Sunteți pe pagina 1din 18

Fotosinteză

Sub influenţa energie luminoase are loc în frunză punerea în libertate a oxigenului,
fără de care nu ar putea exista viaţă pe Pământ

Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă de către


plantele verzi (cu clorofilă), în prezenţa radiaţiilor solare, cu eliminare de oxigen şi
formare de compuşi organici (glucide, lipide, proteine) foarte variaţi. Deşi apa
participă în fotosinteză, ca şi dioxidul de carbon, ea nu constituie, nici chiar când
este în cantităţi reduse, un factor limitant pentru toate speciile. Intensitatea
fotosintezei se exprimă cantitativ prin volumul de gaz degajat pe unitate de timp.
Apa în fotosinteză

Fără apă viaţa plantelor, ca de altfel a tuturor vieţuitoarelor de pe Terra, este


imposibilă. După cum se ştie, globul pământesc este aprovizionat cu apă în mod
foarte diferit. Cele mai puţine precipitaţii, inegal distribuite în cursul anului, cad în
deşerturi. Deşerturile se găsesc aproape în toate continentele, ocupând suprafeţe
mai mari sau mai mici, populate cu o floră şi o faună specifică. Toate procesele
metabolice depind de cantitatea de apă din ţesuturi. Un deficit de apă în ţesuturile
asimilatoare influenţează direct procesul fotosintezei atât în faza de lumină, cât şi
în faza de întuneric, provocând inhibarea acestuia. Deoarece principalul rezultat al
pierderilor turgescenţei îl constituie închiderea stomatelor, schimbul de gaze care
are loc în fotosinteză, respiraţie şi fotorespiraţie, este mult îngreunat. Totuşi, şi alţi
factori nonstomatici intervin în reducerea fotosintezei sub influenţa deficitului şi
stresului de apă.

Adaptări ale organismelor

Deşi speciile de plante care cresc în ţinuturile aride aparţin mai multor familii
botanice, ele capătă mai mult sau mai puţin acelaşi aspect. Astfel datorită apei
insuficiente, o parte din plantele din deşerturi şi-au pierdut frunzele care s-au
transformat în spini pentru a împiedica transpiraţia, asimilaţia clorofiliană fiind
preluată de către tulpinile verzi ce au clorofilă. Tulpinile verzi, asimilatoare, pot fi
sferice, lăţite ca nişte frunze sau cilindrice şi ramificate ca nişte candelabre. Deşi
suculente, conţinând o mare cantitate de apă acumulată de ţesutul acvifer,
animalele nu se pot atinge de ele datorită spinilor puternici ce constituie o bună
armă de apărare. Şi aceşti spini nu sunt altceva decât frunzele reduse la nervura
principală.Aceste forme de adaptare se întilnesc mai ales la plantele de deşert, cele
din familia Cactaceae numite simplu – cactuşi şi care sunt caracteristice (cu unele
excepţii) deşertului Mexican. Dacă nu chiar toate speciile de plante care trăiesc în
locuri secetoase au imitat, mai mult sau mai puţin, forma cactusului, în schimb
toate au păstrat caracteristicile de bază: stomatele sunt deschise numai noaptea,
cuticula frunzelor este groasă şi impermeabilă, plasma celulară se păstrează
întotdeauna, indiferent de temperatură, în stare hidratată.

Reacţii
Reacţii fotochimice
Reacţii nefotochimice ( de întuneric )

Ciclul Calvin reprezintă o serie de reacţii biochimice, care au loc in stroma


organismelor fotosintetice, în timpul fazei de întuneric. În cadrul acestui proces,
energia cinetică a fotonilor este transformată în energie chimică de legatură.

Aspectul energetic al fotosintezei

Au trebuit să treacă încă 44 ani pentru ca aspectul energetic al fotosintezei să fie


cunoscut. Meritul revine medicului şi fizicianului german Robert Mayer, care a
aplicat legea conservării energiei la vieţuitoare. Astfel, în 1845 el a publicat
lucrarea "Mişcarea organică în relaţie cu metabolismul", în care a explicat clar
transformarea energiei în procesul fotosintezei. În timpul efectuării fotosintezei,
plantele înmagazinează energia luminii solare sub formă de energie chimică.ei în
natură. Plantele nu creează energie, ci numai o transformă pe cea primită de la
soare. În plus, Mayer afirmă că viaţa animalelor este dependentă de această
proprietate unică a plantelor verzi. Astfel energia consumată de animale în timpul
vieţii provine din radiaţiile solare. Acest fapt stabileşte ferm procesul de
fotosinteză ca fiind unul dintre fenomenele cele mai importante din lumea
vieţuitoarelor. Ecuaţia generală a fotosintezei putea fi scrisă atunci:

6 CO2 + 6 H2O + lumină solară → C6H12O6 + 6 O2


Dioxid de carbon + Apă + Energie luminoasă → Glucoză + Oxigen

Fotosinteza are loc în cloroplaste şi în zona citoplasmei care le înconjoară. La


nivelul cloroplastelor alături de clorofila a, pigment activ în reacţiile fotochimice,
se mai găsesc şi alţi pigmenţi, cu rol de pigmenţi accesori:

• Clorofilă b,clorofilă c
• Carotenoizi
• Flavonoide
• Pigmenţi ficobilinici = ficobiliproteine

Mecanismul clorofilei se pare că include 3 procese principale:

• Fotofosforilarea
• Fotoliza apei
• Fixarea şi transformarea CO2 în glucide
Factori
Poluarea aerului si fotosinteza

Este poate necesar de reamintit că rolul epurator al aerului ambiant, atribuit


plantelor este totuşi limitat, astfel că este iluzoriu să considerăm că oxigenul
produs de o pădure poate compensa pe cel consumat de către avioanele cu reacţie
la decolarea de pe un aerodrom. În schimb, rolul fizic al plantelor este mult mai
important. Diferitele plantaţii de arbori, de garduri vii sau de masive împădurite
vor avea un rol fizic de dispersare a poluanţilor, modificând asperităţile naturale
ale solului, producând modificări higrometrice şi de temperatură locale, toate
favorizând o mai bună dispersare sau fixare la sol a diferiţilor poluanţi emişi în
atmosferă. Aceasta presupune în primul rând, cunoaşterea mecanismelor de
intoxicare a plantelor cu poluanţii aerului, pentru a putea imagina apoi fie o
modalitate de atenuare a efectelor, fie un mod de selecţionare a speciilor rezistente.
Astfel, principalii poluanţi întâlniţi sunt: dioxidul de sulf, derivaţii fluorului, oxizii
de azot, ozonul şi numeroase alte substanţe produse de diferite industrii, ca acidul
clorhidric, pulberile, monoxidul de carbon. Ei limitează suprafaţa activă
fotosintetic a frunzelor.

Luminozitatea
Ozonul şi agenţii oxidanţi

Ozonul şi oxidanţii sunt poluanţi fotochimici care se formează sub acţiunea


radiaţiilor luminoase (în special UV) asupra unui amestec de poluanţi de tipul SO2,
NOx şi hidrocarburi nesaturate. Ei sunt întâlniţi adesea în regiuni cu poluare
puternică, unde condiţiile climatice cu curenţi slabi de aer permit stagnarea unor
mase poluante, creîndu-se astfel condiţii favorabile reacţiei dintre diferiţii
poluanţi.Plantele din aceste zone prezintă pete necrotice localizate între nervuri pe
una sau alta din feţele frunzei,în funcţie de poluantul în cauză.O expunere
prelungită produce o cloroză a frunzei, îmbătrânirea prematură şi eventual căderea
frunzelor atacate. Pe lângă aspectul fundamental, cercetarea acţiunii ozonului şi a
oxidanţilor asupra fotosintezei, prezintă şi o importanţă practică. Se ştie că
prezenţa poluanţilor poate produce diminuarea creşterii plantelor prin reducerea
fotosintezei, datorită distrugerii ţesuturilor. Numeroşi cercetători au observat o
reducere a creşterii plantelor, expuse acţiunii oxidanţilor, chiar şi în absenţa
necrozelor. S-a observat o reducere a creşterii cu 10 % la o varietate de tutun
expusă timp de 3-4 săptămâni la concentraţii ale oxidanţilor cuprinse între 0,03 şi
0,22 ppm. Această diminuare afectează mai mult varietăţile existente.O expunere
de 3 săptămâni la concentraţii comparabile celor înregistrate în natură, împiedică
înflorirea la tomate.Numeroşi alţi factori ar putea şi ei constitui cauza diminuării
procesului de creştere, iar dintre aceştia amintim: modificările anatomice ale
ţesuturilor foliare, intensificarea respiraţiei, diminuarea fotosintezei, scăderea
cantităţii de clorofilă, creşterea permeabilităţii pereţilor celulari etc. Studiile
efectuate asupra rolului stomatelor în absorbţia ozonului şi oxidanţilor au scos în
evidenţă faptul că stomatele nu constituie singura cale de pătrundere a poluantului
în plante.

Monoxidul de carbon (CO)

Influenţa acestui poluant asupra fotosintezei a fost studiată la alga verde


unicelulară Chlorella. Rezultatele au arătat o inhibare reversibilă a procesului care
depinde de presiunile parţiale ale monoxidului de carbon şi ale oxigenului. S-ar
părea că această inhibare a fotosintezei se datorează fixării monoxidului de carbon
pe nucleul metalic al unei enzime care transportă oxigenul în procesul de
fotosinteză. Inhibarea fotosintezei se accentuează sub acţiunea luminii.

MECANISMUL FOTOSINTEZEI

Fotosinteza este un proces complex in cadrul caruia putem distinge doua


tipuri de reactii:
a) “reactii de lumina” care sunt direct dependente de lumina si asigura
procesul fotochimic prin care energia luminoasa este convertita intr-un compus
bogat in energie (ATP) si un reducator primar (NADPH?);
b) “reactii de intuneric”, corespunzatoare fazei biochimice (metabolice) in
cadrul careia au loc reducere CO? pana la nivelul hidratilor de carbon.
Procesul fotochimic nu este posibil decat prin interventia pigmentilor
asimilatori. Deci esenta fotosintezei consta in transformarea unei forme de energie
intr-o alta forma de energie, forma ce poate fi utilizata deopotriva de catre
organismele fotosintetizatoare si de catre celelalte vietuitoare existente.
Fotosinteza reprezinta asadar conditia indispensabila pentru desfasurarea
tuturor proceselor metabolice din biosfera. Nu se cunoaste nici un alt proces de
transformare a energiei care sa semene cu ce se intampla in frunza verde si care sa
efectueze aceasta transformare cu o eficienta atat de mare. Intelegerea
mecanismului fotosintezei permite nu numai gasirea celor mai adecvate mijloace
pentru cresterea plantelor ci deschide si calea pentru producerea de energie prin
fotosinteza.

INFLUENTA FACTORILOR EXTERNI ASUPRA FOTOSINTEZEI


a) Influenţa luminii
Faptul că plantele nu cresc bine la întuneric a fost observat încă din
antichitate. Totuşi, numai cu două secole în urmă, s-a demonstrat rolul luminii în
creşterea plantelor, acordându-i-se acestui fapt, pe lângă importanţa practică şi o
semnificaţie filozofică. Ingen-Housz mai întâi şi apoi R. Mayer au contribuit poate
cel mai mult la aprecierea rolului luminii ca o condiţie indispensabilă a asimilării
CO2 de către plantele verzi.
Lumina poate influenta fotosinteza prin intensitatea, calitatea si durata ei.
Cercetatorii Pantanelli si Liubimenko, adepti ai teoriei celor trei puncte cardinale
sustineau ca fotosinteza incepe la o anumita intensitate a luminii. Fotosinteza nu
este insa un fenomen de sensibilizare a protoplasmei, ci un fenomen fotochimic de
transformare a energiei. Astfel, N. Salageanu, determinad fotosinteza la aceeasi
frunza si la intensitati din ce in ce mai slabe de lumina a constatat faptul ca
fotosinteza are loc pana la cele mai mici intensitati ale luminii. Valoarea
intensitatii luminii la care emisiunea O2 prin fotosinteza este egala cu absorbtia lui
prin respiratie reprezinta punctul de compensatie al luminii. Cunoasterea valorii
punctului de compensatie prezinta o mare importanta deoarece sub acest nivel
respiratia predomina asupra asimilatiei, plantele nu mai produc substante organice,
iar organismul traieste din rezervele sale. Supravietuirea si cresterea plantelor nu
sunt posibile decat prin iluminarea cateva ore pe zi deasupra punctului de
compensatie.

b) Influenţa concentraţiei dioxidului de carbon

Importanţa „aerului fixat”, adică a CO2, în procesul de purificare a aerului de


către plante a fost clar formulată de către botanistul elveţian Senebier. Acesta,
tratând critic tot ce se cunoştea de la Priestley, în lucrările sale publicate la Geneva
în 1783 şi intitulate Cercetări fizico-chimice privitoare la influenţa luminii solare
asupra modificării fiinţelor vii din cele trei regnuri naturale şi mai ales din regnul
vegetal, scria că „aerul eliberat de către plantele expuse la soare este produsul
transformării aerului cu ajutorul luminii”.
Priestley, Ingen-Housz şi Senebier au făcut numai observaţii calitative sau
foarte sumare estimări cantitative, iar lucrările lor foloseau încă limbajul naiv şi
confuz al terminologiei chimice din vremea aceea. Cei trei cercetători au intrat şi
într-o polemică de prioritate, dar acest aspect nu le umbreşte cu nimic meritele.
Pentru plantele terestre concentratia de CO2 este unul dintre cei trei factori
limitanti pusi in evidenta de catre F.Blackman. Exceptand iluminarile foarte slabe
(sub 1000 lucsi) si temperaturile scazute (sub 5?C), cantitatea de CO? din
atmosfera (0,03%) este puternic limitata; nivelul optim al concentratiei de CO? se
situeaza catre 0,1%, iar la concentratii mai mari de 2-5% , CO? devine toxic.
N.Salageanu a constatat ca frunzele plantelor crescute in umbra au fotosinteza cea
mai intensa la concentratii de 0,5 - 1% CO?, iar cele crescute in plin soare, la
2-3% CO?.

c) Influenta temperaturii
Ca si in cazul altor procese metabolice, se constata un efect pozitiv al
temperaturii asupra fotosintezei pina la 30ºC, dupa care se constata o actiune
depresiva, urmata de incetarea procesului catre 45ºC. Intensitatea fotosintezei
creste odată cu temperatura, atingând nivelul optim la 30-35ºC apoi coboară rapid
catre zero la temperatura de 40-45ºC. Partea fotochimica a fotosintezei este
independenta de temperatura, in vreme ce partea biochimica, enzimatica este strict
dependenta de temperatura. Cu toate acestea exista printre plante o mare varietate
si capacitate de adaptare la temperaturile extreme. Muschii, lichenii si coniferele
raman verzi si isi pastreaza capacitatea fotosintetica in timpul iernii, iar unele alge
albastre din lacurile termale cresc si la temperatura de 80ºC.
Temperaturile minima, optima si maxima a fotosintezei nu sunt fixe, ci
difera de la o specie la alta si dupa provenienta plantelor. Astfel, cartoful, adaptat
la regiuni mai reci are optimul fotosintezei la 30ºC, iar frunzele de tomate si
castraveti, plante de proveninta sudica au optimul in jur de 40ºC.

d) Influenta concentratiei oxigenului


Influenta oxigenului asupra fotosintezei a fost pentru prima data scoasa in
evidenta la alga Chlorela de catre Warburg care a gasit ca la lumina intensa
fotosinteza scade o data cu cresterea concentratiei O? peste valorile normale de
21% din atmosfera. La plantele superioare terestre, prima observatie referitoare la
efectul oxigenului asupra fotosintezei a fost efectuata de McAlister la frunzele de
grau.
Oxigenul din atmosfera terestra normala exercita un puternic efect inhibitor
asupra fotosintezei unor plante superioare terestre (grau, secara, orz etc.). La toate
aceste plante s-a constatat ca la concentratia normala a oxigenului din atmosfera
fotosinteza este micsorata cu 40-50%.
ROLUL APEI ÎN FOTOSINTEZĂ
Fenomenul fotosintezei a fost clarificat şi descris în termeni chimici abia în
anul 1804 de către chimistul din Geneva, de Saussure, unul din cei mai buni
experimentatori care a pus bazele cercetării cantitative în fotosinteză, în termeni
moderni. El a publicat un tratat intitulat Cercetări chimice asupra vegetalelor, în
care a arătat că suma greutăţilor materiei organice produse de către plante şi O2
eliberat este considerabil mai mare decât greutatea CO2 consumat. Deoarece
plantele folosite în experienţele sale nu primeau nimic în afară de apă şi aer, el a
conchis just că în fotosinteză participă pe lângă CO2 şi apa.

lu min ă
CO 2 + H 2 O →O 2 + materie organic ă
planta verde

De Saussure a observat că plantele nu pot trăi nici în absenţa CO2 şi nici a O2, că
intensitatea fotosintezei poate creşte o dată cu creşterea concentraţiei CO2 şi că
CO2 în concentraţii ridicate poate fi toxic pentru plante. Totuşi era de părere că O2
produs în fotosinteză provine din descompunerea CO2, ceea ce s-a dovedit greşit.
Deşi nu toate afirmaţiile lui de Saussure au rezistat timpului, el
rămâne totuşi în istoria fotosintezei prin aceea că a arătat rolul apei, ignorat până la
el.

Fotosinteza, deficitul şi stresul de apă


Deşi apa participă în fotosinteză, ca şi dioxidul de carbon, ea nu constituie,
nici chiar când este în cantităţi reduse, un factor limitant pentru toate speciile.
Rolul ei este important în special în menţinerea unui potenţial al apei cât mai
ridicat în protoplasmă. În acest sens, toate procesele metabolice depind de
cantitatea de apă din ţesuturi. Un deficit de apă în ţesuturile asimilatoare
influenţează direct procesul fotosintezei atât în faza de lumină, cât şi în faza de
întuneric, provocând inhibarea acestuia. Deoarece principalul rezultat al pierderilor
turgescenţei în constituie închiderea stomatelor, schimbul de gaze care are loc în
fotosinteză, respiraţie şi fotorespiraţie, este mult îngreunat. Totuşi, şi alţi factori
nonstomatici intervin în reducerea fotosintezei sub influenţa deficitului şi stresului
de apă.
Cum rezolvă plantele problema apei

Procesul de fotosinteza se deruleaza în doua faze.


Spirulina alge absoarbe energia luminii solare prin pigmenti-antena ficobilisome
(Phycobilisome) si ficocianina pigment antioxidant de la acesti pigmenti energia
luminii solare este absorbita de centri de reactie numiti fotosisteme (PS I si PS II),
unde reactia fotochimica descompune apa în hidrogen si oxigen.
Fără apă viaţa plantelor , ca de altfel a tuturor vieţuitoarelor de pe Terra, este
imposibilă. După cum se ştie, globul pământesc este aprovizionat cu apă în mod
foarte diferit. Cele mai puţine precipitaţii, inegal distribuite în cursul anului, cad în
deşerturi. Deşerturile se găsesc aproape în toate continentele, ocupând suprafeţe
mai mari sau mai mici, populate cu o floră şi o faună specifică.
Deşi speciile de plante care cresc în ţinuturile aride aparţin mai multor
familii botanice, ele capătă mai mult sau mai puţin acelaşi aspect. Astfel datorită
apei insuficiente, o parte din plantele din deşerturi şi-au pierdut frunzele care s-au
transformat în spini pentru a împiedica transpiraţia, asimilaţia clorofiliană fiind
preluată de către tulpinile verzi ce au clorofilă.
Tulpinile verzi, asimilatoare, pot fi sferice, lăţite ca nişte frunze sau
cilindrice şi ramificate ca nişte candelabre. Deşi suculente, conţinând o mare
cantitate de apă acumulată de ţesutul acvifer, animalele nu se pot atinge de ele
datorită spinilor puternici ce constituie o bună armă de apărare. Şi aceşti spini nu
sunt altceva decât frunzele reduse la nervura principală.
Cele mai cunoscute plante de deşert sunt cele din familia Cactaceae numite
simplu – cactuşi şi care sunt caracteristice (cu unele excepţii) deşertului Mexican.
Dacă nu chiar toate speciile de plante care trăiesc în locuri secetoase au
imitat, mai mult sau mai puţin, forma cactusului, în schimb toate au păstrat
caracteristicile de bază: stomatele sunt deschise numai noaptea, cuticula frunzelor
este groasă şi impermeabilă, plasma celulară se păstrează întotdeauna, indiferent de
temperatură, în stare hidratată.
ASPECTUL ENERGETIC AL FOTOSINTEZEI
Au trebuit să treacă încă 44 ani pentru ca aspectul energetic al fotosintezei să
fie cunoscut. Meritul revine medicului şi fizicianului german R. Mayer, care a
aplicat legea conservării energiei la vieţuitoare. Astfel, în 1845 el a publicat
lucrarea Mişcarea organică în relaţie cu metabolismul, în care a explicat clar
transformarea energiei în procesul fotosintezei. În timpul efectuării fotosintezei,
plantele înmagazinează energie luminii solare sub formă de energie chimică.
Consideră fotosinteza ca un exemplu, la scară mare, de transformare a energiei în
natură. Plantele nu creează energie, ci numai o transformă pe cea primită de la
soare.
În plus, Mayer afirmă că viaţa animalelor este dependentă de această
proprietate unică a plantelor verzi. Astfel energia consumată de animale în timpul
vieţii provine din radiaţiile solare. Acest fapt stabileşte ferm procesul de
fotosinteză ca fiind unul dintre fenomenele cele mai importante din lumea
vieţuitoarelor.
Ecuaţia generală a fotosintezei putea fi scrisă atunci:

energia lu min ii
CO 2 + H 2 O →O 2 + subs tan ţă organic ă
plante verzi

(energie chimică înglobată), ceea ce reprezintă nu numai bilanţul material al


procesului, ci şi bilanţul energetic.
Iată cum, timp de 75 de ani, cinci savanţi de origine diferită (englez,
olandez, francez, elveţian şi german) şi de profesiuni diferite, au urmărit cu
tenacitatea şi spiritul ştiinţific ce-i caracteriza, stabilirea principalilor componenţi
şi a rolului lor în desfăşurarea unui dintre cele mai importante procese ale vieţii de
pe planeta noastră.

POLUAREA AERULUI ŞI FOTOSINTEZA


Este poate necesar să reamintim că rolul epurator al aerului ambiant, atribuit
plantelor este totuşi limitat, astfel că este iluzoriu să considerăm că oxigenul
produs de o pădure poate compensa pe cel consumat de către avioanele cu reacţie
la decolarea de pe un aerodrom. În schimb, rolul fizic al plantelor este mult mai
important. Diferitele plantaţii de arbori, de garduri vii sau de masive împădurite
vor avea un rol fizic de dispersare a poluanţilor, modificând asperităţile naturale
ale solului, producând modificări higrometrice şi de temperatură locale, toate
favorizând o mai bună dispersare sau fixare la sol a diferiţilor poluanţi emişi în
atmosferă. Dar utilizarea plantelor în lupta împotriva poluării aerului nu poate avea
loc decât în măsura în care vom dispune de o gamă întinsă de plante rezistente şi
adaptate la diferitele condiţii de sol şi climă ale regiunii în cauză. Aceasta
presupune în primul rând, cunoaşterea mecanismelor de intoxicare a plantelor cu
poluanţii aerului, pentru a putea imagina apoi fie o modalitate de atenuare a
efectelor, fie un mod de selecţionare a speciilor rezistente.
Poluarea aerului, deşi cunoscută de secole a devenit în zilele noastre una din
preocupările majore, nu numai pentru că ea afectează sănătatea omului, dar şi
pentru că poate dăuna plantelor, animalelor, clădirilor, monumentelor etc.
Se denumeşte poluant orice substanţă gazoasă prezentă în atmosferă în
cantitate exagerată. Astfel, principalii poluanţi întâlniţi sunt: dioxidul de sulf,
derivaţii fluorului, oxizii de azot, ozonul şi numeroase alte substanţe produse de
diferite industrii, ca acidul clorhidric, pulberile, monoxidul de carbon.

Ozonul şi agenţii oxidanţi


Ozonul şi oxidanţii sunt poluanţi fotochimici care se formează sub acţiunea
radiaţiilor luminoase (în special UV) asupra unui amestec de poluanţi de tipul SO2,
NOx şi hidrocarburi nesaturate. Ei sunt întâlniţi adesea în regiuni cu insolaţie
puternică, unde condiţiile climatice cu curenţi slabi de aer permit stagnarea unor
mase poluante, creindu-se astfel condiţii favorabile reacţiei dintre diferiţii poluanţi.
Simptomele cele mai obişnuite constau în apariţia de pete necrotice localizate între
nervuri pe una sau alta din feţele frunzei, în funcţie de poluantul în cauză. O
expunere prelungită produce o cloroză a frunzei, îmbătrânirea prematură şi
eventual căderea frunzelor atacate.
Pe lângă aspectul fundamental, cercetarea acţiunii ozonului şi a oxidanţilor
asupra fotosintezei, prezintă şi o importanţă practică. Se ştie că prezenţa
poluanţilor poate produce diminuarea creşterii plantelor prin reducerea
fotosintezei, datorită distrugerii ţesuturilor.
Numeroşi cercetători au observat o reducere a creşterii plantelor, expuse
acţiunii oxidanţilor, chiar şi în absenţa necrozelor. S-a observat o reducere a
creşterii cu 10 % la o varietate de tutun expusă timp de 3-4 săptămâni la
concentraţii ale oxidanţilor cuprinse între 0,03 şi 0,22 ppm. Această diminuare
afectează mai mult varietăţile existente. O expunere de 3 săptămâni la concentraţii
comparabile celor înregistrate în natură, împiedică înflorirea la tomate. Numeroşi
alţi factori ar putea şi ei constitui cauza diminuării procesului de creştere, iar dintre
aceştia amintim: modificările anatomice ale ţesuturilor foliare, intensificarea
respiraţiei, diminuarea fotosintezei, scăderea cantităţii de clorofilă, creşterea
permeabilităţii pereţilor celulari etc.
Studiile efectuate asupra rolului stomatelor în absorbţia ozonului şi
oxidanţilor au scos în evidenţă faptul că stomatele nu constituie singura cale de
pătrundere a poluantului în plante.

Acţiunea monoxidului de carbon (CO) asupra fotosintezei


Influenţa acestui poluant asupra fotosintezei a fost studiată la alga verde
unicelulară Chlorella. Rezultatele au arătat o inhibare reversibilă a procesului care
depinde de presiunile parţiale ale monoxidului de carbon şi ale oxigenului. S-ar
părea că această inhibare a fotosintezei se datorează fixării monoxidului de carbon
pe nucleul metalic al unei enzime care transportă oxigenul în procesul de
fotosinteză. Inhibarea fotosintezei se accentuează sub acţiunea luminii.

FOTOSINTEZĂ - CURIOZITĂŢI
Animalele au clorofilă ?
La mijlocul secolului trecut, vestitul zoolog german Teodor Sieboldt a atras
atenţia lumii ştiinţifice asupra unui fenomen ciudat. În corpul unor hidre de apă
dulce, în organismul unor viermi şi infuzori a descoperit clorofilă. Mai târziu au
fost găsite şi alte animale purtătoare de clorofilă (spongieri, hidropolipi, meduze,
coralieri, moluşte). După cum a rezultat din experienţele întreprinse toate aceste
fiinţe puteau trăi fără să se hrănească luni de-a rândul, iar unele se puteau lipsi cu
totul de hrană.
După un deceniu de uimire şi de presupuneri fantastice s-a constatat că
această „clorofilă animală” e în realitate fabricată de plante. Algele microscopice
părăsindu-şi mediul natural s-au mutat sub pielea unor animale marine sau de apă
dulce, al căror corp transparent le permitea continuarea activităţii de sinteză. În
acest fel, la adăpost de primejdii ele se puteau hrăni cu substanţele organice
produse cu ajutorul clorofilei, oferind o parte din ele şi primitoarelor gazde. Acest
mod original de într-ajutorare a primit numele de endosimbioză.
În anul 1881 biologul german J.Brandt a propus ca algele simbionte verzi să
poarte numele de zoochlorele, iar cele galben – brune să fie numite zooxanthele.
Algele verzi se asociază cu animalele de apă dulce, iar cele galben-brune cu
animalele marine.

Luminile din adâncul mărilor


Din cele mai vechi timpuri pescarii de pe coasta vestică a Europei folosesc
drept momeală pentru scrumbii acea „carne de fuego” , cum o numesc
ibericii. „Carnea de foc” o reprezintă fâşiile subţiri de rechin frecate pe burta
unui peşte de culoare neagră, cu capul mare şi coada lungă şi subţire. Fâşiile
de rechin capără dintr-o dată o luminiscenţă albăstruie, ca şi cum ar fi luat
foc datorită contactului cu sucul mucilaginos, de culoare gălbuie, secretat de
pântecul acestui straniu reprezentant al familiei Macruridae. Peştele cu
numele ştiinţific de Malacocephalus este ruda marină a mihalţului, din apele
noastre dulci şi văr bun cu codul, adus de traulerele româneşti din Oceanul
Atlantic şi vândut în toate magazinele de specialitate.
În 1912, cercetătorul portughez Ozorio studiind peştele a descoperit sub
solzii de pe abdomen o veziculă plină cu lichid fosforescent la întuneric. Între cele
două înotătoare pectorale el a remarcat două discuri ovale transparente-
luminatoarele prin care radiaţiile emise de veziculă se propagă în afară. Punând o
picătură de lichid vezical sub microscop el a văzut că prin el plutesc un fel de
bastonaşe microscopice şi a tras concluzia că sunt bacterii luminiscente, sugerând
astfel existenţa simbiozei dintre bacteriile luminiscente şi animalele marine.
Fenomenul de bioluminiscenţă fusese descoperit cu 24 de ani în urmă, în 1888, de
biologul francez Raphael Dubois, dar el se referea la animalele care produceau
singure lumină şi nu la acelea care o folosesc în cadrul simbiozei.

Excitanţi stereotipici
Cu plantele, problema e mai delicată. Plantele nu au sistem nervos. Întreaga
lor viaţă, deci întregul lor comportament, se bazează pe reacţii organice de natură
biochimică, legată de factorii de mediu. Şi totuşi – şi aici cercetările au scos în
evidenţă că plantele depăşesc uneori nivelul tropismelor – reacţii automate la
acţiunea unor excitanţi stereotipici (luminoşi, chimici, mecanici). Numeroase
experienţe efectuate de savanţi au dovedit că plantele sunt capabile să reacţioneze
metabolic (de la specie şa specie şi chiar de la individ la individ) la excitanţii
sonori (emisiuni muzicale). Ceva mai mult, în raport probabil cu indicii de
intensitate, timbru şi înălţime, plantele manifestă preferinţe pentru unele genuri de
muzică şi „suferă” până la ofilire sub acţiunea altor genuri de muzică.

Baterii electrice cu alge


Se pare că algele verzi unicelulare, din genul Chlorella, vor fi inseparabil
legate de zborul cosmic de lungă durată. S-a constatat că această plantă inferioară
are nete avantaje faţă de celelalte specii vegetale: produce o mare cantitate de
oxigen, acumulează substanţe organice folosind un volum mic de suspensie, are o
perioadă scurtă de vegetaţie, se înmulţeşte foarte repede, iar întreaga biomasă a
algei poate fi folosită ca hrană. Valoarea ei nutritivă este cea mai ridicată din
regnul vegetal. Conţinutul de proteine atinge 50% din greutatea plantei uscate.
Acestea conţin toţi cei 8 aminoacizi esenţiali pentru om. Până acum câţiva ani
aceste alge erau considerate doar sursa ideală de hrănire a unui cosmonaut,
avantajele menţionate mai sus scutind pe constructori să prevadă pentru o călătorie
în doi, timp de 5 ani – să zicem – spaţiul pentru o încărcătură de 20 – 25 tone de
alimente şi oxigen. Se ştie că planta verde realizează un aşa numit circuit închis,
adică o circulaţie a materiei vii în interiorul navei la fel ca în natură datorită
fotosintezei. Având la dispoziţie lumină naturală sau artificială şi dioxidul de
carbon, provenit din respiraţia cosmonauţilor ele vor degaza oxigen, asigurând
astfel purificarea aerului şi vor sintetiza substanţele organice care vor constitui
hrana cosmonautului.
Dar să nu uităm că în cosmos este întuneric şi călătorii au nevoie de lumină
necesară fotosintezei din „bucătăria” vegetală a navei. Şi în acest caz se pare că
plantele vor aduce soluţia cea mai bună, ele putând asigura curentul electric într-un
sistem cu circuit închis.
S-a pornit de la constatarea că în stratul din apropierea fundului oceanic se
produce electricitate prin fenomenul de descompunere şi oxidare a substanţelor
organice. S-a imaginat o astfel de „pilă de combustie” alcătuită din două vase,
despărţite printr-un perete semipermeabil. În cele două vase se află electrozii pilei.
Compartimentul anodic conţine „combustibilul” – un amestec de apă de mare şi
substanţe organice – şi catalizatorul reprezentat de bacterii. În vasul în care se
găseşte catodul se introduce apă de mare cu oxigen. În timpul funcţionării
elementului se produce – la fel ca şi în stratul din apropierea fundului oceanic –
oxidarea combustibilului şi se elimină energie, care trece în circuitul exterior sub
formă de curent electric. Pentru grăbirea procesului de descompunere şi de oxidare
se foloseşte drept catalizator o specie de bacterii datorită cărora reacţia este
accelerată de un milion de ori.

Fotosinteză artificială

Fotosinteza artificială este un domeniu de cercetare care încearcă să reproducă


procesul natural de fotosinteză, de conversie prin lumina soarelui a apei şi
dioxidului de carbon în hidraţi de carbon şi oxigen. Uneori, descompunerea apei în
hidrogen şi oxigen folosind energia solară este de asemenea asociată fotosintezei
artificiale. Procesul efectiv care permite semi-reacţiei fotosintetice globale să aibă
loc este foto-oxidarea. Această semi-reacţie este esenţială pentru separarea
moleculelor de apă prin faptul că eliberează hidrogen ion şi oxigen ion. Aceşt ioni
sunt necesari pentru a reduce dioxidul de carbon într-un combustibil. Cu toate
acestea, singura cale cunoscută a face acest lucru este posibil e printr-un catalizator
extern, unul care poate reacţiona rapid, precum şi absorbi fotonii soarelui în mod
constant. Obiectivul general din spatele acestei teorii este crearea unei surse de
combustibil de tip plantă artificială.

Cercetarea actuală e făcută prin mai multe abordări:

• Abordarea prin celule fotoelectrochimice


• Modul de abordare prin celule solare fotosensibilizate
• Modul de abordare prin NADP+ / NADPH coenzimă
Metode
Celulă fotoelectrochimică
Celula solara fotosensibilizată
coenzima NADP+/NADPH
Cronologie
1967
Akira Fujishima descoperă efectul Honda Fujishima în dioxid de titan, care
poate fi utilizat pentru hidroliza apei.
2000
CSIRO comunicat de presă despre fotosinteza artificială[1][2]
2003
Laboratorul Naţional Brookhaven comunicate de presă[3][4]
2006
SLAC pe celule fotogenerare [5]
2008
Chimistul MIT Daniel Nocera, şeful proiectului MIT Solar Revolution, şi
colab postdoctoral Mathew Kanan au redus semnificativ costul materialelor
necesare pentru scindarea apei in componentele sale, prin înlocuirea platinei
costisitoare cu cobalt, fosfat ieftin. Aceasta descoperire poate fi combinată
cu activitatea întreprinsă de chimistul Bjorn Winther-Jensen de la
Universitatea Monash din Australia în curs de dezvoltare un polimer
conductor cost redus cu o suprafaţă mare şi este rezistent la degradare
funcţională. Aceste cercetări pot dezvolta pilele de combustibil, care pot
furniza lucru util la praguri mai mici de energie de peste un ciclu de viaţă
mai lungă şi la costuri mai mici.
2009
Institutul de Cataliza Leibniz raportează complecşi ieftini fier-carbonil. [6][7]
2009
Universitatea din East Anglia, Un electrod de aur acoperită cu straturi de
nanoparticule fosfură de indiu pentru celule solare pe bază de hidrogen cu o
eficienţă de 60%.[8]
2010
Mitsubishi este în curs de dezvoltare program propriu de fotosinteză
artificial pentru a crea blocuri de sinteza carbon din care pot fi sintetizate
răşini, materiale plastice şi fibre.[9]
Impact economic

Fotosinteza artificiala este o sursă de combustibil regenerabilă, neutră carbonului,


care produce fie hidrogen, fie carbohidrati. Acest lucru o diferentiaza de alte surse
populare de energie regenerabile - hidro, solare fotovoltaice, geotermală şi eoliană
- care produc energie electrică în mod direct, fără combustibil intermediar.
Ca atare, fotosinteza artificială ar putea deveni o sursă foarte importantă de
combustibil pentru transport. Spre deosebire de energia biomasei, aceasta nu are
nevoie de teren arabil, şi deci nu trebuie să concureze cu aprovizionarea cu
alimente.

Având în vedere că faza fotoindependentă a fotosintezei fixează dioxid de carbon


din atmosferă, fotosinteza artificială poate să furnizeze un mod economic pentru
sechestrarea CO2, reducerea cantit de CO2 în atmosferă, şi de atenuare astfel
efectul acestuia asupra încălzirii globale.

REACTII DE ADAPTARE A PLANTELOR LA LUMINA

Lumina este un factor crucial pentru existenta unei plante. Lumina inseamna
viata, pentru ca ea regleaza cele trei mari procese care au loc la nivelul plantei:
fotosinteza, fototropia si adaptarea la ciclul de lumina.
• Fotosinteza este procesul prin care plantele transforma energia primita prin
lumina in hrana. Ca toate fiintele vii, si plantele au nevoie de hrana; ele folosesc
energia soarelui pentru a-si "fabrica" zaharuri prin procesul fotosintezei.
Energia primita prin lumina, dioxidul de carbon si apa interactioneaza cu
pigmentul verde al plantei, clorofila, pentru a produce zahar si oxigen, care apoi
este eliberat in atmosfera, alimentand ce amai mare part edin patura de oxigen a
plantei;
• Fototropia este tendinta naturala a plantelor de a creste inspre sursa de
lumina. Plantele se dezvolta mai mult pe partea unde primeste mai multa
lumina;
• Adaptarea la ciclul de lumina este raspunsul innascut al plantei la mediul in
care traieste, direct proportional cu luminozitatea, alternanta zi-noapte (lumina-
intuneric), durata ciclurilor lumina-intuneric, a factorului termic care deriva din
acestea, etc.
Pentru a putea capta cat mai multa lumina, unele plante îsi pot întoarce frunzele
spre soare pentru a-i capta razele, iar altele, pentru a economisi energie, adopta o
pozitie de „somn” în timpul noptii.

O astfel de planta, care isi orienteaza permanent, atat


frunzele cat si inflorescenta (palaria), cu fata catre soare, iar noaptea adopta o
pozitie de relaxare a inflorescentei si frunzelor, este Floarea soarelui “Helianthus
annuus”, descoperita in urma cu cinci sute de ani, de primii conchistadori care au
pasit pe pamantul american, in preajma locurilor sfinte ale aztecilor .
Alte plante, pentru a compensa luminozitatea scazuta a
mediului in care traiesc, de exemplu la baza arborilor din zonele stancoase, umbrite
si umede, in paduri din regiunea montana si submontana, si-au adaptat forma,
dezvoltandu-si frunze mari si dese. O planta care se incadreaza in aceasta
categorie este si Feriga “polypodium vulgare”. Feriga are frunze mari; segmente
primare liniar-lanceolate cu segmente secundare pe fiecare parte.

De asemenea, Muschii frunzosi si muschii pielosi, sunt


plante care au o nevoie scazuta de lumina. Acestia seamana cu plantele terestre
primitive, desi au continuat sa evolueze. Au tulpini delimitate si structuri
asemanatoare cu frunzele, si exista semne ale inceputului evolutiei tesutului
conducator vascular. Muschii frunzosi si muschii pielosi se reproduc prin spori.
Muschii traiesc in medii umede, racoroase si umbrite.

Ciupercile sunt lipsite de clorofila, motiv pentru care


acestea pot trai la intuneric, nutritia lor fiind herotrofa, saprofita sau parazita.
Corpul lor este format din miceliu, picior si palarie si se inmultesc prin spori, care
se gasesc la partea inferioara a palariei. Unele ciuperci sunt microscopice iar altele
macroscopice si sunt raspandite pe toata suprafata globului, fiind prezente in sol
sau in organisme vii sau moarte. Unele traiesc in simbioza, cu algele, alcatuind
lichenii, sau cu radacinile plantelor superioare, alcatuind micorizele.
Algele sunt o alta forma primitiva de plante care nu
au frunze si structuri florale specializate. Totusi, aproape toate tipurile de alge sunt
capabile sa-si produca singure hrana prin fotosinteza în prezenta luminii solare
naturale. Asemenea forme primitive de plante domina oceanele, marile, lacurile si
iazurile, fiind plante care traiesc in apa statatoare, dar pot fi intalnite si in apa
curgatoare. Unele specii de alge sunt de structura unicelulara, iar altele sunt
pluricelulare, ca de exemplu planctonul.
Aceste plante, in functie de mediul in care traiesc, in special in functie de
adancimile la care si-au adaptat mediul de viata, si-au dezvoltat o conformatie
filamentoasa, unele de mari dimensiuni, in special lungimi, incercand sa capteze
cat mai mult din lumina care se transfera prin masa de apa in care traieste.
Câteva specii de alge, aproape ca formeaza puntea dintre viata vegetala si
cea animala. De exemplu, euglenofitele se pot autopropulsa cu ajutorul flagelilor,
au un „ochi” rosu sensibil la lumina(necesar în gasirea celei mai bune pozitii
pentru fotosinteza), si sunt capabile sa ingereze particule de hrana solida.

Bibliografie

• A. L. Lehninger Biochimie, Editura Tehnică, Bucureşti vol. I-II 1987-1992


• M. Nicola T. Vişan Electrochimie Teoretică şi Aplicaţii (Politehnica
Bucureşti Catedra de chimie fizică şi electrochimie) Editura Bren Bucureşti
1999
• www.wikipedia.ro
• www.scientia.ro