Reforma administrativă în România: Inventing Government?

Autor: Călin Hințea | Categoria: Administraţie

Articol disponibil şi în: Engleză 07-11-2010

Reforma administrativă sună bine. Cine poate să se ridice și să spună „nu avem nevoie de reformă,
administrația publică funcționează excelent”? Foarte puțini, în general, extrem de puțini în România. Până
aici totul e clar și simplu.

De la acest moment apar însă dilemele majore pe care le-a sintetizat foarte bine, fără să-și dea seama,
probabil, un cunoscut fotbalist român care a spus: Nu ştiu câte goluri ar trebui să marcăm ca să eliminăm
echipa adversă. Cât mai multe ar fi suficiente. Reforma administrativă nu a fost niciodată genul de reforma
cerută de mulțimi de oameni; este greu de conceput o mișcare populară de succes care mobilizează în piețe
sute de mii de cetățeni care cer reforma administrației. Imaginați-vă pancarte agitate de manifestanți
indignați pe care scrie: NU PPBS! (Planning Programming Budgeting Systems), DA SWOT! (Strengths,
Weaknesses, Opportunities and Threats). În cel mai bun caz cetățenii pot fi nemulțumiți de manifestări
particulare ale proastei funcționări a administrației: întârzieri, exces de proceduri birocratice, comunicare
deficitară.

Toate teoriile legate de reforma administrativă consideră că aceasta este condiţionată de voința politică și de
acțiunea elitelor politice. Problema principală este legată în România nu atât de scuza comodă a lipsei
sprijinului politic cât de capacitatea de definire a ceea ce înseamnă sprijinul politic (susținere parlamentară
pe anumite documente și inițiative legislative? sprijinul politic și mediatic pentru promotorii reformei?
asimilarea în propriile programe politice ale propunerilor de reformă?) și de modul în care sunt selectate
temele relevante de către partidele politice (pe baza unor studii empirice? utilizînd expertiza academică?
utilizând teme fundamentate de către think-thank-uri?).

În România reforma administrației este o temă des utilizată în ultimii 20 de ani: de la începuturile romantice
ale anilor 90, când era, în buna tradiție est-europeană, asimilată exclusiv schimbării legislației, la momentul
actual, când utilizăm abordări mai „trendy” gen politici publice și management de proiect. Reforma
administrativă înseamnă un demers nobil, dar neclar pentru foarte mulți jucători ai spațiului public; recent,
un cunoscut jurnalist declara : ”mai lăsați-mă, domnule, cu descentralizarea! Până nu facem reforma
administrației e imposibil să facem descentralizare!”. Această abordare exemplifică perfect nivelul de
confuzie conceptuală în ceea ce privește reforma.

Ne vom referi în acest articol la două probleme majore: sprijinul politic pentru reforma administrației și
agenda reformei.

Sprijinul politic este prezent la nivel declarativ în cazul tuturor partidelor. Mai mult, ele utilizează și o
marotă dragă multor politicieni: un document programatic la care să adere toate partidele într-o mare
reuniune colegială („și care să spună odată, domnule, clar, ce trebuie să facem”). Aici apar însă dificultăți
serioase: e greu „să spui clar” cum se reformează un sistem administrativ, cum construiesc partidele
consensul pe o scenă politica în care dialogul este o excentricitate și, mai ales, ce facem cu implementarea (să
ne uitam numai la exemplul pactului pentru educație în care, după semnare, fiecare vede ce vrea, dar
obligatoriu, altceva decât ceilalți „parteneri”).

Logic ar fi ca partidele să propună alternative la marile probleme administrative și să-și asume politic, pe
baza unei majorități, aplicarea lor. Însăși ideea în care toată lumea are aceeași viziune generală și
particulară de reformă administrativă este naivă și chiar amuzantă. Un exemplu bun ar fi regionalizarea. Aici
trebuie luate o serie de decizii, în funcție de doctrina administrativă preferată: care sunt criteriile pe baza
cărora se trasează teritorial regiunile; sunt ele un nivel administrativ distinct; în ce măsură păstram aceleași
atribuții la nivelul consiliilor județene și consiliilor locale sau transferăm unele înspre regiuni. Acordul
politic este însă posibil și necesar pe decizii punctuale foarte importante pentru succesul reformei – cum ar
fi nivelul până la care se acceptă politizarea funcției publice. Decizia politică poate fi bazată aici pe un raport
independent care să propună mai multe alternative (cu analize cost beneficii incluse) asupra cărora să se
concentreze, în cunoștință de cauză, reprezentantii partidelor.

Ajungem, așadar, la agenda reformelor – care sunt marile teme pe care partidele politice își construiesc
perspective proprii? În mod tradițional vorbim cam de aceleași lucruri de 20 de ani: un corp profesionist de
funcționari publici, descentralizare, reforma finanțelor publice. Să amintim și temele populist-inocente de
genul: „eliminarea birocrației” sau „eliminarea corupției”. Programele partidelor politice sunt foarte timide
în a trata serios chiar și aceste teme tradiționale; dacă doriți să faceți o analiză academică serioasă a
reformei administrative în România și sperați să vedeți documente programatice care se confruntă serios la
nivelul perspectivelor asupra reformei, ar trebui sa fiți rezervați. E foarte greu să înțelegi în ce măsură
schimbarea propusă de unii este diferită de a celorlalți, tocmai datorită nivelului (voit) general de exprimare.
Există și alte teme „emergente” care apar rar sau deloc (capacitatea de evaluare, planificarea strategică,
măsurarea performanțelor, analiza politicilor publice).

Esențială este apariția unui hibrid de perspectivă integrantă a diferitelor masuri într-un efort coerent de
schimbare a sistemului administrativ. Mai mult decât atât, există întrebări suplimentare și punctuale la care
trebuie să răspundem. Cum putem face un salt spectaculos de la un sistem administrativ în bună măsura
pre-birocratic (apropo de dorința a „elimina birocrația”) la un sistem post-birocratic de tip NPM (New Public
Management)? Avem această capacitate? În ce măsură un guvern care vrea într-adevăr să schimbe esențial
datele problemei va avea sprijinul politic necesar (la nivelul acțiunilor concrete și nu la nivel pur declarativ)?
Efectele reformei administrației se văd pe termen lung, iar aleșii sunt foarte reticenți în a accepta rezultate
pozitive într-un viitor îndepărtat. În lipsa presiunii externe (care în perioada de pre-aderare a fost
principalul motor de schimbare), mai sunt partidele politice capabile și dispuse să joace cu adevărat rolul
reformist (voință și know how)? Care ar fi câștigul lor?

Cine implementează reforma administrației? Daca e vorba doar de tradiția locală a unei „minorități
luminate”, școlite în afară, care încearcă „de la centru” să introducă reforme și concepte de neînțeles pentru
marea masă a politicienilor și funcționarilor, blocajele nu vor întârzia să apară. Pe de altă parte, dacă cerem
administrației să înțeleagă nevoia de schimbare și să se auto-reformeze, putem aștepta liniștiți la locurile
noastre.