Sunteți pe pagina 1din 7

24 aprilie 2003

PSIHOLOGIA PROCESELOR REGLATORII


– CURS 8 –

În conluzie la teoriile de factură nomotetică trebuie spus faptul că acestora li se obiectează


caracterul formal al construcţiei şi discrepanţa care se creează între nivelul teoretic şi realitatea
concretă. Se apreciază astfel că este greu de presupus ca întreaga diversitate a manifestărilor
comportamentale să poată fi explicată şi în acelaşi timp prevăzută pe baza câtorva trăsături cu caracter
general. Această obiecţie l-a determinat pe Cattell să-şi completeze modelul iniţial prin introducerea
noţiunii de stare situaţională, care poate să-şi pună amprenta asupra producerii comportamentului care
să facă ca acesta să se îndepărteze într-o anumită măsură de la linia presupusă de trăsătura generală.
Asemenea stări particulare, situaţionale, sunt considerate: starea de oboseală, starea de excitaţie
nervoasă, anxietatea, stări emoţionale explozive, de supărare, de mâhnire, consumul de alcool sau de
droguri. Ca urmare, chestionarul de bază al celor 16 trăsături generale a fost propus a fi completat cu un
chestionar de stări particulare care să furnizeze informaţii despre situaţia de moment a subiectului şi să
permită o interpretare mai adecvată a răspunsurilor la chestionarul de bază.
Concluzia este că nu trebuie aplicat un chestionar nomotetic singur, ci în corelaţie cu
chestionare cu caracter mai particular, mai situaţional.

Teoriile idiografice
Specificul lor rezidă în accentul care se pune pe individualitatea persoanei, pe modul în care
aceasta îşi percepe şi îşi autoevaluează consecvenţa propriilor trăsături. Studiul care a consacrat această
orientare este cel realizat de doi americani, Bem şi Allen, în 1971. Cei doi autori şi-au propus să
stabilească autoraportarea şi autoevaluarea anumitor trăsături de către studenţi şi ei au ales două
trăsături: prietenia şi conştiinciozitatea. Subiecţilor li s-a cerut să-şi expună părerea asupra gradului de
consecvenţă a celor două trăsături. În urma investigaţiei s-a făcut constatarea că cei care se considerau
consecvenţi în privinţa trăsăturii de prietenie se comportau în mod real prietenos în majoritatea
situaţiilor, iar cei care se considerau inconsecvenţi în această trăsătură se purtau în mod neprietenos în
majoritatea situaţiilor. Date asemănătoare au fost obţinute şi în legătură cu cea de-a doua trăsătură,
conştiinciozitatea.
De aici s-a tras concluzia că cel mai bun judecător al propriei personalităţi este subiectul însuşi
şi de aceea analiza şi interpretarea psihologică trebuie să fie direcţionate şi centrate pe individualitatea
personalităţii. În cadrul teoriilor idiografice, o elaborare mai sistematică au dobândit-o Teoria lui Carl
Rogers şi Teoria lui George Kelly.
Teoria lui Carl Rogers (teoria sinelui – „self theory”) îşi are originea în practica
psihoterapeutică şi a consilierii psihologice. Spre deosebire de psihanaliză, Rogers nu procedează la
examinarea sensurilor ascunse ale comportamentului şi nici la căutarea cauzelor acestuia în perioada
copilăriei. El pune accent pe aici şi acum, indivizii fiind consideraţi cei mai buni experţi ai propriului
interior psihologic şi al propriei situaţii reale de moment.
Astfel, modul în care indivizii percep evenimentele vieţii le modelează şi le condiţionează
reacţia la acestea. În structura de ansamblu a personalităţii locul central şi integrativ îl ocupă self-ul,
sinele. El este considerat ca o părere elaborată şi structurată a individului despre ansamblul propriilor
percepţii, sentimente, valori şi atitudini achiziţionate prin experienţa de viaţă, care îl definesc ca
persoană.
Se disting două laturi (faţete) ale sinelui, care se intercondiţionează reciproc:
- sinele perceput, care influenţează atât relaţia actuală cu lumea cât şi comportamentul persoanei în
diferite situaţii;
- sinele ideal, care se referă la modul în care o persoană ar dori sau ar trebui să fie.
Rogers dă exemplu: o femeie se poate percepe ca fiind o persoană respectată, cu succes în
carieră (eul perceput) iar în acelaşi timp ea consideră că are anumite lipsuri în rolul de mamă şi cel de
soţie (faţeta ideală), ceea ce poate fi adevărat sau nu, spune Rogers. Sinele ideal îi poate cere acestei
persoane să se comporte în acelaşi fel încât să aibă succes şi în calitate de mamă şi de soţie.
Sănătatea psihică presupune o compatibilitate, o concordanţă cel puţin parţială între sinele
perceput şi cel ideal. Probleme încep să apară atunci când se produce o discordanţă între cele două
faţete ale sinelui sau între sine în ansamblu şi feedback-urile primite din mediu.
Un concept esenţial al teoriei lui Rogers este cel de autorealizare („self realisation”, „self
actualisation”). Rogers consideră că toţi oamenii se nasc cu o tendinţă de realizare; un motiv care îi
determină să crească, să se dezvolte şi să devină persoane mature şi sănătoase, ce-şi pot realiza la
maximum posibilităţile. Această tendinţă se poate dezvolta la diferite niveluri: inferior – implică
satisfacerea nevoilor primare (hrana, apa confortul fizic); la un nivel superior se situează nevoile de
automulţumire şi afirmare în termeni de independenţă, experienţă şi creativitate. Această motivaţie de
realizare a sinelui reprezintă un criteriu de apreciere a propriilor experienţe (modul în care ea este sau
nu acoperită sau satisfăcută). Un eveniment este apreciat ca pozitiv sau negativ în măsura în care poate
contribui la realizarea sinelui.
Un rol important în dinamica sinelui îl are aprecierea pozitivă a celorlalţi. Rogers consideră că
toţi oamenii au nevoie de apreciere pozitivă venită din partea celor din jur. Această apreciere pozitivă
implică respect, acceptare şi dragoste, care dobândesc o greutate cu atât mai mare în dinamica sinelui
cu cât ele provin de la persoane mai importante pentru individul respectiv. Nevoia de apreciere pozitivă
transpare foarte clar, arată Rogers, din nevoia copilului mic de aprobare şi dragoste din partea
părinţilor. Uneori aprobarea părinţilor este condiţionată de comportamentul copilului (apreciere
pozitivă condiţionată), alteori această aprobare nu se leagă de modul în care se comportă copilul
(apreciere pozitivă necundiţionată).
O persoană are nevoie nu numai de apreciere pozitivă din partea celorlalţi, ci şi de o
autoapreciere pozitivă. Atunci când o persoană primeşte necondiţionat aprecierea celorlalţi,
autoaprecierea va fi tot necondiţionată. Rezultă astfel că autoreflexul sinelui este rezultatul unor întăriri
pozitive sau negative care se administrează din afară, de către anturaj. Rogers socoteşte că acest
mecanism este prezent numai la persoanele la care adaptarea psihologică se realizează efectiv. Totuşi
se constată că sunt mulţi indivizi care nu se bucură de aprecierea celorlalţi; aprobarea şi dragostea celor
din jur depind adesea de comportamentele acceptabile ale individului (de exemplu, copilul care se
străduieşte să înveţe sau să cânte la pian pentru a face pe plac părinţilor). În acest caz individul dezvoltă
ceea ce Rogers numeşte „condiţii de valoare” (acele moduri de comportament care urmează sau trebuie
să câştige aprecierea celorlalţi). Acest lucru presupune ca individul să poată suprima unele sentimente
şi acţiuni spontane în favoarea unor comportamente care pot face plăcere celor din jur. Rogers afirmă
că această încercare de a trăi după principiile altora este una din cauzele frecvente ale tulburărilor
psihice. Intervenţia psihologică trebuie dirijată şi centrată pe individualitatea clientului şi ea trebuie să
urmărească să ofere acestuia o apreciere pozitivă necondiţionată, într-o atmosferă caldă de acceptare, în
ideea că interiorizarea acestei aprecieri poate învinge tulburările psihice sau poate oferi căi de
soluţionare acestora.
Cum se evaluează structura şi starea actuală a personalităţii? La această întrebare Rogers
propune tehnica de sortare Q. Această tehnică a fost elaborată şi introdusă în circuitul psihodiagnostic
de către Stephenson, în 1953. Ea constă într-un număr de 40 până la 90 de cartonaşe pe care sunt
înscrise diferite propoziţii referitoare la anumite stări şi trăsături posibile ale personalităţii. În abordarea
sa Rogers pune subiectul în 3 ipostaze diferite:
 În prima situaţie i se cere ca seria de cartonaşe (pe care sunt înscrise accepţiuni de genul: „sunt
o persoană impulsivă”, „sunt o persoană sociabilă”, „sunt satisfăcut de propria-mi persoană”
etc.) să fie sortată în 9 grupe, de la cele mai puţin caracteristice lui în prima grupă, până la cele
mai relevante în cea de-a noua grupă; deci o serie crescătoare a acestor atribute de la slab la
puternic.
 În cea de-a doua situaţie i se cere să sorteze cartonaşele în aşa fel încât majoritatea lor să fie
cuprinse în grupele intermediare şi doar câteva să rămână în grupele extreme, 1 şi 9. Prin
aceasta se tinde să se obţină o distribuţie normală a răspunsurilor, care să faciliteze analiza lor
statistică semnificativă.
 În cea de-a treia situaţie i se cere subiectului să realizeze o primă clasificare după criteriul
„cum se percepe el pe sine în momentul dat” (realizarea profilului sinelui perceput), după care
i se cere o regrupare a cartonaşelor după criteriul „cum aş dori eu să fiu” sau „cum ar trebui eu
să fiu” (pentru a realiza profilul sinelui ideal). Aceste două sortări sunt ulterior corelate pentru
a determina gradul de similitudine sau de discrepanţă dintre sinele perceput şi sinele ideal. O
corelaţie scăzută indică o discrepanţă accentuată, care înseamnă o adaptare dificilă şi un nivel
scăzut al respectului de sine. Dimpotrivă, o corelaţie pozitivă ridicată arată o bună concordanţă
între cele două faţete ale eului şi semnifică o bună adaptare psihologică şi un ridicat respect de
sine.
Prin această tehnică se obţin date relevante despre organizarea sinelui şi funcţionalitatea lui, pe
baza cărora se poate apoi stabili modul de abordare concretă a individului în funcţie de obiectivele
intervenţiei psihologice (consiliere sau terapie).
Părţile bune considerate ale teoriei rogersiene sunt:
- luarea în considerare în analiza şi explicarea personalităţii a experienţei proprii a subiecţilor;
- crearea unei abordări psihoterapeutice noi, centrate pe situaţia actuală a subiectului, ca
alternativă la psihanaliză şi la terapia comportamentală.
Părţile slabe ale acestei teorii sunt considerate:
- caracerul relativ al autoevaluărilor (deci această procedură nu trebuie exagerată întrucât nu
toţi indivizii îşi conştientizează suficient de bine calităţile şi defectele);
- insuficienta definire a sinelui şi a tendinţei de autorealizare.
Cu toate acestea, teoria idiografică a lui Rogers continuă să reprezinte una din teoriile de
referinţă ale personalităţii.
Teoria lui George Kelly (a constructelor personale) a pornit de la ideea că în relaţionarea cu
lumea indivizii se manifestă şi acţionează ca nişte oameni de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă încep prin a
exprima ipoteze şi teorii despre ceea ce este lumea şi abia apoi încep să le testeze prin cercetare. Kelly
consideră că orice persoană formulează ipoteze şi predicţii cu privire la lume, le pune în practică pentru
a le verifica şi dacă este necesar le revizuieşte în conformitate cu „rezultatele experimentului”,
respectiv ale interacţiunilor cu ceilalţi şi cu lumea în ansamblul ei. Perspectiva unică asupra lumii, pe
care şi-o formează orice individ, devine un cadru particular care guvernează comportamentul şi
mediază interpretarea experienţelor şi evenimentelor ce intervin. De aceea, arată Kelly, oamenii
interpretează sau construiesc lumea şi nu doar o observă sau o percep.
Personalitartea este, ca urmare, un ansamblu coerent de constructe mentale prin
intermediul cărora indivizii reflectă, percep, interpretează şi evaluează lumea în ansamblu şi
diversitatea situaţiilor particulare cu care se confruntă. Pentru a înţelege un individ este aşadar
necesară cunoaşterea constructelor lui personale. Aceasta presupune însă aflarea unor date cu privire la
comportamentul acelui individ. Trebuie să se stabilească accepţiunea individuală şi semnificaţia
individuală a fiecărui construct care, spus în sine, pare a fi comun sau general.
De exemplu, constructele „sunt îndrăgostit” sau „sunt supărat pe tine” par, luate în sine, ca
exprimând ceva general, dar ele capătă conotaţii strict individuale pentru fiecare persoană în parte.
Kelly concepe constructele individuale ca perechi de dimensiuni polare, opuse, pe care indivizii
le folosesc pentru a descrie şi a da semnificaţie persoanelor şi evenimentelor din jurul său. De exemplu,
spune el, o persoană are tendinţa de a-i vedea pe ceilalţi prietenoşi sau rezervaţi, calzi sau reci, o
persoană poate folosi frecvent constructe de tipul inteligent – prost, cinstit necinstit etc. kelly consideră
că în fiecare caz gradul de semnificaţie diferă în funcţie de experienţele strict individuale şi de
comportamentele subsecvente pe care individul le-a manifestat până în momentul dat. Pentru
determinarea constructelor personale Kelly a pus la punct o tehnică denumită grilă de repertoriu a
constructelor de rol. Această tehnică se bazează pe un procedeu tehnic de tipul unui tabel care are
două componente principale: elementele (care sunt reprezentate de persoane la care trebuie să se
raporteze subiectul) şi constructul.
Pentru fiecare element subiectul este pus să aprecieze cu perechi de atribute (de genul „blând –
agresiv”, „înţelegător – neînţelegător”, „cald – rece”, „inteligent – neinteligent” etc.) câte două
elemente luate comparativ. Pentru primul pol al răspunsului (polul pozitiv) se alocă termenul z iar
pentru al doilea termenul x. Constructul se alege în funcţie de numărul de z sau de x dominante, ca în
exemplul de mai jos:

Elementele
Constructul
mama tata sora/fratele prietenul profesorul
z z x z x pozitiv
z x x z x negativ

Modul de a privi lumea şi de a o aprecia este deteminat de polul dominant al constructului


personal care are o organizare diadică, antagonică (cu un pol pozitiv şi unul negativ).
Pentru a folosi această tehnică vom proceda astfel:
- Vom oferi subiectului o listă de posibile constructe de tip polar;
- Cerem subiectului să alcătuiască o listă cu persoanele
importante pentru el, în ordinea gradului lor de semnificaţie. Aceste persoane se aşează în ordine
descrescătoare (pe primele locuri în tabel se pun persoanele cu semnificaţia cea mai mare şi pe
ultimele locuri persoanele cu semnificaţia cea mai mică);
- Se cere subiectului ca, folosind această listă de constructe, să le
asocieze prin comparaţie fiecăreia dintre persoanele respective;
- Se va stabili, în funcţie de semnele care se pun în dreptul
fiecăruia, încărcătura de elemente (de atracţii sau de respingeri) pe care subiectul le manifestă în
legătură cu fiecare persoană. Astfel se construieşte imaginea asupra ansamblului constructelor lui
privind relaţiile cu cei din jur.
Ca aspect pozitiv al teoriei constructelor personale este aducerea în primul plan al atenţiei a
rolului pe care îl joacă schemele mentale, cognitive, care în celelalte teorii (ale trăsăturilor) sunt lăsate
pe plan secundar. În al doilea rând tehnica respectivă poate să ofere un mare material de date care să
permită o evaluare foarte amănunţită a structurii interne de personalitate şi a modului de raportare a ei
la cei din jur.
Ca părţi negative se consideră unilateralitatea, accentul pus pe dimensiunea mentală cu
neglijarea altor dimensiuni (afectivă şi motivaţională) şi caracterul convenţional al modului de alcătuire
atât a listei de atribute cât şi a modului de repartizare a acesteia pe elemente (adică pe persoane şi
situaţii semnificative).
Între cele două grupe de teorii, nomotetice şi idiografice, se situează Teoria lui Gordon Allport,
care poate fi considerată teorie intermediară, nomotetico-idiografică. Ea face parte tot din clasa mare a
teoriilor trăsăturilor. Allport porneşte de la consideraţia că trăsăturile de personalitate au o existenţă
reală. El le concepe ca structuri psihice interne care determină comportamentul caracteristic al unui
individ. Procedând ca şi Cattell, de la inventarierea cuvintelor din dicţionar, care desemnează trăsături
şi însuşiri de personalitate, Allport, pe baza unor criterii de frecvenţă, le-a împărţit în 3 categorii sau
grupe principale:
- Trăsăturile cardinale, cu gradul cel mai ridicat de generalitate şi de constanţă, au influenţa şi
rolul cel mai important în structura şi dinamica de ansamblu a personalităţii individului. În unele
cazuri, spune Allport, comportamentul poate fi determinat de o singură trăsătură. De exemplu,
sărăcia spirituală extremă sau egoismul sunt suficiente ca singure să determine comportamente
caracteristice. Personalităţile la care comportamentul să fie determinat de o singură trăsătură sunt
rare; el le consideră abateri de la normă, care merită o atenţie de ordin psihoterapeutic. În
majoritatea cazurilor, comportamentele caracteristice au la bază un număr mai mare de trăsături
cardinale, ci nu doar una singură.
- Trăsăturile centrale au o sferă mai redusă de generalitate, sunt implicate într-un număr mai mic
de comportamente decât cele cardinale. Aceste trăsături centrale determină maniera uzuală de
reacţie a individului în diferite situaţii (onestitatea, vioiciunea, conştiinciozitatea, prietenia,
toleranţa, etc.)
- Dispoziţiile secundare sunt trăsături cu cea mai scăzută consecvenţă şi stabilitate şi cu influenţa
cea mai superficială asupra determinării comportamentului. Ele condiţionează preferinţele
speciale ale unei persoane sau atitudinile sale într-o situaţie particulară anume.
Personalitatea ca întreg este concepută ca ansamblu corelat al celor 3 grupe de trăsături.
Pentru cunoaşterea şi evaluarea personalităţii, dat fiind faptul că ea se compune nu dintr-un singur gen
de trăsături ci din mai multe, nu este suficient apelul la un singur procedeu psihodiagnostic, astfel că
Allport propune aşa numita cunoaştere în evantai a sistemului personalităţii, în care să se utilizeze şi să
se coreleze mai multe metode, precum: observaţia directă a comportamentelor într-o serie de situaţii,
dacă se poate semnificative şi reprezentative, interviuri axate pe punctele de vedere şi scopurile sau
finalităţile specifice ale persoanei, studiul scrisorilor, jurnalelor personale şi al altor documente, studii
de caz, analiză de caz şi abia în final diverse probe psihometrice de tipul scalelor sau chestionarelor.
Teoria lui Allport echilibrează astfel extremele promovate de teoriile nomotetice şi idiografice
şi încearcă să realizeze o îmbinare a celor două planuri opuse.
Obiecţii asupra teoriilor trăsăturilor:
 Pretenţia exagerată a lor de a considera că un comportament poate fi prezis, prevăzut, pornind de
la o anumită trăsătură sau de la un număr de trăsături.
 Exagerarea gradului de stabilitate şi consecvenţă a trăsăturilor. Manifestările comportamnetale
cotidiene demonstrează că nu se stabileşte o corespondenţă suficient de semnificativă între anumite
trăsături şi reacţiile situaţionale ale persoanelor.
 Tendinţa de a deriva manifestările comportamentale cu precădere din planul subiectiv intern, cu
minimalizarea rolului situaţiilor obiectiv-externe.
4. Teoriile învăţării sociale
Faţă de limitele menţionate mai sus au apărut aşa numitele ”teorii ale învăţării sociale”, care îşi
propun să demonstreze că personalitatea trebuie considerată ca produs al unor situaţii sociale concrete
şi ca ansamblu structurat, coerent de experienţe dobândite pe calea învăţării, într-un anume context
social. Aceste teorii au început să se constituie în deceniul al cincilea al secolului nostru şi ele se
grupează în funcţie de două criterii:
- După natura constructelor de bază folosite:
• Teoriile timpurii, caracterizate prin aceea că s-au constituit pornind de la constructe ale
psihologiei fiziologice şi psihanalizei; conceptele centrale în jurul cărora gravitează aceste teorii
timpurii, reprezentate prin N. Miller, J. Dollard şi Hobar Mowrer, sunt conceptul de habitudine,
condiţionare, întărire şi imitaţie. Rezultă că formarea personalităţii se realizează printr-un mecanism
de condiţionare, respectiv de asociere a semnificaţiilor diferiţilor stimuli sau situaţii externe pe baza
vehiculării întăririlor de tipul recompenselor şi sancţiunilor, iar rezultatul acestei condiţionări îl
reprezintă habitudinea (deprinderea) care este considerată ca un fel de pattern interiorizat care se
păstrează în mecanismele memoriei pentru uz ulterior. Experienţele pe care individul le realizează se
sistematizează în concordanţă cu ordinea diferitelor stări de motivaţie sau de necesitate. Se
delimitează astfel două tipuri de stări de motivaţie: primare, biologice (hrana, apa, sexul şi apărarea)
şi secundare, care exprimă dimensiunea socială a omului şi se concretizează în nevoia de
sociabilitate, dependenţă, afecţiune. Cu cât un individ se confruntă cu o mai mare diversitate de
evenimente sociale concrete, cu atât el îşi elaborează o structură psiho-comportamentală mai
complexă. Individul este un recipient de experienţe, induse şi determinate de contextul social.
• Teoriile recente ale învăţării sociale pun cu precădere accentul pe mecanismul observării, al
evaluării şi al interiorizării modelelor, fie că sunt prezentate în mod real, fie că sunt prezentate în
formă simbolică. Modelul este definit ca un prototip comportamental care merită a fi reţinut şi urmat
pe baza anumitor criterii de asemnificaţie şi de utilitate. Ca urmare structura internă a personalităţii
este considerată ca un sistem de modele interiorizate. Se produce o ierarhizare a acestora din interior,
delimitându-se astfel: modele dominante şi modele auxiliare. Modelele dominante sunt cele care
condiţionează şi determină stilul comportamental esenţial al subiectului şi condiţionează apartenenţa
lui la un anumit tip. Tipul de personalitate este cu alte cuvinte efectul în plan comportamental al unui
anumit model dominant din structura internă a personalităţii. Modelul capătă valoare de stimul intern
(sau drive) care face ca subiectul să se manifeste într-un anume mod previzibil în cadrul anumitor
situaţii. Un rol esenţial în elaborarea şi interiorizarea modelelor îl are mecanismul de autocontrol şi
autoevaluare. Astfel că, spre deosebire de teoria timpurie a învăţării sociale, teoria recentă, ai cărei
reprezentanţi sunt Bandura şi Walters, pune accentul pe autoîntărire. Autoîntărirea se realizează prin
compararea pe baza unor criterii de utilitate şi de optimalitate a efectelor diferitelor comportamente
în diferite situaţii. Prin intermediul acestei autoevaluări se trece de la faza de instruire impusă din
afară la faza de autoinstruire şi de autodeterminare. Personalitatea devine ca atare un agent sau un
actor care este capabil să-şi evidenţieze, să-şi etaleze propriile sale cerinţe, condiţii, faţă de situaţiile
sociale. De aici apare posibilitatea ciocnirilor dintre personalităţi în contextul relaţiilor sociale.
Starea de conflict interpersonal rezultă din discordanţa sau incompatibilitatea modelelor dominante
şi din antagonismul tendinţelor motivaţionale principale. În cadrul tensiunilor interpersonale apare
necesitatea medierilor. Astfel, în structura comportamentului individual se dezvoltă aşa numitele
matrici de negociere, prin intermediul cărora indivizii încearcă să depăşească stările de tensiune şi
să ajungă la compromisuri reciproc avantajoase. Când aceste matrici sunt insuficiente, atunci
tensiunile interpersonale şi conflictele degenerează în deznodămând nedorit, cu caracter agresiv.
- După raportul dintre factorii interni şi cei externi:
a. Teorii internaliste, în care se pune accent pe structurile interne de personalitate, comportamentele
derivându-se integral din acestea, chiar dacă aceste structuri sunt rezultatul unui proces de
învăţare anterior. Odată constituite, ele se transformă în forţă motrice unică a comportamentului.
b. Teorii situaţioniste, în care accentul se pune pe rolul situaţiilor social-externe, considerându-se că
acestea au ponderea esenţială în determinarea comportamentelor.
c. Teorii interacţioniste, care recunosc importanţa atât a condiţiilor factorilor interni cât şi a
situaţiilor sociale. Cercetările efectuate asupra diferitelor tulburări psiho-comportamentale de
ordin patologic, au dus la stabilirea următoarei situaţii: 10 % din aceste tulburări se datorau unor
factori interni, 12 % unor factori externi şi 29 % erau considerate ca rezultat al interacţiunii între
factorii interni şi factorii social-externi.
Ca ansamblu, teoriile învăţării sociale scot în evidenţă necesitatea ca personalitatea să nu fie
studiată în sine, izolat, ci în relaţie şi în context cu situaţiile sociale care au importanţă esenţială în
determinarea specificului comportamentelor umane. Li se reproşează acestor teorii ignorarea factorilor
de ordin biologic şi fiziologic în determinarea anumitor stări şi trăsături ale personalităţii. Esenţa
personalităţii nu poate fi redusă numai la social. Ea are şi o componentă de ordin biologic care îşi spune
de asemenea foarte serios cuvântul asupra structurării şi dinamicii de ansamblu a sistemului
personalităţii.
5. Teoria dezvoltării cognitive
Teoriile cognitiviste, ai căror promotori sunt consideraţi D. Hebb, H. Werner şi J. Piaget, au
printre reprezentanţii actuali pe Trabaso, Newel, Simon, Paivio etc. Teoria cognitivistă, în diversele
sale variante particulare, subliniază faptul că personalitatea poate să fie exprimată în modul cel mai
adecvat şi consistent de structurile sale mentale, intelectivce, cognitive. Argumentul acestei teorii este
acela că tocmai aceste structuri sunt cele care permit realizarea în mod optim a procesului de adaptare
şi integrare în mediu (indiferent că este vorba de mediul natural sau mediul social) şi că ele apar în
calitate de instrumente de satisfacere a tuturor stărilor de motivaţie sau de necesitate, începând cu cele
biologice primare şi terminând cu cele secundare, de sorginte socială. Ca atare, sistemul personalităţii
trebuie analizat şi interpretat nu atât după stările dispoziţionale afective, cât mai ales după capacitatea şi
modul în care indivizii captează, procesează, interpretează şi utilizează informaţia.
Personalitatea este un sistem eminamente informaţional. Întregul său mod de comportare va fi
condiţionat şi determinat de felul în care se realizează această procesare informaţională. De aceea, ca
dimensiuni esenţiale ale personalităţii trebuie considerate: nivelul general de inteligenţă,
operativitatea gândirii şi creativitatea. Criteriul principal de diferenţiere tipologică a personalităţii
trebuie să-l constituie eficienţa (performanţa), tipurile sunt condiţionate tocmai de nivelul de elaborare
a structurilor cognitive. Structurile cognitive se prezintă sub o mare diversitate, ele putând fi ordonate
după criterii diferite, fiecare criteriu punând în lumină o anumită latură a organizării şi structurării
personalităţii. Criterii ca „analitic – sintetic”, „concret –abstract”, „convergent – divergent”, „productiv
– neproductiv”, permit să se individualizeze specificul organizării interne a personalităţii.
Devenirea personalităţii este considerată ca proces stadial al evoluţiei structurilor mentale
cognitive. Stadiile psiho-genetice stabilite de Piaget şi reconfirmate la alt nivel de către Kohlberg se iau
drept model genetic de explicare a procesului de constituire a personalităţii. Aceste teorii cognitiviste
asigură un nivel înalt de precizie şi de formalizare a analizelor, ele pretându-se la verificare de tip
simulativ pe calculator.
Rezultatul acestei tendinţe este elaborarea unui model computerizat al personalităţii. Acest
program, pus în faţa diferitelor situaţii, simulează cu o mare fidelitate trăsăturile comportamentului
prsoanei umane. În centrul acestui program stă însă schema şi matricea cognitivă şi din ea sunt derivate
toate celelalte dimensiuni ale personalităţii. În plan practic, teoriile cognitiviste au dus la constituirea
unei noi metode de psihoterapie, cunoscută sub denumirea de psihoterapie cognitivă. Esenţa acesteia
rezidă în faptul că pentru a modifica şi a corecta o anumită tulburare trebuie mai întâi să corectezi, să
modifici reprezentarea cognitivă mentală a subiectului despre sine, despre lume şi despre semnificaţia
diferitelor situaţii. Ca atare, dialogul cu pacientul nu se învârteşte în jurul stărilor emoţionale sau
motivaţionale (dorinţe neâmplinite etc.), frustraţii (aşa cum se întâmplă în psihanaliză sau în terapia
centrată pe client a lui lui Rogers) ci se învârteşte în jurul constructelor cognitive, reprezentărilor
subiectului despre sine, despre lume şi despre semnificaţia diferitelor situaţii, cu scopul de a modifica
aceste reprezentări, de a înlocui ceea ce se cheamă gândirea negativă cu gândirea pozitivă.