Sunteți pe pagina 1din 9

Referat: Brutus si republica

****Republica Romană****
(în latină Res publica romana, în traducere "chestiunile publice ale Romei", în
limba latină la singular) a fost organizarea de stat a Romei şi a teritoriilor sale în
perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.) până la numirea lui
Cezar ca dictator pe viaţă în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, pînă în anul 27 î.Hr.,
anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.
Oraşul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de
vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe graniţa dintre teritoriul în care era
vorbită limba latină, la sud de Roma, şi cel în care se vorbea limba etruscă, la
nord de Roma.
Instituţii guvernamentale

Prima şi cea mai importantă instituţie a Republicii Romane era Senatul Roman. În
Senat existau două partide neoficiale: optimates şi populares. Senatul a avut o
importanţă majoră, iar prestigiul său s-a format prin prisma participării
instituţionale a patricienilor bogaţi, aparţinând aristocraţiei, şi a plebeilor.
Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un
an a mandatelor, şi colegialitatea sau deţinerea aceleiaşi funcţii simultan de către
cel puţin două persoane. Statutul suprem de consul, de exemplu, era întotdeauna
deţinut de două persoane în acelaşi timp, fiecare dintre ele exercitând o putere
mutuală de veto asupra oricăror acţiuni ale celuilalt consul. Dacă de exemplu
întreaga Armată Romană ieşea pe câmpul de luptă, era întotdeauna sub comanda
celor doi consuli, care alternau zilele de comandă. Majoritatea celorlalte funcţii
erau deţinute de mai mult de două persoane; în Republica târzie existau 8 pretori
în fiecare an şi 20 chestori.
Dictatorii erau o excepţie a anualităţii şi colegialităţii, iar cenzorii doar a
anualităţii. În vremuri de urgenţă militară era ales un singur dictator pentru un
termen de 6 luni, pentru a deţine singur comanda asupra statului roman. În mod
regulat, însă nu anual, erau aleşi doi cenzori: la fiecare cinci ani, pentru un
mandat de 18 luni.
Coloana vertebrală a puterii militare romane era formată de către legiunile
romane. Roma îşi folosea legiunile pentru a-şi extinde graniţele dincolo de
malurile Tibrului, ajungând până la dominarea majorităţii spaţiului european şi
mediteranean. De fiecare dată când Roma cucerea noi teritorii, zona era împărţită
într-una sau mai multe provincii, fiecare aflată sub comanda unui guvernator ales
de către Senat.
Istoria Republicii Romane
****Fondarea legendară a Romei - 753 î.Hr.****
Fondatorii legendari ai Romei, eveniment fixat în 21 aprilie 753 î.Hr., se spune că
ar fi fost gemenii Romulus şi Remus, fii ai zeului Marte însuşi. Ultimii trei regi ai
Romei au fost de origine etruscă. Influenţa lor s-a resimţit în arhitectura şi arta
romană. Expulzarea ultimului rege în anul 510 î.Hr. a dus la înfiinţarea Republicii
Romane, avînd ca lideri pe Brutus şi Collatinus, primii consuli ai republicii.
[modifică]Înfiinţarea Republicii - 509 î.Hr.Versiunea lui Livius a înfiinţării
republicii spune că ultimul rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel
Mândru), Sextus Tarquinius, care a violat o nobilă romană pe nume Lucreţia.
Lucreţia şi-a obligat familia să acţioneze, prin aceea că şi-a adunat rudele
masculine, le-a spus ce s-a întâmplat şi apoi s-a sinucis. Aceştia au fost obligaţi să
o răzbune şi au condus o răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală
(Tarquinii), aceştia găsindu-şi un refugiu în Etruria.
Soţul Lucreţiei, Lucius Tarquinius Collatinus şi Lucius Junius Brutus au fost aleşi
primii doi consuli, ofiţerii şefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai
tărziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendenţa sa din
acest prim Brutus.)
Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepţia înaltului său statut de
preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina
Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum sau „rege
al lucrurilor sfinte“. Până la sfârşitul Republicii, acuzaţia că un om puternic ar fi
vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmaşi
(asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de
reabilitarea ei ca monarhie).

Patricieni şi plebei

Toga era îmbrăcămintea caracteristică bărbaţilor cetăţeni ai Romei. Celora care


nu erau cetăţeni le era interzisă purtarea sa.
Cetăţenii din Roma erau împărţiţi în patricieni şi plebei. Aceste două clase se
moşteneau ancestral. Deşi patricienii monopolizaseră toate oficiile politice şi
probabil majoritatea averilor în Republica timpurie, au existat şi plebei avuţi,
menţionaţi în diferite documente istorice. Pe de altă parte, multe familii de
patricieni şi-au pierdut în decursul vremurilor atât bogăţia cât şi influenţa
politică. Până în secolul XX î.Hr. clasificările aveau sens predominant în funcţiile
religioase, unde multe dintre posturile de preot erau sub restricţia de a fi ocupate
doar de patricieni.
Relaţia dintre plebei şi patricieni s-a înăsprit uneori atât de tare, încât plebeii şi-
au părăsit oraşul, luându-şi familiile şi posesiile portabile şi şi-au stabilit tabăra
pe un deal din afara zidurilor Romei. Refuzul lor de a mai coopera cu patricienii a
condus la schimbări sociale. În 494 î.Hr., la doar 15 ani după formarea Republicii,
plebeii au ales pentru început doi lideri cărora le-au oferit titlul de tribuni. Plebeii
au jurat că îşi vor păzi liderii în mod sacrosanct sau neatinşi în timpul mandatelor
lor, şi că plebeii uniţi vor ucide pe oricine ar încerca să facă rău unui tribun. A
doua secesiune a condus la o definire legală mai detaliată a drepturilor şi
îndatoririlor lor şi a ridicat numărul tribunilor la 10. Secesiunea finală a dat
Consiliului Plebeilor (Concilium Plebis) forţă legislativă. Este important de notat
că legile erau obligatorii atât pentru patricieni cât şi pentru plebei şi, de fapt,
Consiliul Plebeilor a devenit corpul principal pentru aprobarea legilor romane.
[modifică]Constituirea Republicii
În întregul secol IV î.Hr. romanii au luptat într-o serie de războaie împotriva
vecinilor lor, cei mai notabili fiind sabinii şi samniţii, care deveniseră principalul
lor adversar din peninsula Italiei. În cele din urmă, ei au devenit puterea majoră a
Ligii Latine, o coaliţie de oraşe-state din zona Latium, o regiune a cărei inimă este
Roma. În această perioadă Romei i s-au ivit obstacole serioase. În 390 î.Hr. galii
din Galia Cisalpină (valea râului Po) au înfrânt legiunile romane şi au prădat
oraşul, cerând o imensă răscumpărare din partea romanilor pentru a-l salva de la
completa sa distrugere. În timp ce un senator roman a protestat în faţa liderului
galilor Brennus că greutăţile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt
exacte, Brennus şi-a aruncat sabia pe greutăţi şi a rostit celebrele cuvinte: Vae
victis (Vai de cei invinşi)). Ceea ce i-a deosebit cu adevărat pe romani de vecinii
lor a fost că, în ciuda tuturor înfrângerilor suferite, ei se regrupau şi continuau să
lupte, neacceptând niciodată înfrângerea.
În anul 283 î.Hr. Pyrrhus din Epirus a venit în ajutorul coloniei greceşti Tarentum
împotriva romanilor. Pyrrhus era considerat cea mai mare minte militară de la
Alexandru cel Mare încoace, dar chiar şi după ce a înregistrat trei victorii, el nu a
fost capabil să învingă Republica Romană, suferind pierderi ireversibile. Expresia
„victorie pyrrhică“ vine de la aceste bătălii, când se spune că Pyrrhus ar fi spus:
„Încă o astfel de victorie şi voi fi pierdut“. Când Pyrrhus s-a retras, dar a luptat
mai departe în Sicilia şi Grecia, romanii au câştigat o importantă reputaţie
internaţională, şi începuseră să câştige şi atenţia superputerilor elene din est.
Până în anul 268 î.Hr. romanii dominau în Italia printr-o reţea de aliaţi, oraşe-
state cucerite, colonii şi garnizoane strategice. Aliaţii şi oraşele-state cucerite
erau totdeauna divizate cu grijă, încredinţându-li-se diferite drepturi (unele
dispuneau de Drepturile latine, altele nu) şi diferite taxe într-o politică de "divide
şi conduce". În acea vreme Roma a început să privească şi în afara Italiei, către
insulele şi bogatul comerţ al zonei mediterane.
[modifică]Războaiele punice
Articolul principal: Războaie punice
Imediat ce Roma şi-a consolidat controlul în peninsula italiană, a trebuit să
înfrunte o serioasă confruntare cu Cartagina, într-o serie de trei războaie punice
(punic este latinul pentru fenician) (264-241 î.Hr., 218-202 î.Hr. şi 149-146 î.Hr.).
După aceste conflicte, Roma a devenit indiscutabil cea mai puternică naţiune din
Europa şi spaţiul mediteranean, un statut pe care îl va păstra până la divizarea
Imperiului Roman între Imperiul Roman de Apus (care a căzut în anul 476) şi
Imperiul Roman de Răsărit, numit şi Imperiul Bizantin (care a supravieţuit până în
1453).
Cartagina, o colonie feniciană de pe coasta Tunisiei de azi, era în anul 264 î.Hr. un
puternic oraş-stat cu un vast imperiu, şi, cu excepţia Romei, cea mai mare putere
din vestul mediteranean. În vestul Atenei, dominanţa navală a Cartaginei era
incontestabilă, însă armata sa de uscat era foarte incompletă. Cetăţenii săi
rareori luptau direct împotriva inamicilor lor pe sol; în loc de asta preferau să
folosească imensa avere agonisită prin comerţ pentru a angaja mercenari să lupte
în războaie în locul lor.
Primul război punic între Roma şi Cartagina a început ca o dispută pentru insula
Sicilia. Iniţial o serie de victorii navale ale Cartaginei le-a adus supremaţia
militară. În 261-260 î.Hr. Roma a contraatacat, construindu-şi propria flotă după
modelul navelor de război cartagineze şi instalând pe bărcile lor corvus, un „pod
de asalt“ care se agăţa de vasele inamice şi le imobiliza. Acesta a permis trupelor
romane să asalteze şi să captureze cu uşurinţă corăbii ale Cartaginei, conferindu-i
Romei iniţiativa tactică. După mai multe bătălii navale care s-au încheiat cu
victoriile romane, Cartagina învinsă a semnat un tratat de pace care asigura
Romei controlul total asupra Siciliei. În 238 î.Hr. trupele mercenare ale Cartaginei
s-au revoltat, iar Roma a profitat de ocazie pentru a captura Corsica şi Sardinia
din mâinile acesteia. Din acel moment, romanii aveau să folosească expresia mare
nostrum („marea noastră“), deoarece într-adevăr controlau aproape toată
Mediterana. Flota Romei putea împiedica orice invazie amfibie asupra Italiei,
controla importantul şi bogatul comerţ maritim pe traseele sale, şi chiar invada
alte ţări.

Fapta vitejească a lui Hannibal trecând Alpii cu elefanţi de război a cursat drept o
legendă europeană: detaliu după o frescă: circa 1510, Muzeul Capitoliului, Roma
În următorii ani Cartagina şi-a îmbunătăţit finanţele şi şi-a expandat imperiul
colonial în Hispania (Spania de astăzi), sub familia Barca, al cărei cel mai
cunoscut membru, Hannibal, a jurat sacru să fie un prieten al Romei. Totuşi, în
221 î.Hr. Hannibal a atacat Saguntum în Spania, un oraş aliat Romei, începând Al
doilea război punic. În acest război au existat trei mari teatre militare. Cel mai
important a fost peninsula Italia, unde Hannibal a înfrânt legiunile romane în mod
repetat. Al doilea ca importanţă a fost Spania, unde Hasdrubal, un frate al lui
Hannibal, a apărat oraşele coloniale ale Cartaginei, învingându-i pe romani în mai
multe ocazii, însă şi pierzând unele bătălii. A treia zonă militară mare a fost
Sicilia, unde romanii deţineau supremaţia militară.
Hannibal i-a surprins pe romani atunci când a condus o mare armată de
mercenari, compusă în majoritate din gali, hispanici şi numidieni, înspre Italia
prin Alpi, luând cu el acea faimoasă duzină de elefanţi de război africani, deşi
aceştia nu s-au dovedit foarte valoroşi în următoarea sa campanie. Hannibal era
un maestru strateg care cunoştea slăbiciunile şi vulnerabilitatea cavaleriei
romane. Astfel el şi-a folosit cavalerie uşoară numidiană şi cavaleria grea galică şi
hispanică, cu un efect devastator. În fruntea armatei sale a înfrânt legiunile
romane în mai multe încleştări, cea mai faimoasă fiind Bătălia de la Cannae, dar
strategia sa pe termen lung a eşuat. Nu avea echipament de asalt pentru a putea
cuceri însuşi oraşul Roma, şi astfel şi-a propus să întoarcă aliaţii italieni împotriva
Romei şi să lase oraşul să moară de foame. Însă oraşele-stat italiene, cu câteva
mari excepţii, au rămas loiale şi au continuat să lupte de partea Romei, în ciuda
aproape invincibilei armate conduse de Hannibal ce mărşăluia în nordul regiunii
rurale italiene. Ca rezultat, războiul a continuat neconcludent în Italia şi Spania
pentru şaisprezece ani.
În mod decisiv, Hannibal nu a primit niciodată vreo întărire majoră din Cartagina,
în ciuda multelor sale pledoarii (cea mai faimoasă fiind cea din urma Bătăliei de la
Cannae, când l-a trimis pe fratele său mai mic Mago la Cartagina). Dar nici
Senatul Roman nu ar fi acceptat niciodată înfrângerea, în adevărata sa tradiţie şi
încăpăţânare romană. Hasdrubal, fratele lui Hannibal, şi-a repetat fapta
vitejească aducând o altă armată mercenară în Italia, abandonând Spania, dar a
fost înfrânt decisiv de romani în Bătălia de la râul Metaurus.
Publius Cornelius Scipio Africanus, un tânăr comandant roman, a preluat controlul
asupra armatei din Spania, capturând oraşele aparţinând Cartaginei; a făcut
câteva alianţe cu liderii locali şi apoi a invadat însăşi Africa. Hannibal s-a întors
pentru a-l înfrunta pe Scipio şi, în final, la Bătălia de la Zama în 202 î.Hr., romanii
l-au înfrânt pe Hannibal. Cartagina a cerut pace şi Roma a izolat oraşul,
reducându-l doar la teritoriul african şi forţându-l să plătească o imensă
despăgubire. Hannibal a avut un rol de lider în reconstruirea Cartaginei şi a reuşit
să facă acest lucru atât de bine, încât Roma l-a forţat să plece în Asia Mică, unde
a servit mai multor regi locali ca sfetnic militar, până când s-a sinucis câţiva ani
mai târziu pentru a evita capturarea sa de către agenţii romani.
Cartagina era învinsă, însă nu şi distrusă. A reuşit să plătească rapid
despăgubirile cerute de romani şi a început să arate încă o dată semne alarmante
de putere. Cato cel Bătrân, după un voiaj în Cartagina, îşi concludea toate
discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“ (Consider
că trebuie să distrugem Cartagina!). În anul 149 î.Hr. Roma, temându-se de
ameninţarea pe care o putea exercita din nou Cartagina, a cerut termeni aproape
imposibili: demolarea zidurilor oraşului şi mutarea în altă parte în Africa.
Cartagina a refuzat, iar Roma a declarat Al treilea război punic, oferind comanda
lui Scipio Aemilianus. Acesta a asediat oraşul timp de trei ani, după care a spart
zidurile oraşului, prăduind şi arzând Cartagina până la pământ, ba chiar, conform
legendei, depunând sare în pământ pentru a se asigura că nimic nu va mai creşte
vreodată acolo. Fapte după care supravieţuitorii au fost vânduţi ca sclavi, iar
Cartagina a dispărut ca putere independentă, deşi mai târziu avea să fie
refondată drept colonie romană.
****Cucerirea Greciei şi Asie****
Creşterea puterii romane în Asia Mică
În timpul celui de-al doilea război punic, Filip al V-lea, rege al Macedoniei, unul
dintre statele succesoare ale imperiului lui Alexandru cel Mare, s-a aliat cu
Hannibal în lupta sa împotriva Romei. Deşi Filip nu a contribuit cu mult în sprijinul
lui Hannibal, faptele sale au dat romanilor un casus belli în confiscarea teritoriului
de la Filip de-a lungul coastei adriatice pentru a putea combate pirateria care
periclita comerţul Romei. Aceasta a deschis uşa interferenţelor romane în
teritoriul Greciei.
Politica iniţială romană privind oraşele-state greceşti independente precum
Atena, Sparta şi Teba, era de a menţine un status quo. Existau chiar puternice ligi
de oraşe-state, precum Liga achaeană şi Liga aetoliană, ambele fiind folosite de
Roma şi Macedonia în jocul lor pentru supremaţie în însăşi Grecia. Mai multe
războaie au rezultat între Roma şi Filip al V-lea, niciunul aducând câştiguri pentru
Filip, care şi-a văzut regatul rămas fără putere şi teritoriu.
În tot acest timp Antiochus al III-lea cel Mare, rege al Imperiului Seleucid, a intrat
în război cu Roma pentru a avea controlul Greciei între 192–188 î.Hr.. Hannibal,
servind la acea vreme la curtea lui Antiochus ca sfetnic militar, a îndemnat regele
să nu atace Grecia cu atât de puţine trupe — Antiochus a făcut întocmai şi a
pierdut. Trupele romane l-au urmărit pe monarhul seleucid înapoi în Asia Mică şi
pentru prima oară Roma deţinea teritorii în partea depărtată a Egeei. După
tratatul de pace, Roma a oferit cantităţi considerabile de pământ către
Pergamum, un oraş-stat independent condus de o monarhie elenă, fără a avea
vreo legătură cu succesorii lui Alexandru şi insulei Rodos, pe atunci o puternică
republică maritimă.
La moartea lui Filip în Macedonia (179 î.Hr.), fiul său, Perseus al Macedoniei, a
încercat să recupereze puterea şi influenţa pierdute de tatăl său şi să
recucerească Grecia. Senatul roman a declarat război împotriva Macedoniei când
Perseus a fost implicat în complotul de asasinare împotriva unuia dintre regii
aliaţi ai Romei. La început Roma nu vedea bine lupta împotriva forţelor
Macedonene, dar în 168 î.Hr., legiunile au zdrobit falanga macedonean în Bătălia
de la Pydna şi Macedonia a fost divizată în patru republici marionetă.
Timp de mai mulţi ani (168–147 î.Hr.), Grecia s-a aflat în pace, până când
Macedonia s-a ridicat sub domnia unui rege nativ şi a fost complet zdrobită de
Roma. În 146 î.Hr. Roma a purces către ultimele rămăşiţe ale libertăţii greceşti în
sud, Liga achaeană, cucerindu-i şi terminând definitiv ceea ce se numea
independenţa greacă. Pentru a oferi un exemplu înspăimântător şi pentru a arăta
că vârsta oraşelor-state greci trecuse, Roma a distrus complet Corintul (şi el,
precum Cartagina, a fost reconstruit precum colonie romană). Aceste teritorii au
fost reorganizate ca provinciile Achaea (sudul Greciei) şi Macedonia şi s-au aflat
sub conducere romană (mai târziu bizantină) până în secolul XIII d.Hr.
În 133 î.Hr. regele Attalus III al Pergamum şi-a lăsat moştenire întregul regat
Republicii Romane. Decizia a fost luată parţial pentru că Attalus dorea să evite
orice posibile dispute dinastice ce s-ar fi ivit după moartea sa şi parţial pentru că
şi el observase că tendinţa generală în Egee era imperialismul roman. Lăsându-şi
ţara moştenire, a sperat să evite acapararea teritoriului Pergamon de către
romani prin folosirea armelor; însă lucrurile s-au complicat din pricina rebeliunii
lui Aristonicus, o rudă a lui Attalus care se autoproclamase rege al Pergamum cu
titlul de Eumenes al III-lea. După patru ani de război, (133–129 î.Hr.) el a fost
învins şi capturat. Teritoriul a fost reorganizat în provincia Asia şi a sfârşit
devenind unul dintre cele mai preţioase terenuri pe care romanii le-au controlat
vreodată. umplând cu rapiditate vistieria republicii la nivele nemaiatinse până
atunci. Guvernatorii romani din Asia erau corupţi şi lacomi şi injustiţia a fost
deasă în provincie pentru aproape un secol după transferul de putere.
Dar în 133 î.Hr. erau probleme mai aproape de casă.
[modifică]Începutul sfârşitului republicii romane
Succesele militare şi diplomatice romane în jurul Mediteranei au rezultat noi şi
neobişnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraş-stat. În timp ce conflictele
de facţiune deveniseră o parte tradiţională a vieţii romane, mizele erau acum
mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea îmbogăţi peste orice
şi-ar fi putut imagina strămoşii săi, iar un comandant militar victorios avea nevoie
doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.
Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă
direcţie, dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma şi-
au însuşit teritorii ce odată aparţinuseră oraşelor italiene la care s-au renunţat în
favoarea lui Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul unui proces ce
până la final va dezbina însăşi Republica.
Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor; astfel, numai
oamenii ce îşi puteau procura propriile arme şi care dovedeau că deţineau pământ
puteau servi în stadiul militar. Ideea era că oamenii care deţineau ferme aveau
mai multe de pierdut pe câmpul de luptă şi, astfel, ar fi luptat mai tare şi mai
longeviv decât mercenarii sau cei recrutaţi. Atât timp cât Roma avea o mare
populaţie stabilă de tineri împroprietăriţi, acest sistem a funcţionat, soldaţii
putându-se întoarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecaţi în
campanie. Aproape nesfârşita serie de războaie ce a venit după cele punice a
făcut, însă, armata să nu se poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau
frecvente, departe de casă şi, mai important decât orice, ajunseră la punctul în
care fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câţiva ani. Ca rezultat,
terenurile au ajuns nemuncite şi înţelenite. Aceasta a forţat familiile acestora să
rămână în urmă şi să se împrumute pentru a cumpăra mâncare. Aceste
împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulţi fermieri, luptând în
afară în numele Romei, au ajuns să-şi piardă pământurile în faţa creditorilor, care
le-au consolidat în latifundii.
Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în
continuarea. Însă mulţi membri ai Senatului, în special patricienii şi familiile
bătrâne, aveau acum un interes serios în conservarea status quo-ului - cedarea
oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste şi luxurilor prin care
deveneau extrem de notorii încurajându-le. Mai mult, banii însemnau putere -
banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau
cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat
mult. Era o simplă ameninţare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulţi era
abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.
Aşa şi-au făcut apariţia fraţii Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr.,
reforma în sistem pentru a permite soldaţilor care se întoarceau din aproape
constantele războaie sau îndatoriri ca garnizoană la graniţele mereu crescânde
ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din teritoriile deţinute,
tehnic vorbind, de către Senat şi poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuşi
partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit
folosite de senatori pentru a se îmbogăţi şi orice mişcare pentru a li se lua era
respinsă de puternice violenţe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-şi legifera
reformele, a trebuit să muncească în afara constituţiei Republicii. Acţiunile sale
au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus şi a 300
dintre adepţii săi pe străzile din Roma.
Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece
ani mai târziu, promovând extinderea cetăţeniei romane către toate oraşele Italiei
şi stabilind echitatea ca o nouă forţă în politica romană. Gaius, însă, a ameninţat
serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acţionat împotriva sa cu
forţă armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el şi adepţii săi în
timp ce retraseră pe Dealul Capitoliului şi se baricadaseră înăuntru.
[modifică]Marius şi dictatura lui Sulla

Marius în mijlocul ruinelor Cartaginei


John Vanderlyn
O reacţie conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare
a Războiului iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilea război al sclavilor
în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în faţa triburilor germanice
invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în 105 î.Hr.. Aceste triburi ameninţau
să invadeze însăşi Italia, însă Roma a şi-a găsit salvarea în persoana lui Gaius
Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au
remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câştigând şi punând
capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în
„absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic şi s-a întors la Roma. A
executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea
cetăţenilor romani săraci şi fără pământ în legiune. Alături de aceştia a mers la
luptă şi a fost victorios în faţa invadatorilor germanici. După război, Marius a
reuşit să procure aşezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile
lor, însă doar înfruntând opoziţie senatorială violentă. Era un semn al schimbării -
trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către
bărbaţi săraci, fără pământuri şi slujbă care îşi priveau comandaţii ca
binefăcătorii lor.
După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereuşind să
rezolve nemulţumirile crescânde iscate între aliaţii Italiei. După asasinarea
reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaţilor Italiei s-au
răsculat, începând Războiul social (latină: Socii - aliaţi). Romanii au putut încheia
acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetăţeniei romane tuturor italienilor
locuind în sudul râului Po.

Lucius Cornelius Sulla


În acelaşi timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o
serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forţată să acţioneze.
Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de
factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât şi
în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om
dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuşi. Sulla a fost determinat
să conducă noul război împotriva lui Mithridates şi să iasă în sfârşit din umbra lui
Marius.
Marius, deşi îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a
fost învingător şi a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a
dovedit un lider capabil şi un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara
Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul
ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul
asupra Romei înarmând sclavi şi foşti-veterani, folosind forţa pentru a i se acorda
al şaptelea mandat în poziţia de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al
oponenţilor săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puţine zile după
alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea
puterii.
Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius,
Carbo, care doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către
Marius şi fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă
rezistenţă şi acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra
Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forţă
voluntară.
Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deşi mandatul dura tehnic doar şase
luni, Sulla l-a deţinut timp de doi ani, folosindu-şi armata pentru a menţine
puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius
Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor
populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând
puterea Senatului atât în deciziile judecătoreşti, cât şi în pasarea legilor. El, însă,
s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripţiei, prin care
proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecţia oferită de
legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii,
iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenţilor
care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou
trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia şi conflictul civil
din Italia. A proscris romani avuţi ce vorbeau împotriva sa, chiar şi unii care se
aflau pur şi simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăţi. Mii de aristocraţi
romani au fost ucişi în proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când
Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai
târziu.
Deşi Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre
Marius şi Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forţa în
procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu
trupe loiale putea - şi s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore Senatul şi să ceară
orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie
aceşti generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei îşi puteau aduce trupele la
Roma şi puteau distruge facţiunea opoziţiei în oraş, arătând cu degetul către
precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol -
generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleşi doar cu
aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă şi singurul ce putea contracara un
posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere şi armată similară.
Şi deşi cu lecţiile lui Sulla şi Marius învăţat, Senatul din Roma s-a purtat în
continuare de parcă el ar fi deţinut adevărata putere în Republică - şi atât timp
cât trupele le-au permis să-şi continue joaca, ficţiunea s-a menţinut. Fără orice
abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracţionat, corupt şi
iraţional, pecetluindu-şi, în consecinţă, soarta.
[modifică]Anii Şaptezeci şi Şaizeci

Pompei cel Mare


Sulla, în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe timpul decadei anilor 70,
politica a fost dominată de către optimaţi; cu toate acestea, constituţia sullană a
început să se destrame aproape imediat, puţin câte puţin.
Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o
revoltă a sclavilor condusă de Spartacus, care, conform surselor antice, era un
„auxilia“ de origine tracă, dezertat din legiunile romane. Fusese capturat, pus în
sclavie şi antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr., el şi alţi confraţi s-au răzvrătit la
Capua şi au organizat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot
cuprinsul peninsulei italice i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000.
Cele mai bune legiuni romane lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub
comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând rebeliunea condusă de Quintus
Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Mică sub comanda lui Lucius Licinius
Lucullus împotriva lui Mithridates. Iniţial, sclavii au avut un mare succes în faţa
legiunilor romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71
î.Hr., Marcus Licinius Crassus a primit comanda militară şi a zdrobit rebelii.
Aproape 6.000 au fost crucificaţi, cei 10.000 de supravieţuitori care scăpaseră
fiind interceptaţi de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata sa din Spania.
Deşi Crassus a dus majoritatea greului Pompei şi-a revendicat meritul pentru
victorie, creând tensiune între el şi Crassus.
Crassus şi Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleşi. Cei
doi au petrecut majoritatea anului încercând să se depăşească în extravaganţa
evenimentelor publice organizate. În ciuda caracterelor necooperante ale celor
doi consuli, au fost adoptate două legi care înlăturau constituţia lui Sulla; prima,
tribunul a primit puterea de înainta legi; a doua, monopolul senatorial asupra
judecăţilor s-a încheiat, iar calitatea de membru a fost împărţită egal între
senatori, ecvestri şi un grup cunoscut sub numele de „tribunii trezoreriei“.
Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates şi a aliatului
şi ginerelui său, Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să
calmeze teritoriile pe care le cucerise. În acelaşi timp, M. Antonius (tatăl lui Marc
Antoniu) şi Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de piraterie care
necăjea Mediterana, cu grotească ineficienţă, însă.

Cupa de propagandă a lui Catilina pentru alegerile consulare din 62 î.Hr. (în
dreapta). Aceste cupe, umplute cu mâncare şi băutură, aveau să fie distribuite
alegătorilor pentru a sprijinii candidaţii
Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară
extraordinară. Acesta a alungat piraţii până în patruzecişinouă de zile şi a început
urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat armata, iar Mithridates a fost un
fugitiv în ultimii săi trei ani de viaţă. Pompei a dus până la capăt aceste succese
cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene
Seleucid. Bogăţia capătată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar
Pompei l-a surclasat pe Crassus ca fiind cel mai înavuţit om din Roma.
Situaţia economică din Roma însăşi, însă, era încă problematică. Datoriile erau
probleme refractare pentru mulţi, atât nobili dar şi nu exclusiv. Această manta
negativă a fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru
consul în 64 î.Hr. pentru mandatul din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări
complete a datoriilor - esenţial o distribuire a bogăţiei. În ciuda naşterii sale sub
statutul de nobil, politica sa i-a speriat pe optimaţi, care în schimb sprijineau un
novus homo: Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al
treilea în lista preferinţelor şi a rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul
următor, însă de data aceasta a fost înfrânt şi mai convingător. Atunci, alături de
mai mulţi senatori desfrânaţi, au început planificarea unui coup d’état care ar fi
inclus incendierea Romei, înarmarea sclavilor şi ascensiunea lui Catilina ca
dictator. Cicero a aflat şi a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în
urma acestora acordându-i-se putere absolută („senatus consultum ultimum“) din
partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii în oraş fără
proces; co-consulul său, Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui
Catilina în apropiere de Pistoria. Niciunul dintre soldaţii lui Catilina nu a fost lăsat
în viaţă.