Marcel Proust (1871-1922) este scriitorul francez care a revolutionat tehnica narativa a

romanului modern, prin introducerea conceptului de flux al memoriei involuntare si prin

spargerea tiparelor romanului traditional. Ignorat la inceput de editori si de critica literara,
romanul "in cautarea timpului pierdut" dobandeste, dupa 1920, o notorietate
inconfundabila. in 1905 va publica primele fragmente din "Du cote de chez Swann".
Evolutia sa inscrie opere ale inceputului literar, pana la cartile care i-au adus consacrarea:
"Les Plaisirs et Ies jours" (1896), "Jean Santeuil" (1952), "Sesame et les Lys" 1905),
"Du cate de chez Swann" (1913), "A l ombre des jeunes filles en fleur" (1918),
"Pastiches et melanges" (1919), "A propos du style de Flaubert" (1920), "Le cota de
Guermantes", "Sodome et Gomorrhe" (1921, 1922), "La prisonniere" (1923),
"Albertine disparue" (1925), "Le Temps retrouve" (1927), "Correspondance
generale" (1930-1936), "Contre Sainte-Beuve" (1954). in 1919, Proust obtine premiul
Goncourt pentru "A l ombre des jeunes filles en fleur", care va asigura romanului "in
cautarea timpului pierdut" o cale ascendenta in atentia cititorilor.

In cautarea timpului pierdut

Marcel Proust este imediat remarcat in literatura romana, prin extensia enorma a textului
literar (scrisese peste 3000 de pagini), desi in literatura franceza era abia cunoscut. Mihai
Ralea este primul care va remarca elementul novator al operei scriitorului francez,
trimitand "Vietii romanesti" un tablou al literaturii franceze din epoca, alaturi de Proust
fiind citati Pierre Benoit, H. de Regnier, Andre Corthis, Jules Renard. Mihai Ralea
identifica la Proust un stil bergsonian, ca un "infricosator analist al vietii interioare",
gasindu-i asemanari cu Stendhal si cu Amiel. Procedeele de analiza ale lui Proust tin
seama "descompunerea sufletului" in maniera naturalista, de observatia perceptiva asupra
faptelor si evenimentelor. Barbu Fundoianu scria despre Proust: "Cand il citesc pe Marcel
Proust, am impresia ca ma aflu intr-un creier, in care notiunile prefera sa nu se aseze una
peste alta, in etaje, ci sa se razleteasca de centru in uitare... Am impresia astazi, ca si la
prima lectura, ca memoria lui Proust n-a cunoscut niciodata functiunea elementara de a
tria notiunile". Acest flux al amintirilor, venite in mod spontan, dintr-un abis al memoriei,
se conjuga intr-un mod aparte, pentru a reconstitui o imagine completa a mintii, constand
din fragmente vizuale, tactile, auditive, in genere reconstituind un segment al "timpului
trecut". Titlul cartii, "in cautarea timpului pierdut", anunta opera unui demiurg care
incearca sa recompuna segmente trecute de viata, sa le aduca in prezent dintr-un imens
fond atemporal, proiectandu-le apoi in constiinta cititorului. Opera se vrea magnifica,
incercand sa scoata la iveala mecanismele latente ale mintii prin acest procedeu al
memoriei involuntare, declansate ca un arc de un "trigger" ("tragaci") oarecare, poate un
obiect sau celebra madlena care declanseaza imensa aventura de cautare a timpului
pierdut. Se construiesc in felul acesta adevarate straturi ale memoriei, supuse unei ierarhii
aleatorii, lipsita de o logica evidenta, adunata insa intr-o vasta simetrie a textului.
■ Camera amintirilor din oraselul Combray constituie cronotopul esential, nucleul spatio-
temporal care declanseaza imensul flux al "timpului pierdut": "Astfel, multa vreme, cand,
trezindu-ma noaptea, imi aduceam aminte de Combray, revedeam totdeauna numai
aceasta latura luminoasa care iesea in relief din bezna nedeslusita, ca aceea pe care le
lumineaza si le sectioneaza vreun foc bengal sau vreo proiectie electrica, intr-o cladire,
din care celelalte parti raman cufundate in intuneric: la baza acestei laturi destul de largi,
salonasul, sufrageria, frantura din aleea intunecoasa de unde se va ivi domnul Swann,
autorul inconstient al tristetilor mele, vestibulul prin care urcam spre cea dintai treapta a
scarii, atat de greu de urcat, care singura alcatuia trunchiul foarte ingust al acestei
piramide neregulate; si, in varf, odaia mea de culcare, cu coridorul mic, cu usa de sticla
prin care intra mama; intr-un cuvant, vazut totdeauna la aceeasi ora, izolat de tot ce putea
sa-1 inconjoare...". Prajiturile numite madlene sunt "scurte si durdulii", "care parca ar fi
fost turnate in ghiocul scobit al unei scoici Saint-Jacques". Aceasta viziune a prajiturii
umbla catre straturile adanci ale memoriei, sondeaza insondabilul, pentru a reconstitui
vremurile trecute: "Ma intorc cu gandul la clipa in care am luat prima lingurita de ceai.
Regasesc aceeasi stare, fara o deslusire noua". Revenirea in spatiul memoriei se produce
printr-o regresiune spontana, prin facticitatea brusc revelata a lucrurilor uitate, acoperite
de fluxul temporal, printr-un declic instantaneu al memoriei ce conexeaza gustul
madlenei de odinioara, "bucata de madlena pe care matusa Leonie mi-o oferea dupa ce o
inmuiase in ceai", cu cel din timpul discursului, marcand punctul nuclear al naratiunii.
Transgresia timpului este perfecta, pentru ca naratorul dizloca planurile temporale pentru
a se regasi "duminica dimineata la Combray". Forma madlenei este ciudata, o scoica "de
patiserie", "atat de generos de senzuala, in cutele ei severe si cucernice". Din timpurile
trecute nu mai raman decat "singure mirosul si savoarea, mai firave dar mai vii, mai
nemateriale, mai staruitoare, mai credincioase", la fel de eterne ca sufletul neu.„.itor. intr-
un fel, memoria ancestrala pastreaza aceleasi senzatii, intiparite ca intr-un imens catastif
sau registru al demiurgului.
O data cu gustul bucatii de madlena inmuiata in ceai, se instituie in spatiul amintirii "casa
veche si cenusie de pe strada", in care odaia apare ca un decor de teatru, intr-un cadru mai
larg, orasul etern si monoton al timpurilor burgheze. Prin extensie perfect concentrica
apare apoi orasul, cu "strazile pe care le colindam de dimineata pana seara, pe orice timp,
drumurile pe care le batatoream cand vremea era frumoasa". Tema orasului este generala
la scriitorii francezi: orasul tumultuos, infernal, orasul absurd, fara intrigi existentiale
importante, orasul targ, toate acestea compun imaginea unei multitudini de fete ale unei
lumi in nesfarsita zbatere. Decorurile sunt statice, apartinand unei lumi disparute, cu
personaje care au tot timpul la dispozitie, fara incercarea de a extrage acele filoane ale
memoriei necesare pentru viitor, pentru o imaginara sedimentare a imaginilor totale in
randuri si capitole de carte. Camil Petrescu observa ca Proust este "servit de simturi de o
rara acuitate". Personajele si episoadele se succed cu o neobisnuita mobilitate, e de parere
Mihail Sebastian: "Aceasta grupare a episodului si a personajului dupa voia unei
mobilitati interioare este 0 trasatura care diferentiaza romanul proustian de tot ce s-a scris
pana la el si rezuma - se pare - una din calitatile prozei moderne."
Despre tehnica romanului, Booth, in "Retorica romanului", atingea aspecte aplicabile si
lui Marcel Proust: "Ni se spune ca romanul a inceput cu Cervantes, cu Defoe, cu
Fielding, cu Richardson, cu Jane Austen - sau a inceput cu Homer? A fost ucis de Joyce,
de Proust, de aparitia simbolismului, de pierderea respectului pentru - sau dimpotriva
datorita concentrarii excesive asupra - faptelor brute. Ba nici gand, traieste inca, dar
numai in opera lui... Si-asa, intr-una.
Sporadic, cate cineva ca Northrop Frye face o tentativa de clasificare pluralista a
genurilor literare, avertizandu-ne totodata sa nu impunem standardele unui anumit tip de
fictiune lucrarilor apartinand altui tip. Dar asemenea incercari sunt rare, si chiar atunci
cand se fac ele ne lasa cu problema descrisa in sectiunea a doua: Cum putem noi oare
aplica unui roman, oricare ar fi acesta, standardele oricarui tip definit fara un decret divin
care sa ne autorizeze sa consideram acest roman ca fiind de acest tip?"