitate
multidimensională.
O alimentaţie raţională trebuie să includă toate substanţele necesare unei
bune funcţionări a organismului, coroborate şi cu activităţile recreative de loisir ce
impun o viaţă normală expusă mai puţin riscurilor de stres şi alte apariţii
neprevăzute cauzate de bolile actuale.
Sportul ca loisir se bazează pe jocuri competiţii, exerciţii flexibile, cu
grupuri neomogene, practicând mai multe discipline. El urmăreşte bucurie, plăcere,
comunicare, companie, relaxare, repaus, sănătate, pe când sportul competiţional
cere o disciplină de competiţie supusă unor regului fixe, urmăreşte performanţe,
avansare socială şi venituri economice.
Fitness - mijloc de recreere
Fitness-ul este un concept cu multiple înţelesuri, în funcţie de nivelul
cultural şi formaţia profesională a celui ce-1 utilizează. Fitness-ul se bazează pe o
stare de sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness intelectual,
social, spiritual şi fizic-condiţia fizică.
Fitness-ul indică nivelul de funcţionare al sistemului cardiovascular ca
rezultat al unor rezerve energetice înalte. Un nivel de fitness este dependent de
cantitatea de oxigen transportată la nivelul maselor musculare în activitate, precum
şi eficien ţa muşchilor de a utiliza acest oxigen.
Fitness-ul unui atlet înseamnă performanţa de a alerga o lungă distanţă într-
un anumit timp, fitness-ul unui adult obişnuit înseamnă activitatea lui fizică la
sfârşitul zilei de muncă.
Pentru un vârstnic, fitness reprezintă capacitatea lui de independenţă în
casă, de a urca scările, de a merge pe jos distanţe mai mari, de a munci în grădină
etc.
Fitness-ul unui elev sau student, nesportiv, înseamnă participarea lui
zilnică la programul de activităţi mentale şi fizice cerute la şcoală.
Deci, fitness-ul reprezintă capacitatea de lucru pentru perioade lungi de timp
fără apariţia stării de oboseală.
Tot mai mulţi oameni au realizat faptul că pot preveni instalarea unui număr
foarte mare de afecţiuni induse sau favorizate de inactivitate, căutând să fie cât mai
activi. Pe măsură ce oamenii au devenit tot mai puţin activi, au început să îşi piardă
rezistenţa şi instinctul natural de mişcare. Fără exerciţii fizice zilnice, trupurile
noastre devin depozite de tensiuni neeliberate.
Fitness-ul menţine musculatura suplă, vă pregăteşte pentru mişcare şi vă
ajută să faceţi trecerea zilnică de la inactivitate la o activitate musculară intensă,
fără suprasolicitări nedorite. Fitness-ul este în mod deosebit important dacă
alergaţi, mergeţi cu bicicleta, jucaţi tenis sau efecluaţi alte de activităţi fizice
susţinute, deoarece aceste activităţi sunt de natură să stimuleze încordarea
muşchilor şi flexibilitatea lor.
. Exerciţiile de fitness sunt simple, dar dacă sunt efectuate incorect, pot să
facă mai mult rău decât bine. Acesta este motivul pentru care este esenţial să se
înţeleagă şi să se însuşească tehnicile corecte. Fitness-ul dă o senzaţie de bine în tot
corpul atunci când exerciţiile respective sunt executate corect. Exerciţiile de
fitness trebuie să fie adaptate pentru propria structură musculară, flexibilitate şi
diferite nivele de tensiune musculară. Cheia este regularitatea efectuării exerciţiilor
şi relaxarea. Scopul constă în reducerea tensiunii musculare, astfel încât să căpătaţi
o mai mare uşurinţă în efectuarea diferitelor genuri de mişcări; nu trebuie să vă
- 25
concentraţi asupra realizării unui anumit grad de flexibilitate, extremă eventual,
pentru că asta vă poate face mai mult rău decât bine. Exerciţiile de fitness nu sunt
stresante, sunt relaxante, liniştite şi necompetitive. In plus, fiecare exerciţiu este
absolut adaptabil la necesităţile şi posibilităţile individuale.
Printr-o abordare corectă, fiecare poate să ajungă în cea mai bună formă. Nu
trebuie să fiţi cine ştie ce mare atlet sau atleta. Trebuie numai să o luaţi încet mai
ales la început. Începeţi uşor şi căutaţi să vă faceţi un program cât mai regulat de
exerciţii. În nici un caz să nu credeţi şi să nu aveţi pretenţia să fiţi în formă
după prima zi de exerciţii.
Ce greutăţi folosim în antrenamenul de loisir ?
Fie sunteţi începător şi această problemă va împiedica să vă construiţi un
program de antrenament eficient, fie sunteţi mai experimentat şi căutaţi o
încărcătur ă optimă care să vă aducă rezultatele dorite, greutăţile folosite sunt
esenţiale pentru sport.
Greutăţile folosite pentru exerciţiile de culturism variază în funcţie de scopul
urmărit prin efectuarea antrenamentelor. Cei care doresc să acumuleze masă
musculară vor lucra cu greutăţi mari spre deosebire de cei care doresc o definire a
muşchilor, aşa zisă "striere". În acest caz, greutatea de lucru scade, însă creşte
substanţial numărul repetărilor la fiecare set.
Masa musculară. Majoritatea exerciţiilor de culturism sunt gândite pentru a
câştiga masă musculară. Pentru o musculatură voluminoasă trebuie să folosiţi în
antrenamen t greutăţi mari, chiar foarte mari, astfel încât să puteţi executa corect un
număr stabilit de repetări. Majoritatea specialiştilor sunt de acord ca, pentru a
acumula masă musculară, repetările nu trebuie să depăşească cifra de 8-10, lucrul
fiind astfel dus până la epuizare. Eventual ultimele repetări, pot fi forţate sau trişate
(veţi beneficia de ajutorul unui partener pentru a finaliza setul de repetări).
Greutăţile trebuie alese astfel încât să puteţi executa numărul maxim de repetări pe
care vi l- ati propus (max 8-10 repetări). O încărcătură prea mare poate duce la o
execuţie greşită a exerciţiului sau chiar la accidentări!
Striere. Acest procedeu este folosit în special de culturiştii profesionişti în
perioada precompetiţională, antrenamentele acestea având rolul de a defini fibrele
musculare, aspect notat în concurs. Definirea se realizează prin lucrul cu greutăţi
mai mici efecuând un număr mai mare de repetări, ideea fiind de a "stoarce"
muşchiul până la epuizare. Desigur, acestă metodă implică un timp mai mare de
lucru şi este recomandat a fi folosită ca metoda principală de antrenament pentru cei
care caută să câştige forţă, fără a beneficia însă de acumulări masive de masă
musculară (din primul antrenament).
Pentru a înţelege cele două procedee de lucru să luăm ca exemplu braţul
subţire al unui începător. În urma lucrului la biceps prin prima metodă, în câteva
luni acesta va deveni masivă datorită formării ţesutului muscular (această metodă de
lucru este recomandată începătorilor, după acumularea masei musculare, urmând
modelarea acesteia prin cea de-a doua metodă). Dacă aceeaşi persoană va apela
direct la a doua metodă, în aceeaşi perioadă de timp va câştiga o forţă ce-i va
permite să folosească greutăţi din ce în ce mai mari.
În lucrul cu greutăţi se impune:
l. Folosiţi greutăţile libere . Oricât de eficiente ar putea părea unele aparate (în
special cele prezentate la televizor), acestea nu implică zonele musculare secundare
precum o fac greutăţile libere. Ca urmare, deşi muşchiul lucrat este solicitat, nu

- 26
lucrează întregul ansamblu al grupei musculare, şi deci, masa musculară dezvoltată
va fi mai mică.
2. Folosiţi antrenamente mixte. Felul în care executaţi un exerciţiu este cea mai
importantă componentă a acumulării de masă musculară. Pentru rezultate vizibile,
nu izolaţi muşchiul pe care vreţi să-1 lucraţi, ci implicaţi în antrenament toţi
muşchii din zonă, efectuând un antrenament mixt.
3. Descoperiţi zonele deficitare. Identifica părţile corpului ce necesită creşterea în
dimensiuni, apoi mergeţi la sală cu acest gând, concentrându-vă să lucraţi aceste
zone în mod special, începeţi antrenamentul cu exerciţii cu haltere, apoi cu gantere.
Dacă folosiţi cabluri sau alte aparate, lăsaţi-le la finalul antrenamentului.
4. Experimentaţi pentru a descoperi cele mai bune exerciţii de creştere musculară.
Variaţi diferite exerciţii pentru aceeaşi grupă musculară pentru a vedea care dintre
acestea dau rezultate în cazul dumneavoastră. Nu folosiţi doar un singur
exerciţiu/grupa deoarece s-ar putea să ajungeţi la o plafonare şi să nu mai puteţi
progresa.
5. Evitaţi accidentările. Feriţi-vă de exerciţiile periculoase. Genuflexiunile şi
exerciţiile la presă, spre exemplu, deţin cel mai mare potenţial pentru accidentări.
De aceea trebuie să vă feriţi de acest tip de exerciţii sau să le executaţi foarte corect
şi folosind greutăţi moderate.
6. Folosiţi un număr optim de repetări. Secretul acumulării de masă musculară
este să folosiţi un număr minim de repetări cu o greutate cât mai mare astfel încât
să ajungeţi la epuizare efectuând numărul ales de repetări. Acest număr de repetări
trebuie să fie de 6-12 în funcţie de tehnica de antrenament.
7. Exageraţi din când în când. Pentru a avea o adevărată măsură a progresului
dumneavoastră, măriţi din când în când greutăţile făcând acelaşi număr de repetări
ca de obicei, sau, dimpotrivă, măriţi numărul de repetări folosind aceeaşi greutate.
Aceste tehnici sunt cele care dovedesc cu adevărat creşterea forţei şi, ca urmare, a
masei musculare.
8. Alimentaţia raţională e cheia succesului. Pentru o creştre spectaculoasă veţi
avea nevoie de o alimentaţie în consecinţă, deci, va trebui să luaţi cel puţin 4 mese
pe zi, care să conţină un număr optim de calorii şi vitamine, toate concurând în urma
antrenamen tului la formarea ţesutului muscular.
Culturismul ca activitate de loisir trebuie să fie precedată de efectuarea
unui control medical, care să ateste o stare de sănătate bună. În lecţiile de
culturism este de preferat să se folosească greutăţi mici până la 40% – 50% din
posibilităţile maxime. Pentru toţi cei ce practică culturismul ca activitate de loisir,
se recomandă să se folosească, între antrenamente, jocuri sportive, alergări sub
formă de crosuri, excursii, înotul, etc. Pentru a crea o atmosferă de bună dispoziţie,
lecţiile se pot desfăşura cu muzică într-un cadru intim şi decent.

În principal, într-o lecţie de antrenament, se folosesc 6 exerciţii ce se adresează


diverselor grupe musculare. În cadrul fiecărui exerciţiu se realizează 6 serii, iar, în
cadrul fiecărei serii, un număr de 6 repetări. Numărul de antrenamente poate fi de 3-4
pe săptămână.
Astfel, încărcătura cu care se lucrează este în funcţie de posibilităţile fizice ale
fiecăruia, la început se folosesc greutăţi cu care se pot efectua 6 repetări, apoi, după
3-4 lecţii de antrenament se creşte numărul repetărilor la 8-10-12. Când devin
posibile 12 repetări se măreşte încărcătura şi se reia ciclul de 6-8-10 şi 12 repetări.

- 27
Mişcarea este mijlocul cel mai benefic sănătăţii şi longevităţii oamenilor,
stimulează circulaţia şi asigură o drenare bună a toxinelor. Antrenând inima să bată
mai regulat şi mai eficient, împiedică bolile cardiace, ceea ce asigură şi o mai bună
irigare a creierului. O bună circulaţie sanguină încurajează o funcţionare corectă a
tuturor organelor, o irigare profundă a ţesuturilor şi o stimulare a înnoirilor
celulelor, întârzie îmbătrânirea şi, împreună cu o dietă, cât de cât normală asigură
organismului un metabolism de care e nevoie
Lipsa de mişcare fizică determina şi apariţia celulitei (este rezultatul unei
acumulăr i de toxine), formarea ţesutului adipos/gras. Apariţia şi instalarea profundă
a celulitei jenează circulaţia sanguină. Cu cât este mai redusă circulaţia, cu atât
grăsimile, apa şi toxinele se acumulează, iar sângele circulă mai puţin etc.
Numai prin reducerea aportului caloric vom forţa consumarea rezervelor
adipoase din organism sau prin exerciţiul fizic deoarece numai aşa se pot elimina
toxinele acumulate de o alimentaţie abundentă în proteienă animală şi grăsimi
Metabolismul este un proces prin care elementele nutritive de bază, produse
ale digestiei, sunt transformate în produse chimice care intră în compoziţia corpului
uman sau participă la funcţionarea sa. În acest stadiu, organismul nu mai face
diferenţă între calorii, interesându-l numai energia furnizată. În acest moment cei
care practică activitatea fizică, fie că se referă la antrenamente sportive sau la
sportul de loisir, sunt beneficiarii sănătăţii eliminării stresului şi a armoniei în
cadrul colectivităţii.

Jogging - ul

Jogging-ul este o alergare în tempo uşor sau moderat, pe teren variat sau în
oraş, fără spirit de competiţie, executată pentru obţinerea şi menţinerea sănătăţii şi a
bunei dispoziţii. Se cunoaşte, în general, că jogging-ul - alergarea pentru sănătate -
relaxează, aduce optimism şi este util pentru supraponderali. Experienţa a dovedit
însă că jogging-ul poate fi socotit cu adevărat un medicament şi în diferite afecţiuni
în afara celor enunţate mai sus. Astfel, cu alergare pot fi tratate stări depresive şi o
sferă largă de psihoze, de dezechilibre sau deficienţe cardiovasculare. S-au
înregistrat, de asemenea, ameliorări sau vindecări în boli ale aparatului digestiv sau
locomotor, în ameliorarea osteoporozei şi în diferite forme de reumatism.
Din punct de vedere ştiinţific jogging-ul are o mulţime de calităţi, în asociere
cu o dietă adecvată, jogging-ul optimizează greutatea corporală, creşte frecvenţa
respiratorie şi viteza fluxului de aer prin tubulatura bronşică, asigurând o “aerisire”
mai bună a tututor ţesuturilor organismului şi mai ales a creierului. Practic, jogging-
ul creşte rezerva funcţională a tuturor aparatelor şi sistemelor organismului uman.
Pentru calităţile sale, jogging-ul este foarte apreciat de cardiologi ca mijloc de
profilaxie a bolilor cardiovasculare. Mai mult, profesioniştii în recuperarea
pacienţilor după infarct miocardic “prescriu” în mod inteligent jogging-ul la interval
doar de câteva săptămâni de la evenimentul acut.
Efectele pozitive ale jogging-ului.
1. Ameliorează performanţele intelectuale . Alergarea atunci când este corect
practicată, favorizează transportul de oxigen al plămânilor până la teritoriile cele
mai adânci ale organismului şi provoacă astfel eficient comanda cerebrală.
2. Măreşte capitalul osos. Scheletul organismului este supus continuu acţiunii
celulelor care fabrică sau distrug substanţele osoase. Tensiunile provocate de
alergare constituie un stimulent necesar menţinerii delicate care exista între
- 28
procesele de fabricare sau de distrugere, în plus, densitatea osoasă a celor care ies
de trei ori pe săptămână să alerge cel puţin 30 de minute în fiecare şedinţă este
superioară cu 30 – 40 % faţă de a celor pasivi.
3. Prelungeşte viaţa. Cei care p ractică mişcarea fizică au un câştig de viaţă superior
faţă de cei care s-au mişcat întâmplător.
4. Doboară depresia. Singura, care a fost considerată eficientă (100%) împotriv a
depresiei a fost jogging-ul.
5. Fortifică inima. Alergarea cu regularitate modifică funcţiunea aparatului cardio-
vascular, ajungând la o stare fiziologică bine cunoscută: măreşte inima înzestrată cu
contracţii extrem de puternice şi eficiente şi bate mai lent. În faţa efortului, această
inimă reacţionează cu o accelerare moderată, care poate susţine mult timp efortul,
fără să obosească. După un jogging, inima revine rapid la ritmul ei de repaus,
producând mai mult lucru, obosind mai puţin.
6. Favorizează ventilarea plămânilor. Munca muşchilor respiratori va fi diminuată
prin micşorarea mişcărilor pe minut datorită unei mai bune umpleri a plămânilor, a
unui număr mărit de alveole în stare de funcţionare şi datorită schimbului de gaze
îmbunătăţit. Pe scurt, alergarea măreşte considerabil capacitatea pulmonară.
7. Uşurează tranzitul gastrointestinal. Digestia devine mai uşoară, apetitul este mai
bun. Cei care fac jogging profită mai mult decât alţii de ceea ce mănâncă, fiindcă
organismul absoarbe complet elementele nutritive trase din alimentaţie.
8. Favorizează somnul recuperator . Pentru a lupta eficient contra insomniei,
joggingul este unul dintre medicamentele cele mai puţin cunoscute şi totuşi cel mai
sigur şi cel mai performant. O bună şedinţă de alergare seara destinde muşchii
corpului, care au tendinţa de a se crispa după activităţile stresante ale zilei. Ea lasă
o senzaţie de oboseală plăcută, eliminând consecinţele surmenajului şi micile rele
care împiedică un somn adânc şi odihnitor.
9. Reglează tensiunea arterială. În repaus, tensiunea arterială a alergătoru lui în
formă este inferioară cu un punct, în raport cu un sedentar. Efectul joggingului este
mai evident la hipertensivi, cu condiţia ca alergarea să fie în alură moderată şi sub
control medical.
10. Normalizează grăsimile din sânge. Sângele conţine două categorii principale de
grăsimi: colesterolul şi trigliceridele. Se ştie că amândouă măresc probabilitatea de
neplăceri cardio-vasculare. Exerciţiile fizice regulate reduc, proporţia triglicerid elor
şi a colesterolului.
11. Asigură o mai bună circulaţie venoasă. Prin presiunea ritmică, la fiecare pas,
asupra tălpii se favorizează aruncarea sângelui venos spre inimă ca o pompă. Un
fenomen asemănător se întâmplă şi cu sângele acumulat de muşchi.
12. Menţine pieptul în plină formă. Femeile care fac mişcare sunt mai puţin
expuse la cancerul de sân. De asemenea, şi problemele legate de ciclul menstrual
sunt îmbunătăţite la cele care practică alergarea.
Jogging-ul nu este doar un mijloc de tratament pentru depresii sau psihoze, ci
şi un excelent mijloc de a crea o stare de bună dispoziţie, de optimism şi încredere
în forţele proprii este practicat cu bune rezultate de cei ce vor să slăbească, dar, în
mod paradoxal, este de folos şi celor care vor să câştige kilograme.
Pentru a slăbi. De la început trebuie stabilit că nu există metodă de slăbire
care să nu aibă şi restricţii alimentare, în afara celor care fac apel la substanţe
nocive organismului. Cum se poate slăbi cu ajutorul jogging-ului în condiţiile
întăririi sănătăţii, ceea ce nu se prea întâmplă cu alte metode „minune" de slăbire.
Efortul în cadrul alergărilor trebuie să fie cât mai variat şi dacă aveţi până la 40 de
- 29
ani, puteţi folosi, cu precauţie şi cu controlul pulsului, alergările în regim anaerob
lactacid. Mai ales pentru persoanele obeze este nevoie de multă răbdare în dozarea
progresivă a efortului anaerob, pentru a nu forţa inima, supusă şi aşa din cauza
kilogramelor în surplus la eforturi mult mai mari decât este normal. După
antrenamen t, este deosebit de important ca cel puţin 2-3 ore să nu mâncaţi nimic. Se
poate bea apă, dar neîndulcită. Masa după antrenament trebuie să fie slabă în
calorii, evitându-se pe cât posibil hidrocarburile (dulciuri şi grăsimi). De masa de
după antrenament depinde în mare măsură efectul efortului pentru slăbire. Este
recomandabil să folosiţi mai ales supele, care conţin puţine grăsimi şi mult lichid,
în felul acesta, obţineţi mai uşor senzaţia de saţietate (stomac plin) fără prea mari
eforturi de voinţă. Bineînţeles că nici în cursul zilei nu trebuie să faceţi risipă de
calorii. Este recomandabil pentru sănătatea dumneavoastră să nu vă lipsească
fructele proaspete, salatele şi, în general, crudităţile. Joggingul se execută de cel
puţin trei ori săptămână. În caz că aveţi posbilitatea să faceţi mai multe
antrenamen te pe săptămână, atunci numai două alergări pot fi mai dure, cu mai mult
efort anarob, celelalte trebuind să fie mai mult alergare uşoară, aerobă.
Pentru a câştiga în greutate. Jogging-ul trebuie să se desfăşoare mai mult în
regim aerob, fără eforturi de voinţă. Mişcarea în mod normal vă va mări apetitu l
după efort. Este bine să mâncaţi la 15-20 de minute după încetarea efortului, fiind
atenţi să aveţi suficiente glucide (făinoase, fructe, dulciuri). Atenţie să acoperiţi şi
deficitu l de minerale apărut prin transpiraţii. Acoperiţi, desigur, şi cel de vitamine
prin consumul de fructe şi crudităţi, dar şi cu completări de complex de vitamin e. La
aceasta se adaugă evitarea abuzurilor, a lipsei de odihnă, a alcoolului şi a tutunului.
Mulţi nutritionişti recomandă în asemenea cazuri şi renunţarea la cafea, evitarea
situaţiilor de stres, în favoarea momentelor de voie bună şi relaxare.
Pentru a obţine maximum de avantaje de la alergare, are importanţă şi mediul
unde o practicăm, care trebuie să îndeplinească unele cerinţe minime. În primul
rând, trebuie găsit un loc cu aer cât mai curat . Preferaţi parcurile, pădurile, malul
apelor sau chiar drumuri mai puţin circulate. Aerul curat este necesar pentru ca la
consumul mai mare de oxigen, asigurat de respiraţia mai intensă, să vă primeniţi
plămânii, nu să-i îmbâcsiţi şi mai mult. Am putea spune că, decât un aer viciat, mai
bine renunţaţi până când găsiţi un mediu de alergare corespunzător. Este bine ca
terenul pe care alergaţi să nu fie tare. Iarba, pământul, nisipul sunt ideale, dar se
poate alerga şi pe asfalt dacă aveţi încălţăminte corespunzătoare, care să amortizeze
şocul dur cu asfaltul. Alergarea pe un teren mai dur poate provoca dureri de cap din
cauza şocului produs la fiecare pas, dar cel mai frecvent provoacă dureri de
ligamen te şi tendoane.
Este preferabil să alergăm seara sau dimineaţa, atunci când temperaturile sunt
mai moderate. Tinerii sau adulţii pot face efort la temperaturi până la 34-35 o C, însă
cu precauţie, evitând eforturile mari. Vârstnicii, având o rezistenţă mai redusă,
trebuie să evite eforturile la temperaturi mai mari de 30° C şi să respecte cu
stricteţe unele cerinţe pentru a nu se expune la accidente neplăcute ca deshidratarea
puternică a organismului care poate provoca ameţeli, moleşeală şi, în situaţii mai
grave, leşin. Evitarea deshidratării se obţine cu apă minerală, sucuri din fructe, supe
sau, în lipsa acestora, cu apă obişnuită, la care se poate adăuga un vîrf de cuţit de
sare de bucătărie. Lichidele se beau încet, cu pauze, folosirea lor bruscă poate fi
dăunătoare. La terminarea alergării, un duş cu apă călduţă reconfortează şi înlătură
iritaţiile provocate de transpiraţia abundentă cu pierderi de săruri din organism.
Echipamentul trebuie să absoarbă transpiraţia, iar capul să fie acoperit şi ferit de
- 30
razele solare. Este preferată culoarea albă. Prudenţă mare la intensitatea efortului
care pe căldură creşte pulsul şi tensiunea arterială! Durata efortului se stabileşte în
funcţie de cantitatea de traspiraţie şi poate fi prelungită doar dacă în timpul
efortului se pot bea lichide pentru înlocuirea transpiraţiei abundente.
La temperature scăzute, geruri mai mari de - 20 o C, alergarea este riscantă.
Riscul este pentru căile respiratorii, iar la vârstnici şi inima poate crea probleme la
temperaturi mai scăzute de -7 o C. La ger, grija cea mare este pentru extremităţile
corpului, degetele de la mâini şi de la picioare, care trebuie ferite de degerături, mai
ales că în toiul efortului îngheţarea lor este mai greu sesizabilă. Este necesară
prudenţă la ieşirea afară: trecerea la alergare să se facă doar după câteva minute de
stat afară, pentru acomodarea plămânilor cu aerul rece.
La terminarea antrenamentului, feriţi-vă să treceţi imediat la căldură, iar
duşul să fie doar călduţ, temperatură care contribuie cel mai bine la refacere.
Evitaţi, de asemenea, băuturile fierbinţi, care pot irita mucoasa stomacală, ca şi
băuturile alcoolice, care vă dau falsa senzaţie de reconfortare, ele provocând după
un timp chiar o scădere a temperaturii corpului.
Un mijloc de control al efortului depus este numărarea pulsului cât mai des, se
recomandă să se ia pulsul în picioare înainte de începerea antrenamentului. Dacă
acesta este normal (66-76), nu trebuie să crească cu mai mult de 60 de bătăi la
persoanele până la 50 de ani. Între 50 şi 60 de ani în jur de 50, la vârsta de 60-70
ani în jur de 30-40 de bătăi, iar pentru cei trecuţi de 70 de ani să fie cel mult cu 20-
25 bătăi mai mare decât pulsul de pornire.
Încălzirea. Mulţi nu ştiu sau nu vor să ţină seama că pentru a începe un efort
este nevoie de o pregătire prealabilă a organismului, numită „încălzire". Încălzirea
este necesară pentru a obţine un randament superior în efort, dar mai ales pentru a
nu fi un şoc pentru organism, pentru a-i da posibilitatea ca marile funcţiuni, să fie
gata pentru efort.
Eforturile de mare intensitate depuse fără o încălzire prealabilă produc şocuri
puternice organismului: crampe, întinderi sau ruperi musculare, dar cel mai nociv
efect poate fi asupra inimii. Efortul brusc, fără pregătire, constituie un stres
puternic, cu consecinţe imprevizibile.
Este recomandabil să se înceapă cu câteva exerciţii de gimnastică de
mobilitate pentru braţe, picioare şi trunchi, circa 5 minute. Apoi se pleacă cu mers
din ce în ce mai vioi timp de 3-4 minute, după care se trece la alergare uşoară.
Cei obişnuiţi cu efortul pot trece direct la alergare uşoară, în tempo scăzut,
fără gâfâieli. Alergarea poate dura 5-10 minute, iar spre sfârşit se poate mări puţin
tempoul. Câteva exerciţii de respiraţie şi mobilitate sunt utile la finalul încălzir ii.
După 3-4 minute de odihnă se poate începe alergarea de jogging.
Pentru un efort de intensitate mai mare, atunci este bine să completăm
încălzirea cu 3-4 alerg ări lansate sau accelerări. O lansată este o alergare de 60-80
m într-un tempo mai ridicat, apropiat de alergarea de viteză. Pauza între lansate,
între 1 ½ şi 2 minute.
Dozarea efortului. După prealabila încălzire este bine ca alergarea să se
desfăşoare cât mai mult în regim aerob. Adică fără gâfâieli mari, fără inimă în
galop, fără transpiraţii abundente sau blocări de muşchi. Dozarea alergării trebuie
stabilită în funcţie de vârstă şi de gradul de pregătire a organismului pentru efort.
Este preferabil să greşim că am alergat prea uşor, în loc să greşim că am alergat
într- un tempo mai ridicat decât capacitatea noastră de efort.
Încheierea.
- 31
Dacă noţiunile despre "încălzire" sunt mai cunoscute, mult mai puţini ştiu sau
aplică ceea ce este necesar după depunerea unui efort, adică "încheierea". La
sfârşitul unui antrenament este recomandabil să se mai alerge mai uşor 3-5 minute,
pentru a trece organismul spre regimul de repaus. Oprirea bruscă din efort - o
dovedesc studiile despre fiziologia efortului - are repercusiuni asupra aparatulu i
circulator, pulsul şi tensiunea arterială revenind la normal mult mai târziu decât
atunci când se execută încheierea. De asemenea, oprirea bruscă din efort favorizează
febra musculară şi prelungeşte timpul de refacere după efort a organismului. Aşadar,
după cele 3-5 minute de alergare foarte uşoară sau chiar de mers, pentru cei ce nu
sunt obişnuiţi cu alergarea, se fac exerciţii de respiraţie intercalate cu mobilitate şi
relaxare, în aceste momente este necesară grija pentru situaţiile când suntem
transpiraţi. Este cunoscut că în timpul efortului nu se poate răci, oricât de frig ar fi
afară. Odată cu încetarea efortului trebuie şters şi frecat corpul cu un prosop uscat,
pentru a evita o îmbolnăvire. Alimentarea după antrenament nu trebuie să înceapă
mai repede de 15-20 minute de la încetarea efortului.

C 8
Aspecte biomecanice şi fiziologice ale alergării de loissir

Alergarea corectă sub aspect tehnic este necesară, chiar dacă nu urmărim
realizar ea unor performanţe deosebite, deoarece, dacă pârghiile aparatului locomotor
nu sunt solicitate cât mai economic, din punct de vedere biomecanic, atunci există
riscul ca unele tendoane sau ligamente să fie mai mult solicitate şi astfel să apară
dureri, care pot duce până la imposibilitatea de a continua efortul. Prima condiţie a
alergării în cazul persoanelor care practică joggingul ca loisir, este alergarea
naturală.
Ca începător preocuparea principală este relaxarea în timpul alergării
Relaxarea se realizează atunci când nici un muşchi care nu are un rol activ în
alergare nu este contractat. B raţele, degetele de la mâini, muşchii gâtului, capul
trebuie să fie relaxate. Contractarea acestor muşchi face ca organismul să consume
mai multe substanţe energetice, ceea ce duce mai repede la apariţia oboselii. De
asemenea, o alergare contractată reduce din amploarea pasului şi diminuiează
echilibru l în alergare. Pasul în alergare trebuie să fie cât mai natural. Nu trebuie să
vă preocupe să fie mai lung sau mai scurt. În mod normal el va fi atât cât îi permite
musculatura picioarelor şi se va putea adapta în funcţie de modificarea forţei în
picioare.
Contactul cu solul trebuie să fie luat întâi cu călcâiul sau cel mult cu partea
exterioară a labei piciorului. Alergarea pe vârfuri este mult mai obositoare şi se
foloseşte în special în alergările mai scurte de viteză. Braţele trebuie ţinute relaxat
pe lângă corp şi se vor mişca după cerinţele naturale de echilibrare a corpului la
fiecare pas. Este greşit să urmăriţi o mişcare accentuată a braţelor, care nu va face
decât să consumaţi energie inutil. Unghiul format de braţ cu antebraţul poate fi între
70 şi 90 de grade. Capul în timpul alergării trebuie să fie în prelungirea corpului.
Poziţia lui înainte va da şi corpului tendinţa de a fi aplecat şi invers, când capul este
prea pe spate şi corpul va fi prea mult pe spate. Privirea, în mod normal, trebuie să
fie înainte, dar nu atât încât să nu vedeţi pe unde călcaţi.

- 32
Trunchiul nu trebuie aplecat înainte, aşa cum sunt tentaţi mulţi începători să o
facă. Aceasta solicită o muncă în plus a picioarelor pentru menţinerea echilibrulu i şi
contractar ea musculaturii spatelui mai accentuată decât normal. Una din greşelile
frecvente la începători este poziţia tălpilor în alergare, care adesea sunt îndreptate
în afară în loc ca ele să fie paralele. Alergarea cu vârfurile în afară nu este
economică şi poate solicita în plus tendoanele şi ligamentele, care vor protesta prin
dureri.
Aspecte fiziologice ale alergării.
Este nevoie, din partea celor care practică activităţile fizice, cunoaşterea
aspectelor pragmatice care dezvăluie reacţiile bune sau nocive, ale efortului sportiv.
Prin efort aerob se înţelege acel efort care se realizează folosind direct
oxigenul din aer. Aceasta se întâmplă în eforturile prelungite de rezistenţă, spre
deosebire de eforturile anaerobe, care se desfăşoară doar cu substanţele energetice
care se găsesc în muşchi, fără a se utiliza oxigenul din atmosferă.
Efortul de natură aerobă apare după 5-6 minute de alergare, devenind numai
aerob în alergările mai lungi de 10-15 minute. Alergarea aerobă, având la dispoziţie
oxigenul din aer, nu consumă multe substanţe energetice datorită fenomenului de
reciclar e a compuşilor rezultaţi din contracţia musculară. Dacă terminăm alergarea
în tempo crescut, intră în funcţie mecanismele anaerobe care solicită mai mult
organismul.
În alergarea de jogging efortul aerob este cel mai indicat, mai ales la
persoanele în vârstă sau la cele neadaptate încă la efort. Alergarea aerobă se poate
recunoaşte uşor prin frecvenţa pulsului, care nu trebuie să depăşească în general
130-140 de bătăi pe minut la un adult. Un efort cu o intensitate mai mare, cu un puls
peste 140, depăşeşte acest "prag" dintre efortul aerob şi cel anaerob. Depăşirea
„pragului" în alergare se manifestă mai ales prin apariţia bruscă a unei transpiraţii
mai abundente şi o respiraţie accelerată (gâfâială).
În timp ce alergarea aerobă este un fel de gimnastică cardiovascular ă
benefică, eforturile anaerobe solicită mai mult inima, iar, pentru persoanele
nepregătite, aceste solicitări pot deveni nocive şi, în unele cazuri, este drept mai
rar, pot duce chiar la accidente nedorite. Alergarea aerobă este folosită la
„încălzire" începută foarte lent şi apoi, ridicându-se uşor tempoul, poate fi folosită
ca o alergare de durată sau este folosită la sfârşitul antrenamentului, în tempo uşor
şi relaxat, ca încheiere.
Eforturile anaerobe folosesc doar substanţele energetice care se găsesc în
muşchi. Oxigenul din aer nu ajunge şi nu este utilizat de muşchi în timpul acestui
efort. Eforturile anaerobe se împart, la rândul lor, în eforturi anaerobe alactacide
(care produc foarte puţin acid lactic), ce durează până la 12-15 secunde, şi eforturi
anaerobe lactacide (care produc acid lactic), care pot dura până la 4-5 minute de
efort. Durata efortului predominant aerob poate fi mai mare sau mai mică decât
limitele prezentate mai sus, fiind specifică fiecărui om, în funcţie şi de gradul lui de
pregătire. Trecerea de la un gen de efort la altul se face treptat, punând în acelaşi
timp muşchiul să acţioneze prin ambele genuri de efort.
Este de reţinut ca eforturile anaerobe alactacide au o perioadă de refacere
foarte scurtă. Astfel, în primele 20 de secunde după un efort alactacid, 80% din
substanţele energetice consumate din muşchi sunt refăcute, în timp ce după
eforturile anaerobe lactacide de intensitate maximală sau submaximală sunt necesare
până la 72 ore pentru ca organismul să se refacă complet. Este bine să se lase
organismului timpul necesar pentru refacere, pentru a nu risca, în locul efectelor
- 33
benefice, să depună eforturi pe fond de uzură şi să aibă astfel efecte contrarii.
Majoritatea organelor interne, şi în special inima, ficatul, rinichii, sunt mult
solicitate, iar dacă starea lor de funcţionare nu este bună, aceste eforturi pot fi
dăunătoare.
Distanţele între l50 metri şi circa 2000 metri executate în tempo rapid sunt
eforturi anaerobe lactacide care solicită inima în mare măsură. De exemplu, atleţii
de performanţă, după o cursă de 400 sau 800 metri pot atinge un puls până la 220 de
bătăi pe minut, iar cei mai puţin antrenaţi pot ajunge la pulsuri între 180-190. De
aceea acest fel de efort trebuie folosit cu multă precauţie şi trebuie chiar evitat de
persoanele vârstnice nepregătite sau cu probleme cardiace. Ca un mijloc general de
control, putem afirma că eforturile executate cu un puls superior pulsului de 130-
140 bătăi pot intra în categoria acestui gen de efort, pentru care reamintim că este
necesară multă prudenţă în folosirea lui.
Acumularea acidului lactic şi a altor substanţe reziduale după eforturile
intense pot duce la blocarea treptată a muşchilor (tetanie), urmată uneori de febră
musculară sau poate provoca cârcei (contracturi) ori, pot apărea întinderi sau chiar
ruperi de fibre musculare. Multe din aceste neplăceri pot fi evitate printr-o atentă
încălzire prealabilă, în care alergarea uşoară stă la bază, şi printr-o judicioasă
dozare a efortului pe parcursul antrenamentelor.
Se recomandă prudenţă în folosirea eforturilor anaerobe la vârstnici, iar
pentru tineri şi adulţi aceste alergări sunt benefice numai după o pregătire
progresivă de 1-3 luni. În alergările de jogging, atunci când se măreşte prea mult
tempoul, se poate ajunge în regim anaerob lactacid. Aceasta se recunoaşte printr-o
transpiraţie abundentă apărută brusc, prin gâfâială, accelerarea pulsului şi uneori
prin senzaţia de plumb în picioare. Drămuirea înţeleaptă a efortului în alergările de
jogging este cheia pentru a obţine maximum de beneficii de la acest gen de alergare.
Inima. La un adult, inima pompează în jur de 5 litri de sânge pe minut, dar ea
este capabilă să arunce în corpul omenesc 15-20 litri într-un minut de efort sau chiar
până la 30 litri într-o cursă de 800 m plat la un atlet antrenat. Aceasta trebuie însă
menajată şi protejată, pentru a-i asigura o funcţionare cât mai lungă şi de calitate.
Ca orice muşchi, inima nu trebuie angrenată brusc în efort, ci pregătită prin
aşa-zisa „încălzire", constând în cel puţin o alergare uşoară cu gimnastică,
mobilitate şi câteva alergări lansate pe 60-70 m. Apoi se poate trece la alergarea de
jogging sau la alte eforturi sportive, în mod gradat. Aceeaşi gradare este necesară şi
de- a lungul zilelor, şedinţele de alergare trebuind să fie mai uşoare în primele
săptămâni şi chiar luni şi, doar după o perioadă de adaptare a inimii, să se crească
treptat efortul. Dar cele mai multe informaţii care ne stau la îndemână, despre
activitatea inimii le putem obţine de la cunoaşterea pulsului.
Pulsul ne poate da informaţii despre buna funcţionare a inimii. Pe lângă
starea de sănătate a inimii, pulsul ne poate da semnale despre sănătate, în general.
Poate semnala apariţia unor afecţiuni virale sau microbiene, a unor tulburări
neurovegetative sau a unor boli sau dereglări funcţionale. Pulsul se poate număra cu
două- trei degete puse pe artera radială situată în partea inferioară a antebraţulu i, la
încheietura mâinii, sau oriunde o arteră poate fi palpată, ca de exemplu la baza
gâtului, unde se simte artera carotidă. Atenţie, apăsarea trebuie aplicată foarte uşor.
Este edificator dacă luăm pulsul în poziţia culcat (clino) şi după un minut în
picioare (orto). Se consideră un puls normal cel în jur de 68-72 de bătăi în clino, iar
diferenţa între clino şi orto nu trebuie să fie mai mare de 12-15 bătăi. Persoanele
adaptate cu efortul, mai ales cu efortul de rezistenţă, pot avea pulsul mai scăzut,
- 34
ajungând ca unii sportivi de performanţă să numere chiar sub 50 de bătăi în poziţia
culcat. Datele pulsului sunt strict individuale, de aceea este bine să notaţi valorile
pulsului pentru a urmări şi compara în timp evoluţia lui. Şi ritmul bătăilor inimii
este important de sesizat pentru a vă prezenta la doctor atunci când acesta este
neregulat. Când sesizăm mici pauze în timpul bătăilor, care de cele mai multe ori se
repetă la intervale regulate trebuie contactat un medic, deşi, uneori poate fi vorba de
nişte extrasistole care apar şi la unele stări de oboseală generală şi pot să dispară,
aşa cum au apărut după un regim raţional de odihnă. Pulsul ne ajută să obiectivizăm
intensitatea efortului. Pentru a lua pulsul în timpul efortului, este necesar să ne
oprim şi să numărăm pulsul pe o durată de 6 secunde (se înmulţeşte cu 10 pentru a
şti pulsul pe un minut). Nu se recomanda numărarea pulsului pe o durată mai lungă
de 6-10 secunde, deoarece după acest timp pulsul începe să scadă.
Eforturile aerobe utile în alergarea de jogging pot ridica pulsul maximum până
la 140 de bătăi pe minut. Peste această valoare, efortul se desfăşoară în condiţii
anaerobe lactacide, efort care solicită mult mai multe substanţe energetice.
Pulsul luat după efort ne poate da indicaţii despre efectele efortului depus şi
reacţia bună sau mai puţin bună a inimii după acest efort. Astfel, este bine ca
imediat după oprirea din alergare să luăm pulsul şi, eventual, succesiv şi în
următoarele 1-3-5 minute pentru a urmări şi revenirea. Dacă efortul a fost judicios
depus, revenirea bătăilor inimii se face treptat. Un minut după încetarea efortului,
revenirea pulsului este mai impetuoasă, urmând că în celelalte minute revenirea să
fie mai lentă. După 30-40 minute de la încetarea alergării, pulsul trebuie să ajungă
apropiat de valorile de la începutul efortului.
Respiraţia. Prin respiraţie se aduce oxigenul în organism pentru hrana
celulelor şi se elimină bioxidul de carbon, deşeurile aduse de sânge în plămâni. Cu
cât oxigenarea se realizează mai corect, cu atât şi organismul funcţionează mai bine.
În efort, nevoia de aer creşte şi respiraţia devine mai amplă, mai rapidă.
La un om obişnuit, într-un milimetru cub de plămâni, se găsesc 250 de alveole
(locul unde trece oxigenul din aer în sânge), numărul lor total fiind de aproximativ
400 milioane. Pentru oxigenarea organismului, într-o singură zi trec prin plămâni
până la 20.000 litri de sânge, care scaldă o suprafaţa alveolară de 200 metri pătraţi.
Din păcate, necesitatea de oxigen a muşchiului în efort nu este satisfăcută direct de
aerul inspirat. Intervin, la nivel celular, mitocondriile (cărăuşii oxigenului în
interiorul celulei) fenomen care de multe ori nu depinde prea mult de antrenament,
cât de bagajul enzimatic cu care ne-am născut.
Spre deosebire de celelalte mari funcţiuni (circulaţia, digestia, secreţiile
endocrine), respiraţia poate fi dirijată şi de om, ceea ce este un mare avantaj. Ea
poate fi astfel îmbunătăţită, antrenată, am putea spune, ceea ce poate favoriza nu
numai capacitatea de efort a organismului, dar şi buna funcţionare a celorlalte
organe prin buna lor aprovizionare cu oxigen.
Prin exerciţiile de respiraţie putem mări capacitatea respiratorie a
organismului. Adică se îmbunătăţeşte elasticitatea pulmonară, mărindu-se suprafaţa
de absorbţie a oxigenului, se întăreşte musculatura care acţionează inspiraţia şi
expiraţia şi mai ales putem reduce frecvenţa de respiraţii pe minut, ceea ce aduce o
economie metabolică, care nu trebuie neglijată. La toate acestea, se poate adăuga un
aspect care, în general, nu este luat în consideraţie. Respiraţia, cu cât este mai bună,
cu atât contribuie mai mult şi la eliminarea toxinelor rezultate din arderi,
îmbunătăţind, astfel, starea de sănătate.

- 35
Respiraţia - mijloc de sănătate . Dacă nu găsiţi timp pentru alergare, atunci
sacrificaţi cel puţin 10 minute zilnic pentru un înlocuitor de efort, pentru un izvor
de sănătate de nebănuit - exerciţiile de respiraţie. Reamintim că respiraţia este un
mijloc de oxigenare, dar şi de eliminare a deşeurilor rezultate din arderi (bioxid de
carbon). Efectele exerciţiilor de respiraţie sunt remarcabile, îmbunătăţesc
funcţionarea tuturor organelor interne, inclusiv a sistemului nervos central, dând
energie, clarviziune şi optimism.
Exerciţiile de respiraţie sunt numeroase şi multe dintre ele pot fi create şi de
dumneavoastră. Ele sunt cu apnee (reţinerea respiraţiei) şi fără apnee. Eficien ţa
maximă, la toate felurile de exerciţii de respiraţie, se obţine atunci când atât
inspiraţia, cât şi expiraţia sunt mai profunde, mai ample. Pentru executarea
exerciţiilor de respiraţie este necesar să ne aflăm într-un mediu cu aer cât mai curat,
în oraş este preferabil dimineaţa, în faţa geamului deschis, sau după ploaie, când
aerul este mai curat, în parcuri, pe malul apei sau în pădure.
Un exerciţiu clasic de respiraţie din poziţia în picioare: se trage aer puternic
în piept depărtând uşor braţele, cu palmele în afară, şi înclinând uşor capul pe spate.
Se expiră brusc, revenind cu braţele şi capul la poziţia iniţială. Pentru a favoriza o
respiraţie şi mai profundă, la expiraţie se poate apleca trunchiul în faţă apăsând uşor
cu braţele (coatele) pe zona coastelor.
Acelaşi exerciţiu se poate executa din poziţia ghemuit, cu pieptul pe coapse,
de unde începe inspiraţia, ridicându- ne uşor în picioare, iar expiraţia se face
revenind în poziţia iniţială de ghemuit.
Folosirea exerciţiile de respiraţie şi în momentele de stres, de muncă statică
sau după cel mai mic efort din activitatea cotidiană sunt de folos, aşa cum sunt de
folos în eforturile cuprinse în educaţia fizică şi în sport, atât în timpul efortului, cât
şi după efort. Uneori, în timpul exerciţiilor de respiraţie simţiţi o uşoară ameţeală,
înseamnă că oxigenul a ajuns la creier, acest lucru nu trebuie să îngrijoreze, dar
trebuie dată atentia cuvenită.
Odihnă, refacere, alimentaţie . Scopul mişcării este în primul rând de a depune
un efort care să stimuleze marile funcţiuni organice şi astfel să amelioreze starea de
sănătate şi confort a vieţii. Aceste eforturi însă trebuie să respecte anumite limite şi
să fie însoţite de momente de odihnă şi refacere. În mod normal, orice efort benefic
trebuie să producă o stare de oboseală care, la rândul ei, să necesite acţiunea de
refacere, realizată prin odihnă. Atât efortul, cât şi refacerea, dacă nu sunt judicios
făcute, pot duce la rezultate opuse celor aşteptate. Pentru mulţi a mânca este una din
plăcerile vieţii, iar restricţiile, dietele severe pot deveni un chin. O alimentaţie
raţională asigură confortul şi un metabolism de invidiat.
Problema calcului greutăţii corporale ne ajută să analizăm o imagine a
propriei greutăţi raportate la înălţimea corpului. Cu ajutorul indicile de masă
„Quetelet” putem obţine aceste informaţii. Se împarte greutatea (numărul de
kilograme) la dublul înălţimii, exprimată în metri. Dacă se obţine un indice de 25
sau mai mic înseamnă că greutatea este acceptabilă, între 25 şi 30 vorbim deja de
supragreutate, iar peste 30 de obezitate.
Febra musculară este senzaţia de durere, de oboseală a muşchiului şi apare, în
general, după eforturi intense sau prelungite cu care organismul nu este obişnuit.
Este provocată de acumularea în muşchi a unor toxine de efort, iar după o teorie mai
nouă, chiar de ruperea unor fibre musculare la nivel microscopic. Oricare ar fi
explicaţia acestui fenomen, este bine să fie evitat, pe cât posibil, mai ales că, după o

- 36
febră musculară puternică pot urma întinderi musculare sau chiar ruperi de fibre
musculare.
Odată apărută, febra musculară se poate trata prin executarea aceloraşi
mişcări, dar în tempo mai lent şi cu durată redusă, după zicala "cui pe cui se
scoate". În afară de aceasta, se recomandă o alimentaţie alcalină. În situaţiile mai
grave, se poate dilua o linguriţă de bicarbonat de sodiu într-un pahar de apă. Soluţia
obţinută se împarte în trei prize care se pot bea în timpul zilei, preferabil după
masă. Şi sarea de bucătărie (clorura de sodiu) poate fi eficientă, mâncându- se
alimen tele ceva mai sărate, dar mai puţin indicată pentru alimentaţia raţională. Sunt
recomandate duşuri sau băi călduţe, însă fără masaj sau cu un masaj foarte uşor. În
această perioadă, exerciţiile de mobilitate sau stretching nu sunt recomandate pe
muşchii respectivi. O aspirină poate fi utilă uneori.
Multă atenţie la apariţia febrei musculare, în cazurile în care ea nu-şi
justifică prezenţa, deoarece febra musculară poate apărea în faza iniţială a unor boli
virale (gripă, hepatită etc).
Alergările - crosurile
Alergarea este un exerciţiu natural care se deprinde încă din copilărie şi este
accesibil oricui, are eficienţă în dezvoltarea rezistenţei, în educarea voinţei şi în
pregătirea fizică generală.
Alergarea în activitatea de loisir se face cu respectarea principiilor ştiinţifice
şi nu la voia întâmplării. Alergarea este eficientă în activitatea de loisir dacă este
făcută zilnic, sau de cel puţin de trei ori pe săptămână. Norma maximă este
alergarea zilnică, iar cea minimă o singură dată pe săptămână. Alergările asociate cu
lucrul la greutăţi (culturism) măresc capacitatea fizică şi asigură corpului o
musculatură puternică. Tempoul de alergere se recomandă să fie moderat şi uniform,
putând fi mărit numai atunci când posibilităţile organismului antrenat permit acest
lucru.
Pentru o alergare economicoasă şi relaxată se recomandă pasul alergător
lansat, în tempo moderat şi mai puţin pasul lansat de viteză. Alergările prin pădure,
parc, pe marginea apelor, la depărtare de zonele industriale sunt eficiente şi
confortabile. Diferitele exerciţii speciale uşurează alegarea, dar nu rezolvă
problema, acestea având o contribuţie eficientă în pregătirea organismului la efortul
alergării.
Alergarea de loisir trebuie să fie de minim 20 minute (la început se impune
alergarea pe intervale, cu pauze sufciente pentru o refacere corespunzătoare), iar
pentru un organism antrenat poate ajunge la 40 minute. De preferat ca organismul să
fie solicitat fizic prin lucru alternativ, o zi de alegare, urmat de o alta de culturism
sau joc sportiv, ş.a.m.d. Crosurile se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe terenuri
naturale variate, specifice diferitelor localităţi. După forma de parcurs se pot
efectua în circuit sau dus şi întors. Crosurile se pot organiza în orice anotimp mai
puţin iarna, cuprinzând porţiuni de teren plate, şosele, drumuri, alei din parcuri,
cărări de păduri, spaţii de iarbă. Pe cât posibil se vor evita drumurile pietruite şi
şosele asfaltate.

C 9
Turismul ca activitate recreativă

- 37
Turistul este un client pretenţios. Societăţile turistice pun la dispoziţie
societăţii umane oferte turistice motivate divers, venind astfel în întâmpin area
cererii turistice, prin: oferta turismului de vacanţă; oferta turismului cultural-
sportiv; oferta turismului de afaceri; oferta turismului de sănătate etc.
Caracteristicile vieţii omului modern (poluarea mediului, suprasolicitarea
fizică şi nervoasă, supraalimentaţia, sedentarismul etc), fac necesară găsirea unei
modalităţi de compensare, au determinat multe persoane să opteze pentru deplasările
turistice. Călătoriile oferă, prilejul de împliniri spirituale, de îmbogăţir e,
consolidare şi confruntare a unui volum de cunoştinţe din diferite domenii ale
culturii: istoria, geografia, geologia, etnografia, arta, etc.
În relaţie cu celelalte componente ale educaţiei fizice, turismul prezintă un
avantaj major prin accesabilitatea largă. Cei care doresc să practice turismul, nu
sunt condiţionaţi de anumite calităţi, deprinderi sau aptitudini fizice, iar limitele de
vârstă nu există. Accesabilitatea derivă din posibilitatea de alegere a traseului, a
dificultăţii acestuia în funcţie de posibilităţile individuale, din absenţa caracterulu i
concurenţial, etc.
După prima excursie efectuată cu un grup organizat, începătorul constată că a
dobândit răbdarea de a străbate pas cu pas distanţele în ritmul grupului, voinţa de a
învinge greutăţi neprevăzute şi capacitatea de a se acomoda cu situaţii pe care
altădată le-ar fi evitat. Astfel, el constată că pe un pat de cetină a dormit mai adânc
şi mai odihnitor decât în patul de acasă, că mâncarea a fost mai bună chiar fără
tacâmur i de argint, căci „foamea este cel mai bun bucătar”, că oamenii necunoscuţi
până atunci, i-au devenit repede prieteni.
Este însă cale lungă de la drumeţ la turistul adevărat, excursia-forma de bază
a activităţilor turistice-presupunând organizare, cunoştinţe şi deprinderi bine
conturate. Ea nu are nimic comun cu escapada, aventura sau hazardul. Turistul, fie
că face parte dintr-un grup numeros, fie că este însoţit de membrii familiei, fie că a
pornit solitar, trebuie să aibă responsabilitatea securităţii personale sau a celor care
îl însoţesc şi aceasta este posibil doar dispunând de o serie de cunoştinţe diverse.
Ca activităţi sportiv-recreative pot fi considerate următoarele: turismul -
drumeţii, excursii, expediţii, orientare turistică; organizarea activităţilor sportiv-
recreativ e la locurile de agrement şi punctele turistice; organizarea activităţilor
sportiv- recreative în tabere de vacanţă.
Forme de practicare a turismului
Cuvântul "turism" provine de la o veche tradiţie engleză care prevedea ca
tinerii, după terminarea studiilor, să facă o călătorie prin Europa, adică un tur pe
care- l numeau "The Great tour".
Turismul este o activitate cu caracter recreativ sau sportiv, care constă în
parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unor distanţe pentru
vizitar ea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor culturale, economice,
istorice etc.
Cicloturismul. Turismul cu bicicleta, este foarte răspândit mai ales în occident,
unde în afara tinerilor, se întâlnesc tot mai multe familii care se încumetă să
străbată trasee mai lungi, chiar cu durata de câteva zile. Deplasarea pe bicicletă în
scop turistic, se poate realiza oricând, mai puţin iarna.
Alegerea itinerariului. Acest aspect este determinat în primul rând, de
posibilităţile de timp. De cele mai multe ori, turismul cu bicicleta vizează obiective
sau trasee din împrejurimile localităţii de domiciliu, pe itinerare posibil de parcurs
într- o zi liberă sau la sfârşit de săptămână.
- 38
Tot mai mult impact are turismul cu bicicleta pe trasee trans-zonale, trans-
naţionale sau chiar trans-continentale, fiind frecvente încercări de genul „turul
României”, „turul Europei” sau „turul lumii”. Lungimea etapelor zilnice, în
excursiile cu durată mai mare, trebuie să ia în calcul viteza de deplasare (aprox. 20
km/oră pe şosea), întreruperile pentru vizitarea obiectivelor turistice şi pentru mese,
pauzele periodice pentru odihnă şi o rezervă de timp pentru situaţii neprevăzute (de
exemplu o pană de cauciuc). De regulă, lungimea unei etape nu poate depăşi 60-70
km.
Echipamentul. Un tricou cu mâneci scurte şi pantaloni scurţi, constituie
echipamen tul de bază, completat cu schimburi în cazul excursiilor mai lungi şi cu
mijloacele de protecţie împotriva ploii şi împotriva temperaturilor scăzute de pe
traseele alpine sau din timpul nopţii, mai ales dacă se face cazarea în cort.
Împotriva soarelui se foloseşte o şapcă cu cozoroc şi ochelari- de preferat din
plastic- care protejează ochii şi împotriva insectelor. Încălţămintea va fi uşoară şi
dacă se poate, cu talpă de cauciuc, iar pentru a preveni apariţia unor umflături, pe
mâini se pot purta mănuşi din piele subţire, chiar fără degete.
Materiale utile. Din bagaje nu trebuie să lipsească trusa pentru reparaţii de
urgenţă. Bicicleta trebuie prevăzută cu coşuri pentru transportul echipamentu lui,
materialelor şi a minimului de alimente. Mai recent, bicicletele pot fi dotate cu
coburi – genţi din materiale foarte uşoare – plasaţi simetric pe lateralele rotii din
spate. De asemenea, este indicat ca în bagaje să existe o mică trusă medicală.
Datorită posibilităţii de dezechilibrare, este contraindicată purtarea materialelor în
rucsac pe spate.
Alimentaţia. Masa cea mai consistentă este cea de seară, dimineaţa şi la prânz
consumându-se mai puţine alimente. Pe traseu se va mânca în cantităţi mici, dar mai
des, şi în special, glucide (zahăr, glucoză, dextroză etc). Datorită frecvenţei
punctelor de aprovizionare, bagajele conţin alimente la nivelul strictului necesar.
Împotriva setei se poate consuma o băutura preparată din lămâie şi zahăr sau din suc
de fructe, păstrată în bidonul special destinat, ataşat pe cadru.
Igiena. Preocuparea principala va fi orientată spre menţinerea funcţionalităţii
ochilor, afectată de insecte, praf sau alte impurităţi. În acest sens, foarte utilă este
purtarea ochelarilor.
Indicaţii generale. Înainte de începerea unui traseu, in funcţie de lungimea sau
dificultatea acestuia, trebuie cunoscute posibilităţile fizice individuale ale tuturor
membrilor grupului. La deplasarea pe drumurile publice, bicicleta trebuie echipată
corespunzător şi este obligatorie respectarea prevederilor legale în materie de
circulaţie rutieră.
La încheierea unei etape zilnice, se face întreţinerea bicicletei şi eventual
micile reparaţii necesare.
În ultimii ani, sunt tot mai apreciate acţiuni cicloturistice speciale ca
mountainbiking-ul sau alte sporturi extreme precum coborârea unor pante extrem de
accidentate sau înzăpezite. Aceste preocupări se adresează însă, unui segment îngust
de practicanţi, care au abilităţi şi pregătire specială.
Turismul cu automobilul . Această formă de practicare a turismului, câştigă în
ultimii ani tot mai mulţi adepţi, datorită, pe de o parte, amplificării parcului auto,
iar pe de altă parte, unor avantaje de necontestat precum: comoditatea, siguranţa
faţă de capriciile vremii, dar mai ales posibilitatea de a străbate distanţe foarte mari
şi implicit de a vizita obiective turistice îndepărtate şi chiar din alte ţări.
Comoditatea excesivă nu este însă un fapt pozitiv, folosirea prea frecventă a
- 39
automobilu lui, transformându-l pe turist, în spectator şi privându-l de satisfacţia
învingerii propriilor limite şi de contactul direct cu natura. Fără a-i nega rolul,
automobilu l trebuie să rămână un mijloc şi nu un scop, rolul lui fiind acela de a a-l
apropia pe turist de zonele sau locurile de interes, care trebuie străbătute cu
„piciorul” şi admirate in tihnă.
Alegerea itinerarului. Traseul se alege în funcţie de durata excursiei şi de
obiectiv ele ce se vor vizita. Înainte de începerea deplasării, este utilă întocmir ea
unui plan orientativ, în funcţie de care se realizează documentarea, inclusiv
procurarea hărţilor şi a ghidurilor turistice. Grija excesivă pentru automobil îi
determin ă pe mulţi să ocolească zone turistice de mare frumuseţe. Ideală este o
alegere cât mai variată, care să îmbine utilitatea şi comoditatea deplasării cu
automobilu l, cu parcurgerea unor trasee prin forţe proprii, realizând contactul cu
natura.
Echipamentul. În general, echipamentul trebuie să corespundă scopului urmărit
(utilitate) şi să fie adaptat condiţiilor meteo-climaterice. Cerinţa, pe care trebuie să
o satisfacă echipamentul, indiferent de sezon, este legată de comoditate,
recomandate fiind materialele din fibre naturale.
Materiale. Nu se poate stabili cu precizie un anumit inventar de materiale,
acesta fiind determinat de preferinţele individuale, de configuraţia traseelor alese,
de activităţile desfăşurate, de durata excursiei sau de capacitatea de transport a
automobilu lui. În principiu, inventarul trebuie să se rezume la strictul necesar,
utilitatea fiind cuvântul de ordine.
Alimentaţia. Specificul turismului auto, permite transportul unei cantităţi
suficiente de alimente, cu excepţia celor echipate corespunzător, singurul
impediment fiind perisabilitatea acestora. Acest fapt şi posibilitatea procurării cu
mare uşurinţă a produselor alimentare, fac să fie suficient transportul strictului
necesar de alimente, eventual aperitive sau dulciuri.
Igiena. Abordăm acest aspect, ca o particularitate ce ţine de mijlo cul de
transport care impune un echilibru între efortul determinat de şofat şi odihnă, atât
între două zile consecutive, cât şi pe parcursul unei etape, mai ales dacă depăşeşte
200-300 km.
Indicaţii generale. În cazul în care traseul excursiei depăşeşte graniţele ţării,
este obligatorie cunoaşterea legislaţiei specifice ţărilor ce vor fi străbătute şi este
utilă – dacă se poate realiza – o informare legată de particularităţile traseului.

Turismul pe apă. Excursiile pe „drumurile fără praf”, sunt plăcute şi


reconfortante, oferind satisfacţii nebănuite. Bogata reţea hidrografică a României,
oferă turistului opţiuni variate, pornind de la excursii cu vase de agrement pe Marea
Neagră, Dunăre sau în Deltă, acestea din urmă oferind şi condiţii pentru turism
tematic: cunoaşterea florei şi faunei specifice sau organizarea unor partide de
pescuit, terminând cu expediţii cu bărci sau plute pe râurile de interior. În ultimul
timp, un gen de activităţi cu caracter nautic şi cu tot mai multă priză, este coborârea
pe râuri de munte cu caiace sau bărci pneumatice (cayaking, rafting).
Alegerea itinerariului. În general, alegerea traseului este condiţionată de planul
de deplasare al navei (vas, vaporaş, şalupă) sau de posibilităţile de acces. Este
foarte important ca după alegerea traseului, să se efectueze o documentaţie legată de
zonele de interes adiacente acestuia. Etapele de deplasare trebuie să permită
vizitar ea punctelor de interes turistic, astfel că, de regulă, se circulă ziua.

- 40
Echipamentul. Ţinând cont de faptul că acest gen de turism se practică în
sezonul cald, echipamentul este cel obişnuit, de vară, completat cu mijloace de
protecţie împotriva curenţilor de aer şi ploi.
Alimentaţia. Dacă deplasarea se efectuează cu un vas de dimensiuni mai mari,
utilat cu bucătărie, mesele sunt asigurate. În condiţiile deplasării cu ambarcaţiun i
mici, se fac provizii de alimente, mâncarea fiind pregătită în timpul escalelor.
Alimentaţia poate fi suplimentată prin pescuit, cu mâncăruri din peşte.
Igiena. Acest aspect este cel mai uşor de realizat, datorită specificului
„drumului” şi sezonului. Deplasarea este cel mai adesea întreruptă de băi în apele
pe care se navighează. O grijă în plus, este determinată de protecţia împotriva
ţânţarilor, cu ajutorul spray-urilor sau cremelor special destinate sau prin ungere cu
oţet. Spaţiile de dormit vor fi protejate, iar porţiunile de corp neacoperite de haine,
se protejează cu tifon.
Indicaţii generale. Ambarcaţiunile rigide, pot ridica probleme pe timpul
transportului până la locul de îmbarcare sau la înapoiere. Cei care practică aceasta
formă de turism, trebuie să ştie să înoate, să cunoască metodele de salvare de la înec
şi masuri de acordare a primului ajutor. Obiectele sensibile la apă (acte, bani,
aparate, etc.), se ambalează în folii impermeabile.
Turismul de munte. Efectele practicării turismului de munte, fac din acesta
forma de turism cea mai răspândită, fără a-l confunda cu alpinismul, care presupune
tehnici şi materiale specifice şi aptitudini pe care nu oricine le posedă. Efectele
practicăr ii turismului de munte sunt multiple şi ţin de activitatea metabolismului ca
mijloc de combatere a sedentarismului prin efortul susţinut, de creştere a aprecierii
de sine, a încrederii în forţele proprii, prin învingerea unor obstacole inerente, de
stimulare a simţului estetic prin evoluţia intr-un mediu de mare frumuseţe.
Turismul de munte este accesibil, deoarece nu pretinde cheltuieli mari şi se
poate practica indiferent de vârstă, prin alegerea unor trasee de dificultate diferită şi
în orice sezon. Este de preferat însă toamna, care prezint avantajul stabilităţii
condiţiilor meteorologice optime. Iarna se pot parcurge doar trasee recomandate,
evitând zonele periculoase.
Alegerea itinerariului . In afară de preferinţele personale, alegerea traseului
trebuie să se facă în concordanţă cu particularităţile individuale, de vârstă, sex,
pregătire fizică, etc. şi în funcţie de corelaţia dintre acestea, lungimea traseului şi
dificultatea lui. Una din cerinţele turismului de munte, este începerea traseului cât
mai devreme şi încheierea lui înainte de lăsarea serii.
Echipamentul. Sintetizând toate calităţile pe care trebuie să le posede
echipamen tul pentru turismul de munte, cred că putem spune că acesta trebuie să fie
uşor, rezistent şi să protejeze organismul de intemperii. Sigur că, ţinând cont de
condiţiile în care se practică turismul, echipamentul trebuie să întrunească şi alte
calităţi: să nu stânjenească mişcările, să nu fie confecţionat din materiale sintetice,
să nu depăşească strictul necesar, îngreunând inutil bagajul. Este utilă întocmirea
unei liste cu necesarul, pentru a nu uita ceva în graba plecării, conţinutul acesteia
variind în funcţie de lungimea traseului sau de timpul petrecut pe trasee, de
anotimp, de condiţiile meteorologice, etc.
Alimentaţia. Specificul acestei forme de turism, face ca alimentaţia să difere de
cea specifică unei zile obişnuite. Astfel, dejunul nu va fi abundent, în schimb
trebuie să fie consistent. Prânzul, fiind servit pe traseu, este contraindicată
consumarea alimentelor greu digerabile. Datorită specificului dat de efortul depus,
din alimentaţia pe traseu nu trebuie să lipsească alimentele energetice (dulciurile) şi
- 41
de asemenea, lămâia, care combate senzaţia de sete. Este posibil, de asemenea, ca
bidonul de apă să fie umplut cu o băutură energizantă.
Igiena. Acest aspect este condiţionat pe de o parte de necesitatea de a îndepărta
toate rezidurile consecinţă a deplasării, iar, pe de altă parte, de necesitatea evitării
îmbolnăvir ilor datorate temperaturii apelor de munte. De asemenea, este total
contraindicat datorită diferenţelor de temperatură, înotul în apele de munte, fie ele
râuri, lacuri sau izbucuri.
Indicaţii generale. Zonele, locurile cele mai spectaculoase, sunt de regulă şi
cele mai sălbatice şi mai izolate. Pentru a evita pericolele, determinate inclusiv de
supraaprecierea posibilităţilor proprii, este bine ca deplasarea să se facă în grupuri
de cel puţin 3-4 persoane. Dacă zona nu este cunoscută, deplasarea se face exclusiv
pe trasee turistice marcate, o hartă şi o busolă fiind soluţia în caz de rătăcir e. Dacă
totuşi grupul se rătăceşte, deplasarea se face pe firul văilor, ştiut fiind că pe lângă
ape sunt localizate comunităţile umane.
Animalele sălbatice, de regulă fug de om, pericol potenţial prezentând femelele
cu pui. O grijă deosebită trebuie avută în zonele în care trăiesc viperele, în caz de
muşcătură, primele măsuri de prim ajutor fiind aplicarea unui garou deasupra plăgii
şi provocarea sângerării prin tăiere cu un cuţit. Cel muşcat trebuie foarte repede
transportat la un spital unde să i se administreze ser antiviperinic.

C 10
Particularităţi ale turismului montan de iarna, instruirea adolescentilor
pentru prevenirea riscului în zonele care prezintă pericol de avalanşe
Turismul montan de iarnă reprezintă o formă de activitate fizică desfăşurată
în aer liber, care face legătura între drumeţia montană şi alpinismul clasic. Acesta
este caracterizat în principal de o dificultate superioară, ca parametrii ai efortului
fizic, dar şi de organizare, comportând apariţia unor anumite riscuri, care odată
asumate, necesită o gestiune corespunzătoare, în vederea evitării producerii unor
accidente nedorite. Ideea securităţii deplasării în zona montană trebuie să primeze
în faţa finalizării cu orice preţ a traseului propus.
Turele montane de iarnă se deosebesc fundamental de cele de vară, datorită
existenţei stratului de zăpadă şi a temperaturii mult scăzute. Stratul de zăpadă, care
devine din ce în ce mai consistent odată cu înaintarea în iarnă, atinge dimensiunile
maxime de la sfârşitul lunii februarie până în luna aprilie, în zonele care se apropie
sau depăşesc 2000 metri în altitudine.
Factorii de risc :
1. Avalanşele
Acumularea unei mari mase de zăpadă, mai ales dacă este proaspăt căzută,
poate duce la declanşarea unor avalanşe, care reprezintă un mare factor de risc
pentru turişti. Ele pot fi însă evitate, dacă sunt avute în vedere aceste riscuri,
acţionându- se în cunoştinţă de cauză, conform unor anumite reguli.
2. Frigul
Temperatura scăzută a mediului ambiant, amplificată de umiditate şi
mişcările de aer, este un factor de risc uneori ignorat, dar care poate duce la
degerături sau îngheţ. Modul de echipare, alimentarea corespunzătoare şi
termogeneza cu ajutorul mişcărilor sunt mijloace eficiente de combatere a frigului.
3. Alunecările.
- 42
Stratul de zăpada topit în zilele însorite şi apoi îngheţat duce la formarea
unei pojghiţe alunecoase, periculoasă mai ales în zonele abrupte, deoarece prin
alunecare se pot produce accidente, uneori de o gravitate extremă. Echiparea
corespunzătoare, cu colţari şi piolet, asigurarea în coardă şi vigilenţa crescută,
micşorează la minimum riscul de alunecare.
Dintre toţi aceşti factori de risc, cel mai perfid, cu urmările cele mai grave şi
răspunzător pentru cele mai multe accidente în sezonul de iarnă îl reprezintă
avalanşele. Ele sunt dizlocări ale unor mase mari de zăpadă, îndeosebi pe pantele
înclinate, antrenând în deplasarea lor şi pietre sau copaci, întâlniţi în cale. Pericolul
declanşării lor depinde în mai mare măsură de condiţiile meteorologice şi
stratificaţia zăpezii decât de teren. Din această cauză, nu există pante care să fie
periculoase în tot timpul iernii şi sunt foarte puţine care sunt permanent sigure. Nu
există un teren propriu-zis favorabil avalanşelor, ci există timp favorabil acestora.
Declanşarea avalanşelor se produce în general după ninsori abundente, când
straturi proaspete de zăpadă se depun peste altele vechi, neavând încă loc tasarea şi
sudarea cu stratul de baza. Acestea pot fi produse de trecerea unui schior, de
căderea unor pietre, de zgomote sau diferite vibraţii, dar şi de propria greutate care
strică la un moment dat echilibrul şi tensiunea interioară a zăpezii care o ţine pe
versanţi. Placa de zăpadă este cea mai periculoasă cauză a avalanşelor, fiind uneori
greu de identificat chiar şi de către cei experimentaţi. Acestea sunt generate de vânt,
care transportă cantităţi mari de zăpadă şi le depune pe pantele înclinate, sub culmi.
Se ştie că avalanşele se declanşează în general între orele 10-17, când
soarele topeşte stratul de zăpadă şi creşte temperatura aerului. Ceea ce nu se ştie
este faptul că razele ultraviolete penetrează stratul de nori şi acţionează distructiv
asupra legăturilor interne ale zăpezii. De asemenea, avalanşele pot porni şi noaptea,
când, după topirea zăpezii din timpul zilei, apa îngheaţă, crescând volumul şi
modificând tensiunile interioare ale zăpezii.
Viteza de deplasare a zăpezii este foarte mare, 10-15 m/s, la cele cu zăpadă
<pulver>, care sunt foarte periculoase deoarece norul de zăpadă format poate omori
prin înec pe cei prinşi în avalanşă.
În turele montane, pericolul poate veni din dorinţa unora de a îndemna pe
alţii, mai puţin pregătiţi, să-şi depăşească limitele. De aceea asumarea riscului se
face în funcţie de grupul pe care îl conducem sau facem parte. Luarea unei decizii
presupune comunicare directă, fără presiuni având mintea lucidă şi ţinând cont de
particularităţile psiho-individuale, dar şi de cele ale momentului: starea vremii, a
zăpezii, terenul şi timpul disponibil.
Adolescenţii sunt încă imaturi în ceea ce priveşte estimarea riscurilor
imediate, pentru ei sau induse altor turişti aflaţi pe munte. Chiar în condiţiile în
care posedă noţiuni teoretice referitoare la pericolele potenţiale din zona montană,
datorită expansivităţii afective specifice vârstei, a gesturilor de bravadă, a spiritului
de aventură, ei adesea nu iau în considerare sau minimalizează posibilitatea de
producere a unor accidente.
Se recomandă evitarea ideilor de genul: «este suficient de frig, panta este în
umbră, sunt urme, deci se poate merge».
Pentru a evita aceste posibile capcane, este necesară cunoaşterea unor
noţiuni teoretice, ca de exemplu :
• o zapadă proaspată (pulver), aflată la umbră poate fi periculoasă mult timp,
deoarece ea suferă puţine transformări;

- 43
• acţiunea soarelui favorizează stabilizarea stratului de zăpadă,
metamorfo zând-o în diferite straturi. Dar o încălzire prea mare şi bruscă, duce la o
îngreuiere a zăpezii şi, drept urmare, poate fi un factor determinant al declanşării
unei avalanşe;
• o pantă cu urme este departe de a fi sigură şi garantată. De
exemplu, accidentele din mijlocul după-amiezii de pe versanţii acoperiţi cu pulver
din abundenţă, străbătuţi de alţi turişti de dimineaţă, sunt o dovadă a acestei reguli.
Nu trebuie acordat prea mult credit urmelor, ci trebuie respectate unele reguli care
pe moment ofera siguranţă;
• rolul vântului este esenţial şi insuficient luat în considerare. El contribuie la
formarea plăcilor de vânt, deplasate de pe un versant şi acumulate pe altul, fiind
cauza a multor accidente;
• panta, înclinaţia sa, forma, orientarea, structura solului, trebuie luate în
considerare ca, de altfel, şi evoluţia stratului de zăpada pe respectiva pantă de la
începutul sezonului;
• trebuie cunoscute condiţiile meteorologice care preced prima ninsoare;
• adaugarea diferitelor tipuri de zăpadă succesive, lapoviţă sau ploaie, determină
fie o legatură deficitară a straturilor, fie crearea unor cristale instabile, prin
circulaţia aerului în interiorul stratului de zăpadă prin diferenţele termice dintre sol
şi prima zăpadă.
Luarea în considerare a acestor parametrii de către cei care asigură
securitatea zonei (formaţii de salvatori montani), permite elaborarea zilnic a riscului
de avalanşă, cotat de la 1 la 5, care ar trebui afişat în punctele strategice ale zonelor
montane. Se recomandă consultarea salvamontiştilor pentru obţinerea informaţiilor
care să asigure securitatea traseului de iarnă propus.
Cum educăm adolescenţii, pentru o gestiune judicioasă a riscului ?
Pentru început, se va organiza o lecţie (curs) teoretică, la care un specialist
în turism montan de iarnă (alpinism), va prezenta principalele aspecte legate de
riscurile potenţiale ale unei ture montane de iarnă, aplicaţiile vor fi însoţite de
materiale intuitive, fotografii şi mai ales video, care vor ajuta elevii să înţeleag ă
mai bine ideile desprinse din prelegere. La sfârşitul cursului se va stimula
dezbaterea problemelor prezentate.
Odată înţelese problemele de ordin teoretic, al doilea pas îl reprezintă lucrul
practic, în teren. Scopul este de a continua ceea ce s-a început în lecţia teoretică,
descoperind şi trăind situaţii care se apropie mai mult de realitate.
Se formează grupul, se deleagă însoţitorii, iar conducătorul de grup
stabileşte traseul. Acesta trebuie să fie atrăgător, cât se poate de sigur în condiţiile
în care trebuie să străbată locuri cu risc de avalanşă. Riscurile trebuie să fie
minime, luându-se toate măsurile pentru evitarea accidentelor. Aceste riscuri
minimale conduc la conştientizarea pericolelor de către adolescenţi şi în cele din
urmă la adoptarea de către aceştia a unui comportament prudent şi anticipativ, în
anumite situaţii care prezintă risc.
Ieşirea în teren se recomandă a fi făcută în luna martie, în munţi cu o
altitud ine de până la 2000 m şi în luna aprilie, spre sfârşit, în masive cu o altitud ine
superioară. Considerăm că aplicaţia în teren este bine să fie subîmpărţită în etape.
1. Drumeţia-tura montană.
Se alege o creastă nepericuloasă, pe timp bun, locurile fiind cunoscute
îndeajuns de către însoţitori. Culmea abordată străbate pe deasupra pantelor unde se

- 44
pot declanşa avalanşe, acestea fiind uşor observabile, fără ca grupul să fie în
pericol. Acest fapt permite abordarea a două noţiuni:
- plăcerea de a descoperi peisaje deosebite, încântătoare, trăind
experienţa de grup, fără a fi în pericol;
- posibilitatea ca acest traseu puţin periculos, să poată deveni unul de risc
crescut, datorită schimbării condiţiilor meteo, prin necesitatea părăsirii crestei,
înspre pantele cu avalanşe.
2. A se demonstra şi exerciţii de tăiere a stratului de zăpadă.
În această etapă cursanţii pot simţi şi observa consistentele diferite ale
straturilor succesive de zăpadă, până la sol. În acelaşi timp, tăierea stratului de
zăpadă permite informarea despre starea actuală şi de-a lungul sezonului dintr-un
anumit loc. Aceste constatări pot ajuta în evaluarea mai precisă a riscurilor de
avalanşă şi determinarea, spre exemplu, a cristalelor în stratul profund sau al
plăcilor de vânt în straturile mai recente.
3. Cunoaşterea zăpezii.
Atunci când temperatura este sub zero grade, răcirea şi formarea cristalelor
determin a solidificarea sau cristalizarea, putând duce precipitaţii de zăpadă. Există
formaţiuni de cristale neprecipitate care formează chiciura. Analiza profilului
stratificat obţinut prin tăierea stratului de zăpadă reprezintă unul din parametrii
folosiţi pentru stabilirea buletinului meteo «zăpadă şi avalanşe», de evaluare a
riscului la scară europeană.
4. Observarea fenomenului de declanşare a avalanşelor.
O avalanşă se declanşează atunci când forţa motrică (notată convenţional cu
P), compusă din greutatea stratului de zăpadă, înclinaţia pantei, fenomenul de
tasare, este superioară forţei de rezistenţă (R), compusă din coeziunea şi forţele de
frecare, împreună cu calitatea suportului (sol alunecos sau aderent, strat moale sau
dur).
Se disting mai multe tipuri de declanşări:
- spontane, dacă forţa de rezistenţă R scade ;
- naturale, dacă forţa motrică P creşte ;
- accidental, tot în cazul creşterii forţei motrice P, prin îngreuiere suplimentar ă.
În general se consideră că avalanşele de diferite tipuri se pot produce pe pante cu
înclinaţie mai mare de 20 de grade. Se cunosc trei mari tipuri de avalanşe :
- avalanşe în plăci (tipul plăcilor de vânt), cele mai frecvente şi neprevăzute,
perfide şi ascunse ;
- avalanşe de acumulări mari de zăpadă (tipul avalanşei de
« pulver », când curentul de aer format poate atinge 200 km/ oră.
- avalanşe de încălziri puternice (de zăpadă grea, umedă, care
alunecă lent şi sunt mai frecvente primăvara.
Ce trebuie făcut pentru a asigura securitatea grupului ?
În prevenirea avalanşelor nu ajută decât experienţa, informaţia şi prudenţa.
Toate celelalte considerente trebuie subordonate siguranţei individului. Astfel:
1. Nu se va pleca într-o tură de iarnă, într-o zonă cu pericol de avalanşă, imediat
după ninsori abundente, sau după o încălzire bruscă a vremii, eventual însoţită de un
vânt cald sau ploaie.
2. Dacă se cunosc locurile periculoase, ele trebuie ocolite, chiar dacă ocolurile
sunt mari.

- 45
3. Dacă ne aflăm în zone cu pericol potenţial, se va avea în vedere zona din
amonte de unde ne aflam. O placă de vânt sau o cornişă situată la o anume distanţă
mai sus, poate ameninţa o pantă inofensivă sau un fund de vâlcea.
4. Traseul se va stabili folosindu-se muchiile sau convexităţile
pantei, evitandu-se văiugile, jghiaburile, traversările de pante. Dacă totuşi trebuie
traversată panta, se va face în partea sa superioară, folosind puncte intermediare la
adăpostul stâncilor sau locurilor plate.
5. Se păşeşte cu grijă, nu se aleargă, nu se fac sărituri şi se vor
evita schimbările bruşte de direcţie.
6. Nu se va face zgomot, nu se strigă, nu se fluieră.
7. Se va respecta distanta dintre participanţi, în aşa fel încât numaj unul să se afle
în zona suspectă, la un anumit moment.
8. Se va folosi şnurul de avalanşă, legat la mijloc şi lăsând capătul
liber (20 m). Se vor proteja gura şi nasul cu o mască chirurgicală, fular sau tifon.
Ca nişte sfaturi suplimentare, adolescenţii şi nu numai, trebuie să ia în
considerare anumite reguli esenţiale de securitate, aplicabile în toate acţiunile şi
activităţile din zona montană :
- nu se va pleca singur într-o tură montana (pe cat posibil);
- componenţii grupului se vor supraveghea reciproc în timpul
acţiunii.
- echiparea trebuie să fie corespunzătoare, pentru a evita
hipotermia (răcirea corpului, care se poate produce rapid, influenţând negativ
luciditatea, capacitatea de efort şi tehnica mersului).
Supraîncălzirea trebuie şi ea evitată. Este necesară hidratarea
corespunzătoare şi protejarea cu materiale care permit respiraţia corpului (tip "gore-
tex").
În urma procesului de instruire desfăşurat cu tinerii care frecventează zona
montană, fie ei simpli turişti, alpinişti, schiori sau practicanţi ai unor sporturi
aplicative în teren muntos, ei vor dobândi cunoştinţe teoretice dar şi practice care le
vor permite o mai bună apreciere, a gradului de risc. În modul acesta, ei vor şti când
să renunţe la un traseu atunci când gradul de risc este crescut, înfrângându-şi astfel
pornirile şi entuziasmul specific adolescentin, protejându-se pe ei înşişi şi colegii
de drum.
Desigur că ar fi mai bine ca niciodată să nu fie nevoie de toate aceste tehnici
de securitate. Dar este un câştig sigur sensibilizarea adolescenţilor, privind aceste
situaţii, conducând la ameliorarea competenţelor lor de gestiune şi asumare a
riscului în activităţile practice din zona montană.
Este util de precizat faptul că zonele sigure oferite pentru activităţile
montane de iarnă sunt suficient de mari pentru ca cei care conduc activităţi să-şi
fixeze obiective realiste, în raport cu riscurile existente relativ la pericolele
avalanşelor.
Părerea noastră este că profesorii sau ceilalţi însoţitori care merg cu tinerii
la munte, în perioada de iarnă, trebuie să cunoască şi să facă cunoscut elevilor
principalele particularităţi ale turismului de iarnă şi regulile care asigură un risc
minim, în vederea finalizării corespunzătoare, în siguranţă a acţiunii propuse.
Organizarea acţiunilor turistice trebuie să manifeste mai multă preocupare în
oferirea unor excursii cu bogat conţinut recreativ, instructiv, sportiv, în beneficiul
populaţiei. O clasificare a excursiilor pe baza unor criterii specifice se prezintă
astfel:
- 46
- după scop: excursii de studiu cu caracter recreativ, excursii cu caracter sportiv;
- după durată: excursii scurte de una/două zile, la sfârşit de săptămână, excursii
lungi efectuate în concediu;
- după numărul participanţilor : excursii individuale, colective sau de masă;
- după distanţa de parcurs: excursii locale sau cu caracter judeţean, excursii
interjudeţene, excursii în circuit, după zonele geografice, excursii de munte;
- după mijloacele de transport folosite: excursii pe jos (drumeţie), excursii cu
mijloace de transport în comun (autobuz, tren, vapor), excursii cu mijloace de
transport individuale: (bicicletă, motocicletă, autoturism).
Deci, se cunosc mai multe forme de turism: drumeţii, excursii, expediţii
(geologică, geografică, etnografică – folclorică, naturalistică, istorică) etc.

C 11

Aspecte ale formării viitorilor specialişti în educaţie fizică şi sport

Şcoala, ca instituţie special creată în vederea formării tinerelor generaţii, a


reuşit să dea expresie caracterului social al educaţiei, începând un relativ acord
între nevoia socială de profesionişti şi sistemul de pregătire a acestora.
Concepţia umanistă, pune accentul pe formarea unei personalităţi didactice,
flexib ile, creative, pentru a fi capabile să-şi adapteze comportamentul la situaţii
inedite, la sarcinile de realizat, la trebuinţele elevilor, la materialele existente.
În ceea ce priveşte formarea profesorilor de educaţie fizică alături de
orientarea tehnologică, dominantă astăzi, se conturează o orientare deliberativă,
conform căreia profesorul trebuie să înveţe să ia decizii şi să acţioneze
corespunzător împrejurărilor.
Modelul de formare a viitorului profesor de educaţie fizică şi sport – trebuie
orientat spre paradigma umanitară, creativ- culturală , iar scopul trebuie să fie în
primul rând personalitatea umană: „tactul pedagogic” ca „reflecţie în acţiune” sau
„practică reflexivă”. Profesorul „reflexiv” explorează situaţia de instruire, face
ajustările necesare (schimbă unele strategii, maniere de a pune problema etc), fără a
întrerupe acţiunea.
Practica reflexivă reprezintă o nouă perspectivă şi în formarea viitorilor
profesori de educaţie fizică şi sport ca autentici profesionişti. În acest sens, trecerea
de la statutul de specialist în educaţie fizică şi sport la cel profesionist, presupune
(D. Orţănescu, 2004) dobândirea următoarelor competenţe: competenţa sportivă sau
practică, competenţa ştiinţifică, competenţa de instruire – predare - evaluare sau
psihopedagogică, competenţa social-activă sau politică, psihosocială şi managerială.
Competenţa este un complex structural care integrează cunoştinţe, aptitudin i,
capacităţi şi atitudini. Unii autori preferă termenii de pricepere, capacitate,
dexteritate. Profesorul competent, este o personalitate care se manifestă creator,
flexibil, cu multiple posibilităţi de afirmare profesională.
Drept urmare, competenţa profesorului integrează dimensiunea creativităţii, în
general, a creativităţii didactice, în special, transformând activitatea didactică a
acestuia până la dimensiunile ce vizează măiestria, arta sa.
În scopul formării competenţelor profesional-pedagogice se crează în rândul
studenţilor situaţii de învăţare "instruire reciprocă", care favorizează "training- ul
- 47
pedagogic", de unde şi necesitatea însuşirii corespunzătoare a obiectiv elor
operaţionale.
În cazul activităţilor de timp liber studentul trebuie să fie capabil în a efectua
următoarele obiective operaţionale:
- să dezvolte de sine stătător actul comunicativ – didactic;
- să formeze priceperi de predare – învăţare (relaţii de colaborare "profesor-
student" "student-student");
- să dirijeze activităţi în diverse condiţii;
- să facă autoaprecieri valorice a activităţii profesionale;
- să dobândească cunoştinţe şi deprinderi de predare-învăţare;
- să formeze capacităţi creative.
Sportul de tip loisir a reprezentat, până nu de mult, doar o ocupaţiei a elitelor.
Multe jocuri au parcurs itinerarii speciale, de la un grup restrâns către un grup
lărgit, exemplu, jocul de tenis de câmp, biliard etc.
Formatorii de modele şi de opinie trebuie să orienteze activitatea sportivă către
funcţia creatoare, dar şi pe cea compensatoare şi de agrement, totul fiind inclus într-
un sistem cu scopuri comune (norme, valori, roluri, obligaţii, metode, nivele şi
scopuri), care permit grupului să intre în toate direcţiile şi articulaţiile sociale.
Primul pas trebuie să plece de la conştientizarea fiinţei drept o parte a
universului înconjurător, care, este un prag filosofic. Trebuie reluate problemele
privitoare la relaţia dintre om şi societate, prin intermediul modelului cultural,
întrucât modelul economic nu elimină suferinţa, durerea (cu referire şi la relaţia om
– natură) fiind singura capabilă de a trage semnalul de alarmă într-o perioadă
istorică dată.
Al doilea pas asupra binelui omului presupune conştientizarea lui ca o fiinţă
socială. Sistematizându- se existenţa prin trecerea de la acte către sentimente şi
cugetări, fiinţa umană trebuie să considere că, în totalitate, există un progres social
(societatea schimbă individul) supus unei puteri spirituale şi ulterior, uneia
materiale.
Colaborarea se realizează pozitiv, prin educaţie (educaţia permanentă), prin
armonie şi dinamică, prin relaţia dintre ins şi „masa” înconjurătoare.

Contribuţia educaţiei fizice şi a loisir-ului la realizarea competenţelor


cognitive

Conceptul de educaţie cognitivă determină o nouă abordare a proceselor


educaţionale, fiind o nouă provocare pentru ştiinţele educaţiei. Educaţia cognitivă
pregăteşte elevul pentru a-şi construi cunoaşterea realităţii, astfel spus realizează
unul din dezideratele moderne ale educaţiei, acela de a determina elevul “ să înveţe
să ştie”.
În contextual reformei educaţionale în care problema educaţiei permanente
devine o necesitate a omului modern, educaţiei fizice şcolare îi revine sarcina de a-
l capacita pe elev, adultul de mâine, să manifeste competenţele induse de
conţinuturile ariei curriculare specifice acestui obiect de învăţământ, cu care îşi va
desăvârşi educaţia motrică şi pe care le va utiliza pe parcursul întregii vieţi, în
scopul menţinerii stării de sănătate şi petrecerii plăcute şi utile a timpului liber.
Obiectivele cognitive depăşesc obiectivul clasic al însuşirii cunoştinţelor,
deoarece prin achiziţiile succesive în cadrul ciclurilor curriculare se urmăreşte
- 48
dezvoltarea deprinderilor, priceperilor, abilităţilor, capacităţilor şi competenţelor
elevilor pe multiple planuri, determinând:
- cunoaşterea şi operarea cu modele de analiză cognitivă a sarcinilor;
- exersarea şi asimiliarea operaţiilor de prelucrare a informaţiilor, la nivel
senzorio- perceptiv, de formare a schemelor perceptive, de aprecire a analizei, de
utilizare a diferitelor modele în identificarea şi analiza informaţiilor, a situaţiilor, a
obiectelor;
- formarea corectă, conştientă a imaginilor mentale, ca organizări ale
diferitelor reprezentări achiziţionate anterior, prin cunoaştere simplă, diverisificarea
modurilor şi operaţiilor de reprezentare, de sistematizare cognitivă ca imagistică
mentală;
- exersarea abilităţilor de a lua raţional decizii de diferite tipuri;
- dezvoltarea şi utilizarea calităţilor metacogniţiei în cunoaştere.
Centrarea curriculumului pe obiective determină operaţionalizarea acestora în
toate domeniile educaţiei.
Obiectivele finale ale educaţiei cognitive sunt realizate şi prin intermediu l
obiectiv elor finale ale educaţiei fizice aşa cum sunt ele formulate, pe ciclurile
curriculare specifice.
Sistemul metodelor educaţiei fizice şcolare se integrează armonios cu cel a
activităţilor de loisir, în sistemul metodelor specifice educaţiei cognitive, aceastea
realizează o socializare eficientă a persoanelor prin echilibrarea dezvoltării
spirituale, cognitive, afective, sociale şi morale, contribuind din plin la realizarea
educaţiei permanente.

O b i e c t i v e l e e d u c a ţ i e i c o g n i t i v e: fizice - loisir

“a învăţa să ştii” să convieţuieşti


“a învăţa să faci”
- achiziţia unor unităţi împreună cu ceilalţi”
- rezolvarea de probleme,
informaţionale; învingerea rejudecăţilor;
situaţii, sarcini;
OBIECTIVELE EDUCAŢIEI - înţelegerea propriului - cultivarea respectului faţă
- acumularea de experienţe
COGNITIVE mediu înconjurător; e celălalt;
cognitive;
- a înţelege şi a descoperi; - competenţă cognitivă; - obţinerea succesului de
- încurajarea gândirii grup; „a învăţa rare
independente coope
OBIECTIVELE
EDUCAŢIEI FIZICE - dezvoltarea spritului de
dezvoltarea deprinderilor motrice - formarea obişnuinţei de
CICLUL PRIMAR: echipă şi a colaborării, în
de bază, aplicativ-utilitare şi efectuare independentă a
ciclul de achiziţii funcţie de un sistem de
sportive elementare exerciţiilor fizice;
fundamentale, clasele I-II reguli
şi de dezvoltare, clasele III-IV
- dezvoltarea spiritului de
-dezvoltarea deprinderilor motrice
formarea obişnuinţei de echipă şi a colaborării, în
de bază, aplicativ-utilitare şi
OBIECTIVELE efectuare independentă a funcţie de un sistem de
sportive elementare;
EDUCAŢIEI FIZICE exerciţiilor fizice; reguli;
- dezvoltarea capacităţii mmotrice
CICLUL GIMNAZIAL: - asimiliarea procedeelor - dezvoltarea capacităţii
generale a elevilor, necesare
ciclul de observare şi tehnice şi a acţiunilor motrice generale a
desfăşurării
orientare tehnice, a acţiunilor tactice elevilor, necesare
activităţilor sportive;
clasele V-VIII specifice practicării desfăşurării activiătţilor
- asimiliarea procedeelor tehnice şi a
diferitelor sporturi de către sportive;
acţiunilor tactice specifice practicării
elevi, în şcoală şi în afara - dezvoltarea trăsăturilor de
diferitelor sporturi de către elevi, în
acesteia. personalitate favorabile
şcoală şi în afara acesteia.
integrării sociale.
OBIECTIVELE -dezvoltarea capacităţii motrice - asimilarea procedeelor - dezvoltarea capacităţii

- 49
motrice generale a
generale a elevilor, necesare
tehnice şi a acţiunilor elevilor, necesare
EDUCAŢIEI FIZICE desfăşurării activităţilor sportive.
tactice specifice desfăşurării activităţilor
CICLUL LICEAL: - asimiliarea procedeelor tehnice şi a
practicării diferitelor sportive;
ciclul de observare şi acţiunilor tactice specifice
sporturi de către elevi, în - dezvoltarea trăsăturilor
orientare practicării diferitelor sporturi de
şcoală şi în afara acesteia; de personalitate favorabile
clasa a-IX-a către elevi, în şcoală şi în afara
- stimularea interesului integrării sociale;
ciclul de aprofundare, clasele acesteia.
pentru pracgicarea - dezvoltarea spiritului de
X-XI şi ciclul de specializare dezvoltaraea capacităţii motrice
independentă a exerciţiilor echipă şi a celui competitive,
clasa a-XII-a generale şi a celei specifice ramurilor
fizice şi sportului. în scopul integrării sociale a
de sport.
elevilor
- experienţa acumulată în
OBIECTIVELE practica loisiru-lui permite
ACTIVITĂŢII DE LOISIR: alegerea mijloacelor
- continuarea activităţii sportive
ciclul de optime de alternare a
într-un program coerent şi eficient - capacitatea de adaptare la
acumulare/dezvoltare programelor şi serviciilor
- programe individuale; diverse situaţii ce pot apare,
pentru persoane adulte oferite de societate cu cele
- programe de masă (sportul prin alegerea mijloacelor de
ciclul de întreţinere pentru dorite de individ, în
pentru toţi); abordare, în aşa fel, încât, să
persoane funcţie de posibilităţile
- programe familiale nu fii afectat în plan mental.
vârstnice fizice şi mentale, prin
ciclul de înţelegere pentru programe de grup –
longevivi subgrup etc.

Organizarea activităţilor de timp liber: management/marketing

A vorbi despre un model special de valorificare optimă a timpului liber în ce


priveşte activitatea recreativă nu este posibil. Ea se va diferenţia de la tineri la
adulţi, de la bărbaţi la femei, de la cei cu activităţi intelectuale la cei cu activităţi
fizice, de la cei din mediul rural la cei din oraş etc. În acest sens se va diferenţia
atât volumul, cât şi caracterul activităţii motrice recreative. Aceasta însă nu exclude
faptul că, în stilul de viaţă al fiecărui individ, activitatea motrică recreativă îşi are
rolul său bine justificat. De aceea, în scopul realizării ei, este absolut necesară
crearea funcţiei adecvate, pe care să o îndeplinească. De o importanţă mare sunt şi
factorii materiali, organizatorici şi creşterea lor printr-o educare bine orientată a
tineretu lui şi o dirijare a activităţii adulţilor.
Probleme de organizare mai dificile şi mai pretenţioase le constituie
excursiile făcute pe mai multe zile. În general, grupurile trebuie să aibă roluri egale,
elaborate progresiv sau regresiv şi trebuie să se ţină seama de minicazuri, persoane
care nu pot adera la un grup sau celălalt. Prin grup se creează o subcultură comună,
o notă distinctă, această subcultură trebuie guvernată şi potenţată, întărită cu roluri
complementare şi de către statutul sportului.
Pentru a menţine grupul şi pentru a împiedica dezechilibrarea din inerţie a
degenerării într-o dinamică neregulată şi confuză trebuie ca întotdeauna membrul
esenţial al grupului să fie un profesor de sport, moderator şi manager, care trebuie
să ia decizii şi să aibă riposte afective.
Moderatorul trebuie să ţină seama de riscurile (subgrupuri de risc - ca de
exemplu - la alergări, la înot etc), obstacolele, sau dificultăţi care pot ameninţa
proiectul (planificarea şi programarea judicioasă a timpului) propus.
Organizarea în subgrup, realizată la întâmplare, prin membrii înscrişi la o
excursie, trebuie să se ţină seama de o rearanjare prin mixaj a celor tineri cu acei
mai în vârstă de către moderatori. Dacă subgrupul este format prin tragere la sorţi

- 50
sau voluntariat, moderatorul trebuie să fie atent prin indicarea explicită a unui tânăr
puternic în orice grup. Desemnările făcute de formatori, de legăturile prin vârstă,
sex, origine, niveluri, eterogene nu trebuie să uite ordonarea de risc şi de securitate
(accidente), pe care trebuie să o aibă mereu în minte conducătorul.
Chiar dacă participanţii se adună în funcţie de afinităţi în jurul animator ilor,
chiar dacă înscrierea este liberă sau ţine seama de lucrări, mereu structura jocului
trebuie să fie progresivă, iar dacă sunt mai multe grupuri să se ţină seama de
subgrupuri şi fracţiuni.
Indiferent dacă testele sportive vizează doar jocul, în registrul final trebuie să
existe o răsplată, măcar verbală.
Accesibilitatea este adresată tuturor vârstelor şi tuturor nivelelor de pregătire,
cu condiţia unui comportament liber, natural şi decent. Totuşi, trebuie să se ţină
cont de noua celulă familială cu un părinte şi cu doi părinţi, organizându- se totul în
funcţie de vârstele cetăţenilor.
Activitatea fizică de timp liber vizează: sport; alimente; sănătate; longevitate
etc. În spiritul acestei idei activitatea fizică şi de agrement poate fi privită ca o
oportunitate de afaceri prin faptul că poate oferi individului nenumărate servicii de
care acesta este interesat. Trăim într-o societate de consum iar aspectul finaciar nu
trebuie neglijat mai ales că statul nu poate susţine material şi financiar sportul şi
activitatea sportului ca loisir.
De aici porneşte domeniul managementului şi a marketingului (nevoia de
cunoaştere şi de perspectivă) care să ofere servicii şi programe din cele mai
atractive. Nu se pot desfăşura la cote ridicate asemenea servicii fără o dotare
corespunzătoare a bazei materiale (terenuri, echipament, refacere etc). Pătrunderea
capitalului privat a dus la dezvoltarea acestor servicii pentru populaţie din ce în mai
interesate pentru sănătatea lor. Este falsă privită problema că din punct de vedere
economic beneficiarii sunt societăţile comerciale care oferă aceste servicii, ci din
contră o activitate de marketing prin programe de calitate ne conduce spre imagine
şi longevitate profesională, iar practicanţii activităţilor de timp liber sunt
beneficiar ii bunăstării fizice, chiar mai mult şi la nivel moral şi psihic.
Misiunea şi viziunea societăţii este pentru formarea de specialişti la nivel
naţional şi european (internaţional) în funcţie de cererea pieţii. Elaborarea
analizelor de nevoi şi implementarea acţiunilor inteprinse au dus la finalitatea
procesului educaţional de specialitate în următoarele direcţii, potenţialii beneficiari
fiind: profesori de educaţie fizică în şcoli (primar, gimnazial, liceal, universitar,
speciale, licee şi cluburi sportive, societăţi de profil private); manageri sportivi;
cercetători în domeniu; antrenori; preparatori fizici; kinetoterapeuţi; institutor i;
profesori culturism/fitness, judo; metodişti; turism, activităţi de timp liber (bugetul
alocat timpului liber);
Ţinte strategice:
- o mai mare preocupare pentru analiza de nevoi, datorită nevoii de
schimbare, adaptare, valorificare, internalizare/integrare şi, schimbarea la
nivel structural;
- formarea continuă a cadrelor de specialitate pentru asigurarea predării pe
verticală şi orizontală;
- implementarea unor acţiuni, de contact, pe linie profesională cu alte
facultăţi de specialitate din Europa, schimburi de experienţă ale
studenţilor, şi cu toate facultăţile de profil din ţară;

- 51
- gestionarea managementului timpului studenţilor cu preocupări în
aprofundarea ştiinţifică a domeniului;
- încurajarea folosirii internetului de către studenţi şi profesori în scopuri
didactice, ştiinţifice şi de specialitate;
Sportul ca loisir apare ca un protagonist social pentru mulţi interlocuitor i, de
aceea relaţiile publice sunt numeroase şi eficiente. Cei 4 P (produs-plasare-
promovare- preţ) sunt indicatori ce trebuie luaţi în seamă: produsul- activitatea
fizică care se adresează tuturor categoriilor sociale, tuturor vârstelor etc;
promovarea- se poate face prin publicitate, logo, imagine etc; preţul- venituri şi
cheltuieli, preţul abonamentului, cel acoperit din sposorizări etc; plasarea prin
internet, persoane de contact (telefon, fax, e-mail,), pagina web, etc. Articolele din
reviste urmăresc implementarea serviciilor sociologice, culturale, loisir
(preocupări), motivaţii, nevoi apărute, reorientarea resurselor existente, etc, ca
sursă a politicii societăţii în care trăim. Implementarea articolelor va cuprinde
investigaţii prin sondaje de opinie, anchete, interviuri, chestionare, relaţii
interpersonale şi de colectiv, comunicare etc.
Sportul schimbă trupul, îl plăsmuieşte, elementele ritmice apropie sportul de
muzică şi de dans (patinaj).
Semnificaţia corpului în sport, semnificaţia corpului frumos nu ar putea fi
descifrată decât prin imagini ale sportului în literatură, decât urmărind fenomenul în
desenele de pe vasele greceşti, în pictură, „Discobol” mituri etc. Competiţia – fair-
play - este pentru numerosul iubitor de sport un suport educativ un îndrumar de
moralitate.
Exerciţiul fizic poate avea diferite scopuri: creşterea performanţei fizice;
rămânerea în formă pentru sănătate; distracţia; socializarea etc. Dacă pentru
scopurile competitive ariile comerciale dau o platformă comercială, pentru loisir,
activităţile de relaxare de timp liber au început să crească, în conexiune cu nutriţia
conştientă. În acest mod, activitatea fizică este o parte importantă a unui stil de
viaţă sănătos.
Specialiştii demonstrează în urma cercetărilor efectuate că este imperioasă
relaţia dintre viaţa activă, aşteptările personale şi starea de bine, toate acestea
caracter izând spiritul de viaţă al societăţii şi al individului.

- 52
- 53