UNIVERSITATEA "1 DECEMBRIE 1918"

FACULTATEA DE ISTORIE SI FILOLOGIE

CATEDRA DE ISTORIE-ARHEOLOGIE

MARIUS-MIHAI CIUTĂ

METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE CERCETARE

ÎN ARHEOLOGIE

- NOTE DE CURS -

ALBA IULIA
2003
 CUPRINS

PREFAŢĂ ...........................................................................................................................................
...3

INTRODUCERE - OBIECTUL ŞI IZVOARELE ARHEOLOGIEI ...................................................

5

CAP. I. Perspective moderne în aplicarea metodelor tradiţionale de cercetare a

obiectivelor şi artefactelor arheologice ..................................................................................
11

1. Metoda stratigrafică ...............................................................................................................

11
2. Metoda tipologică ..................................................................................................................
13
3. Metoda comparativă ..............................................................................................................
14
4. Metoda cartografică (chorologică) ........................................................................................
15

CAP. II. Metode şi tehnici moderne de abordare primară a obiectivelor

arheologice: prospecţiile ..........................................................................................................
17

1.Prospecţiile de suprafaţă. .....................................................................................................

18
1.1 Investigaţiile de birou .........................................................................................
18
1.1.1. Documentarea bibliografico-istorică ..................................................................
18
1.1.2. Documentarea cartografică ................................................................................
19
1.1.2.1. Noţiuni de topografie arheologică (noţiuni GPS, GIS) .........................
19
1.1.2.2. Noţiuni de geo-morfologie ....................................................................
26
1.2 Investigaţiile de teren (Periegheza) ....................................................................
29
. Indicii revelatori ................................................................................................. 31
1.2.1.1 Influenţa bilanţului hidric asupra indicilor revelatori ............................
35
1.2.1.2 Influenţa regimului termic asupra indicilor revelatori ...........................
36
1.3 Fotografia aeriană şi aplicaţiile ei în arheologie (arheologia aeriană) ...............
37
1.4 Prospectarea obiectivelor arheologice subacvatice (arheologia submarină) ......
46

2. Prospecţiile de adâncime ......................................................................................................

50
2.1 Proprietăţile fizice fundamentale ale Pământului ....................................................
2
 50
2.2 Prospecţiile geofizice pasive (nedistructive) ............................................................
54
2.2.1. Prospecţiile
electrice ............................................................................................. 55
2.2.2. Prospecţiile electromagnetice ...............................................................................
62
2.2.3. Prospecţiile magnetomerice .................................................................................
64
2.2.4.
Georadarul ............................................................................................................ 69
2.3 Prospecţiile active (cu colectare de eşantioane, distructive) ....................................
70
2.3.1 Sonda (foreza) arheologică ...................................................................................
70
2.3.2 Prospecţiile pedologice (noţiuni de pedologie) .....................................................
70
2.4 Alte tipuri de prospecţii ............................................................................................
74
2.4.1. Metoda „Periscopului Nistri” ...............................................................................
74
2.4.2. Metoda de prospecţie sonică ................................................................................
74
2.4.3. Metoda de prospecţie seismică .............................................................................
74
2.4.4. Metoda prospecţiilor gravimetrice (gravitaţionale) .............................................
75

CAP. III. Metodologia şi practica modernă a săpăturii arheologice ..............................................

76

1. Noţiuni de legislaţie arheologică ............................................................................................

76
2. Săpăturile arheologice de salvare ...........................................................................................
78
3. Săpăturile arheologice sistematice ........................................................................................
79
3.1. Proiectul de săpătură ..............................................................................................
79
3.2. Organizarea activităţii şantierului arheologic ........................................................
80
3.3. Tehnici şi mijloace moderne de săpătură ...............................................................
82
3.4. Metode şi instalaţii folosite la prelevarea materialelor arheologice ......................
83
3.5. Metode de conservare-restaurare „in situ” .............................................................
85

CAP. IV. Evidenţa ştiinţifică a descoperirilor arheologice ............................................................

89

1. Consemnarea observaţiilor în teren. Documentaţia de şantier ..............................................

3
 89
2. Documentaţia foto şi filmografică. Fotografia arheologică ..................................................
91
3. Recoltarea, marcarea şi înregistrarea materialelor ................................................................
93

CAP. V. Tehnici şi metode moderne de datare absolută .................................................................

94

1. Metoda radiocarbonului (C14) ..............................................................................................

96
2. Dendrocronologia .................................................................................................................
104
3. Metoda potasiu-argon (K-Ar) ..............................................................................................
108
4. Metoda termoluminiscentei .................................................................................................
109
5. Metoda arheomagnetismului remanent ................................................................................
113
6. Metoda racemizării aminoacizilor (TRAA) .........................................................................
117
7. Metoda cronologiei glaciare (Milanković) ..........................................................................
119
8. Metoda ”Test” a fluorului ...................................................................................................
119
9. Metoda paleomagnetică .......................................................................................................
120
10. Metoda geocronologică a varvelor ....................................................................................
121
11. Metoda hidratării obsidianului ..........................................................................................
122
12. Metoda biostratigrafiei .....................................................................................................
124
13. Metoda determinării uraniului din oase ..............................................................................
124
14. Metoda urmelor de fisiune (fisiunii nucleare) ...................................................................
125
15. Metoda rezonanţei paramagnetice electronice (RPE) .......................................................
125
16. Metoda propagării ultrasunetelor în oase ..........................................................................
126

CAP. VI. Metode şi tehnici de prelucrare, analiză şi interpretare a materialelor arheologice ...
124

1. Metoda traseologică. ........................................................................................................... 127

2. Metoda analizelor paleometalurgice (metalografice) ......................................................... 130
3. Metoda studiului petrografic-mineralogic .......................................................................... 130
4. Analizele IMDA ................................................................................................................. 131
5. Noţiuni de arheometrie ....................................................................................................... 132
6. Metode de analiză fizico-chimică a ceramicii
……………………………………………. 132
4
CAP. VII. Metode şi tehnici moderne de reconstituire a paleomediului societăţilor studiate .....
134

1. Paleoetnobotanica ................................................................................................................
135
2. Palinologia ...........................................................................................................................
141
3. Arheozoologia ......................................................................................................................
144
4. Paleontologia umană (noţiuni de antropologie fizică) .........................................................
147
5. Paleoclimatologia .................................................................................................................
151
6. Paleogeografia şi Geologia (noţiuni de geologie) ................................................................
153
Bibliografie .........................................................................................................................................
154

5
 PREFAŢĂ

Obiectul cursului de faţă a reprezentat (şi continuă să reprezinte !) o deosebită provocare

pentru semnatarul acestor rânduri - ca dealtfel pentru marea majoritate a arheologilor - atât datorită
abordării unor domenii relativ inedite încă în demersul abordării metodologice a arheologiei, cât şi
datorită vastităţii şi complexităţii, în ceea ce priveşte aspectele concrete, presupuse de orientările şi
curentele moderne care se fac simţite în cercetarea arheologică de la începutul mileniului trei.
Ideea generoasă a sistematizării şi prezentării actualizate a problematicii principiilor şi aplicării
metodelor moderne de cercetare în arheologie, a avut ca punct de pornire o serie de cursuri
universitare susţinute de către prof. univ. dr. Iuliu Paul în cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din
Sibiu, (1994-1999) şi a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (1995-2000) şi de către prof.
univ. dr. Gheorghe Lazarovici, în cadrul ultimei universităţi amintite (1993-1995 - Lazarovici 1998).
Pe aceeaşi direcţie menţionăm şi lucrarea prof. univ. dr. Marin Cârciumaru de la Universitatea
„Valahia” din Târgovişte, Evoluţia omului în Cuaternar (Bucureşti 1999) şi cursurile de Topografie
Arheologică, susţinute de lector Valerian Bărbuţă în cadrul Universităţii, „1 Decembrie 1918” din
Alba Iulia (1992-1999). Toate acestea au avut la bază aceleaşi principii, ale prezentării şi justificării
necesităţii acceptării şi aplicării pluri- şi interdisciplinarităţii în cercetarea arheologică modernă.
Parcurgerea programelor analitice şi chiar a cursurilor propriu-zise amintite ne-a fost de un real folos
în realizarea demersul nostru1.
Elaborarea acestei lucrări s-a bazat pe consultarea unei bibliografii complexe şi variate, în
cadrul căreia metodele moderne de documentare (ca de exemplu: accesarea pe Internet de site-uri şi
pagini web dedicate; urmărirea canalelor de televiziune dedicate prezentării rezultatelor de ultimă oră
ale cercetării ştiinţifice etc.) şi-au găsit un deosebit de generos câmp de aplicaţie. Dealtfel tocmai
aceste căi moderne de documentare sunt cele care au influenţat structura lucrării şi modul de
prezentare a informaţiei.
Am considerat oportună conceperea (şi, în fine, publicarea) acestei lucrări sub forma unui curs
universitar sintetizat, în măsura posibilităţilor, care să ofere studenţilor de la specializările Arheologie,
Istorie şi Arhivistică-Muzeologie – precum şi masteranzilor de la specializările Arheologie Pre- şi
Protoistorică, Arheologie Sistemică şi Topografie şi Cadastru Arheologic - o viziune de ansamblu
asupra problematicii legate de modernitate în arheologie. Aprofundarea fiecăruia dintre domeniile
(capitolele) abordate - în măsura în care acest demers nu a fost deja realizat în cadrul unor lucrări
recent apărute - poate face obiectul unor lucrări (cursuri) distincte (separate). Obiectivul este acela de
a familiariza studenţii atraşi spre domeniul istoriei cu problematica arheologiei contemporane, cu
aspectele legate de înţelegerea evoluţiei omului - văzut ca o componentă a unui sistem deosebit de
complex - de modul de abordare şi derulare a cercetării în sine, de conturarea foarte clară a
cunoştinţelor minimale necesare pentru viitorii cercetători arheologi. Aceştia trebuie să posede un
bagaj minim de cunoştinţe legate de aspectele pluri- şi interdisciplinarităţii, perspectivă tot mai
frecvent prezentă în cadrul demersurilor de acest gen. Chiar dacă unele domenii abordate în acest curs
se constituie, deocamdată, doar ca „atractive construcţii teoretice” lipsite la noi în ţară, din păcate încă,
de o bază materială concretă şi de o aparatură specifică, nutrim speranţa că, în perspectiva unor
vremuri mai bune, absolvenţii noştri să fie pregătiţi să-şi însuşească, cu uşurinţă, practica utilizării
celor mai moderne metode de cercetare, fie şi pe baza unui fundament eminamente teoretic, oferit,
printre altele, şi de paginile următoare.
Arheologia românească este pusă la începutul mileniului trei în faţa unei profunde dileme,
cauzată credem, în principal, de lipsa unor legături constante, în ultimii 30-40 de ani, cu ceea ce putem
numi arheologia europeană occidentală, în urma acestei situaţii având de suferit atât premisele

1 Notele de curs prezentate în lucrarea de faţă, reprezintă o mare parte a cursului cu acelaşi nume pe care autorul
îl susţine în cadrul Universităţii “1 Decembrie 1918” începând din anul 2001. După cum lesne se va vedea din
parcurgerea conţinutului, ele nu reprezintă o formă completă şi/sau finală a expunerii problematicii studiate (unele teme
se apropie de forma lor finală, în vreme ce altele sunt tratate mai sumar), acest obiectiv urmând a fi concretizat într-un
viitor foarte apropiat. Lucrarea de faţă se doreşte a fi doar o primă etapă a demersului nostru universitar.
6
epistemologice şi baza teoretică a disciplinei, precum şi sfera dotărilor şi aplicaţiilor tehnice specifice.
În această situaţie, trebuie să recunoaştem faptul că ea este nevoită să recupereze („să ardă din
mers”) o serie de etape de dezvoltare, parcurse deja de „alte arheologii”, în scopul atingerii aceluiaşi
nivel de dezvoltare şi de performanţă - atât teoretică cât şi metodologică şi logistică. Aşa după cum
afirma un coleg de „breaslă”: „arheologia din România parcurge o perioadă în care noii parametrii
impun reconsiderări, analize, dezbateri şi decizii” (Popovici şi colab. 2002).
În ultimii 10 ani au fost înregistrate reale progrese care au reuşit să înscrie acest domeniu pe o
direcţie favorabilă, rezultatele neîntârziind să apară. Tot mai multe şantiere arheologice posedă o
dotare minimă necesară realizării investigaţiilor şi săpăturii moderne de cercetare(logistică şi
aparatură), după cum tot mai mulţi arheologi români se apleacă asiduu asupra problematicii teoriei
arheologice şi asupra premiselor şi reperelor epistemologice. Aceeaşi perioadă de timp a însemnat
apariţia unui număr „mulţumitor” de lucrări care pledează pentru promovarea modernităţii, a pluri- şi
interdisciplinarităţii, bibliografia de specialitate îmbogăţindu-se cu titluri valoroase. Mai mult, aceeaşi
perioadă a însemnat pentru arheologia românească apariţia unor centre (nuclee) de cercetare
pluridisciplinară (Centrul Naţional de Cercetări Pluridisciplinare de pe lângă Muzeul Naţional de
Istorie din Bucureşti; Centrul Interdisciplinar de Studii Arheoistorice de pe lângă Universitatea „Al. I.
Cuza” din Iaşi; Baza de Cercetări cu Utilizatori Multiplii din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918”
din Alba Iulia, Centrul Naţional de Cercetări Pluridisciplinare din cadrul Universităţii „Valahia” din
Târgovişte; Departamentul de Arheologie Informatică din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a
Transilvaniei din Cluj-Napoca etc.). Aceste „nuclee” se află în stadiul în care reuşesc, tot mai
promiţător, să se afirme prin rezultatele cercetărilor şi prin serviciile oferite, ca reale puncte de
aplicare a principiilor arheologiei moderne. Scopul fundamental al acestor centre este acela de a
realiza studii arheologice cât mai complete şi complexe, care să permită evidenţierea unui anumit şi
necesar demers ştiinţific. Totodată, se urmăreşte afirmarea, difuzarea şi impunerea căilor, metodelor şi
mijloacelor de investigare şi interpretare arheologică, în maniere deja consacrate în alte ţări. Ele au
depăşit de mult etapa în care au trebuit să-şi demonstreze viabilitatea, convingând chiar o mare parte a
cercetătorilor „sceptici”.
Totodată, o serie de colaborări reuşite în cadrul unor proiecte comune şi/sau granturi de
cercetare realizate împreună cu instituţii europene consacrate şi cu tradiţie în aplicarea metodelor
moderne de cercetare2, au impulsionat „modernizarea” arheologiei româneşti, multe cadre, de regulă
tinere, având astfel posibilitatea de a-şi însuşi bagajul de cunoştinţe necesar, direct de la specialişti de
prestigiu, consacraţi în domeniu. Deşi promiţătoare, aceste rezultate nu trebuie să dea impresia unei
„automulţumiri”. Suntem abia la începutul unui drum dificil, a cărui lungime depinde de seriozitatea
cu care vor fi privite lucrurile în continuare... Parafrazând silogismul unui mare cărturar francez (şi
adaptându-l la situaţia de faţă !), credem că putem afirma, fără teama de a exagera, următoarele:
cercetarea arheologică a mileniului trei fie va fi pluri- şi interdisciplinară, fie nu va exista…

AUTORUL

2 La momentul conceperii acestor rânduri, adevărate “modele” demne de urmat în ceea ce priveşte maniera de
colaborare cu instituţii din străinătate ar fi: Proiectul arheologic Hărşova, realizat de Muzeul Naţional de Istorie
Bucureşti (D. Popovici) în colaborare cu Ministerul Culturii şi Comunicării din Franţa (Bernard Randoin), demarat în
anul 1996; Proiectul South Romanian Archaeological Project (SRAP), realizat de aceeaşi instituţie românească (dr. R.
Andreescu) în colaborare cu diferite Universităţi din Marea Britanie, demarat în 1998; Proiectul Apulum, realizat în
colaborare de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (A. Diaconescu) împreună cu Winkelmann Institut din
Berlin, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia şi Birbeck College din Londra, demarat în 1999; proiectul
Ujvar, realizat de Muzeul Banatului din Timişoara şi Universitatea din Heidelberg, demarat în 2000. Un alt proiect în
care sunt implicate atât instituţii din alte ţări dar şi dotări logistice impresionante (cum ar fi GIS-ul, etc.) este Alburnus
Maior, cel al cercetărilor de salvare arheologică de la Roşia Montană, demarat în anul 2000.
7
 INTRODUCERE:

OBIECTIVUL ŞI IZVOARELE ARHEOLOGIEI

“Arheologia, deşi foloseşte mijloace tehnice,
este cu totul altceva decât o tehnică.
Ea nu este, dealtfel, nici o ştiinţă exactă,
este ştiinţa omului prin excelenţă”
(Guy Rachet)

Cuvântul "arheologia" provine din compunerea termenilor greceşti: archaios = vechi şi logos
= ştiinţă. Arheologia este o ştiinţă autonomă, apărută la sfârşitul secolului XIX, care are ca scop
depistarea, sistematizarea, clasificarea, datarea, reconstituirea şi interpretarea vestigiilor materiale care
se află în pământ, la suprafaţa solului sau sub apă, în scopul reconstituirii proceselor culturale, social-
economice sau politice ce au avut loc în etapele timpurii (dar şi mai recente) ale istoriei omenirii.
Metodele de lucru ale acestei discipline sunt determinate de specificul categoriilor de documente ce
intră în câmpul ei de investigaţie, respectiv de specificul condiţiilor (mediului) în care acestea s-au
păstrat. Fiecare perioadă istorică din evoluţia omenirii este reprezentată într-un spaţiu dat prin urme
specifice: sălaşuri, aşezări, fortificaţii, necropole, depozite descoperite izolat, amenajări de diferite
tipuri şi destinaţii, etc.; care oferă diferite artefacte (obiecte de piatră, os sau corn, piese de olărie,
unelte şi arme din metal etc). În principiu, în atenţia arheolgiei intră orice activitate umană care a lasat
urme („amprente”) identificabile în structura solului. Condiţiile de păstrare a vestigiilor afectează, de
cele mai multe ori, starea lor iniţială, motiv pentru care arheologia se prezintă ca o ştiinţă a detaliilor,
fiecare dintre cele mai nesemnificative aspecte de acest gen reprezentând, de fapt, câte o „piesă”
importantă din imensul „puzzle” pe care-l presupune reconstituirea unor „imagini” ale trecutului.
Termenul „arheologie” a desemnat, la început, studiul istoriei antice ca un tot, dar ulterior a
fost extrapolat la tot ceea ce presupunea studiul reminiscenţelor materiale produse ale activităţii
omeneşti păstrate în pănânt, prin intermediul unor tehnici, metode şi teorii specifice.
Cercetarea arheologică are ca punct de pornire cercetarea de teren, coroborată cu investigaţiile
de birou, având ca scop identificarea, în spaţiu, prin intermediul perieghezelor, a aerofotogrammetriei
şi a metodelor arheo-geofizice, a potenţialelor obiective de interes istoric. Prin săpătura sistematică,
arheologia urmăreşte identificarea monumentelor fixe, dezvelirea lor şi recoltarea inventarului mobil
cu precizarea dispoziţiei diferitelor complexe în plan şi succesiunea straturilor. Din punct de vedere al
demersului de reconstituire a obiectivului urmărit, deosebit de importantă se dovedeşte a fi
înregistrarea detaliilor şi a observaţiilor ce pot fi făcute, pentru a duce la recrearea ambientului şi a
cadrului concret de folosinţă a acestor obiecte. Pornind de la aceste date concrete se poate ajunge,
uneori, la reconstituirea istoriei evenimenţiale a unei comunităţi sau a ansamblului de comunităţi etno-
culturale, la evaluarea dezvoltării lor etnoculturale, la stabilirea şi urmărirea mişcărilor lor în spaţiu şi
a relaţiei spaţiu - timp. Se întreprind studii sistematice ale aşezărilor şi necropolelor, precum şi ale
diferitelor categorii funcţionale de obiecte. Rezultatele obţinute duc la distingerea strategiilor de
subzistenţă a comunităţilor umane, a nivelului de dezvoltare tehnologică a acestora, a structurilor
sociale, militare şi/sau socio - politice.
Precum toate disciplinele istorice şi arheologia se află la ora actuală într-o prefacere şi
dezvoltare continuă, atât în ceea ce priveşte premizele sale epistemologice cât şi din perspectiva
metodologică. Din acest motiv, fiecare arheolog este nevoit să se străduiască să fie la curent şi să caute
surse de informaţii provenite dintr-un spectru larg de domenii de cercetare. Perioada de după al doilea
război mondial a fost marcată de o adevărată „explozie” în ceea ce priveşte numărul şi varietatea de
tehnici „cu bază ştiinţifică” utilizate în arheologie. Acestea includeau utilizarea computerelor, studiul
mediului înconjurător şi reconstituirea lui pe baza unor „urme” identificabile, realizarea de diagrame
polinice, tehnici de datare precum: „carbonul 14”; dendrocronologia; cronologia paleomegnetismului
remanent; studiul dinamicii geomorfologiei; paleopatologia; genetica populaţiilor şi aşa mai departe.
S-a ajuns astfel să se vorbească în ultimii 20 de ani de o adevărată „Nouă Arheologie”, cu deosebire în
8
mediile occidentale unde arheologia, ca disciplină, a parcurs o serie de transformări pe tărâm
epistemologic, teoretic şi metodologic (procesualismul, postprocesualismul, New Achaeology etc.).
Arheologia poate constitui un supliment de informaţii şi pentru alte epoci decât cea preistorică
(unde, practic, se constituie ca unică sursă de informaţii), chiar dacă există şi alte surse de informaţii
(scrise), insuficiente însă pentru reconstituirea anumitor aspecte ale vieţii cotidiene. Numeroasele
faţete ale ştiinţei arheologice fac necesară situaţia în care arheologul trebuie să beneficieze de o
cunoaştere largă a metodelor de cercetare proprii ştiinţelor naturale şi exacte. Aceasta impune o strânsă
colaborare cu oameni de ştiinţă din diverse domenii de specialitate, prin care arheologiei i se deschid
noi perspective. În ultimele decenii se insistă asupra cercetărilor pluri-, trans- şi interdisciplinare3,
angajând "ştiinţele de contact" sau „ştiinţele auxiliare” ale arheologiei ca: paleoantropologia,
arheozoologia, paleoetnobotanica, geografia fizică, etc., care ajută la reconstituirea mediului şi a
modurilor de procurare a hranei. La acestea se adaugă ştiinţele moderne, cu metode tehnice de înaltă
peformanţă, ca cele de datare absolută bazate pe proprietăţile radioactive, precum şi pe alte proprietăţi
fizice şi chimice ale materialelor din care sunt compuse resturile arheologice (metoda
arheomagnetismul remanent, a termoluminiscenţei, a racemizării aminoacizilor etc.).
Se poate ajunge la identificarea surselor de materii prime (prin metoda mineralogico-
petrografică) şi/sau identificarea tehnologiilor de confecţionare/prelucrare a artefactelor (prin metoda
traseologică). Prin coroborarea arheologiei şi informaticii s-au realizat metode noi de stocare, gestiune,
analiză şi interpretare a datelor arheologice cu ajutorul calculatorului, cantitatea imensă a informaţiilor
necesitând, tot mai imperios, aportul sistemelor informatizate, digitale (chiar a sistemelor expert).
Arheologia şi-a găsit locul în cadrul ştiinţelor numai atunci când s-a depăşit cadrul prezentării
singulare a unei personalităţi sau eveniment, astfel încât deschide o perspectivă complexă asupra
omului, asupra locului şi rolului său în cadrul istoriei vieţii pe pământ, odată cu perceperea lui ca
element component, integrat în sistemul deosebit de complex reprezentat de mediul natural.
Istoria omului ne apare ca un proces natural, astfel că"istoria omului şi a societăţii este o parte
a lumii vii, în continuă transformare şi modificare" (A. Leroi-Gourhan). Izvoarele arheologice
încorporează şi date privitoare la gândirea omului: obiecte de cult, practicile magice, spaţii sacre etc;
care pot reprezenta, cu limitele inerente ale capacităţii cunoaşterii acestui fenomen, felul în care omul
primitiv s-a integrat cosmosului. Obiectele şi izvoarele arheologice au aceeaşi importanţă pentru
cunoaşterea omenirii precum resturile fosile pentru reconstituirea speciilor, respectiv a evoluţiei lor.
Dorinţa de a cunoaşte şi de a explica obârşiile omului este semnificativă pentru însăşi natura
omenească şi nu există nici o societate omenească care să nu aibă un ansamblu de mituri referitoare la
propriile sale origini. Orice comunitate umană, indiferent de epoca în care a trăit sau trăieşte, şi-a pus
(şi îşi pune!) întrebări cu privire la naşterea pământului, apariţia oamenilor, a animalelor, despre
originea focului, a fenomenelor naturale, etc., întrebări la care, în măsura posibilităţilor dictate de
potenţialul spiritual şi nivelul de dezvoltare atins, şi-a dat şi răspunsuri.
Chiar dacă, prin unele dintre metodele şi tehnicile sale de cercetare şi chiar prin unele din
finalităţile urmărite, arheologia se apropie – uneori foarte mult - de ştiinţele naturii, ea rămâne
eminamente o ştiinţă istorică, dată fiind interpretarea realităţilor ce constituie aceste izvoare, din
perspectiva devenirii umane.
Ca şi istoria, arheologia are drept obiect cunoaşterea trecutului omenirii, interpretând într-un
mod raţional diferitele ei manifestări, într-un context caracterizat prin trei elemente: spaţiul, timpul şi
cultura sau civilizaţia, folosind în acest scop metode proprii.
Noţiunea de cultură în arheologie are un conţinut cuprinzător, înţelegându-se prin acest
termen atât rezultatele muncii în producţia materială - reprezentând diferite obiecte realizate în
vederea obţinerii unui anumit scop - cât şi organizarea socialã a grupelor respective, ca şi modalitatea
de expresie a unui anumit stadiu al dezvoltãrii gândirii umane.

3 Pluridisciplinaritate - situaţie în care ştiinţele se asociază în cercetare, fără ca optica proprie a fiecăreia
dintre acestea să sufere modificări. Transdisciplinaritate - situaţie în care o ştiinţã apelează în demersurile sale la
metode şi tehnici de cercetare şi analiză specifice altei ştiinţe. Interdisciplinaritate - situaţie care intervine atunci când
schimburile foarte intense de fond, conduc la elaborarea unui limbaj şi a unei metodologii comune, cu caracter eterogen
şi autonom, care afectează fondul disciplinelor concurente, modificându-l (Stănescu 1997).
9
 În ciuda faptului că încă de la începuturile sale ca disciplină autonomă arheologia realiza -
după cum afirma unul din pionierii arheologiei - „legătura între geologie şi istorie” (John Lubbock,
Prehistoric Times, 1865), doar ultimii 20-30 de ani au consacrat în cadrul demersului general
arheologic ideea interdisciplinarităţii, de data aceasta însă într-o perspectivă mult mai largă, incluzând
discipline din cele mai diverse. Arheologia mileniului III se dovedeşte a fi devenit pe deplin un
domeniu pluri- şi chiar interdisciplinar, această caracteristică manifestându-se în întreg spectrul de
demersuri specifice ei: metode moderne de detectare şi prospectare a obiectivelor arheologice; tehnici
noi de săpătură; tehnici de prelevare a eşantioanelor; metode moderne de datare absolută; metode
moderne de analiză a materialelor arheologice şi de reconstituire a paleomediului, a habitatului, a
aspectelor generale şi particulare de subzistenţă şi organizare socială, a comportamentelor cotidiene
umane, a principalelor unelte şi arme.
În evoluţia sa ca disciplină ştiinţifică, arheologia s-a divizat în mai multe ramuri consacrate, la
început în funcţie de criteriul cronologic respectiv de epoca cercetată. Au apărut astfel (şi se poate
vorbi despre): arheologia preistorică; cea clasică (a antichităţii orientale şi greco-romane); medievală;
industrială.
Arheologia preistorică, ale cărei începuturi - în ceea ce priveşte domeniul cronologic de
cercetare - se confundă cu debutul procesului de devenire a speciei umane, se ocupă de două perioade,
şi anume: preistoria propriu-zisă, sau epoca pietrei şi a metalelor, epoci lipsite total de izvoare scrise şi
protoistoria (care include un segment important al sfârşilului epocii fierului) în care există anumite
ştiri scrise despre unele comunităţi umane. Pentru prima oară termenul de perioadă ante-istorică (la
période ante-historique) a fost utilizat în anul 1833 de omul de ştiinţă francez Paul Tournal (1805-
1872), acesta făcând referire la perioada din istoria umană întinsă până la apariţia documentelor scrise.
În a doua jumătate a sec. XIX, din unirea ştiinţelor naturii (geologia, paleontologia, etc.) cu ştiinţele
umaniste (etnografia, etnologia, antropologie, etc) a luat naştere, ca disciplină autonomă, arheologia
preistorică. Naturaliştii (geologii şi paleontologii), care creaseră metoda stratigrafică şi noţiunea
marilor epoci geologice, conferind un cadru cronologic şi spaţial, laolaltă cu etnologii, cei ce adunau
informaţii cu privire la triburile primitive contemporane, pe care le comparau cu cele preistorice,
reuşeau prin apropierea tot mai accentuată a preocupărilor să dea naştere acestei noi discipline, care se
dezvoltă de la început pe baze interdisciplinare.
Preistoria reprezintă sectorul temporal cel mai îndepărtat din istoria omenirii şi totodată cel
mai îndelungat. Dacă acceptăm faptul că debuturile procesului antropogenezei umane pot fi plasate
undeva înainte de 5 milioane de ani B.P., practic, preistoria reprezintă mai mult de 99 % din istoria
noastră temporală ca specie. Arheologia preistorică este domeniul care apelează, probabil cel mai
mult, la aportul datelor şi metodelor altor discipline. În cadrul ei există zeci de specializări, între care
distingem: paleoantropologia, antropologia fizică, traseologia, paleoetnobotanica, paleogeo-
morfologia, geologia, sedimentologia, malacologia, ihtiologia, paleozoologia, studiile IMDA,
arheometria, etc.
Arheologia clasică - se ocupă cu studiul dezvoltării societăţilor antice din Orient, continuate
de civilizaţia greco - romană şi statele contemporane cu aceasta din jurul Mediteranei. Arheologia
greco - romană este prima constituită cronologic, până au apărut noi domenii (subdomenii) ca
arheologia sumeriană, hitită, hindusă etc. Aceste noi aspecte au dat la iveală noi scrieri.
Arheologia medievală - prin aplicarea metodelor clasice arheologice la obiective medievale a
apărut arheologia medievală. Rolul ei constă în cunoaşterea mai adâncită a vieţii materiale şi aduce
elemente noi pentru o mai bună cunoaştere a bazelor de istorie socială.
Arheologia preindustrială şi industrială - a apărut din încercarea de a găsi dovezi materiale
pentru perioada "manufacturieră". Preocupări de o astfel de natură au apărut pentru prima dată în
Anglia.
*
Departe de a mai constitui o "ştinţă a cazmalei" („ein Wissenschaft des Spatens”), cum o
definea H. Schmidt la începutul secolului XX, arheologia modernă porneşte în demersurile sale
concrete de la premisa principial-fundamentală, conform căreia orice săpătură arheologică (cu foarte
puţine excepţii, ce ţin de cercetările ultimilor 5-10 ani) constituie, în ultimă instanţă, o deteriorare, o
10
distrugere a unei situaţii contextuale care s-a păstrat în pământ (in situ). Din acest motiv, în încercarea
deosebit de migăloasă de reconstituire a evoluţiei şi a principalelor caracteristici ale unei anumite
culturi, comunităţi şi/sau grupuri umane ce au existat în preistorie, cercetarea arheologică trebuie să fie
efectuată cu o deosebită minuţiozitate, completată, în aceeaşi măsură, de rigurozitate în înregistrarea şi
interpretarea datelor.
De precizia metodelor şi tehnicilor de săpătură adoptate pe de o parte şi de acribia datelor şi
observaţiilor sesizate şi înregistrate pe de altă parte, depinde, în cea mai mare măsură, succesul
demersului arheologic, demers care este ireversibil. Putem afirma, din acest punct de vedere, că
arheologia este o disciplină a detaliilor prin excelenţă (de la cele mai nesemnificative, la prima vedere,
până la cele mai evidente şi spectaculoase). Numai exactitatea surprinderii şi înregistrării detaliilor
face posibil ca, în final (când acestea sunt luate ca un întreg, prin punerea lor "cap la cap"), să
furnizeze informaţii corecte şi coerente, capabile care să conducă la deducţii şi consideraţii de ordin
istoric.
Particularităţile generale ale siturilor cu obiective arheologice preistorice, la care se adaugă
particularităţile intrinseci, specifice fiecărui tip de obiectiv în parte, fac ca această ramură a
arheologiei să se constituie într-o adevărată disciplină de avangardă, ea fiind cea care a furnizat şi încă
mai furnizează, numeroase din principalele "instrumente" de lucru (metode, tehnici, mijloace, aparate,
etc.), arheologiei.
Vechimea deosebită a urmelor materiale (de ordinul miilor şi a zecilor sau chiar sutelor de mii
de ani), materialele din care acestea au fost confecţionate (nu de puţine ori friabile şi instabile ca
urmare a vechimii), precum şi condiţiile de păstrare, sunt tot atâţia factori care au făcut ca din
preistorie să nu se păstreze, decât cu foarte puţine excepţii (condiţii anaerobe, îngheţări accidentale,
carbonizări parţiale), decât acele obiecte confecţionate din materiale cu structuri cristaline şi/sau
amorfe şi minerale, care au proprietatea de a se fosiliza. Din păcate, materialele organice (lemnul,
pielea, fibrele vegetale, cerealele, etc) au ca însuşire de bază perisabilitatea, descompunerea, de obicei
în perioade scurte, cauzată de reacţiile de oxidare realizate în contact cu mediul, astfel că sunt
rarissime cazurile în care acestea fosilizează.

Figura 1. Schemă sintetică ilustrând corelaţiile sinergice dintre arheologie

11
 şi disciplinele „anexe” geografiei fizice (geologia şi geomorfologia)
Iată unul din motivele pentru care arheologia face apel la o serie de discipline "de graniţă",
care reuşesc, prin rezultatele lor, să completeze, în parte, lipsurile, imense uneori, cu care se confruntă
investigarea obiectivelor preistorice. Caracterul inter- şi pluridisciplinar este astfel o premiză esenţială
a demersului arheologic. Dacă nu cu mult timp în urmă demersurile ştiinţifice ale unor grupări de
cercetători încercau, prin mijloace şi metode separate, să răspundă la întrebări diferite legate de istoria
omenirii, în prezent, încercările respectiv metodele de reconstituire a diferitor aspecte ale societăţilor
umane din diferite timpuri, fac obiectul unor împletiri şi sinergii specifice.
O problemă care a fost de mult timp depăşită în mediile occidentale este aceea a raportului
dintre arheologie şi disciplinele (naturii sau exacte) implicate în realizarea demersurilor arheologice
interdisciplinare. Atât concepţia conform căreia acestea din urmă se constituie ca „auxiliare”
(activităţile specialiştiilor fiind „tolerate” de arheologi) cât şi cea conform căreia arheologia ar fi
complet tributară sprijinului acordat de aceste ştiinţe, au fost abandonate. În acest din urmă caz este
suficient să amintim faptul că arheologia a servit drept „câmp experimental” în cazul metodei
radiocarbon
Arheometria sau aplicarea ştiinţelor exacte în arheologie se constituie într-o interfaţă între
arheologie, ştiinţele naturii şi ştiinţele fizice. Arheometria este un termen sintetic care indică faptul că
artefactele antice sau fenomenele legate de acestea sunt supuse unor riguroase măsurători şi
cuantificări ştiinţifice de către cercetători. Arheologul se vede astfel pus în situaţia de a utiliza nu doar
cunoştinţele sale de istorie dar şi cele furnizate de alte ştiinţe şi tehnici. O serie de discipline
autonome, considerate (impropriu) ca auxiliare, reconstituie anumite aspecte ale "peisajului" lumilor
preistorice. Astfel, geologia, paleobotanica, palinologia, paleozoologia, paleogeografia,
paleoastronomia etc. sunt câteva dintre disciplinele care ajută la reconstituirea mediului climatic şi
geografic, respectiv a florei şi faunei din diferite paliere ale preistoriei. Omul a fost, este, şi cel mai
probabil va fi, un element component al naturii, un sistem autonom văzut ca o parte integrantă a mult
mai vastului sistem natural, astfel că evoluţia sa nu poate fi, în nici un caz, înţeleasă în mod separat de
aceasta din urmă, ci numai odată cu surprinderea şi cunoaşterea relaţiilor, raporturilor,
interconexiunilor dintre aceste două sisteme (Om – Mediu, sisteme între care au loc schimburi de
ordin material, energetic, informaţional) (fig. 1). Pentru cunoaşterea sistemului (edificiului) uman,
antropologia fizică, demografia istorică şi plaeoantropologia, permit reconstituirea edificiului somatic
uman, a morfologiei şi a stării de sănătate a acestuia în diferite epoci. La înţelegerea unor mecanisme
psihice şi cutumiare ale omului preistoric, participă, pe baza unor analogii cu societăţile primitive şi
tradiţionale contemporane şi alte discipline cum ar fi: istoria şi studiul comparat al religiilor,
mitologia, istoria artelor, psihologia, sociologia, etnografia, etnologia, antropologia etc.
Caracterul interdisciplinar poate fi aprofundat prin aplicarea unor discipline şi ştiinţe exacte
(fizica, chimia, astronomia, matematica, cibernetica, genetica), care, prin aplicaţiile pe care le pot
avea, atât în cadrul efectuării săpăturii propriu-zise cât şi în interpretarea materialelor rezultate (pe
criterii calitative şi cantitative). S-a afirmat chiar, recent, că „una din condiţiile de bază a oricărei
discipline intelectuale, pentru a fi recunoscută ca ştiinţă, este aceea de a avea la bază o concepţie de
ordin matematic, de natură să-i garanteze obiectivitatea şi să asigure posibilitatea verificării
aserţiunilor propuse la diverse niveluri ale activităţii specifice” (Florescu 2003).
În esenţă, utilizarea tehnicilor ştiinţifice nu a presupus utilizarea „ştiinţei” drept o abordare
distinctă de dezvăluire a trecutului. Astfel, D. Clarke considera că utilizarea tehnicilor ştiinţifice venite
din sfera ştiinţelor exacte „nu face din arheologie o ştiinţă într-o măsură mai mare decât aceea în
care un picior de lemn transformă un om într-un copac” (Clarke 1978, 465). Pentru arheologul
tradiţional arheologia a rămas în mod esenţial o preocupare umanistă, nu eminamente ştiinţifică (în
sensul ştiinţelor exacte), deoarece: „deşi sunt folosite metode ştiinţifice, scopurile ei finale sunt
istorice” (Hawkes 1968, 257). În mod paradoxal pentru unii, dar cât se poate de firesc pentru alţii,
arheologia contemporană („Noua Arheologie”) se află în pragul unor „dileme” programatice şi
paradigmatice (pozitivism, procesualism, post-procesualism). Noua Arheologie a încercat să
generalizeze; a încercat să adopte un model universal de testare; întregul său proiect a fost acela al lui
A. Compte, acela de a conduce arheologia de-a lungul unei căi analoage celei a ştiinţelor naturale,
12
către o disciplină matură, riguroasă, autocritică. Pentru D. Clarke (1973), aceasta a fost o parte din
„pierderea inocenţei” arheologiei.
Definiţia culturii – ca unul din conceptele cel mai frecvent utilizat de arheologi - a fost şi
rămâne din acest motiv, şi din perspectiva Noii Arheologii, foarte diferită. Pentru aceasta, cultura a
fost şi este un sistem. Un sistem a fost definit de către acelaşi D. Clarke drept „o reţea
intercomunicantă de atribute sau entităţi care formează un întreg complex” (Clarke 1978, 495). Pentru
Flannery şi Marcus, sistemele sunt caracterizate de schimburi de material, energie şi informaţie între
componentele lor. L. Binford a definit cultura drept „mijloacele extrasomatice de adaptare ale
Omului”, în vreme ce D. Clarke definea cultura (arheologică) drept un grup polithetic de tipuri
specifice şi cuprinzătoare care se întâlnesc împreună frecvent în asamblaje în cadrul aceleiaşi limitate
arii geografice (Clarke 1968, 285). După cum afirma un bun cunoscător al arheologiei româneşti
(Florescu 2003), faptul că arheologia românească nu a asimilat încă noile metodologii arheologice este
dovedit inclusiv de modul „tradiţional” în care este definit conceptul de „cultură arheologică” în
ultimul tratat de istorie (Istoria Românilor 2001, p. 211).
Studiile de arheologie modernă prezintă trei obiective (scopuri) majore: poziţionarea
cronologică (1), reconstituirea (2) şi interpretarea/explicarea contextelor relevate (3). Primul obiectiv
stabileşte „vârsta” materialelor excavate. Reconstituirile reprezintă modele care urmăresc modul în
care arătau aşezările, sălaşurile sau oraşele umane în diferite epoci, precum şi împrejurimile lor,
precum şi modurile în care acestea funcţionau.
Mulţi arheologi au acceptat abordarea procesuală în cercetare şi interpretare în vreme ce alţii au
criticat această manieră, propunând alte abordări. Criticii afirmă că arheologia procesuală este prea
impersonală şi mult prea concentrată asupra metodelor ştiinţifice. Mulţi arheologi au început să
utilizeze cercetările proprii pentru a „spune poveşti” despre oamenii din trecut şi despre modul în care
aceşti oameni au interacţionat între ei sau cu alte grupuri mai mari sau mai mici. Această nouă
abordare în interpretare este numită la modul generic „arheologie post-procesuală”. Acest concept
acoperă mai mule tipuri de cercetare, însă toate acestea sunt concentrate asupra modurilor în care
oamenii din trecut au acţionat şi au gândit în viaţa de zi-cu-zi. Arheologii post-procesualişti au
încercat să reconstituie sistemul de gândire, de credinţe precum şi cel al sistemului ierarhizării
valorilor în cazul oamenilor din trecut. Tot ei considerau că majoritatea „arheologiilor au prezentat
într-o manieră incorectă societăţile ca omogenităţi.
Arheologia post-procesualistă este concentrată asupra modurilor în care societăţile trecutului,
ca organisme dinamice, s-au compus din mai multe grupuri mai mici iar societăţile din vechime
cuprind diferite tipuri de familii, grupuri etnice, grupuri diferenţiate de sex, grupe de vârstă şi clase
sociale.
Toate aceste grupuri interacţionează cu elelalte, iar aceste interacţiuni conduc la (provoacă)
multe schimbări culturale. Din acest motiv, înţelegerea vieţii de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi devine
mai mult decât o preocupare pentru arheologi în înţelegerea marelui proces al schimbărilor culturale şi
al evoluţiei
În concluzie, putem afirma faptul că arheologia, ca sub-disciplină a antropologiei, este studiul
ştiinţific al fenomenelor culturale pornind de la studiul rămăşiţelor lor materiale, un studiu caracterizat
la ora actuală prin interdisciplinaritate şi procesualitate ştiinţifică. Sistemele culturale studiate
evidenţiază similarităţi în ceea ce priveşte comportamentele umane pornind de la necesităţi de bază ale
existenţei, însă şi modalităţi infinit variate de concepere şi materializare a acestora. În consecinţă, o
gamă largă de metode şi echipamente sunt astăzi utilizate în scopul realizării unei introspecţii unice,
relaţionate cronologic, prin conţinut şi asocieri, asupra evoluţiei umane, sub toate aspectele sale
existenţiale.
În România, credem că etapa argumentării necesităţii impunerii pluri- şi interdisciplinarităţii
în cercetarea arheologică a fost deja depăşită. Totuşi, cu toate bunele intenţii venite din diverse medii
„de specialitate”, încă nu există încă o structură instituţională care să favorizeze la modul real
această direcţie în cercetarea arheologică. O posibilă premisă a unor certe progrese în această direcţie
ar fi, reconsiderarea raportului universitate – institut de arheologie – muzeu (atât pe tărâm teoretic
cât şi legislativ - văzut ca un tot unitar, cu aceleaşi orientări teoretice şi metodologice, în cadrul căruia,
13
universităţii4 să-i revină rolul fundamental, de formare a viitorilor specialişti.

4 În cadrul unor recente dezbateri şi “mese rotunde” pe marginea perspectivelor interdisciplinarităţii în arheologia
românească (Târgovişte 2003), s-a pus problema organizării unui învăţământ arheologic autonom, separat tot mai mult
de istorie şi legat de antropologie (chiar de o integrare a arheologiei cu antropologia şi la noi în ţară), dezvoltarea
preocupărilor pentru arheologia teoretică şi etnoarheologie, restructurarea “specializărilor” cu care lucrează acum
arheologia românească.
14
CAP. I. PERSPECTIVE MODERNE ÎN CADRUL METODELOR TRADIŢIONALE DE
CERCETARE A OBIECTIVELOR ŞI ARTEFACTELOR ARHEOLOGICE.

1. Metoda stratigrafică

A fost preluată de la geologie, în cadrul căreia, prin intermediul metodei se stabileşte

succesiunea cronologică a straturilor scoarţei terestre (geologice) şi se reconstituie vechimea lor. În
cercetarea arheologică metoda are un caracter istoric, ducând la determinarea cronologică şi evolutivă
a straturilor de sol care conţin urme de cultură, situate succesiv de la inferior la superior, de la vechi la
nou. Principiul fizic fundamental de la care se porneşte în investigaţiile stratigrafice verticale este
acela conform căruia toate entităţile materiale cu masă proprie aflate la suprafaţa pământului sunt
subordonate, imuabil, legii atracţiei gravitaţionale (fig. 2).
Principial, proprietăţile şi procesele fizice specifice ale pământului (gravitaţia, structura
moleculelor, procesele geologice precum formarea solurilor şi sedimentarea) ar fi fost aceleaşi în
prezent ca şi în trecut. Această presupunere s-a aflat în centrul dezvoltării geologiei moderne şi apoi a
stratigrafiei în arheologie, în secolul XIX. Astfel, contextele şi artefactele aflate în depozitele
pedologice aflate mai adânc (profund) sunt mai vechi, iar cele aflate mai aproape de suprafaţă sunt mai
recente (fig. 2).
Stratigrafia reprezintă şi astăzi, „ABC”-ul oricărui arheolog practician, de buna „citire” a
modului în care se succed straturile culturale într-un sit arheologic depinzând, practic, succesul
oricărui demers de acest gen. Orice locuire umană reprezintă o „sumă” deosebit de complexă de resturi
depuse la suprafaţă (nivel/niveluri de călcare), de complexe adâncite (gropi) cu diferite destinaţii şi
diferite moduri de umplere, complexe care se suprapun, lentile distincte reprezentând diferite
intervenţii specifice, amenajări ale spaţiului, acumulări de materiale, modificări de chimism ale
solului. În cazul locuirii succesive a aceluiaşi spaţiu, în diferite epoci, urmele materiale ale activităţilor
umane sunt suprapuse pe straturi distincte, stratigrafia devenind deosebit de coplexă, intersectările
inerente dintre straturile culturale, respectiv nivelurile de locuire, fiind frecvente şi inevitabile, făcând
posibile situaţii în care stratigrafia poate fi serios afectată (inversiuni stratigrafice, telescopări de
materiale, amestecuri stratigrafice şi de materiale etc.). Urmărirea şi interpretarea stratigrafiei devine
în aceste cazuri un demers deosebit de complicat.

Fig. 2. Reconstiuirea unei secvenţe stratigrafice (după Encarta Enciclopedia 2002)

În practică, este necesară combinarea stratigrafiei verticale cu cea orizontală. Stratigrafia
15
orizontală presupune cercetarea a două sau mai multe (aşezări) staţiuni relativ contemporane apropiate
(sau chiar parţial suprapuse) pentru a fi comparate.
Stratigrafia stabilită pentru situl arheologic corespunzător unui microareal respectiv unei
regiunii nu poate fi general valabilă. Fiecare secvenţă de stratigrafie verticală reprezintă o situaţie
unică, ce nu trebuie generalizată, existând o serie de alternative, diferite, în chiar imediata apropiere.
Trebuie utilizată stratigrafia comparată pentru a se putea stabili şi sincronizări ale unor civilizaţii şi
culturi. Metoda stratigrafică oferă, implicit, posibilitatea reconstituirii mediului ecologic, social -
economic şi cultural al diferitelor culturi omeneşti. Observaţiile stratigrafice, împreună cu cercetările
cantitative şi calitative stau la baza cronologiei relative, a modului de asociere a diferitelor obiecte
indicând şi vechimea lor relativă.
Pentru studierea unui obiectiv arheologic, metoda stratigrafică a fost aplicată pentru prima dată
de către H. Schliemann, cu ocazia săpăturilor efectuate, începând din anul 1871, pe colina Hisarlâk, în
nord-vestul Asiei Mici (Peninsula Anatoliană), unde a identificat depunerile Troiei „homerice”.
Ulterior, W. Dörpfeld, asistentul şi tehnicianul său de săpătură, a fost cel care a pus la punct principiile
ştiinţifice de bază ale metodei, stabilind şi stratigrafia corectă a Troiei, cea care i-a permis identificarea
nivelului 7B2 cu cetatea homerică.
Metoda stratigrafică s-a dovedit a avea o aplicabilitate largă îndeosebi în cercetarea siturilor
multistratificate pre- şi protoistorice (de tip tell, tepe, moghila-magoula sau hüyük), unele dintre
acestea dovedindu-se a fi adevărate „etaloane” în stabilirea evoluţiilor culturale şi a cronologiei
relative din diferite epoci. Amintim, pentru Europa, exemplul sitului de la Vinča, care prin
succesiunea sa de peste 12 metri grosime a constituit „cheia” periodizării neoliticului dezvoltat din
zona Serbiei, precum şi cel al sitului de la Karanovo (Bulgaria), a cărui depuneri de peste 14 metri
grosime reprezintă etalonul de periodizare a segmente importante din evoluţia cronologică şi culturală
a preistoriei Peninsulei Balcanice. Exemple similare oferă staţiunile de la Argissa Magula, Sesklo şi
Otzaki Magula din Tesalia, Achilleion şi Nea Nikomedea în nordul Greciei, alături de cel de la
Anzabegovo din Macedonia.
Pe teritoriul României metoda stratigrafică a fost aplicată pentru prima dată la cercetarea
culturilor Ariuşd şi Cucuteni. Astfel, Fr. László a identificat, între anii 1907-1910, în aşezarea de la
Ariuşd (jud. Covasna) a culturii eponime, 7 straturi culturale distincte, stratul 1 corespunzându-i fazei
B a culturii, iar straturile 2-7 fazei A-B şi A. Ulterior, H. Schimdt, în urma cercetărilor de la Cucuteni-
Cetăţuia şi Dâmbul Morii, în anii 1909-1910, a stabilit stratigrafia verticală şi orizontală pentru a
stabili succesiunea cronologică a locuirilor eneolitice, rezultatele (publicate în 1930), îmbunătăţind
periodizarea culturii Cucuteni (A, A-B, B). Principiile stratigrafice au fost aplicate, cu deosebit succes,
şi de către I. Nestor în săpăturile efectuate la Sărata Monteoru, importante pentru periodizarea epocii
bronzului extracarpatic. Fiind o metodă adecvată în special cercetării arheologice a epocilor
preistorice, stratigrafia s-a bucurat şi se bucură de o deosebită aplicabilitate în cazul unor situri de
epocă paleolitică, mezolitică, neolitică şi epoca bronzului. Ea s-a dovedit însă a fi valabilă în cazul
oricărui tip de obiectiv arheologic, fie că este clasic, medieval sau chiar modern.
Recunoaşterea succesiunii straturilor conţinând depuneri culturale reprezintă un element
important în identificarea locurilor de prelevare a eşantioanelor reprezentative în vederea realizării
unor analize complexe (sedimentologice, pedologice, palinologice, paleobotanice, etc.), ce contribuie
la mai buna delimitare a nivelurilor de locuire, a evoluţiei lor cronologice respectiv la reconstituirea,
în anumite limite, a mediului societăţilor studiate.
Metoda stratigrafică oferă un suport temeinic pentru stabilirea cronologiei relative, însă este
recomandat ca rezultatele obţinute prin intermediul ei să fie coroborate cu cele ale altor metode
(tradiţionale sau moderne), în scopul verificării obiectivităţii lor, ştiut fiind faptul că, nu de puţine ori,
fenomene naturale sau chiar antropice pot duce la apariţia unor „accidente” stratigrafice, traduse prin
inversiuni ale poziţiei unor straturi culturale. O aplicaţie derivată a metodei stratigrafice, cu certe
valenţe moderne, este sedimentologia (microsedimentologia), iar noile tipuri de tehnici de săpătură
(contextuală) urmăresc tocmai relaţiile şi corelaţiile stabilite între unităţile stratigrafice (US).

16
 2. Metoda tipologică
A fost preluată, în a doua jumătate a secolului XIX, tot din domeniul ştiinţelor naturii, prin
lucrările lui Hildebrand şi O. Montellius. Principiul de bază al metodei a fost preluat direct de la ideile
fundamentale ale teoriei evoluţioniste darwiniene („Originea speciilor” - 1859), extrapolate din sfera
evoluţiei speciilor biologice în cea a evoluţiei morfologiei produselor muncii umane. În anul 1871, în
lucrarea sa fundamentală „Contribuţii la istoria toporului”, Hildebrand aplica pentru prima oară ideile
evoluţionismului asupra acestor produse ale muncii umane din perioadele străvechi, mai precis asupra
evoluţiei topoarelor din bronz.
Cel care a pus bazele ştiinţifice ale acestei metode a fost savantul danez Oscar Montellius, care
în anul 1889, în lucrarea „Epoca bronzului în Europa de Nord”, afirma că „omul este supus în munca
sa legilor evoluţiei. Evoluţia poate fi înceată sau rapidă, dar întotdeauna omul se subordonează
legilor evoluţiei”. Ulterior el a elaborat o schemă evolutivă a succesiunii cronologice a diferitor
produse ale muncii omeneşti („Die Typologische Metode” – 1903), concluzionând că aceste artefacte
(unelte) parcurg o dezvoltare de la formele primitive la forme complexe. Mai mult, el afirmă că
formele (morfologiile) uneltelor sunt subordonate funcţionalităţii şi întrebuinţării lor, fiecare obiect
constituind o verigă în cadrul unui lanţ reprezentat de o serie tipologică, seriile tipologice fiind
percepute ca cele ce urmăresc etapele succesive ale transformării morfologiei unui obiect. Locul
ocupat de fiecare obiect în cadrul seriei indică o linie (tendinţă) ascendentă sau descendentă. Prin
metoda tipologică descoperirile arheologice sunt asociate diverselor tipuri de obiecte, stabilindu-se
locul piesei în cadrul seriei (loturilor) tipologice.
O. Montellius a fost continuat în activitatea sa teoretizatoare asupra acestei metode de N. Åberg
(1929) şi, mai ales, de Paul Reinecke. S-au stabilit serii tipologice evolutive pentru diferite categorii
de artefacte. Acestea s-au dovedit a fi de mare importanţă pentru cronologia relativă. Principiul
fundamental a rămas (firesc) acelaşi: se porneşte în analiză de la simplu ajungându-se la cât mai
complex. Acest tip de analiză se aplică ceramicii, plasticii, armelor, uneltelor etc., practic oricăror
categorii artefactuale. Pornind de la surprinderea evolutivă a acestora, se stabileşte evoluţia diferitelor
culturi şi a societăţii omeneşti, la modul general. Aproape toate artefactele omeneşti care au o utilizare
mai mare atât pe linie economică cât şi socio – culturală, pot fi înscrise într-o linie tipologică ce
reprezintă un element fundamental pentru compararea lor cu cele din alte zone sau culturi.

Fig. 3. Propunere de serii tipologice evolutive aplicate unor forme de vase

şi evoluţia lor (exprimată statistic) în timp (după Encarta Enciclopedia 2002)
Metoda foloseşte şi analiza tipologico-stilistică. Se compară elementele dintr-o zonă geografică
17
cu elementele din altă zonă, existând posibilitatea ca lucrurile asemănătoare să fie şi contemporane,
după cum există şi posibilitatea convergenţei, adică apariţia aproape în acelaşi timp sau epoci diferite a
unor elemente comune. Prin această metodă se pot stabili şi sincronisme culturale. Pe de altă parte,
metoda are, şi ea, limitele ei, putând fi aplicată doar acolo unde există materiale (serii)
corespunzătoare care să se preteze la astfel de precizări tipologice.
Ca şi în cazul metodei stratigrafice, cea tipologică nu poate avea o valoare absolută prin ea
însăşi, fiind necesară coroborarea permanentă a rezultatelor ei cu cele oferite de alte metode
(tradiţionale şi/sau moderne). Arheologia românească se dovedeşte a fi una tradiţionalistă, în cadrul
căreia tendinţele „ordonatoare” în timp şi spaţiu primează, în scopul realizării unor „continuităţi” de
tip istoric, ilustrate de principalele tipuri de artefacte. Din acest motiv tipologia, alături de stratigrafie
şi chorologie, este metoda principală în baza căreia s-a reconstituit în primul rând succesiunea
principalelor epoci respectiv culturi, prin sistematizarea distribuţiei artefactelor, având la bază un reper
strict istoric. Din acest motiv tipologia a jucat (şi joacă) un rol primordial în definirea culturilor, care
apar astfel ca şi „constelaţii de norme stilistice”, perfect integrate, omogene, clar despărţite între ele.
Odată cu reevaluarea poziţiilor epistemologice ale arheologiei din anii `60-`70, redefinirea
conceptelor de „atribut”, „tip”, „artefact”, „cultură”, „asamblaj” (Clarke 1968, 186, 228, 285), metoda
tipologică a început să capete noi caracteristici şi perspective. Mai mult, odată cu necesitatea utilizării
mijloacelor informatice (pentru constituirea bazelor de date specifice), metoda tipologică însăşi a fost
reevaluată, de pe poziţiile unei noi metodologii arheologice, îndeosebi în spaţiile occidentale.
Terminologia „tradiţională”a fost înlocuită cu una funcţională, subordonată modelelor spaţiale
elementare, asocierile de astfel de modele fiind clasificate după modele matematice şi geometrice.

3. Metoda comparativă
Se aseamănă, în mare măsură, cu metoda tipologică, motiv pentru care unii specialişti le
utilizează concomitent nefăcând o distincţie netă între ele (metoda tipologico-comparativă). Metoda
comparativă, deşi stă la baza metodei tipologice, posedă un câmp de aplicare mult mai larg, fiind
utilizată şi de alte discipline ca lingvistica, istoria artei, istoria religiilor, filosofia etc. Primul care a
folosit-o a fost filosoful Aristotel, atunci când a definit omul comparănd trăsăturile sale cu cele ale
animalelor (zoon politikon). Savantul Couvier, în secolul XIX, a pus bazele paleontologiei utilizând tot
metoda comparativă.
Metoda constă în compararea diverselor elemente materiale (produse omeneşti) dintr-o zonă
geografică, cu altele identice sau asemănătoare dintr-altă zonă, în principiu existând posibilitatea ca
lucrurile asemănătoare (din zone diferite) să fie şi contemporane. Pe acest principiu se bazează
definirea şi delimitarea diferitelor culturi. Uneori există posibilitatea ca asemănarea să fie
întâmplătoare, sau să existe convergenţe culturale. Există posibilitatea stabilirii sincronismelor
culturale şi cronologice. De exemplu, asemănarea flagrantă dintre ceramica pictată a culturii Cucuteni
cu ceramica pictată neolitică din nordul Chinei, care putea să trădeze o anumită contemporaneitate a
producerii lor, a fost confirmată şi prin intermediul altor metode. Pe de altă parte, aceeaşi asemănare
dintre ceramica cucuteniană şi cea pictată precolumbiană nu presupune, nici pe departe,
contemporaneitatea celor două fenomene culturale care le-au generat.
Metoda a fost folosită de Sir L. Petrie care a legat cronologia Cretei minoice de cea a
Egiptului. Utilizând aceeaşi metodă idolii "en violon" din cadrul culturii Cucuteni au fost racordaţi cu
Troia II. Pentru a se putea stabili o cronologie credibilă trebuie stabilită şi o tipologie a idolilor
antropomorfi neolitici din spaţiile dunărene. D. Monah a ajuns la concluzia că aceste artefacte sunt de
origine anatoliană, răspândite în Europa ca urmare a migraţiei graduale începute din perioada culturii
Vinča. Tot pe baza metodei comparative N. Vlassa a demonstrat în repetate rânduri relaţiile dintre
neoliticul nord-dunărean şi cel din Orientul Apropiat.
Fenomenul de convergenţă culturală este cel care ilustrează faptul că fenomene similare pot
aparea în zone geografice diferite, îndepartate, fără ca între ele să existe vre-o verigă de legătură,
datorită existenţei unor condiţii similare (de mediu, culturale etc) şi a unui nivel asemănător de
dezvoltare economico-socială. Fenomenul este valabil şi în cazul unor decalaje flagrante de timp.
18
 Comparaţia, ca manieră de înţelegere şi interpretare a trecutului, se asociază, frecvent,
analogiei. Dacă orice afirmaţie cu privire la trecut este făcută în mod inevitabil în prezent, această
afirmaţie este, de asemenea în mod inevitabil, o analogie. O analogie este utilizarea de informaţie
derivată dintr-un context, în acest caz de obicei prezentul, pentru a explica datele găsite în alt context,
în acest caz trecutul. Pentru a lămuri această chestiune: toţi arheologii, indiferent de orientarea
teoretică, fac legătura între prezent şi trecut prin utilizarea analogiilor. Totdeauna presupunem că
lucrurile din trecut erau precum – analoge cu – cele din prezent sau cele din contexte cunoscute
nemijlocit. Analogia stă la baza chiar şi a celei mai lumeşti interpretări. Cu cât mai multe legături
putem face, cu atât mai mult argumentăm sau presupunem că cele două situaţii sunt analoge. Aceasta
este o presupunere care poate că este destul de evidentă, însă, cu toate acestea, este fundamentală
pentru modul în care scriem cu privire la trecut.
Unii arheologi contemporani (A. Wylie, I. Hodder) au subliniat diferenţa între analogiile
formale şi relaţionale, sugerând că cele din urmă sunt mai puternice. Analogiile formale se bazează
pur şi simplu pe ideea că, dacă unele elemente a două situaţii sunt similare, atunci şi altele trebuie să
fie similare. În mod evident, asemenea analogii nu sunt solide, însă ele tind să fie mai puternice cu cât
mai multe chestiuni de similaritate pot fi demonstrate între cele două contexte. Analogiile relaţionale
se bazează pe o legătură culturală sau naturală între cele două contexte, precum şi cu metoda istorică
directă, unde pot fi sugerate legături bazate pe continuitate culturală.

4. Metoda chorologică (cartografică )

Este preluată din ştiinţele naturale şi a fost utilizată în arheologie, printre primii, de Jacob
Friesen, care i-a stabilit denumirea, în anul 1928. Se bazează pe răspândirea anumitor fenomene în
spaţiu şi notarea (consemnarea) lor pe hărţi geografice. Clasificarea fenomenelor se face cu ajutorul
metodelor tipologică şi comparativă. Hărţile delimitează ariile de răspândire şi interferenţă culturală.
Răspândirea unor fenomene pe diferite arii pot stabili raporturi cronologice dintre culturi. Aria cea mai
mică este cea mai veche, cea mai extinsă este cea mai nouă. Ariile separate printr-o clară demarcaţie
sunt contemporane. Aplicarea metodei, e folosită diferit în arheologie. Multe alte discipline şi ştiinţe
(lingvistica, istoria artei, istoria religiilor, sociologia, genetica etc.), utilizează maniera figurării
principalelor fenomene cercetate pe hărţi geografice. Interesul pentru această metodă în domeniul
arheologiei a crescut după anii 50, când la Marburg a apărut "Atlas der Uhrgeschichte" şi "Arheologia
geografică", editate de Hackmann şi Eger, tipărite sub auspiciile Institutului de Istorie, apoi a celui de
Cartografie.
Cu privire la procesul neolitizării Peninsulei Balcanice, dispunerea geografică a principalelor
descoperiri aparţinând celor mai timpurii manifestări ale acesteia a făcut posibilă trasarea principalelor
căi şi direcţii de înaintare a comunităţilor dinspre sud spre nord. Pentru Europa centrală şi de sud - est
s-a alcătuit o tipologie a topoarelor de cupru, pe baza plasării geografice s-a stabilit existenţa în
Balcani a două centre de prelucrare a cuprului. Ida Bognar Kutzian a putut stabili astfel cele mai vechi
arii ale culturii Bodrogkeresztur, ea stabilind aria de răspândire a topoarelor cu braţele în cruce. Pentru
răspândirea sceptrelor de piatră din aria Cucuteni, metoda a fost eficient folosită de D. Opriţescu în
lucrarea referitoare la epoca de tranziţie. Ea a stabilit două tipuri de sceptre a căror arie se suprapune
doar în nordul Caucazului extinzându-se spre vest, nedepăsind limita culturii Cucuteni - Tripolije.
Astfel a identificat contactele din zona respectivă şi zonele mai îndepărtate, precum şi faptul că că
sceptrele "realiste" (tipul B) au o repartiţie diferită faţă de cele din tipul A. Tipul B reprezintă o
difuziune mai acentuată spre vest prin zonele meridionale. Aceste căi coincid cu căile de coborâre a
culturii Cernavodă spre vest. S-a concluzionat că purtătorii culturii Cernavodă I au fost cei care le-au
creat.
Utilizarea metodei cartografice poate fi deosebit de utilă în urmărirea contactelor comerciale
stabilite uneori chiar la mari distanţe, oferind importante informaţii cu privire la căile de comunicaţie
şi de penetrare a unor elemente străine în medii culturale variate. Schimburile comerciale la mari
distanţe au presupus atât deplasări demice cât şi tehnici avansate de comunicare.
În aceeaşi manieră metoda chartografică oferă informaţii utile în privinţa înţelegerii
19
raporturilor stabilite între comunităţile aparţinând unor fenomene culturale contemporane şi
învecinate, sugerând existenţa unor relaţii paşnice de întrepătrundere culturală în arealele de contact,
ce pot duce uneori la geneza unor fenomene autonome de sinteză culturală (ex. aspectul Stoicani-
Aldeni), sau existenţa unor relaţii mai încordate, mai „reci” sau chiar agresive, prin semnalarea unor
delimitări stricte (pe limite de unităţi geo-morfologice sau nu) între astfel de fenomene.
Studiul preistoriei duce la definitivarea unor hărţi de răspândire care delimitează ariile e
extindere a anumitor culturi arheologice, ele oglindind legăturile de schimb şi răspândirea fenomeneor
culturale în spaţiu. Metoda cartografică este strâns legată de metoda tipologică, de cea a plinologiei şi
de cea comparativă, deoarece clasificarea fenomenelor cartografiate se face cu ajutorul acestor
metode.
Răspândirea anumitor variante tipologice pe un spaţiu dat, poate furniza informaţii cu privire la
raportul (raporturile) lor cronologic(e), în sensul că tipul (forma) cu cea mai mică arie de răspândire
poate să fie şi cel mai vechi, iar tipul cu cea mai mare răspândire teritorială poate fi cel mai recent. De
asemenea, ariile culturale care sunt separate printr-o pronunţată linie de demarcaţie sunt, probabil,
contemporane, deoarece se împiedică reciproc în expansiunea lor.
Utilizarea metodei cartografice în stabilirea cronologiei relative este limitat, motiv pentru care
rezultatele ei trebuie coroborate cu cele ale altor metode tradiţionale şi/sau moderne.
Prin utilizarea Sistemului Geografic Informatic (GIS), precum şi a „instrumentelor” de
poziţionare şi localizare (GPS) metoda chorologică şi-a descoperit în ultimii 5 ani o nouă perspectivă
de aplicabilitate, harta propriu-zisă care era utilizată în maniera tradiţională fiind completată de această
dată de un complex sistem de baze de date care stă „în spatele ei” (asistat inerent de calculator), care
oferă pe lângă „pachetul” complet de informaţii geografice şi geo-morfologice şi datele de interes
arheologic, istoric precum şi informaţii adiacente, cu relevanţă maximă pentru interpretarea unor
fenomene istorice.

20
CAP. II. METODE ŞI TEHNICI MODERNE DE ABORDARE A OBIECTIVELOR
ARHEOLOGICE

Vestigiile arheologice care s-au păstrat vreme de secole sau chiar milenii în sol alcătuiesc
contexte irepetabile, fiecare dintre acestea reprezentând, în ultimă instanţă, un caz unic. Abordarea
prin cercetări arheologice a oricărui obiectiv (fie că este o aşezare de peşteră din Paleoliticul mijlociu,
fie o necropolă neolitică sau o biserică medievală) reprezintă, la rândul său, un experiment unic,
irepetabil. De aceea, trebuie să se conştientizeze faptul că: indiferent cât de meticuloasă şi desăvârşită
este tehnica prin care el va fi supus cercetării arheologice (săpăturii); indiferent cât de acribice vor fi
metodele de înregistrare, stocare şi gestionare a informaţiilor din timpul săpăturii; indiferent cât de
completă va fi echipa interdisciplinară de cercetători şi cât de moderne şi complementare metodele şi
tehnicile de investigare, analiză, interpretare şi datare a obiectelor şi contextelor rezultate; orice
săpătură arheologică se constituie, în ultimă instanţă, într-o distrugere, de cele mai multe ori
ireversibilă, a unei situaţii unice.
Acesta este motivul pentru care, în arheologia mileniului trei, îşi face tot mai frecvent simţită
prezenţa ideea conform căreia latura non-distructivă a demersului arheologic trebuie să dobândească o
importanţă tot mai crescută (arheologia preventivă; prospecţiile geo-fizice; arheologia/săpăturile de
salvare). Posibilitatea surprinderii cât mai multor informaţii despre obiectivul ce urmează a fi cercetat,
înainte ca el să fie supus săpării propriu-zise, devine în acest context deosebit de importantă, de
seriozitatea cu care se demarează acest demers depinzând, în mare măsură, obiectivitatea rezultatelor
finale ale acestuia.
Vom aborda problematica metodelor şi tehnicilor moderne de abordare a obiectivelor
arheologice urmând succesiunea cronologică a acestor demersuri, respectiv prin acceptarea existenţe
unor „pachete” de măsuri distincte în ceea ce priveşte operaţiunile ante-săpătură (I), operaţiunile şi
activităţile din timpul săpăturii (II) şi cele post-săpătură (III). În cadrul primei categorii (I),
metodele moderne de investigare preliminară a siturilor şi obiectivelor arheologice, într-un cuvânt
prospecţiile, reprezintă la ora actuală un interes tot mai crescut pentru arheologi, aplicarea lor cât mai
sistematică devenind pentru o bună parte a acestora chiar o obligaţie stipulată de o legislaţie pertinentă
(în spaţiul vest-european şi cel american) în vreme ce pentru alte areale geografice şi politice (între
care, din păcate, încă ne mai aflăm şi noi) ele rămânând doar o atrăgătoare construcţie teoretică şi un
deziderat practic. Prospecţiile pot fi definite ca seria de activităţi specifice care fac posibilă localizarea
şi caracterizarea, prin metode non-distructive, a potenţialelor contexte arheologice. Conştientizându-se
tot mai profund caracterul indirect distructiv şi irepetabilitatea experienţei arheologice, cercetarea se
axează tot mai mult pe aceste metode pentru a oferi o imagine de ansamblu a unui context cultural/sit
arheologic. Mai mult, la ora actuală, unele dintre practicile prospective considerate ca „tradiţionale”
(periegheza sau documentaţia de birou) îşi descoperă aspecte moderne, necunoscute anterior, prin
utilizarea unor mijloace şi abordări adecvate şi oportune, unele chiar de ultimă oră. Prospecţiile,
indiferent de tip, prezintă marele avantaj de a nu deranja contextele arheologice şi de a fi repetabile, în
acelaşi perimetru, oferind un potenţial suplimentar de informaţie de fiecare dată.
Departajarea propusă în lucrarea de faţă cu privire la tipurile de prospecţii este una
convenţională, care are ca element de reper mediul (suprafaţa) care este cercetată şi oferă indicii
relevante cu privire la potenţialele structuri arheologice. Mai există şi alte modalităţi de clasificare şi
de „tipologizare” a prospecţiilor, ca de exemplu: prospecţii active şi prospecţii pasive; prospecţii cu
aport de aparatură şi/sau prospecţii „tradiţionale”, fără aport de mijloace anexe; prospecţii directe şi
indirecte (teledetecţia) etc.
Cercetarea arheologică cunoaşte, prin aportul interdisciplinarităţii, pe lângă abordarea clasică -
săpătura sistematică, şi alte modalităţi de evaluare a unui context cultural antic. Avantajul acestor
metode moderne este în special caracterul lor non-distructiv şi cuprinderea spaţială largă. Dintre aceste
metode menţionăm:
o prospecţiile geo-fizice
o metodele de tele-detecţie
o prospecţiile geo-chimice
21
o periegheza (identificarea concentraţiilor şi studiul primar) etc.

22
 1. Prospecţiile de suprafaţă

1.1. Investigaţiile („prospecţiile”) de cabinet

La rândul ei, activitatea de prospectare arheologică de teren (de suprafaţă) se impune a fi
precedată de o documentaţie prealabilă, de cabinet, activitate în care documentarea bibliografică de
specialitate şi analiza hărţilor ocupă un loc deosebit. Deşi blamată de unii arheologi (partizani ai
muncii de teren), cercetarea prealabilă, de birou, este o etapă „sine qua non” la debutul oricărui
demers arheologic. La rândul său, acest tip de cercetare poate fi perceput pe două direcţii distincte:
parcurgerea informaţiilor bibliografice şi documentarea cartografică-topografică.

1.1.1. Documentarea bibliografico-istorică are loc, uneori, concomitent cu alegerea şi

identificarea (pe hartă a) sitului avut în atenţie în vederea abordării arheologice. Este o premisă
esenţială în cadrul oricărui demers ştiinţific de o astfel de natură, lipsa ei fiind de neconceput. Constă
în depistarea, în biblioteci, arhive etc., a tuturor datelor de ordin istoric, administrativ şi geografic,
referitoare la zona şi obiectivul cercetat. Operaţiunea se efectuează prin fişare şi includerea în baze de
date informatizate.
Documentaţia bibliografică se realizează în cadrul muzeelor (biblioteci, arhive) aflate în
vecinătatea obiectivului (de regulă, în cazul României, la muzeele judeţene, municipale sau la
instituţiile de profil subordonate Academiei - Institutele de Arheologie – sau Universităţilor, etc), sau
pur şi simplu parcurgând Repertorii-le arheologice (acolo unde acestea există sau sunt publicate),
periodicele, revistele de specialitate, lucrările de sinteză şi monografiile arheologice. Această acţiune
se realizează pentru familiarizarea arheologului cu toate cercetările şi semnalările realizate în prealabil
în arealul aflat în atenţie, precum şi în vecinătatea acestuia, practic, cu istoricul cercetărilor (în cazul în
care ele au existat: cine, când, în ce mod, precum şi cu ce rezultate a mai făcut cercetări arheologice în
spaţiul vizat).
Alegerea unei staţiuni în vederea abordării ei sistematice prin intermediul cercetărilor
arheologice este influenţată de mai mulţi factori. În cadrul acestora amintim: scopul sau obiectivele
urmărite de cercetător cu predilecţie (respectiv de colectivul de cercetare sau instituţie); specializarea
acestora, posibilităţile financiar-logistice care le stau la îndemână; starea în care se află staţiunea
(situaţia proprietăţii, starea de conservare, distanţa faţă de instituţie, distanţa de punctele de
alimentare); specializarea şi implicarea subiectiv-afectivă a cercetătorului etc.
În orice caz, Memoriul cu valoare justificativă pe care cercetătorul (colectivul de cercetare) îl
va înainta organismelor abilitate (Comisiei Naţionale Arheologice, Direcţiei Monumente Istorice şi
Muzee etc.) în scopul obţinerii autorizaţiei pentru efectuarea cercetării arheologice, va trebui să se
sprijine pe argumente ştiinţifice obiective, pentru ca aceste organisme să aprobe iniţierea de cercetări
sistematice. În acest caz se va ţine seama de componenţa colectivului de cercetare, de probitatea
profesional-ştiinţifică a membrilor acestuia, de experienţa lor, de posibilităţile şi potenţialul logistico-
financiar.
În cazul alegerii staţiunilor este recomandată consultarea Repertoriilor arheologice, fie ale
unor teritorii administrative mai restrânse (ex. repertoriile judeţelor Alba, Cluj, Braşov, Mureş, Sibiu,
Covasna, Harghita etc.) sau mai extinse (ex. repertorii ale unor unităţi teritoriale mai mari -
Repertoriul arheologic al Moldovei), mergând până la hărţi arheologice ale unor ţări (Harta
arheologică a României - 1972).
Sunt frecvente situaţiile în care sunt abordate staţiuni arheologice sondate anterior, care au
dezvelit realităţi inedite, importante, şi care, din diferite motive, au fost abandonate, reabordarea lor
fiind imperios necesară pentru lămurirea unor situaţii stratigrafice şi/sau de evoluţie a planului.
Un regim special au acele staţiuni recent semnalate şi care, din diferite cauze (de factură
antropică sau naturală), necesită o abordare imediată. Este cazul celor care intră sub incidenţa
săpăturilor arheologice preventive şi de salvare.
De obicei, în cazuri normale, sunt preferate în vederea abordării, staţiunile mai importante,
care prezintă o bogăţie deosebită a materialelor şi/sau situaţii stratigrafice complexe, relevate în urma
23
sondajelor mai vechi, a unor cercetări de suprafaţă (periegheze) sau a unor deranjamente ale solului
(rupturi de pământ, alunecări de teren, care au antrenat şi materiale arheologice la suprafaţă).

24
 1.1.2. Documentarea cartografică (analiza hărţilor; noţiuni de geomorfologie).

În funcţie de specificul lor, atunci când ele există, hărţile pot furniza informaţii preţioase
asupra unor contexte de interes arheologic şi istoric. Documentarea cartografică asupra zonei
planificate cercetării se realizează tot în cadrul muzeelor (serviciul cartografic) sau al OCOT-urilor
(Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului) locale, practic prin studiul hărţilor. Există o serie de
hărţi, realizate în diferite momente (istorice) şi la scări diferite. În principiu este bine să fie consultate
toate hărţile, deoarece unele pot oferi informaţii nebănuite privind evoluţia caracteristicilor spaţiului
studiat. Astfel, de exemplu, pentru teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, deosebit de folositoare sunt
hărţile cadastrale austriece realizate în secolele trecute (XIX-XX), ele relevând atât realităţi
geomorfologice existente încă cât şi dispărute.
Prin consultarea hărţilor pot fi obţinute o serie de date importante, cum ar fi: localizarea
amplasării staţiunii; situaţia administrativă a acesteia (dacă se află în spaţii intravilane sau extravilane);
căile de acces; localităţile învecinate; caracteristicile geo-morfologice ale arealului; toponimia
locurilor (uneori şi în limbile minorităţilor etnice, dacă există); existenţa unor puncte (sisteme) fixe,
naturale sau antropice, de referinţă; existenţa unor construcţii sau amenajări care la ora actuală nu mai
există, fluctuaţii (variaţii) ale unor cursuri de ape; etc, elemente de care arheologul va trebui să
ţină seama.
Există mai multe metode de analiză a hărţilor, în funcţie de scopul pe care-l urmărim. Pentru
topografia arheologică sunt specifice şi necesare: analiza mişcărilor neotectonice; evoluţia reţelei
hidrografice a teraselor şi a ţărmurilor marine; analiza şi corelarea depozitelor cuaternare şi a
microformelor de relief purtătoare de straturi de cultură; analiza curbelor de nivel pe hărţi şi planuri
topografice la scări mari şi foarte mari în vederea separării microformelor de relief naturale de cele
antropogene şi a depistării sistemelor de fortificaţii sau a ariilor favorabile aşezărilor umane; analize
de conţinut (pedologice, de vegetaţie etc.) şi altele.
O atenţie aparte trebuie acordată analizei comparative a documentelor cartografice din perioade
diferite. În condiţiile în care acestea nu sunt actualizate şi conţin, involuntar, informaţii cumulate, ele
pot furniza elemente, respectiv date topografice sau fizico-geografice, azi dispărute din teren, privind,
de exemplu, evoluţia ţărmurilor marine şi/sau evoluţia râurilor şi a zonelor de confluenţă a acestora şi,
în legătură cu aceasta, existemţa unor „puncte fixe” care să confirme locaţia unor contexte, poziţia
aşezărilor sau traseele unor drumuri vechi, azi dispărute.
Informaţii privind paleohabitatul, obţinute pe această cale, pot şi trebuiesc completate şi cu alte
metode de prospectare ce pot fi obţinute pe parcursul cercetărilor, prin efectuarea unor analize asupra
depozitelor pedogeologice, care sunt în strânsă legătură cu morfologia reliefului.
Datele obţinute pe această, cale pot furniza, deci, elemente utile pentru identificarea unor
staţiuni şi, implicit, pentru direcţionarea investigaţiilor arheologice propriu-zise.
Ridicările totale pot fi realizate prin mijloacele moderne (teodolit, staţia totală), la scări foarte
mari (1:1000; 1:500; 1:100; 1:50), cu o desime mare a punctelor preluate, astfel încât, prin procesarea
şi suprapunerea lor pe hărţi (normale, 2D, 3D) să iasă în evidenţă toate anomaliile (indicii revelatori)
ce pot trăda existenţa în structura solului a unor potenţiale obiective arheologice.

1.1.2.1 Noţiuni de topografie arheologică

Cadastrul de specialitate arheologic este un subsistem de evidenţă a siturilor arheologice sub
aspect tehnic (locaţie, poziţie, configuraţie, dimensiuni) şi economic, şi urmăreşte corelarea acestuia
cu lucrările specifice, necesare înscrierii în documentele tehnice ale cadastrului general a siturilor şi
obiectivelor arheologice. În condiţiile în care numărul potenţialelor situri arheologice este în continuă
creştere (şi datorită utilizării metodelor şi mijloacelor moderne de prospecţie), devine o condiţie
absolut necesară păstrarea unei evidenţe stricte (riguroase) a acestora, atât din perspectiva culturală
(patrimonială), cât şi din perspectiva spaţială (geografică). Repertoriile arheologice reprezintă un pas,
important ce-i drept, într-un astfel de demers, ele fiind însă incomplete în lipsa unui sistem strict de
evidenţiere cu ajutorul sistemului cadastral. O hartă, indiferent de specificul ei, necesită cunoştinţe
specifice pentru a fi citită.
25
 Fig. 4. Nomenclatura hărţilor geografice.
Modul de „citire” respectiv localizare a trapezelor topografice.

Toate staţiunile şi siturile arheologice pot fi înscrise în documentele tehnice ale cadastrului
general şi în baza acestora, precum şi a regimului juridic, se va realiza înscrierea în cartea funciară cu
menţiunea: lista monumentelor şi siturilor arheologice. La întocmirea lucrărilor de Cadastru
Arheologic în Cadastrul General al României, se vor inventaria (lua în evidenţă) toate lucrările de
cadastru, topografie şi cartografie, executate în legătură cu actualele şi potenţialele situri arheologice.
26
 Această inventariere va cuprinde planurile de situaţie la diverse scări şi în diverse etape de
săpare (cercetare) a siturilor arheologice, ridicările topografice, planurile orizontale (grundriss-urile),
în general toate documentele grafice cu valoare ştiinţifică, precum şi cele ce au fost conţinute în
Proiectul de Săpătură pe baza căruia s-au obţinut diversele avize şi autorizaţii de săpătură din partea
organismelor în drept (Direcţia Arheologică, Comisia Naţională de Arheologie, etc.). Se vor solicita,
din partea Oficiilor de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (OCOT), precum şi din partea
Departamentelor de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, informaţiile tehnice asupra poziţionării şi
amplasării siturilor arheologice, cuprinse în planurile şi registrele cadastrale, locale şi naţionale
(suprafaţa, categoria de folosinţă a terenului unde se află situl arheologic, proprietarul terenului, date
referitoare la acoperirea zonei cu planuri topografice sau cadastrale aflate în arhiva proprie). Se
recomandă utilizarea trapezelor cadastrale realizate la scara întregii ţări în anii `40 (sc. 1:5000) şi anii
`70 (sc. 1:10.000) (fig. 4), cu menţionarea nomenclaturii specifice (codurile) cu ajutorul căreia pot fi
identificate amplasamentele exacte ale trapezului. În urma inventarierii rezultă o structură logică,
omogenă şi ierarhizată:
1. Denumirea sitului arheologic;
2. Situl, adresa şi destinaţia acestuia;
3. Complexul de lucrări proiectate şi suprafaţa estimată (aproximativă)a fi cercetată;
4. Actele juridice de atribuire (emitent, dată, formă, suprafaţă in documente);
5. Categoriile de folosinţă a terenurilor acoperitoare siturilor arheologice;
6. Informaţii oferite de OCOT, DUAT şi DJPCC (Oficiile Judeţene de Patrimoniu);
7. Informaţiile oferite de Cartea Funciară (acolo unde există), prin care se completează datele
de natură juridică asupra terenului unde se află obiectivul.
La ora actuală topografia arheologică se dovedeşte a fi un domeniu deosebit de important în
cadrul demersurilor arheologice. Practic, nici o cercetare arheologică nu mai poate fi efectuată în lipsa
acestei activităţi de redare a realităţilor geo-morfologice sub formă grafică şi/sau digitală (plan de
situaţie şi sistem de referinţă topografic), efectuată înaintea oricărui demers de săpătură arheologică.

Fig. 5. Ridicare topografică, caroiere şi localizare a unităţilor de cercetare în cadrul sitului Seuşa-Gorgan,
cu ajutorul tehnicii digitale (staţia totală asistată de calculator)(realizat BCUM – Alba Iulia)
27
 Fig. 6. Transpunerea în coordonate 3D a ridicării topografice realizate
în cadrul sitului arheologic de la Seuşa-Gorgan (realizat BCUM – Alba Iulia)
În acest context, colaborarea dintre topograf şi arheolog se conturează ca un aspect esenţial al
demersului arheologic. Conlucrarea dintre cei doi trebuie să se bazeze pe înţelegere reciprocă, grija şi
înţelegere pentru specificul lucrărilor celuilalt partener în interesul ambelor părţi, grija faţă de reperele
plantate şi faţă de modul lor de păstrare. Este recomandată la ora actuală chiar o iniţiere a arheologului
în problemele elementare de topografie, astfel el putând să conştientizeze complexitatea lucrărilor de
acest gen dar şi limitele pe care le are topograful în realizarea anumitor lucrări.
Topografia arheologică, fiind o ramură a topografiei generale, implică o serie de operaţiuni
suplimentare de teren dar şi lucrări aparte de birou. În cadrul lucrărilor de topografie arheologică se
disting mai multe etape, în cadrul cărora atât topograful cât şi arheologul îşi au rolul lor bine definit.
Într-o primă fază, în cadrul realizării „Proiectului lucrării” se efectuează recunoaşterea zonei în care
urmează să fie efectuate ridicările topografice respectiv investigaţiile arheologice. Este indicată
localizarea prin intermediul hărţilor (sc. 1:25.000 până la 1:5000) dar şi al aerofotogramelor, pentru
observarea detaliilor de referinţă prin intermediul cărora se va realiza marcarea zonei arheologiceprin
încercuire sau perimetrarea ei punctată.
Marcarea pe hărţi se realizează, de regulă, la faţa locului, pentru evitarea unor erori de fixare a
obiectivului dar şi pentru corecta evidenţă a oricăror alte potenţiale obiective din areal. La faţa locului,
arheologul va prezenta topografului care sunt „pretenţiile” sale cu privire la executarea lucrării. Astfel
topograful va reuşi să-şi formeze o imagine completă cu privire la procedeele şi metodele pe care le va
utiliza, prezentându-i arheologului şi detalii cu privire la forma finală a planului topografic. Stabilirea
scării se va stabili de comun acord de către cei doi specialişti, topograful fiind în măsură să recomande
şi să justifice avantajele şi/sau dezavantajele unei anumite scări de lucru (numai anumite scări pot pune
în evidenţă anumite datalii şi aspecte ce îl pot ajuta pe arheolog). Este cunoscut faptul că o scară mare
(1:100, 1:200, 1:500) prezintă deosebite avantaje, fiind în măsură să pună în evidenţă detalii specifice,
necesitând însă şî un grad de precizie mai mare şi lucrări de teren cu o concentrare de forţe mai mare,
iar măsurătorile cu un maxim de atenţie şi precizie. Arheologul va preciza în scris, în acest sens,
ansamblul de lucrări pe care le solicită: felul şi natura obiectuvului, suprafaţa ce urmează a fi ridicată
topografic, scara planului, numărul de profile longitudinale şi transversale precum şi csara lor, cotele
pe care le doreşte şi localizarea lor precisă, amplasarea bornelor şi altor puncte de referinţă orizontală
şi verticală etc. Orice ridicare topografică necesită o bornare prealabilă a sitului, în scopul regăsirii
uşoare a punctelor fixe, faţă de care sunt calculate unităţile de cercetare (distanţe, altitudini etc.)
În conformitate cu realităţile relevate până în acest moment, topograful îşi va întocmi o schiţă a
planului de „atac” a lucrării, pichetând suprafaţa respectivă cu ţăruşi, buloane, sau borne. Tot în
această fază, el efectuează şi anumite lucrări ajutătoare preliminare: fixarea pe hartă a principalelor
28
puncte de reper, căutarea drumurilor de acces spre obiectiv, stabilirea orientării lui, căutarea
principalelor puncte de triangulaţie şi obţinerea datelor acestora în scopul legării lucrării de acestea.
Urmează conceperea planului de ridicare topo a obiectivului arheologic, stabilind soluţiile cele mai
eficiente şi mai precis adaptabile la terenul respectiv. Topograful îl informează pe arheolog ce
suprafaţă de hârtie va ocupa planul la diferite scări, asupra timpului necesar pentru conceperea lui,
precum şi de oamenii (operatorii) necesari pentru efectuarea lucrărilor.
În scopul ridicării canevasului de ansamblu, mai trebuie realizate următoarele operaţii: lucrări
de triangulaţie (cele mai dificile deoarece includ întreaga lucrare în sistemul de proiecţie şi sistem de
referinţă - cote – naţional sau a zonei respective pentru ca în acest fel zona arheologică să fie foarte
precis localizată); drumuiri, intersecţii înainte şi intersecţiile înapoi (retrointersecţii), sistem de
triunghiuri, patrulatere cu punct central etc. Păstrarea punctelor de sprijin oferă posibilitatea
identificării diferitelor detalii de teren chiar dacă au fost acoperite sau au fost luate de la locul lor.
Avantajul topografiei arheologice constă în faptul că unele operaţiuni specifice ei pot fi efectuate
concomitent cu lucrările arheologice sau după terminarea lor, când ne apar multe dintre detaliile pe
care dorim să le reprezentăm şi pot fi verificate eventualele erori de calcul. În anumite situaţii (în
special în mediul urban), este necesară „punerea la zi” a ridicării topografice, în eventuala prezenţă a
unor factori ce pot afecta morfologic zona investigaţiilor arheologice.
După obţinerea datelor din punctele de triangulaţie în zona de ridicat se va trece la executarea
unui sistem de sprijin chiar pe obiectivul arheologic ce trebuie redat topografic pe hârtie.
Ridicarea topografică propriu-zisă se poate realiza cu ajutorul teodolitului, tahimetrului sau,
mai recent, cu staţia totală. Din echipa topografică, pe lângă topograful specialist, mai fac parte: un
secretar care va consemna într-un caiet special, de teren, datele citite la aparat de către topometru
(distanţe, unghiuri, etc.); doi stadieri care să ştie ţine şi umbla cu mira şi cu ruleta dar care pot fi
utilizaţi şi la bornare, la manevrarea instrumentelor şi chiar la prepararea terenului pentru desfăşurarea
optimă a lucrărilor; un tehnician care să facă schiţa terenului şi să marcheze pe ea fiecare punct citit la
stadie cât şi puncrtele de reper luate la începutul lucrării (Ursuţ, Paul 1980, 309). Această schiţă este
memoria topometrului, practic o „fotografie” a terenului care va reflecta forma şi conţinutul viitorului
plan arheologic. Urmează culegerea datelor de pe teren, o etapă deosebit de importantă, în cadrul ei
fiind puse în evidenţă pregătirea şi experienţa topografului, factori esenţiali în obţinerea unei ridicări
topografice corecte şi performante. Un alt factor important ce poate afecta calitatea rezultatelor este
timpul (vremea) care în condiţii de extreme (temperaturi ridicate sau coborâte, precipitaţii etc.) poate
afecta aparatele utilizate, necesitând anumite corecţii din partea topografului. Topograful decide care
sunt „punctele sensibile” ale terenuluicu schimbările de pantă, cu ridicături şi gropi (alveolări) etc, ce
urmează a fi vizate pentru ca planul obţinut să reflecte obiectiv terenul.
Concomitent cu realizarea reţelei de nivelment (altitudinile succesive) se urmăreşte realizarea
unei caroieri (10 x 10 m; 20 x 20 m), care se va constitui ca reţea de sprijin (sistem de referinţă) atât
pentru amplasarea unităţilor de cercetare cât şi în cazul oricăror lucrări de prospecţii geo-fizice
(rezistivitate, magnetometrie). Pe harta ridicării topografice sunt localizate, cu o deosebit de mare
precizie (utilizându-se în acest scop tot staţia totală) şi unităţile de cercetare (secţiuni, suprafeţe, casete
etc.), în scopul regăsirii lor facile precum şi pentru poziţionarea cât mai exactă a oricărui complex,
context sau artefact descoperit în decursul săpăturii arheologice. Utilizarea mijloacelor topografice îşi
găseşte aplicaţii atât înainte de efectuarea săpăturii cât şi în timpul acesteia, asistenţa topografică
permanentă fiind necesară pentru localizarea contextelor descoperite.
Urmează etapa de birou, ce cuprinde operaţiuni specifice: extragerea drumuirii separat din
carnatul de observaţii, efectuarea mediilor unghiurilor orizontale şi verticale, reducerea la orizont a
distanţelor, calculul coordonatelor XYZ etc. Iniţial se calculează datele relative (relativele) iar după
compensare datele absolute (absolutele). Urmează raportarea rectangulară a punctelor care au
coordonate şi raportarea polară a punctelor, care se efectuează în funcţie de datele citite în teren la care
se vor menţiona datele absolute. Aceste puncte urmează a fi legate în desen, pe baza şchiţei din teren.
O atenţie deosebită este acordată planului „în creion”, deoarece el reprezintă, în fapt, originalul
adevărat al întregii lucrăricare va fi utilizat la redactarea planului dorit de specialist. Un aspect
important în obţinerea planului final, de care depinde claritatea şi semnificaţia planului topo
29
arheologic, îl reprezintă renunţarea la o serie de detalii topografice care ar afecta „citirea” acestuia
(limite de clădiri, garduri, stâlpi, tufe, pomi, magazii etc.).
Desenarea unui plan arheologic se va face de un desenator experimantat, care să cunoască
specificul meseriei de arheolog şi să sublinieze detaliile necesare prin semne convenţionale specifice.
Desenul iniţial se va face pe hârtie milimetrică, în creion, urmând ca apoi el să fie copiat în calc, cu tuş
negru, utilizând trase cu grosimi diferite în redarea unor detalii.
În cazul utilizării unei staţii totale, aceste operaţii sunt efectuate, după descărcarea lor
prealabilă, de către calculator prin programele dedicate pentru aceste calcule. La ora actuală staţiile
totale sunt utilizte cel mai frecvent în realizarea planurilor topografice arheologice, mai ales pentru
uşoara procesare şi gestionare a datelor, pentru uşoara reproducere a acestora (digitală şi/sau pe hârtie
plotată), precum şi pentru uşoara integrare a lor în cazul unor baze de date cu competenţă superioară,
organizate pe nivele, de tipul GIS.

GPS (Geographyc Position System)

Devenit o prezenţă obişnuită în cadrul şantierelor arheologice, GPS -ul este un aparat
profesional cu ajutorul căruia, lucrându-se în regimul teledetecţiei şi localizării în funcţie de datele
oferite de sistemul de sateliţii geostaţionari (în număr de minim 4), pot fi cunoscute cu o deosebit de
mare precizie (în funcţie de performanţele aparatului) toate coordonatele spaţiale ale punctului avut în
vedere. Pentru uşoara regăsire a punctelor aflate în atenţia arheologilor, este absolut necesară
pozitionarea lor după acest sistem, ulterior date suplimentare putând fi obţinute şi prin consultarea
hărţilor realizate prin analiza satelitară.
Sistemul GPS, conceput iniţial, cu aplicabilitate în domeniul militar, se baza pe utilizarea a
patru sateliţi, pe cunoaşterea timpului de propagare dintre aceştia şi pe folosirea unui receptor GPS cu
ajutorul cărora se poate determina longitudinea, latitudinea, altitudinea şi ora precisă în orice moment
de timp. Precizia măsurării cu un astfel de sistem variază între 30 m (militar) şi 150 m (comercial).
Există diferite variante de GPS-uri, de la cele mai simple, „la purtător” sau de buzunar, care oferă date
relativ corecte (similare celor încorporate în sistemele de regăsire a automobilelor) până la cele
profesionale (staţii fixe şi sisteme care sunt utlizate în navigaţia avioanelor şi/sau a navetelor spaţiale).

Fig. 7. Modul de recepţie a datelor spaţiale cu ajutorul GPS

Funcţionarea unui sistem GPS este asigurată de un grup de sateliţi care se rotesc în jurul
pământului şi emit semnale codate ce conţin datele oribitale ale tuturor sateliţilor, ceasul lor propriu,
condiţiile de "sănătate" ale sateliţilor. Pentru a acoperi întreaga suprafaţă a globului, numărul necesar
de sateliţi lansaţi ar trebui să fie de 24. În prezent, aceştia nu sunt încă toţi lansaţi, deşi sistemul este

30
operant în SUA, Japonia şi unele ţări europene, având perspective certe de dezvoltare a reţelei de
conectare la sistem şi de mărire a suprafeţei de acoperire.

GIS (Geographycal Imaging System)

Sistemul informaţional geografic GIS este o „unealtă complexă” computerizată folosită pentru
alcătuirea hărţilor, analizarea fenomenelor geografice şi a evenimentelor ce au loc pe pământ, care şi-a
dovedit o deosebită aplicabilitate în arheologia mileniului trei. Tehnologia GIS reuneşte operaţii
uzuale cu baze de date, cum ar fi Chestionare şi analize statistice cu o unică vizualizare precum şi
avantajele unei cercetări minuţioase oferite de către hărţi. Aceste capacităţi disting GIS de alte sisteme
informaţionale şi îl fac valoros pentru o mare parte a proiectelor publice şi private privind explicarea
evenimentelor, prevederea unor efecte şi planificarea de strategii. Realizarea de hărţi şi analiza
geografică nu sunt de loc noi, însă un GIS îndeplineşte aceste cerinţe mai repede şi cu un mai mare
precizie decât o fac metodele manuale tradiţionale. Azi, GIS reprezintă o industrie cu profituri de
miliarde de dolari, în acest domeniu muncind sute de mii de oameni din întreaga lume. GIS este predat
în şcoli, colegii şi universităţi din toată lumea. Profesionişti şi specialişti în orice disciplină au devenit
din ce în ce mai conştienţi de avantajele folosirii tehnologiei GIS, care se adresează problemelor
fiecăruia în parte.

Fig. 7. Restituţie cartografică realizată cu ajutorul GPS şi a calculatorului a traiectoriei

aeriene a unui zbor realizat în scopul fotografierii aeriene (sc. 1:200000).

31
 GIS reprezintă un sistem informaţional utilizat pentru a capta, stoca, căuta, integra,
manipula, analiza, expune (afişa) date (informaţii ) aflate în legătură cu (aflate în
relaţie cu) diferite poziţiile ale suprafeţei terestre. În mod obişnuit, GIS este destinat
pentru utilizarea hărţilor în diferite modalităţi. El poate fi reprezentat ca fiind
organizat pe mai multe niveluri, diferite, în cadrul fiecăruia dintre acestea
cuprinzând date cu privire la fiecare trăsătură (caracteristică) particulară. Fiecare
dintre aceste caracteristici se află în legătură cu o poziţie anume din imaginea
grafică a unei hărţi.
Sistemul informaţional geografic cunoscut în general ca GIS, este un set reunit de
modalităţi de programare şi hard ware, folosite pentru manipularea şi administrarea
datelor spaţiale digitale (şi a datelor atribut relaţionale).

GIS (Geographic Information System) este un sistem computerizat singular, bine definit şi
poate fi realizat printr-o multitudine de modalităţi de programare şi hard ware. Factorul important îl
constituie nivelul întrepătrunderii acestei modalităţi în vederea furnizării unei utilizări uşoare şi
funcţionale a prelucrării datelor geografice.
În general, GIS ar trebui văzut ca o tehnologie şi nu doar ca un sistem computerizat. Abilitatea
de a încorpora date spaţiale, de ale administra, analiza şi de a răspunde problemelor acestora este o
caracteristică distinctă a GIS. GIS reprezintă un sistem computerizat care înregistrează, stochează, şi
analizează informaţii cu privire la realităţile care apar la suprafaţa solului sau în cadrul unei săpături.
GIS poate genera imagini bi- sau tridimensionale asupra unui areal, conţinând elemente naturale
(munţi, dealuri, artere hidrografice) dar şi artificiale (precum drumuri şi linii de înaltă tensiune.
Cercetătorii utilizează imaginile şi modelele GIS, realizând măsurători precise prin culegerea şi
adunarea datelor şi testarea ideilor cu ajutorul computerului.
Majoritatea bazelor de date GIS conţin seturi de informaţii structurate în (numite)
niveluri.Fiecare nivel reprezintă un tip particular de date geografice şi contextuale. De exemplu, un
nivel poate include informaţii cu privire (exclusiv) la străzile (şoselele) dintr-un anumit areal dat sau
cu privire la reţeaua hidrografică etc. Alt nivel poate oferi date cu privire la tipurile de soluri din
acelaşi areal sau cu privire la altitudini (elementele de nivelment). GIS poate combina aceste niveluri
într-o singură imagine, arătând maniera în care şoselele, solurile şi elementele de nivelment pot fi
relaţionate între ele. Operatorii GIS pot utiliza aceste imagini pentru a determina dacă o componentă a
şoselei de pildă poate fi distrusă. O bază de date GIS poate include mai mult de 100 de niveluri.
GIS este astfel construit încât să accepte date provenite de la surse variate, ca de exemplu hărţi
geografice, fotografii din satelit, texte scrise, tabele statistice etc. Senzorii GIS pot scana (obţine)
unele din aceste date în mod direct – de exemplu un operator de computer are nevoie de o hartă sau o
fotografie pe care să o introducă (încarce) în scaner, iar calculatorul „citeşte” automat toate
informaţiile conţinute de aceasta. GIS transpune toate datele geografice într-un cod digital, care le
aranjează în propriile baze de date. Operatorii pot programa GIS să proceseze informaţiile şi să ofere
imaginile maţiile de care are nevoie. Aplicaţiile GIS sunt deosebit de vaste şi în continuă creştere.
Utilizând GIS cercetătorii pot sesiza schimbările în cadrul mediului înconjurător: inginerii pot proiecta
sistemele de şosele; companiile electrice pot coordona reţeaua complexă a liniilor de tensiuni;
guvernele pot estima gradele de utilizare a terenurilor; departamentele administrative (pompierii,
poliţia etc.) pot să programeze drumurile de evacuare în diferite cazuri. Practic GIS poate fi utilizat în
toate domeniile care presupun corelarea cu componenta spaţială (de exemplu guvernul canadian a
utilizat GIS-ul încă din anii `60 ai secolului XX pentru a realiza o gestionare şi evidenţă precisă a
terenurilor sale; guverne şi universităţi şi-au dezvoltat propriile aplicaţii GIS mai ales după anii `70,
când costurile sistemului au devenit accesibile). La începutul anilor `90 peste 100.000 sisteme GIS
erau în funţiune.
Arheologia, fiind o disciplină cu valenţe spaţiale dedicate, utilizează GIS-ul în modalităţi
variate. GIS asigură facilităţi în vederea adunării, managementului, manipulării şi analizării datelor,
precum şi în prezentarea rezultatelor atât sub formă de raport cât şi în formă grafică, cu o subliniere
32
particulară asupra protejării şi utilizării proprietăţilor inerente ale datelor spaţiale. La nivelul cel mai
simplu, GIS îşi găseşte aplicaţii ca o bază de gestiune a datelor pentru datele arheologice, prin aportul
capacităţii de a crea hărţi într-o perioadă foarte scurtă de timp. Deasemenea, GIS este utilizat în
contextul managementului resurselor culturale şi de patrimoniu, în cadrul cărora localizarea siturilor
arheologice (monumentelor arheologice şi istorice etc.) este realizată şi estimată utilizând modele
statistice bazate pe cele anterior identificate şi localizate. GIS-ul poate fi utilizat şi pentru simularea
schimbărilor diacronice în cadrul mediilor naturale din vechime, precum şi ca unealtă pentru analizele
intra-sit (din inetriorul siturilor arheologice), această din urmă aplicaţie bucurându-se de o popularitate
mai redusă.
Dacă acum 15 ani utilizarea GIS-ului în cadrul unui sit arheologic reprezenta o situaţie
rarrisimă, la ora actuală sistemul îşi găseşte variate aplicaţii pe multe şantiere arheologice. Mai mult,
în cadrul diferitelor congrese şi conferinţe organizate în direcţia interdisciplinarităţii în cercetările
arheologice se regăsesc tot mai frecvent lucrări şi chiar secţiuni speciale dedicate utilizării GIS în
arheologie (o statistică recent realizată în spaţiul arheologiei occidentale a relevat faptul că în jur de 70
% din proiectele arheologice utilizează GIS, în vreme ce cunoştinţele de bază în utilizarea GIS sunt
cunoscute de aproximativ 90% din arheologi5; detalii asupra acestor studii vezi în:
http://research.hunter.cuny.edu/arch/survey.html şi în http://www.gisdevelopment.net/application/archaeology/general/).

Chiar dacă GIS reprezintă, dincolo de orice îndoială, un instrument deosebit de puternic şi are
aplicaţii care furnizează posibilităţi de modelare deosebit de complexe, rămâne un instrument care este
condiţionat de cererile pieţei, adeseori de natură nonarheologică. GIS reprezintă, la modul
fundamental, un set de module incomplete care pot fi efectiv extinse.
GIS nu este de fapt o invenţie nouă. Prelucrarea informaţiilor geografice are o bogată istorie
într-o multitudine de discipline. În particular, specialişti în resurse naturale şi oameni de ştiinţă din
domeniul ştiinţelor mediului înconjurător au prelucrat datele şi au promovat propiile tehnici şi metode
încă din 1960.
Azi, sistemul informaţional geografic se distinge de geo-procesarea din trecut prin folosirea
calculatorului, un instrument deosebit de eficient în intergrarea modalităţile de procesare a datelor
geografice într-un mediu primitor şi cuprinzător (multilateral).

Apariţia tehnicilor computerizate sofisticate a răspândit aplicaţiile multidisciplinare ale

metodologiilor geo-procesării şi a furnizat posibilităţi deosebite de prelucrare a
datelor, posibilităţi care din punct de vedere logistic fuseseră imposibile înainte.

Un GIS operaţional are de asemenea o serie de componente care îmbină între ele pentru a face
ca sistemul funcţional. Aceste componente sunt hotărâtoare pentru succesul GIS. Un GIS funcţional
reuneşte 5 componente cheie: hard ware, soft ware, date, oameni, metode. Tipurile de soft şi
platformele utilizate cel mai frecvent în arheologie sunt ESRI’s Arcview şi ArcInfo.
Un GIS are patru subsisteme funcţionale principale. Acestea sunt:
- un subsistem de introducere a datelor;
- un subsistem de stocare şi remediere a datelor;
- un subsistem de manipulare şi analiză a datelor;
- un subsistem de ieşire a datelor şi afişaj al acestora.

5 Relevantă pentru aplicabilitatea tot mai largă pe care o are GIS în arheologia contemporană este şi
situaţia în care, la toate conferinţele şi congresele dedicate utilizării metodelor moderne în arheologie, acestei
tehnologii îi sunt rezervate secţiuni şi capitole speciale. GIS se prezintă ca un sistem cu un viitor deosebit în
arheologie.
33
 a. Introducerea datelor
Un subsistem de introducere a datelor permite utilizatorului să capteze, adune şi să transforme
datele spaţiale şi tematice într-o formă digitală. De obicei, introducerea datelor derivă dintr-o
combinaţie de hărţi hard copy, fotografii aeriene, imagini înregistrate de la distanţă (imagini obţinute
prin teledetecţie), rapoarte, ridicări topografice, etc. De regulă introducerea datelor este făcută de
operatorul specialist GIS.
b. Stocarea şi remedierea datelor
Subsistemul de stocare şi remediere a datelor organizează datele spaţiale şi datele atribut într-o
formă ce la permite a fi remediate rapid de către utilizator, în vederea analizei, şi permite introducerea
de date noi într-un mod rapid şi exact. Această componentă presupune de obicei utilizarea unui sistrem
de management al datelor (DBMS) pentru a menţine datele atribut. Datele spaţiale sunt de obicei
codate şi menţinute într-un fişier anume.
c. Manipularea şi analiza datelor
Subsistemul de manipulare şi analiză a datelor permite utilizatorului (chiar dacă el nu este
specialist GIS şi nu cunoaşte structura internă a sistemului) să execute operaţii spaţiale sau atribut
pentru a obţine informaţii derivate (compuse). Acest sistem este în general considerat drept “inima”
GIS-ului, şi se distinge de alte sisteme informaţionale de baze de date şi sisteme computerizate de
asistenţă (CAD).
d. Ieşirea datelor
Subsistemul pentru ieşirea datelor permite utilizatorului să genereze afişaje grafice, hărţi
normale, şi rapoarte sub formă de tabele, reprezentând produsul informaţiilor derivate.

Funcţia principală a GIS este, din proiectare, analizarea datelor spaţiale.

34
 1.1.2.2. Noţiuni de geomorfologie

Geneza şi dezvoltarea diferitelor forme de relief specifice, a diverselor tipuri de soluri, a ariilor
de răspândire a faunei şi florei într-o permanentă dinamică, a zonelor climatice şi a unei reţele
hidrografice aflate într-o continuă schimbare au constituit mediul specific desfăşurării vieţii socetăţilor
umane în Cuaternar. Astfel, geneza formelor de relief este rezultatul unui proces continuu, la care au
contribuit o serie de factori, existând anumite aspecte dinamice ale transformărilor care se produc în
aspectul morfologic al principalelor unităţi geografice. Studiul Cuaternarului implică, prin urmare,
reconstituirea diferitelor peisaje şi aspecte ale mediului geografic, a populaţiilor vegetale, animale şi
umane, cu succesiunea lor temporală şi diferenţierea regională specifică.
Aspectul actual al peisajului geo-morfologic s-a desăvârşit, în linii mari, la sfârşitul
Pleistocenului, prima mare etapă a Cuaternarului, cunoscută şi ca epoca marilor glaciaţiuni. Dacă în
ceea ce priveşte sfârşitul Pleistocenului există o dată general acceptată de specialişti (undeva în jurul la
10.000 BP, când începe Holocenul – Actual din perspectivă geologică), în ceea ce priveşte începutul
acestei epoci există o serie de păreri contradictorii, bazate pe diferite criterii de delimitare faţă de
epoca precedentă (criteriul climatic, criteriul formelor glaciare, criteriul paleontologic, criteriul
paleontologic uman, criteriul paleomagnetic). Odată cu încheierea procesului antropogenezei (acum
aproximativ 40.000 de ani), putem vorbi şi despre factori antropici (antropogeni) care au influenţat
geneza (mai puţin) şi structura (evoluţia structurală) unor forme de relief. Ultimii 3-4 mii de ani din
desfăşurarea istoriei umane şi-a pus o amprentă tot mai puternică asupra peisajului, acesta tinzând spre
o antropizare tot mai evidentă.
Arheologul mileniului III trebuie să fie capabil să distingă, în linii mari, o unitate de relief, să-i
cunoască denumirea, modul de formare (geneză) şi de evoluţie de-a lungul epocilor.
Factorii naturali care influenţează geneza formelor de relief sunt multiplii:
- factori de ordinul I, sunt cei care se referă la acele forţe interne ale planetei care generează
formele de relief primare (tehtonice, vulcanice etc.)
- factori secundari, de ordinul II (numiţi şi derivaţi), proveniţi din urma acţiunii unor acţiuni
externe (apa, forţe eoliene, gravitaţia etc.). Şi în cadrul acestora distingem două categorii distincte:
factori ce generează forme de relief prin modelare (acţiuni de eroziune, tasare, alunecare etc) şi factori
ce generează forme noi de relief prin acumulare (depuneri, dune, terase, grinduri etc.)
Principalul factor natural al modelării şcoarţei terestre a fost şi rămâne acţiunea de eroziune a
cursurilor de ape. Profilul de echilibru stă la baza morfologiei şi evoluţiei unei văi. El se poate defini
ca acel profil longitudinal al unui râu care are o pantă de echilibru, adică nu aluvionează, nici nu
erodează. Orice râutinde să-şi creeze sistemul hidrografic echilibrat, tendinţă care se face cunoscută în
funcţie de nivelul de bază. Relieful străbătut de râu, situat deasupra nivelului de bază local, este supus
eroziunii, existând tendinţa permanentă să îl aducă la altitudinea nivelului de bază. Procesele de
eroziune şi de acumulare au fost influenţate de condiţiile climatice specifice fiecărei perioade,
determinate de modificările nivelului de bază în urma mişcărilor de transgresiune şi regresiune marină,
respectiv de debitele afluenţilor.
Orice bazin hidrografic se caracterizează prin diferite sectoare, identificabile în secţiune
transversală:
Albia – reprezintă patul de scurgere al unei ape curgătoare la debite medii, inclusiv malurile
care o delimitează. La rândul ei albia (numită şi uluc) este compusă din: abia majoră (specifică
debitelor mari), albia minoră (specifică debitelor normale) şi canalul de etiaj (specific perioadelor de
secetă). Lunca reprezintă, de fapt, albia majoră a râului care a ajuns la profilul de echilibru. Meandrele
sunt deplasări laterale ale albiei minore, în momentul în care înclinaţia pantei este deosebit de mică iar
râul traversează spaţii întinse, de genul câmpiei. Dinamismul pe care un curs de apă îl posedă,
imprimă apariţia unor elemente morfologice secundare: grinduri, belciuge, popine, meandre fosile,
conuri de dejecţie, lunci aluvionare etc.;
Terasele – reprezintă arealele învecinate râului, generate de mişcările tectonice şi de oscilaţiile
climatice ce determină râul să iasă din profilul său de echilibru, având ca rezultat adâncirea sa în
interiorul propriei lunci şi în propriile aluviuni, Rezultatul este că vechea luncă rămâne suspendată
35
căpătând aspectul unei trepte, reprezentate de noua terasă formată. Orice terasă se compune din mai
multe segmente: fruntea (planul înclinat, care face legătura cu lunca recentă a râului); muchia
(reprezentată de linia de ruptură între fruntea terasei şi arealul orizontal al acesteia); podul
(reprezentat de spaţiul orizontal rămas suspendat, respectiv restul fostei albii majore); ţâţâna
(reprezentată de linia ce desparte podul terasei inferioare de fruntea terasei superioare). Pentru studiul
Cuaternarului terasele reprezintă una din cele mai importante forme de relief. De regulă, ele reprezintă
spaţiile în care sunt regăsite cel mai frecvent urmele locuirilor umane, aşezările fiind, de regulă plasate
în apropierea apelor curgătoare, în preajma surselor de apă potabilă, în locurile neinundabile, cu
terenuri favorabile agriculturii.

Fig. 8. Evoluţia structurală a unor unităţi geomorfologice

(inversiuni morfologice în urma modificării unor structuri geologice)

Podul terasei, realizat din depuneri anterioare aluvionare (pietriş şi soluri argiloase aluvionare),
peste care adesea se prezintă strate de loess cu benzi de soluri fosile în cadrul lor. Există mai multe
tipuri de terase, împărţite după diferite criterii: genetic (eustatice, climatice, neotehtonice, mixte,
locale şi false)l structural (aluviale, în rocă, acumulative); după profilul longitudinal (convergente spre
amonte, convergente spre avale, parelele, deformate); după profilul transversal (simetrice şi
asimetrice).
Numerotarea teraselor se face în ordinea inversă a apariţiei lor, prima terasă fiind prin urmare
cea mai joasă şi cea mai nouă.
Factorii care au dus la modificarea cursurilor de ape sunt multiplii, însă există o serie de
metode prin care evoluţia morfologiei bazinelor hidragrafice poate fi reconstituită. În aceeaşi manieră,
studiile asupra depunerilor aluvionare şi a structurilor solurilor fosile, pot reconstitui şi modificările în
ceea ce priveşte nivelul eustatic al apelor stătătoare. Relevante în această direcţie sunt studiile A.
Bolomey cu privire la mişcările de transgresiune şi regresiune marină la sfârşitul Pleistocenului şi în
Tardigleciar din zona Dobrogei, dar şi mai recentele studii efectuate de V. Bărbuţă, privind evoluţia
arealului de vărsare a râului Ampoi în Mureş, respectiv a factorilor care au determinat în ultimii 2000
de ani „migrarea” acestuia către amonte (fenomen specific afluenţilor de dreapta ai Mureşului veniţi
din M-ţii Apuseni).
Efectele eroziunii naturale precum şi cele ale mişcărilor tectonice pot fi diferite (alunecări,
prăbuşiri, tasări etc.) de distingerea lor depinzând în mare măsură modul în care se realizează
36
interpretarea depunerilor stratigrafice ce conţin urme arheologice.

Fig. 9. Evoluţia geomorfologică a unor unităţi geomorfologice:

evoluţia unui sistem de meandre încătuşate de vale (evoluţia în timp a unei lunci).

Fig. 10. Procese de alunecare şi de prăbuşire în cazul unor forme de relief.

37
 1. 2. Periegheza

Etimologia termenului, definitiv consacrat în limbajul de specialitate specific arheologilor, este

de factură grecească: "perios" = a merge, a te deplasa; "gheos" (de la zeiţa grecească Gheea) = pământ,
suprafaţă, prin urmare: "a te deplasa la faţa locului (pe suprafaţa pământului)". Primul care a folosit
termenul ca atare a fost Herodot în lucrarea sa "Periosgheeos", care cuprinde însemnările călătoriilor
sale din Africa de Nord şi Orientul Apropiat.
Chiar dacă la prima vedere pare a fi o acţiune lipsită de componenta sistematică şi având o
motivaţie oarecum limitată: "o simplă plimbare, menită a căuta materiale arheologice la suprafaţa
pământului", periegheza este o formă de prospecţie a suprafeţei solului în scopul detectării urmelor de
locuire umană, care se desfăşoară astăzi după anumite reguli, presupunând operaţiuni succesive, având
nevoie de o pregătire prealabilă temeinică, de un instrumentar specific (adecvat) şi de o etapă post-
periegheză, în care se prelucrează materialele şi se interpretează informaţiile obţinute.
Această cercetare de suprafaţă, care nu necesită în mod obligatoriu o autorizaţie prealabilă,
constituie un gen de explorare care se dovedeşte deosebit de interesant şi fructuos dacă cercetătorul
posedă cunoştinţe dezvoltate de arheologie şi o bogată experienţă în teren. Cercetările perieghetice pot
avea ca obiective cercetarea unor zone mai largi în ansamblu (sectoare sau unităţi geomorfologice,
văile unor râuri, pârâuri, afluenţi etc.) sau a anumitor teritorii, pentru depistarea unor posibile locuri
umane sau "cu adresă", vizând anumite puncte sau microzone unde se efectuează activităţi antropice
(lucrări agricole, lucrări de hidroamelioraţii, fundaţii, eroziuni, cariere, lucrări publice etc.). Şi într-un
caz şi în altul perieghezele trebuie să fie precedate de o temeinică documentare de cabinet.
Scopul oricărie periegheze este acela de a detecta, sesiza, delimita (în măsura posibilităţilor),
obiective arheologice, sau urme, rămăşiţe, care să ateste existenţa la nivelul sau sub nivelul de călcare
vestigii de interes arheologic, în vederea cercetării lor sistematice (prin săpături), ulterioare. În
realitate (mai bine spus, de cele mai multe ori), perieghezele nu sunt integrate în ansamblul succesiv
de operaţii mai sus amintit, ci sunt efectuate într-un mod oarecum separat, constituindu-se astfel ca
tipuri de cercetare în sine şi de sine stătătoare, unii cercetători rezumându-se, din diferite motive, doar
la efectuarea şi, eventual, publicarea rezultatelor acestora. Sunt abordate spre cercetare atât zone,
puncte, în care au mai fost realizate anterior semnalări de materiale arheologice (se recomandă ca
perieghezele să abordeze în mod repetat o anumită zonă!), în acest caz fiind vorba de o reidentificare a
unui punct, cât şi zone necercetate anterior, care se constituie ca "pete albe" pe harta descoperirilor
arheologice.
De regulă, perieghezele trebuie efectuate în echipe cu caracter pluridisciplinar, în cadrul
cărora, alături de arheologi, ar trebui să participe: geografi, geomorfologi, topografi, pedologi,
fotografi, geo-fizicieni etc.
În cazul perieghezelor zonale, planificate, trebuiesc urmărite cu predilecţie: factorii ce
determină sau influenţează geneza şi evoluţia formelor de relief, morfologia terenului, constituţia
litologică, stabilitatea sau instabilitatea terenului (fenomenele de tasare, eroziune fluviatilă, eroziune
de suprafaţă, procese de pantă), toate esenţiale pentru depistarea habitatului uman şi a modificărilor
suferite de acesta, ca urmare a transformărilor de ordin fizico-geografic şi morfologic. În cazul unor
descoperiri fortuite anterioare, semnalate, periegheza se execută cu precădere pe spaţii restrânse, fără a
neglija contextul ansamblului fizico-geografic.
Ele se desfăşoară conform premiselor principiale definite de trinomul CE; CÂND; CUM caut ?
(mai precis: Ce anume caut; Când caut; Cum, în ce mod realizez căutarea ?). Această triadă
însumează, în fond, toate elementele şi obiectivele urmărite prin periegheze.
Observaţiile efectuate, precum şi materialul recoltat (material arheologic, probe pentru analize)
trebuie să înregistrate pe fişe perieghetice-topografice (schiţe topografice ale zonei), care reprezintă
elementele informatice primare cu privire la descoperiri. Acestea pot şi trebuie să fie completate prin a
a numitele prospecţii de adâncime, care includ prospecţii directe prin foraje arheologice şi prospecţiuni
indirecte geofizice care pot fi efectuate fie în timpul perieghezei, fie ulterior (prospecţii electrice,
magnetice şi electromagnetice; fotografii aeriene).
38
 Prima etapă a perieghezei (Ce caut), este cea care ţine de documentarea bibliografică şi
cartografică a spaţiului care se doreşte a fi cercetat, documentare similară celor realizate ca
preliminarii la cercetările sistematice (este de la sine înţeles faptul că dacă periegheza este parte
integrantă a unei cercetări sistematice, documentarea biblio-cartografică fiind deja realizată în
momentul demarării acţiunii perieghetice). Nu întâmplător, această etapă preliminară a fost numită şi
"prospecţie de birou". În această etapă se fixează ariile geografice ce urmează a fi investigate, şi se
pregăteşte logistic periegheza.
Echipamentul minim necesar pentru desfăşurarea perieghezelor este alcătuit din: ţinută
adecvată şi echipament turistic (hrană + apă); harta, sau hărţi, ale zonei (la scări cât mai mari), busola;
pungi de plastic; bilete de identitate pentru recunoaşterea materialelor; piolet sau ciocan de geolog,
(piolet, târnăcop special, lopată Linnemann şi/sau chiar foreză de mână); coli de hârtie şi ustensile de
scris şi desenat; planşetă; hârtie milimetrică; aparat de fotografiat; rulete de diferite dimensiuni (de la 3
– 30 m. etc.); semne de marcare; bilete de recunoaştere; pungi speciale pentru materialele arheologice
şi, nu în ultimul rând, fişe de periegheză - tipizate.
Pe baza bibliografiei de specialitate, studiate în prealabil, reiese o anumită preferinţă a
anumitor comunităţi umane aparţinând diferitor epoci, pentru anumite forme de relief pentru
amplasarea aşezărilor sau a altor amenajări (de exemplu: în epoca neolitică erau locuite în special
terasele joase în fazele timpurii, dar şi mai înalte în eneolitic; culturii Coţofeni îi sunt specifice toate
formele de relief dar se manifestă o preponderenţă pentru zonele înalte, pe vârfuri de deal, îndeosebi în
fazele clasice şi târzii; în epoca bronzului erau preferate fragmentele de deal dominante şi în general
zonele ridicate; în Hallstatt, specifice sunt aşezările fortificate în zone apărate natural, la înălţime,
etc.).
Obiectivele arheologice preistorice, date fiind caracteristicile lor generale, nu produc
întotdeauna modificări notabile în structura solului (ca de exemplu: obiectivele antice clasice sau cele
medievale) care să fie vizibile la suprafaţă prin obsevarea denivelărilor prezente. În mod excepţional
amintim însă şi obiective preistorice (ca de exemplu tumulii funerari sau sistemele de fortificaţie din
epocile bronzului şi a fierului), care pot fi sesizate la suprafaţă şi sub forma unor „anomalii” de mari
dimensiuni, bine conturate.
Perieghezele se desfăşoară de regulă primăvara devreme şi toamna târziu, în perioada
arăturilor, după căderea ploilor sau după topirea zăpezilor. Indicii revelatori de interes arheologic sunt
în aceste perioade mai apropiaţi de "punctele critice".

Punctele critice, reprezintă acele momente ale anului (anotimpurile) sau ale zilei
(orele) în care sunt cel mai bine puse în evidenţă urmele (amprentele antropogene) ce
pot fi interpretate ca potenţiale de interes arheologic (indicii revelatori).

Este recomandabil ca perieghezele să nu se efectueze în mod individual, colectivele de

cercetători, împărţite pe echipe, fiind mult mai eficiente şi mai avantajoase din toate punctele de
vedere. În desfăşurarea propriu-zisă a perieghezei se pune accent pe: analiza toponimiei şi a
cadastrului, observaţia atentă a configuraţiei terenului, a terenurilor în pârloagă sau cultivate, a
terenurilor proaspăt arate, a muşuroaielor de cârtiţe, a unor accidente naturale ale solului (alunecări de
teren, rupturi, râpi, prăbuşiri de maluri, etc), a oricăror şanţuri sau gropi realizate pentru diferite
construcţii sau amenajări, observaţia vegetaţiei, a detaliilor cromatice, a tipurilor (speciilor) de plante,
etc.
Un rol important în cadrul oricărei periegheze trebuie acordat "informatorilor" - acele
persoane, de regulă mai în vârstă („bărtânii satului”), care cunosc bine "hotarul" localităţii, istoria ei
recentă şi mai ales toponimicele - care pot furniza, la rândul lor, informaţii preţioase cu privire la
apariţia, prezenţa sau semnalarea anterioară unor materiale cu caracter arheologic sau chiar cu privire
la cercetări anterioare realizate în zonă şi nemenţionate în bibliografia de specialitate.
Odată cu desfăşurarea propriu-zisă a perieghezei, mai precis la debutul acesteia, se desemnează
echipele, zonele supuse cercetărilor, punctele de întâlnire, tipurile de semnale pentru comunicare (în
lipsa unor aparate adecvate). De regulă, într-o periegheză sunt cercetate acele spaţii în care există
39
posibilitatea ca materiale arheologice aflate în structura solului să fi ajuns la suprafaţă ca urmare a
diferitor factori, antropici sau naturali. Sunt cercetate cu precădere spaţiile proaspăt arate, unde
probabilitatea antrenării la suprafaţă a vestigiilor este foarte mare. De asemenea, se caută locurile unde
s-au efectuat recente lucrări de amenajare ce au presupus efectuarea unor deranjări stratigrafice ale
solului (şanţuri, fundaţii, terasări, exploatări de materii prime la suprafaţă, amenajări de tip agricol –
silozuri, garduri, etc). De asemenea, factorii naturali pot semnala prezenţa la suprafaţă a unor contexte
arheologice, fragmente ale acestora fiind antrenate la suprafaţă (alunecări de teren, prăbuşiri de maluri
sau a marginilor de terase, muşuroaiele de cârtiţe, gropile unor animale sălbatice etc.).
La semnalarea unor materiale arheologice (ceramică, obiecte de metal, chirpic, unelte din
piatră, etc.), echipa de periegheză se regrupează în zona ce prezintă respectivele vestigii. Se
procedează la "recoltarea" exhaustivă a materialelor şi punerea lor în pungi, însoţite de biletul pe care
se notează toponimicul locului, simbolul descoperirii şi, dacă este posibil, încadrarea culturală a
acestora. Tot acum se procedează la completarea „Fişei de periegheză” tipizate şi se realizează o
ridicare topografică expeditivă (de mână) pentru recunoaşterea punctului. Sunt precizate sistemele de
referinţă (punctele fixe: şosele, poduri, stâlpi de înaltă tensiune, construcţii, repere naturale stabile),
precum şi distanţele existente între ele şi punctul cu descoperiri, indicându-se, cu precizie şi orientarea
geografică (punctele cardinale). Informaţiile desenate sub forma aceasta sunt urmate de o descriere a
punctului respectiv şi a caracteristicilor materialelor şi, în fine, se completează cu realizarea unor
fotografii cât mai relevante ale zonei. Prin utilizarea GPS, locurile în care sunt sesizate materiale
arheologice pot fi uşor poziţionate prin sistemul latitudinii şi longitudinii, cu deosebită precizie, fiind
posibilă prelucrarea datelor şi incluredea lor în cadrul GIS. În cadrul unor proiecte sistematice de
realizare a unor astfel de periegheze se foloseşte cu consecvenţă GPS-ul (ex: proiectul Apulum –
sector Partoş, sector Limba – Şeuşa, sector Lumea Nouă).
La înapoierea din deplasare, materialele arheologice sunt prelucrate în mod normal, ca şi când
ar proveni dintr-o săpătură arheologică (spălare, curăţare, desenare, încadrare cultural-cronologică,
interpretare, publicare). De reţinut necesitatea actualizării şi completării „Fişei de periegheză”
(deoarece există unele rubrici ale acesteia ce pot fi completate doar în urma prelucrării materialelor)
urmată de introducerea ei (a informaţiilor conţinute) în baza de date informatizată a instituţiei.
După cum aminteam mai sus, în timpul desfăşurării oricărei periegheze arheologice,
specialistul familiarizat cu principalele caracteristici ale arealului supus atenţiei, va acorda o atenţie
deosebită indicilor revelatori.

1.2.1. Indicii revelatori de interes arheologic

Obiectivul fundamental al prospecţiilor arheologice este acela al perceperii, depistării,
delimitării şi interpretării oricăror tipuri de structuri şi fenomene generate de activităţile omeneşti şi
„ascunse” în structura solului.

Indicii revelatori de interes arheologic sunt reprezentaţi de amprentele antropogene

din diferite epoci istorice, care se află în structurile naturale ale solului şi se manifestă
sub forma unor anomalii în componenţa acestuia, anomalii ce pot fi sesizate de la
suprafaţă.
Generalizând, putem afirma că aceste anomalii apar ca formaţiuni heterogene în structuri
naturale, omogene, dar şi invers ca formaţiuni omogene în structuri naturale heterogene.
Utilizăm sintagma „indici revelatori de interes arheologic” deoarece în structura solului pot
exista o sumedenie de alte anomalii care se datorează unor cauze diferite, fie ele şi antropogene, dar
care nu prezintă nici o importanţă din punct de vedere arheologic şi care, uneori, pot înşela chiar şi
ochiul specialistului avizat (în bibliografia de specialitate franceză ele sunt numite leurres = momeli).
Astfel de exemple de „falsificare” a unor indici arheologici sunt constituite de meandrele ş canalele
colmatate sau părăsite ale unor râuri (ce pot fi confundate cu aşezări fortificate de forma circulară);
tranşeele şi/sau gropile provocate de obuze (ce pot fi confundate cu anumite structuri protoistorice);
vechi drumuri sau chiar căi ferate abandonate şi acoperite de vegetaţie (ce pot fi confundate cu
40
drumurile sau limes-urile romane); depuneri eoliene sau de steril în formă de movilă (ce pot fi
confundate cu tumulii preistorici sau cu aşezări de tip tell); anumite amenajări de delimitare a
hotarului unor aşezări din evul mediu (ce pot fi confundate, la rândul lor, cu tumulii funerari);
anomalii provocate de fenomenele periglaciare (ce pot fi confundate cu unele structuri de habitat din
diferite epoci); urmele lăsate de stâne recent părăsite, bogate în îngrăşăminte naturale (ce pot fi
confundate cu diverse tipuri de construcţii antice), urmele unor terasări antropice recente realizate în
scopuri agricole pot fi confundate cu amenajări defensive preistorice sau clasice etc. După cum se
poate constata, aceste „momeli” pot fi clasificate, din punct de vedere al genezei lor, ca fiind de
factură antropică sau de origine naturală.
Indicii revelatori pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
- după origine (anomalii naturale, antropice, biogene, mixte);
- după metoda (metodele) de depistare (prospectare);
- după modul de manifestare (i. r. letargici sau criptoanomalii – anomalii ascunse în pământ ce
aparţin de regulă perioadelor vechi ale istoriei, care nu produc efecte observabile la suprafaţă
deoarece tind să se uniformizeze cu mediul în care se află şi care pot apărea, rar, doar în
anumite momente „critice”; i. r. activi – apar şi pot fi depistaţi în mod permanent la suprafaţa
pământului; i.r. temporari – sunt relevaţi în anumite perioade limitate ca timp iar prezenţa lor
poate fi sesizată în funcţie de prezenţa şi de amploarea fenomenelor care le condiţionează pe
de o parte şi de tipul de metodă de prospecţie utilizat, pe de altă parte. Aceşti indici pot fi
într-o stare letargică pentru un anumit tip de prospecţii şi în acelaşi timp să se afle într-un
moment critic pentru un alt tip de prospecţie).
În interpretarea acestor indici depistaţi în teren se recomandă multă prudenţă, chiar suspiciune,
această atitudine fiind preferată unui entuziasm lipsit de o bază obiectivă controlată. Totodată se
recomandă verificarea repetată şi încrucişată (coroborată) prin intermediul mai multor metode de
prospectare a oricărui indiciu relevat. În ceea ce priveşte aplicabilitatea efectivă în cadrul practicii
arheologice, clasificarea indicilor revelatori urmează un alt criteriu şi anume cel legat de elementele
principalele de evidenţiere propriu-zisă a acestora:
a. Indicii revelatori topografici.
Indicii revelatori topografici indică anomaliile morfologice ale microformelor de relief
antropogen (tumuli, construcţii, valuri, ziduri, fundaţii, şanţuri etc), sesizabile în cadrul demersului de
realizare a unei ridicări topografice a zonei aflate în atenţie.
În situaţiile în care modificările antropogene ale reliefului produse de activitatea umană în
decursul timpului s-au atenuat până aproape de aplatizarea totală, devenind aproape neobservabile,
singura metodă de depistare a acestor anomalii este aceea a întocmirii unor planuri topografice la scări
foarte mari (1:500, 1:200). Condiţia obligatorie pentru ca aceşti indici să iasă în evidenţă este ca în
timpul efectuării ridicării topografice să se "recolteze" a cât mai multe puncte de nivelment (reţea
foarte deasă), creându-se astfel posibilitatea trasării unor curbe de nivel la echidistanţe foarte mici (5-
10-20 cm). În urma operaţiunii de realizare a releveului grafic (hărţii topografice), aceste uşoare
denivelări pot fi scoase destul de clar în evidenţă, având avantajul de a acoperi suprafeţe de mari
dimensiuni (fig. 5-6).
b. Indicii revelatori sciografici.
Indicii revelatori sciografici sunt reprezentaţi de acele anomalii antropogene aflate imediat sub
nivelul actual de călcare, acoperite de sol, dar neaplatizate total şi care se evidenţiază prin umbrele
care le produc, datorită modificărilor pe care le produc în morfologia acestuia (fig. 5).
Microformele de relief antropogen, mai mult sau mai puţin aplatizate, produc în cazul
luminării lor favorabile - în anumite momente ale zilei – anumite umbre, sesizabile pe baza
diferenţelor cromatice (de regulă mai întunecate). Înregistrarea acestor umbre este legată de
momentele critice, respectiv acele perioade când razele solare cad oblic pe obiectiv (dimineaţa la
răsăritul soarelui şi seara la apus), astfel încât pun în evidenţă diferenţele morfologice (denivelările).
c. Indicii revelatori fitografici (fitogeni).
Aceşti indici sunt legaţi de particularităţile covorului vegetal de la suprafaţa solului. Plantele au
pretenţii şi comportamente diferite în funcţie de umiditatea, de potenţialul termic şi compoziţia lui
41
chimică a solului, precum şi de adaptabilitatea lor. Prezenţa ori absenţa unor condiţii optime se reflectă
fidel în prezenţa acestor plante, respectiv în comportamentul cromatic al acestora (fig. 5).
După aceste criterii, botaniştii grupează aceste plante în diferite categorii:
- plantele higrofite, ce preferă terenurile cu umiditate bogat. Se simt bine în prezenţa apei
gravitaţionale (izma broaştei, coada calului, iarba neagră, podbalul etc.).
- plantele mezofite - din această categorie fac parte marea majoritate a plantelor. Ele preferă un
sol cu o umiditate şi temperatură moderată (trifoiul alb, măzărichea etc.).
- plantele xerofite, ce preferă solurile calde cu umiditate redusă (colivia, scaiul dracului, pirul,
mărăcinişul etc.).
- plantele halofite, caracteristice solurilor sărăturoase (iarba sărată, săricica etc.).
- plantele psalmofite, iubitoare de nisipuri, mai puţin reprezentate la noi în ţară.
Dispunerea lor în covorul vegetal poate indica particularităţi specifice ale unor porţiuni -
uneori reduse - de teren, propice sau nu acestor categorii şi, implicit, potenţiala existenţă sau
nonexistenţă în aceste porţiuni a unor urme de locuire sau de intervenţii umane. De exemplu, deasupra
unor structuri compacte (ziduri) plantele vor avea rădăcini mai puţin ramificate, situaţie ce le va afecta
viteza de creştere, dimensiunile şi chiar aspectul cromatic. De asemenea, deasupra unor structuri
compacte realizate din calcar de pildă, vor creşte cu predilecţie specii de plante cărora aportul de
carbonat de calciu le este favorabil, în vreme ce speciile care nu „agreează” acest compus chimic vor fi
sesizate mai rar sau chiar deloc. Această categorie de indici trebuie tratată cu prudenţă, deoarece ele se
pot datora şi altor cauze (naturale sau antropice fără interes arheologic - contemporane).

Fig. 11. Modalităţi de identificare a indicilor revelatori (vegetali, termici, sciografici-topografici)

d. Indicii revelatori cromatici se evidenţiază prin diferenţele de culoare ale plantelor şi/sau
solurilor sau de nuanţe ale aceleiaşi culori. Aceşti indici trebuie să fie trataţi în cazul plantelor în
corelaţie cu cei fitografici (fig. 6). În solul proaspăt arat, înainte de a se usca, se pot observa, uneori,
diferenţe de culoare, datorate unor activităţi antropogene (locuire, amenajare, cultivare etc.). O atenţie
deosebită trebuie acordată suprafeţelor ocupate de plante de cultură sau floră spontană. Culorile
diferite care apar primăvara devreme, imediat după topirea zăpezilor, se datorează compoziţiei şi
umidităţii solurilor caracteristice şi care sunt determinate de existenţa în cadrul acestora, la adâncimea
42
sistemului radicular al plantelor, a unor construcţii sau altor intervenţii antropogene.
Diferenţe de culoare se pot observa, însă, în cazul vegetaţiei spontane, în perioadele secetoase
sau exces de umiditate, iar în cazul gramineelor în special în perioada de coacere. Culorile respective
sunt în directă legătură cu natura, compoziţia şi gradul de umiditate al solului, precum şi cu natura
covorului vegetal. Aşa cum arătam mai sus, această categorie de indici trebuie corelată cu cea a celor
fitografici.
e. Indicii revelatori litologici.
Se evidenţiază prin compoziţia litologică a substratului zonelor de interes arheologic. Se referă
la componenţa litologică a subsolului zonelor de interes arheologic. În funcţie de unitatea sau
microunitatea geomorfologică în care ne situăm, componenţa litologică poate fi unitară sau diferenţiat,
datorită unor cauze naturale sau antropogene (fig. 6). În terasele râurilor, în special în terasele
inferioare şi în luncă, în zonele de meandrare, pot fi depistate lentile purtătoare de straturi de cultură în
alternanţă cu lentile sau depozite litologice sterile din punct de vedere arheologic.
În unele cazuri aşezările iniţiale au ocupat forme de relief pozitive, în special popine. Cu
timpul ele s-au aplatizat, fiind supuse fenomenelor combinate de tasare, colmatare, sufoziune, mişcări
neotectonice etc., încât nu mai apar diferenţe nici de ordin micromorfologic, totul fiind modificat.
Singura metodă de a evidenţia situaţia reală rămâne doar analiza litologică efectuată după caz prin
forare sau fotografie aeriană în spectru infraroşu. Asemenea situaţii se întâlnesc frecvent în culoarul
Mureşului mijlociu (Şeuşa, Partoş, Vinţul Jos, Limba-„Bordane”, Limba-„Sesu` Orzii”, Răhău-
„Şipote” etc.).

Fig. 12. Modalităţi de identificare a indicilor revelatori (hidrici, cromatici, litologici).

f. Indicii revelatori hidrici.

Se evidenţiază prin diferenţele de potenţial hidric dintre straturile depozitelor pedologice. Pot
fi puşi în evidenţă prin metode de prospecţii electrice şi fotografii aeriene (în spectru infraroşu). I.r.
hidrici se află în strânsă legătură cu granulaţia şi porozitatea solului. Ei produc efecte asupra plantelor
în perioada de vegetaţie, putând fi puşi în evidenţă cu ajutorul fotografiei aeriene sau în spectru
43
infraroşu deoarece diferenţele de umiditate crează, inerent, diferenţe termice între diferitele structuri
pedologice (fig. 6).
De regulă, în acest caz indicii hidrici pot fi asociaţi cu cei vegetali. Solul şi depozitele de roci
moi (pământuri) de la suprafaţa scoarţei terestre (depozitele pedologice) alcătuiesc mediul în care se
desfăşoară activitatea de prospectare arheologică. În acest mediu se găsesc structurile pe care le
urmăresc, de regulă, arheologii şi tot aici se petrec fenomenele generate de indicii revelatori, pe care
încercăm să le evidenţiem.
g. Indicii revelatori pedologici
În urma modificărilor fizice şi chimice produse în profilurile de sol actuale ca urmare a
fenomenelor de amestec fizic, pe verticală, a orizonturilor pedologice, duce la modificări de
comportament al plantelor, la modificări ale regimului termohidric al solului, fiecare dintre ele
putându-se pune în evidenţă prin procedee specifice. Modificările în chimismul solului prin
schimbările de conţinut în ceea ce priveşte materiile organice şi minerale, pe areale mici, duce la
apriţia unor fenomene observabile la suprafaţă care pot fi sesizate la suprafaţă, constituindu-se în
indicatori pentru arheologi, în demersul prospectării ariilor supuse aten, în demersul prospectării
ariilor supuse atenţiei (fig. 6). Este adevărat că nu de puţine ori, anomaliile pedologice pot induce în
eroare pe arheologi, unele configuraţii cromatice sau vegetale manifestate la suprafaţa solului putând
avea alte origini decât cele antropice. Un aspect important în demersul de reconstituire a
paleohabitatelor umane îl constituie analiza şi precizarea tipului (tipurilor) genetic (e) de sol. Cartarea
cu exactitate a solurilor de tip forestier, de mlaştină, etc., conduce la anumite concluzii, privind
învelişul vegetal existent în antichitate pe diferite suprafeţe de teren (solurile fosile).

1.2.2. Influenţa bilanţului hidric asupra indicilor revelatori

Apa se prezintă în sol sub diferite forme: apa de cristalizare (de constituţie), peliculară,
capilară şi gravitaţională. Prezenţa apei în aceste forme este diferită în timp şi spaţiu. Apa de
constituţie şi cea peliculară au o prezenţă cvasipermanentă în depozitele pedogeologice. Urmează apoi
apa capilară şi, în sfârşit, cea gravitaţională. În condiţii de uscăciune, ordinea în care acestea dispar
este următoarea: întâi dispare apa gravitaţională, apoi cea capilară, apoi cea peliculară, de constituţie;
în vreme ce completarea lor se face în ordine inversă.
Cantitatea de apă existentă într-un depozit pedologic depinde de capacitatea acestuia de a
absorbi şi reţine (înmagazina) o anumită cantitate de apă = potenţial hidric. Potenţialul hidric depinde
de: structura şi alcătuirea granulometrică; de dimensiunile şi numărul porilor (capilarele); de
caracteristicile fizice şi chimice ale depozitului respectiv. În aceste structuri pot interveni o serie de
modificări ulterioare (de ordin natural sau antropogen) ce pot modifica potenţialul hidric.
Modificarea şi/sau refacerea lui reprezintă o problemă de durată, iar uniformizarea respectiv
egalizarea cu structurile din jur necesită un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. În foarte multe
din cazuri, intervenţiile antropice pot produce modificări ale potenţialului hidric care se constituie ca
un proces ireversibil, ca urmare a modificărilor complexe care afectează structurile. Diferenţele
flagrante ale structurii şi ale chimismului depozitelor pedologice conduc la diferenţe de potenţial
hidric, care generează, la rândul lor, diferenţe de umiditate. Aceste diferenţe, generate de intervenţiile
antropice, determină un comportament contrastant, în discordanţă cu structurile din jur, manifestat sub
forma unor anomalii. Diferenţele de umiditate, chiar şi pe areale de mici dimensiuni, atrage după sine
comportamente diferite, pe anumite direcţii. În funcţie de adâncimea la care acţionează şi se manifestă
aceste anomalii, ele pot infuenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea covorului vegetal de la suprafaţă, în
sensul modificării aspectelor cromatice a plantelor cultivate dar şi a solului necultivat. În cadrul
aceleiaşi specii de plante, în condiţii de umiditate diferită apar nuanţe diferite, iar atunci când
diferenţele de structură respectiv potenţial hidric se permanentizează este posibilă apariţia unor
compoziţii vegetale diferite.
Potenţialul hidric diferit poate fi sesizat cu ajutorul vegetaţiei (indicii fitografici-vegetali
asociaţi de regulă) dar şi prin intermediul prospecţiilor electrice, structurile umede reacţionând diferit
la trecerea curentului electric. Apa din structura solului se comportă ca un electrolit, astfel că
44
rezistivitatea electrică va fi în raport invers proporţional cu conţinutul hidric, care este mai mare.

1.2.3. Influenţa regimulul termic asupra manifestării indicilor revelatori

Structurile solului prezintă, pe lângă potenţialul hidric, o altă caracteristică omniprezentă,

determinată de compoziţia minerală, densitate şi gradul de compactare, anume potenţialul termic.
În natură, variaţiile termice sunt fenomene frecvente, ciclice, mediile reacţionând în moduri
diferite la această variaţie tocmai datorită densităţilor diferite. De regulă, cu cât un mediu are o
densitate mai mică cu atât variaţia termică va fi mai repede (mai prompt) înregistrată. De pildă, la
schimbările de temperatură, aerul este primul mediu care înregistrează oscilaţiile, apoi apa şi apoi
solul. Temperatura aerului este preluată, la rândul ei, în mod diferit de depozitele pedologice cu
structuri şi densităţi diferite. Structurile pedologice afectate de intervenţiile antropice, cu structură
diferită, vor reacţiona contrastant faţă de structurile din jur, neafectate. De exemplu, o amenajare cu o
structură compactă şi o porozitate redusă, alcătuită din particule fine coloidale cu densitate ridicată
(zid de piatră) având un potenţial termic diferit de cel al pământului înconjurător, cu o structură mai
afânată, mai aerisită. Diferenţa de potenţial termic (temperatură), concretizată printr-o mai pronunţată
inerţie la schimbările de temperatură (diurne sau nocturne) poate fi observată cu ochiul liber, la
fotografie aeriană (fig. 11-12) sau în spectru infraroşu.
În cercetările arheologice obişnuite, această diferenţă de temperatură care reprezintă unul din
indicii revelatori, se poate observa mai ales toamna târziu sau primăvara devreme, atunci când
variaţiile termice înregistrează valori mari. De pildă bruma sau prima zăpadă căzută, se va topi mai
repede deasupra structurilor cu o densitate mai mare, deoarece potenţialul lor termic superior
pământului din jur va face să se degaje căldură mult mai mult timp. Invers, la topirea zăpezilor,
acestea vor persista mai mult deasupra structurilor mai compacte, prin urmare mai reci. Uneori vara,
după perioade îndelungate de căldură excesivă, structurile mai dense (fundaţii compacte, ziduri,
aglomerări de ceramică) se încălzesc mai puternic decât pământul din jur, înmagazinând energia
calorică, astfel că în cazul unor ploi, apa se evaporă mai repede deasupra acestor structuri mai
compacte, microarealele aflate deasupra zidurilor căpătând astfel o culoare mai deschisă. De regulă,
înregistrarea diferenţelor termice se realizează în aşa numitele momente (temperaturi) critice. Ele
dispar însă odată cu depăşirea pragului critic (minim sau maxim) în structurile cu potenţiale diferite.
Între regimul termic şi cel hidric din sol există legături strânse şi interacţiuni reciproce, ambele
declanşând fenomene relativ similare în structura solului. Aceşti doi parametrii pot fi urmăriţi în
asociere cu indicii revelatori de interes arheologic aflaţi la suprafaţă, fiind de cele mai multe ori
asociaţi. În anumite situaţii se pot face şi cercetări de durată (nu doar în momentele critice), legate de
caracteristicile zonale, persistente în timp (de exemplu în stabilirea indicilor de ariditate –
reprezentând starea termohidrică din sol pentru o perioadă de timp, dată). Raportul dintre precipitaţii şi
temperatură poate fi monitorizat printr-o serie de parametrii (geografici, meteorologici, eolieni,
atmosferici etc.), bilanţul hidric al solului putând fi calculat după formula BHA = BHP + IAD x KD
(unde: BHA = bilanţ hidric actual; BHP = bilanţ hidric precedent; IAD = indice de ariditate diurn; KD
= coeficient de descreştere a umidităţii). IAD = 100P/T (unde P = cantitatea de precipitaţii în mm/24
ore; T = temperatura diurnă)
Momentele critice de manifestare ca indici revelatori, ale bilanţului hidric şi a celui termic,
depind de profunzimea, intensitatea şi tăria lor, precum şi de metodele utilizate, precum şi de categoria
de indici de suprafaţă cu care sunt asociaţi. Metodele de prospecţie trebuie să se armonizeze cu
momentele critice, deoarece în lipsa unei astfel de coroborări rezultatele pot fi nule. De exemplu, este
inutilă realizarea unei prospecţii electrice atunci când bilanţul hidric al solului are valori foarte ridicate
(„musteşte de apă”) deoarece valorile rezultatelor sunt puternic afectate (distorsionate) de prezenţa
apei, diferenţierile dintre structuri nemaiputând fi distinse.
Cu cât diferenţele de comportament ale structurilor sunt mai mari, mai accentuate, cu atât
rezultatele valorilor obţinute prin prospecţii (amplitudinea valorilor) vor fi mai clar înregistrate.

45
46
 1.2. Fotografia aeriană (Arheologia aeriană).

Reprezintă, probabil, una din metodele cu cele mai spectaculoase rezultate în cadrul aplicaţiilor
prospective arheologice, fiind utilizată la scară mare în marea majoritate a ţărilor lumii. Metoda
prospecţiei arheologice prin intermediul fotografierii aeriene face parte din categoria prospecţiilor
arheo-geofizice de suprafaţă, pasive, având avantajul surprinderii, datorită perspectivei generale –
oferită de înălţime – a unor obiective de diferite dimensiuni (de regulă mari), imposibil sau foarte
dificil de surprins în mod normal la suprafaţa solului. Chiar dacă arheologul poate detecta resturile
unor structuri în teren, el nu poate avea o viziune de ansamblu asupra acestora de la acest nivel
(dimensiuni, morfologie etc.), perspectiva integrală şi clară fiind posibilă doar din punctul (sau
punctele) de vedere ce-l (le) poate oferi fotografia aeriană.

Arheologie aeriană: metodă de prospecţie ce utilizează mijloace aeronautice şi

fotografice pentru detecţia şi înregistrarea siturilor şi structurilor (obiectivelor)
presupuse a fi arheologice.

Sit (structură) presupus (ă) a fi de interes arheologic: Eterogenitatea aspectului

solului sau a vegetaţiei, perceptibilă din perspectiva aeriană, în cadrul căreia
ordonarea geometrică poate caracteriza originea antropică. Prezumţia caracterului
arheologic pote fi obţinută (confirmată) prin compararea cu urmele (trasele)
analoage a căror origine este confirmată, ţinând cont şi de posibilele „capcane” sau
„momeli” (leurres).

Începuturile metodei fotografiei arheologice pot fi plasate în secolul XIX, mai precis în 1829,
când francezii A. Niepce şi Ph. Daguerre descopereau proprietatea bromurii de argint de a se înnegri la
lumina solară şi inventau un sistem de formare şi fixare a imaginii pe un suport dur (sticlă), născându-
se astfel posibilitatea de înregistrare a imaginilor prin procedeul fotografic (daguerrotipie). La scurt
timp după această importantă descoperire, când încă se mai foloseau ca negative plăcile umede
preparate la faţa locului în camere obscure, fotografia a început să pătrundă în activitatea de cercetare
a suprafeţei terestre.
În 1858, Gaspar Felix Tournachon, cunoscut sub pseudonimul Nadar, solicita un brevet pentru
un procedeu inedit de fotografie, aerostatică, aplicabil la ridicarea planurilor topografice, hidrografice
şi cadastrale. Fotografierea se făcea din nacela unui balon unde era amplasată o cameră obscură în care
se preparau, pe loc, plăcile fotografice. În acelaşi an (1858) s-au făcut şi primele încercări de
fotografiere aeriană cu ajutorul unui zmeu şi/sau al unui balon captiv în Italia la Ostia, Neapole şi
chiar în Forumul de la Roma. În timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, precum şi al
Războiului de Secesiune din America de Nord, s-au dezvoltat, pentru prima, oară aplicaţiile militare
(în scopuri de spionaj) ale fotografiei aeriene, prilej cu care au fost detectate şi unele structuri
arheologice.
Prima utilizare efectivă a fotografiei aeriene în arheologie a avut loc în anul 1879, când
germanul Stoltz realiza ridicarea topografică şi releveul arheologic al ruinelor de la Persepolis. În anul
1906, englezul P.H. Sharpe, realiza primele fotografii oblice şi verticale din nacela unui balon, asupra
complexului megalitic de la Stonehenge. În 1909 au fost realizate primele fotografii dintr-un avion, iar
în 1917, Eastman Kodak Company, înfiinţa prima şcoală de fotografie aeriană în Marea Britanie.
În timpul primului război mondial, cu ocazia zborurilor de spionaj efectuate de armata franceză
şi cea germană, o serie de obiective de interes arheologic au putut fi descoperite în urma fotografierii
suprafeţei terestre. De exemplu, cu aceasta ocazie s-a putut reconstitui o mare parte din sistemul
cadastral de epocă romană din estul şi sud-estul Franţei. Între anii 1925-1932 au fost studiate prin
aerofotografie limes-urile de epocă romană din Siria şi Numidia de către reverendul militar Père
Poidebard, respectiv colonelul Baradez. În Marea Britanie, în anul 1927, maiorul G.W.G. Allen a
realizat zboruri repetate în cadrul cărora a detectat cu ajutorul fotografiei aeriene o serie de situri
arheologice, printre care şi cel de la Dorchester, alţi pionieri al utilizării fotografiei aeriene în această
47
ţară fiind O.G.S. Crawford şi K. St Joseph, care au încercat, cu sprijinul Departamentului de Prospecţii
al Universităţii din Cambridge, realizarea primelor hărţi arheologice, pornind de la rezultatele obţinute
prin fotografierea din aer.
De acum sunt puse bazele, în Marea Britanie, a ceea ce se va numi mai târziu „Aerial
Archaeology”. În timpul celui de al doilea război mondial a continuat perfecţionarea metodologiei de
realizare a fotografiei aeriene şi, în mod special, a procedeelor de interpretare, teledetecţie şi
fotorestituţie.

Teledetecţie: metodă de a obţine (acumula) informaţii cu privire la o entitate, fără a

avea contact fizic direct, cu aceasta. În arheologie această metodă este aplicată de
regulă în cazul fotografiei aeriene, a imaginilor obţinute din sateliţi şi în cazul
prospecţiilor geofizice.

Principalele ţări europene în cadrul cărora această metodă a găsit un câmp de aplicaţie foarte
larg, punându-se astfel bazele teoretice si principiale ale unei documentări ştiinţifice şi sistematice
pornind de la informaţiile furnizate de metodă, au fost (şi continuă să rămână) Franţa, Marea Britanie
şi Italia. În Franţa, în mod special în anii `60-`70, o serie de specialişti de marcă (dintre care amintim
pe R. Agache, R. Chevallier şi J. Dassié, prospecţiile aeriene au luat un având deosebit, fiind înfiinţat
un serviciu special în cadrul departamentului arheologic naţional (Societatea Franceză de
Fotogrammetrie şi Teledetecţie, aflată sub egida Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice - CNRS),
care s-a ocupat cu sistematizarea şi coordonarea cercetărilor de aerofotografie prin acoperirea unor
suprafeţe cât mai mari, în perspectiva întocmirii unei hărţi generale arheologice. Au fost astfel
prospectate prin intermediul metodei largi spaţii din Normandia, Picardia, Bretania, Aquitania,
Alsacia, Burgundia, Provence etc. Un model în ceea ce priveşte publicarea acestor rezultate rămăne
lucrarea semnată de R. Agache şi B. Breart „Atlas d`archeologie aeriene de Picardie” (Amiens, 1975)
(fig. 13). Este celebru cazul anului 1976, când o puternică şi prelungită secetă a adus „servicii”
deosebite cercetătorilor din Franţa, punând în evidenţă mii de obiective arheologice, inedite, detectate
în urma fotografierii aeriene.

48
 Fig. 13. Situaţia arealelor prospectate şi cartate prin fotografia aeriană în Franţa în anul 1974 (spaţiile
înconjurate prin benzi închise – după J. Dassie 1978)
Într-o manieră asemănătoare, în Italia aceloraşi ani s-a constituit un serviciu distinct de
cercetări cu ajutorul fotografiei aeriene (Serviciul de Arheologie Aeriană - Aerofototeca), în cadrul
Comisiei Arheologice Naţionale - serviciu coordonat iniţial de A. Castagnolli şi apoi de distinsul
arheolog de origine română, Dinu Adameşteanu - rezultate deosebite au fost obţinute utilizând
fotografia aeriană în siturile etrusce din Tarqvinia, unde utilizarea metodei a fost încurajată de M.
Lerici.
Şi în Marea Britanie s-au realizat hărţi aeriene generale, sub coordonarea Serviciului de
Fotografie Aeriană (Ordonance Survey), progrese însemnate fiind înregistrate în ceea ce priveşte
aspectele metodologice ale utilizării fotografiei aeriene în arheologie. De timpuriu au luat fiinţă
diferite asociaţii şi organizaţii preocupate de planificarea şi dezvoltarea acestei metode (ex. Comitetul
pentru Fotografie Aeriană al Universităţii din Cambridge – CUCAP, 1949)
Deosebita „priză” pe care a avut-o metoda în cadrul diferitelor şcoli europene de arheologie
poate fi relevată şi prin numărul mare de sesiuni, conferinţe şi congrese internaţionale care s-au
desfăşurat începând cu anii `70, dar şi prin înfiinţarea unor departamente speciale de fotografie aeriană
în diferite ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Elveţia etc.) dar şi prin înfiinţarea unor
departamente de profil în cadrul unor prestigioase universităţi (Toulouse, Roma, Besançon,
Cambridge, Tours, Durham, Birmingham, etc). Recent, ţări care au aparţinut fostului „bloc comunist”
şi-au dezvoltat aplicaţii ale arheologiei aeriene (Slovenia, Polonia, Cehia, Ungaria etc.).
În România, aerofotograme s-au efectuat în anii `70, în cadrul Laboratorului Naţional de
Aerofotometrie, ocazie cu care au fost studiate mai multe obiective şi situri arheologice (Histria,
Callatis, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Capidava etc.). Din păcate,
la ora actuală nu există preocupări constante în această direcţie, fotografia aeriană fiind utilizată doar
în cazuri izolate, pe unele şantiere cu finanţări „mai consistente” sau în cazul unor colaborări cu
49
instituţii din străinătate (Alba Iulia-„Partoş”, Valea Mureşului, Dudeştii Vechi etc.). Deşi după 1990
regimul zborurilor nu mai este restricţionat în ţara noastră de diferite reglementări, cum s-a întâmplat
până în 1989, totuşi, avântul pe care această metodă ar fi trebuit să-l ia (în mod normal, ţinând cont de
nivelul atins în ţările mai sus amintite) este redus, destul de puţine fiind situaţiile în care metoda
fotografiei aeriene este folosită în investigarea obiecitvelor şi siturilor arheologice (amintim
fotografiile aeriene realizate în cadrul Proiectului Apulum de către D. Anghel şi fotografiile realizate
de-a lungul văii Mureşului în cadrul unui proiect între Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din
Cluj şi o instituţie similară din Marea Britanie).
La ora actuală metoda are o dezvoltare deosebită, metodologia sa extinzându-se odată cu
implementarea unor metode de ultimă oră în ceea ce priveşte mijloacele de zbor precum şi cele de
realizare a fotografiei. Războiul rece a dus la conceperea unor aparate de zbor speciale, cu rol iniţial de
spionaj, care s-au dovedit a fi deosebit de oportune în detectarea şi investigarea obiectivelor
arheologice. Aparatele clasice de fotografiat sunt acum înlocuite de camere digitate (foto/video) cu
posibilităţi mărite de restituire a informaţiilor spaţiale. Procesarea imaginilor aeriene digitale se află
într-o continuă înnoire, cu performanţe deosebite în ceea ce priveşte rezoluţia, claritatea, posibilitatea
de restituţie, stocare şi gestionare a fotografiilor, în vreme ce imaginile din satelit au dus teledetecţia
spre noi graniţe, imposibil de bănuit. Noile tehnologii şi programe (GPS, GIS) îşi fac, la rândul lor, tot
mai simţită prezenţa în cadrul arheologiei aeriene.
Fotografierea suprafeţei terestre din perspectivă aeriană oferă un plus de informaţii certe
utilizate în observarea şi interpretarea multor fenomene interesând ramuri de activitate diverse.
Fenomenele care permit observarea din aer (de la diferite înălţimi), a urmelor unor structuri
arheologice (istorice) sunt foarte variate precum şi variabile în cadrul manifestărilor lor specifice. În
funcţie de specificul acestora se utilizează o gamă variată de tehnici şi mijloace de înregistrare şi
prelucrare a datelor. Este suficient să amintim stereofotogrammetria şi aerofotogrammetria (ca metode
de convertire a fotografiilor în hărţi, pe principiile fotogrammetriei); aparatele de zbor special
amenajate; tehnicile moderne de întocmire şi actualizare a hărţilor la scară mare, sau fotografierea în
diferite spectre ce se execută cu ajutorul sateliţilor artificiali (teledetecţia), cu scop de cercetare în
diverse ramuri ale ştiinţei ca: geologia, pedologia, hidrologia, meteorologia, agricultura; ori în scopuri
militare.

50
 Fig. 14. Modalităţi de realizare a fotografiei aeriene oblice de la joasă înălţime
(după J. Dassie 1978).
În arheologie se practică, în special, fotografia aeriană de la joasă altitudine, cu scopul de a
depista, a localiza şi cerceta siturile arheologice. În ultimă instanţă, însăşi natura vestigiilor aflate în
subsol (şanturi, ziduri, tumuli, aglomerări de habitat) determină condiţiile de vizibilitate a lor (fig. 15).
Mediul geologic şi pedologic, densitatea,altfel spus compoziţia, structura şi natura solului în care se
păstrează vestigiile este deosebit de important: solurile pot avea culori diferite, pot reţine mai multă
sau mai puţină umiditate. Prin fotografia aeriană sunt distinşi (scoşi în evidenţă) indicii revelatori ca:
umbrele (shadow marks), diferenţele cromatice ale solului (soil marks) şi diferenţele oferite de
vegetaţie (crop marks).

Fig. 15. Modalităţi de prezentare a indicilor vegetali din perspectivă aeriană.

Condiţiile climatice, respectiv anotimpurile în timpul cărora sunt efectuate fotografiile aeriene,
sunt, la rândul lor, determinante, mai ales că de cele mai multe ori structurile de interes arheologic
sunt scoase în evidenţa ca urmare a unor diferenţe de umiditate sau temperatură din sol (de exemplu,
în Anglia şi Franţa, majoritatea zborurilor se fac în lunile mai şi septembrie, de regulă dimineaţa între
orele 7-9 şi seara, între orele 18-20, când lumina razelor solare cade oblic pe suprafaţa pământului).
Momentele de maxim şi minim în ceea ce priveşte manifestarea unor fenomene naturale
(secetă, ploi abundente, îngheţ, dezgheţ, caniculă etc) pun în evidenţă mult mai bine indicii revelatori
surprinşi prin fotografia aeriană. În fine, activităţile umane şi mai ales practicile agricole joacă un rol
major: de la un an la altul, în funcţie de tipurile (speciile) vegetale cultivate un obiectiv arheologic
poate fi observat sau nu; lucrările mai mult sau mai puţin profunde pot afecta şi face să fie vizibile
structurile aflate sub pământ, etc.; motiv pentru care fotografierea aeriană este o metodă de prospecţie
care trebuie repetată periodic asupra acesluiaşi teren, deoarece anumiţi indici care la un moment dat nu
au putut fi vizibili (din terţe motive, ce ţin de momentul ales sau de caracteristicile solului şi a păturii
vegetale) pot deveni evidenţi în anumite momente „cheie”. Reputatul specialist R. Agache insista
asupra reluării unei fotografii asupra unui teren în fiecare anotimp şi în momente diferite ale zilei
(„fotografia aeriană este o chestiune de multă rabdare”). Aerofotogramele sunt de două tipuri:
a. fotografii oblice, destinate a înfăţişa grupuri de vestigii sau ale unei simple cercetări de situri,
acest tip de fotografie se execută de la mica altitudine şi nu poate fi studiată sub stereoscop
(fig. 14). Nu se pot face măsurători exacte din cauza perspectivei deformate şi a variaţiilor de
scală rezultate din încercarile de a prinde unghiuri diverse;
b. fotografii executate vertical, acestea fiind mult mai importante în cazul executării unor planuri,
putându-se crea imagini stereoscopice care permit executarea unor măsurători precise;
Ideală pentru realizarea unei fotografii asupra unui obiectiv arheologic de la altitudine este
îmbinarea unei perspective verticale, stereoscopice (cu un aparat cu două obiective), cu cea oblică.
Un avantaj al metodei este reprezentat de costul relativ redus al aplicaţiei, indiferent de
mijlocul utilizat, raportat la suprafaţa prospectată, la timpul de realizare al fotografiei şi la rezultatele
obţinute. O imagine aeriană presupune un număr foarte mare de informaţii sintetizate într-o singură
51
imagine. Un alt avantaj constă din faptul că interpretarea unei astfel de imagini este de multe ori
facilă, fiind accesibilă şi arheologului. Graţie unghiului ei vizual (proporţional cu altitudinea de la care
s-a efectuat zborul), permite eliminarea din clişeea a detaliilor inutile, lăsând liberă vizualizarea în
ansamblu a obiectivului surprins. Aerofotogramele, permit recunoaşterea marilor ansambluri,
ordonarea şi geometria peisajului, stabilirea grupurilor de ansambluri, ordonarea şi geometria
peisajului, stabilirea grupurilor de ansambluri, rolul mediului geografic şi relaţia sa cu acţiunea
antropică.

Fig.16. Stereoscopul face posibilă suprapunerea şi interpretarea corectă

(la scară) a fotografiilor aeriene.
Existe şi limite ale acestui tip de cercetare: în primul rând, câmpul vizual al observatorului este
în continuă deplasare (cu excepţia utilizării baloanelor captive sau aerostatice) iar privirea nu poate
fixa îndeajuns de mult un detaliu; în al doilea rând, este dificilă reperarea pe hartă a locului exact al
detaluilui surprins, în lipsa unor puncte fixe (sisteme de referinţă); în ultimă instanţă, condiţiile
climatice şi meteorologice întrunesc, rareori, parametrii optimi de vizibilitate.
Mijloacele de zbor folosite sunt variate. Se pot utiliza avioane, helicoptere, aeromodele
teleghidate, deltaplane ori motodeltaplane, parapante, baloane captive sau zmeie de dimensiuni mari.
Alegerea lor se face în funcţie de scopul urmărit, întrucât fiecare oferă posibilităţi diferite de lucru. În
cazul în care se foloseşte avionul de mici dimensiuni (cea mai preferabilă variantă, de tip Piper-Club
sau Cesna) sau helicopterul, operatorul execută fotografierea după ce în prealabil a examinat vizual
zona de interes şi a ales punctul cel mai avantajos din care declanşează aparatul. Zborul trebuie să se
efectueze cu viteză minimă şi constantă, la o altitudine constantă, pentru evitarea trepidaţiilor şi
adiscomfortului fotografului operator. Localizarea sitului se face pe hărţi sau planuri topografice la
scări adecvate, interpretarea şi transpunerea distanţelor fiind realizată cu ajutorul stereoscopului.
Utilizarea baloanelor captive, a aeromodelelor ori a zmeului este mai avantajoasă pe spaţii mai
mici atât pentru depistarea siturilor, dar mai ales în cazul săpăturilor arheologice. Întrucât în aceste din
urmă cazuri operatorul nu are posibilitatea de a vizualiza imaginea pe care o va fotografia, este
necesară o oarecare experienţă în alegerea punctului de staţie cel mai avantajos din care se va
fotografia, iar pentru siguranţă este necesară repetarea operaţiei de câteva ori.
Pentru o mai bună reuşită în executarea fotografiei aeriene cu scop de prospectare arheologică
trebuie să se ţină cont de câteva lucruri esenţiale:
a. - alegerea perioadei optime pentru executarea fotografiilor; se va face ţinând cont de
„momentele critice” şi de modul de manifestare, specific, al indicilor revelatori implicaţi în generarea
imaginilor fotografice. De alegerea timpului optim depinde reuşita întregii misiuni, fapt pentru care
trebuie să i se acorde importanţa cuvenită. Indicii revelatori nu se manifestă similar în fiecare anotimp.
De multe ori este necesară o perioadă de mai mulţi ani pentru ca anumite structuri subterane să-şi
trădeze pe deplin prezenţa. Prin urmare este necesară reluarea misiunilor ori de câte ori timpul este
52
favorabil, până la atingerea scopului propus.
b. - în vederea localizării cu exactitate a obiectivelor arheologice, este necesară marcarea
prealabilă a terenului, cu semnale distincte, diferite ca formă, a căror poziţie topografică trebuie
cunoscută cu exactitate. Semnalele pot fi bucăţi de placaj, carton sau P.F.L. de forme diferite, în culori
sau tonuri contrastante cu terenul pe care sunt aşezate. Dimensiunile lor şi distanţele dintre ele se
stabilesc în funcţie de înălţimea de la care se face fotografierea, astfel ca ele să fie vizibile şi uşor de
poziţionat pe hărţi.
c. - alegerea tipurilor de film, a filtrelor şi a emulsiilor fotografice are o importanţă deosebită,
fotografia aeriană necesitând anumite tipuri de filme, respectiv anumite moduri şi unghiuri de
perspectivă. În cazul fotografiei clasice (pe film de celuloid) pentru obţinerea unor contraste mai
puternice, în scopul relevării (detaşării) anumitor structuri sub forma diferenţierilor cromatice din
imaginea fotografică, se utilizează negative ortocromatice, iar pentru fotografierea în lumină razantă a
apusurilor de soare, emulsiile negative (monocrom-pancromatice), care dau rezultate mai bune.
Emulsiile sensibile la infra-roşu, sunt folosite pentru a surprinde în special diferenţele cromatice ale
vegetaţiei (fig. 17). Fotografierea în spectrul infraroşu nu se face când terenul este îngheţat deoarece
diferenţele termice dintre structurile pedogeologice sunt mici; asemenea fotografii nu se vor executa
nici când terenul este acoperit cu vegetaţie, aceasta din urmă fiind un factor de perturbaţie.
d. - este preferată utilizarea aparatelor de fotografiat de format lat cu obiective „ochi de
vultur”, care să permită fotografierea cu timpi de expunere scurţi (1/250, 1/500, 1/1000 sec.) şi o mai
bună cuprindere şi încadrare a obiectivelor. Aceste aparate trebuie confecţionate special pentru o astfel
de utilizare deoarece ele trebuie să fie rezistente la şocurile inerente zborului, să fie echipate cu un
obturator central care să nu deformeze imaginile, iar obiectivul să fie de mare precizie. Este utilă
realizarea, în paralel cu fotografia, a imaginilor filmate, cu scop de verificare.
e. - utilizarea filtrelor se face în funcţie de sensibilitatea spectrală a emulsiilor fotografice, de
ora la care se fotografiază şi de starea vremii, cunoscut fiind faptul că spectrul radiaţiilor prezintă
variaţii diurne şi este influenţat şi de particolele existente în atmosferă. În cazul utilizării filtrelor în
fotografia aeriană, se recomandă următoarele:

Fig.17. Punerea în evidenţă a unei aşezări neolitice de la Semoussac (Franţa)

cu ajutorul fotografiei în spectru infraroşu (după J. Dassie 1976).

- utilizarea unui filtru de ultraviolete (UV) atât pentru materialele fotosensibile alb-negru cât
şi pentru cele color;
- alegerea tipului de filtru şi în funcţie de recomandările făcute de producătorul emulsiei
fotografice (ex. recomandată utilizarea filtrului în cazul utilizării emulsiilor pancromatice,
53
 pentru înlăturarea luminii albastre.
f. - prelucrarea materialelor fotosensibile are un statut special, ea fiind realizată în condiţii de
siguranţă deplină în laborator. Utilizarea unor emulsii fotosensibile performante poate asigura imaginii
fotografice finale o rezoluţie superioară.
Metodologia sistematică a practicii aerofotografiei necesită din partea observatorului aflat în
zbor să noteze datele cu privire la: tipul aparatului utilizat (avion, balon, zmeu etc.), data, ora, locul,
altitudinea, condiţiile atmosferice de desfăşurare a zborului. Se menţionează tipul aparatului de
fotografiat utilizat, tipul (marca) filmului şi a filtrului (filtrelor), tipul de relevator precum şi timpii de
expunere.
Fotografia aeriană se face în două etape: mai întâi se face un tur de orizont la o altitudine de
patru sau de şase ori mai mare decât cea stabilită pentru cercetare, pentru a avea o viziune de ansamblu
asupra întregii zone; în cea de doua etapă, se zboară la o înălţime redusă, acoperind întreaga regiune
prin benzi de traseu regulate (fig. 14). Fotografiile trebuie executate în zbor împotriva vântului
întotdeauna în acelaşi sens. Fiecare clişeu realizat la o anumită distanţă trebuie să reprezinte cca. 66%
din clişeul precedent, în aşa fel încât clişeele să se poată suprapune. Este numit „cuplu stereo” zona
comună a celor două fotografii consecutive iar „baza” este linia ce uneşte centrele celor două
fotografii (fig. 16). O stereogramă se obţine prin suprapunerea fotografiilor în aşa fel încât liniile care
unesc punctele omoloage să fie paralele între ele şi cu axa ce uneşte două oculare ale stereoscopului
(fig. 16).
Fotografia aeriană trebuie să fie însoţită de studii interdisciplinare, de natură geo-pedologică
sau bio-geografică, pentru o mai bună înţelegere a mecanismelor transformării solului. Interpretarea
corectă a unui ansamblu arheologic surprins în fotografia aeriană, depinde de înregistrarea corectă a
valorilor pe care acest ansamblu îl realizează cu spaţiul înconjurător.
O bună interpretare a unei fotografii aeriene poate oferi soluţii, de cele mai multe ori optime,
cu privire la maniera de abordare prin săpătură a unui obiectiv arheologic precum şi la planificarea
demersului cercetării exhaustive a acestuia. Tot fotografia aeriană este cea care dă o imagine a
caracterului şi extinderii spaţiale a unui sit arheologic, element important în „politica de conservare” a
acestuia, prin declararea lui ca rezervaţie arheologică.
Fiecare indicaţie trebuie raportată la o hartă, la cea mai mare scară posibilă utilizabilă în avion,
printr-un umăr de ordine înscris pe fiecare carou al hărţii. Privitor la utilizarea hărţilor, o operaţie
specifică în ceea ce priveşte aplicarea procedeelor de fotorestituţie, care constau în redresarea
fotoplanurilor prin corecţii unghiulare şi de scară, o reprezintă determinarea poziţiilor normale, pe
plan a imaginilor obţinute, respectiv a obiectivelor nou descoperite(fig. 16). În interpretarea
imaginilor fotografice trebuie să se ţină seama şi de anotimpul în care s-a efectuat fotografia, de natura
învelişului solului (structura litologică, caracterul vegetaţiei, etc), de materialele fotosensibile folosite
la fotografiere; de tipul de aparat de zbor utilizat, de starea vremii precum şi de lumina predominantă
din timpul fotografierii (momentul zilei).
Metodă de studiu devenită deja clasică în arheologie, fotografierea zonelor cu posibile situri
arheologice, de la diferite altitudini, are o aplicabilitate mai redusă în cazul detectării obiectivelor
preistorice date fiind caracteristicile acestora: situarea în multe cazuri la mare adâncime, lipsa unor
construcţii sau amenajări de mari dimensiuni, intensitatea relativ mică de locuire. Altfel, în marea
majoritate a cazurilor, urmele de locuire sau ale altor activităţi antropice preistorice sunt dificil de
sesizat prin intermediul acestei tehnici. Există şi excepţii, deja amintite, cum sunt cele ale tumulilor
(unii de mari dimensiuni, sau a aliniamentelor, grupărilor de tumuli), ale sistemelor de fortificaţii din
epoca neolitică, a bronzului şi mai ales din Hallstatt, sau chiar de anumite aşezări neolitice ce
dovedesc o durată mare de timp de locuire (pseudo-telluri) sau amenajări de mari dimensiuni (şanţuri
exterioare).

a b

54
 Fig. 18. Interpretarea unei fotografii aeriene şi realizarea unei hărţi topografice după aceasta, aplicată
în cazul unui sit neolitic de la Coterelle (Franţa) (după J. Dassie 1978).

Uneori, acestea pot fi totuşi detectate în fotografiile aeriene, în special prin intermediul
indicilor indicatori cromatici şi fitografici (fig. 11-12, 15), cei sciografici fiind, după cum aminteam
mai sus, mai greu de identificat. Sunt vizibile în astfel de fotografii diferenţele de culori date de
aglomerările la suprafaţă a materialelor arheologice (ceramică, chirpic etc.), diferenţele cromatice ale
speciilor vegetale sau chiar în cazul unei singure specii vegetale diferenţele oferite de zonele mai
fertile şi de cele mai puţin fertile (se cunoaşte faptul că orice locuire umană, orice intervenţie antropică
într-un spaţiu dat, îi modifică radical compoziţia minerală şi chimică, apărând concentraţii mari de
PO5 şi K2O5, care sunt buni fertilizatori, favorizând creşterea vegetaţiei în parametrii mai optimizaţi
decât în condiţii normale). Pe de altă parte, prezenţa în sol a unor concentraţii de pietre, cărămizi, var,
creamică etc. defavorizează creşterea vegetaţiei.
Efectuarea de fotografii aeriene în vederea detectării siturilor arheologice este deja o practică
deja comună în cadrul proiectelor moderne, potenţialul oferit de această metodă fiind deosebit de util.
Utilizarea nu numai a spectrului vizibil ci şi a celui invizibil (infraroşu şi ultraviolet) şi chiar a undelor
radar, a dus la extinderea capacitătii de detectare atunci când subiectul este un sit arheologic. Noile
tehnici de fotografiere digitală şi utilizarea tot mai frecventă a perspectivei oferite de sateliţi a extins
mult aria de aplicabilitate a acestei metode de investigare arheologică. În încheiere, amintim o remarcă
a lui R. Agache, care pune în evidenţă probabil una din cele mai mari avantaje ale utilizarii fotografiei
aeriene: „fotografia aeriană are marele merit de a nu fi distructivă; astfel, dacă este de-a dreptul
imposibil să reîncepi o săpătură rău făcută, va fi întotdeauna posibil să corectezi o interpretare
eronată a unui clişeu”.

Adrese web:
http://archaero.com
http://ads.ahds.ac.uk/project/goodguides/apandrs/

a b

55
 Fig. 19. Obiective arheologice (a. fermă galo-romană; b. locuinţe de suprafaţă liniar ceramice)
relevate prin fotografii aeriene ce surprind indici revelatori vegetali.

a. b.

Fig. 20. Fotografia aeriană asupra unei ferme galice (celtice) şi relevarea prin intermediul indicilor
revelatori vegetali (a) şi confirmarea situaţiei arheologice relevate prin săpătură (b).

a b

56
 c
Fig.**. Maniera de realizare a fotografiei aeriene asupra unei villae rusticae din Germania,
şi valorificarea datelor spaţiale oferite de fotografie sub forma unui plan al obiectivului (b)
respectiv sub forma unei reconstituiri 3D (c).

57