Sunteți pe pagina 1din 21

Tema 79

TEMA 7. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

1. Conceptul de eficienţă economică


2. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor. Graficele procesului investiţional
3. Indicatorii eficienţei economice a obiectivelor de investiţii
4. Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor în funcţie de particularităţile diferitelor
ramuri

5. Evaluarea eficienţei investiţiilor la nivel macroeconomic


(Indicatorii specifici de evaluare a investiţiilor publice)

1. Conceptul de eficienţă economică


Eficienţa economică este o noţiune complexă prin care se înţelege obţinerea unor rezultate
economico-sociale maxime şi de utilitate prin cheltuirea raţională şi economică a unor resurse
materiale, tehnice, de muncă, financiare pe baza metodelor ştiinţifice de organizare şi de conducere a
activităţilor umane în toate domeniile. Cu alte cuvinte, eficienţa economică este o noţiune prin care se
estimează rezultatele unei activităţi economice în raport cu eforturile făcute.
Orice indicator de eficienţa economică este prezentat într-una din două forme posibile:

1. Raportul efectelor obţinute către eforturile depuse; indică cuantumul efectului obţinut dintr-o
unitate de efort depusă. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se
ţine cont de necesitatea maximizării lui. Aşadar, cu cât este mai mare acest indicator, cu atât
este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre
profitul net şi cheltuielile legate de organizarea activităţii economice ce-l asigură. Poate fi
exprimat prin formula: e = E/e,---max., unde
E – efectele (rezultatele) obţinute;
e – eforturile depuse (resursele consumate).
Eficienţa economică este principalul factor calitativ al creşterii economice deoarece prin ea se
asigură sporirea absolută a efectelor cu acelaşi volum de efort.

2. Raportul dintre eforturile depuse şi efectele obţinute arată ce efort trebuie depus pentru a
obţine o unitate de efect. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale,
se ţine cont de necesitatea minimizării lui. Aşadar, cu cât este mai mic acest indicator, cu atât
este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre
cheltuielile legate de organizarea activităţii economice şi profitul net obţinut din aceasta
activitatea. Poate fi exprimat prin formula: e’= e/E,-----min.
Orice program de activitate (producţie, investiţie, aprovizionare, desfacere etc.) presupune mai multe
modalităţi de realizare. La rândul ei, fiecare modalitate are la bază mai multe variante de proiect,
fiecare caracterizându-se printr-o varietate de informaţii referitoare la:
- eforturile;
- efectele;
- raporturile existente între acestea;
- durata de realizare a activităţii;
- durata de obţinere a efectelor economice scontate erc.
De aceea, pentru alegerea variantei optime se foloseşte un sistem de indicatori de eficienţă
economică ce surprind aceste informaţii sub aspect cantitativ, dar şi calitativ.
Indicatorii folosiţi în aprecierea activităţii economice se pot clasifica după mai multe criterii.
După sfera de cuprindere (şi de referinţă) se împart în:

1
1) indicatori care reflectă efectele economice, şi anume: capacitatea de producţie, valoarea
producţiei, profitul, încasările etc.;
2) indicatori care cuantifică eforturile economice pentru realizarea activităţii respective, cum
sunt: volumul investiţiilor, cheltuielile de producţie, structura costurile de producţie, numărul total
de salariaţi etc.;
3) indicatori care se referă la perioada în care se desfăşoară activitatea analizată
(dimensiunea perioadei cercetare-proiectare-producţie-desfacere, durata de execuţie a unei
activităţi, perioada până la atingerea parametrilor proiectaţi, durata de amortizare a utilajelor
etc.).
Indicatorii 1)-3) nu sunt indicatori propriu-zişi de eficienţă economică, pentru că nu asigură
comparabilitatea între efectul economic obţinut şi efortul care a generat rezultatul respectiv.
4) indicatori ai eficienţei economice, sunt consideraţi acei, care au ca caracteristică principală
realizarea unei comparaţii între rezultatele obţinute şi resursele consumate, ţinând însă seama şi
de alte elemente definitorii ale eficienţei economice (influenţa factorului timp etc.). Dintre aceşti
indicatori se pot menţiona:
- rata profitului;
- productivitatea muncii;
- producţia la 1 mie lei capital fix etc.
Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea şi analiza
economică, şi anume:
a) indicatorii calculaţi la nivel macroeconomic, care se referă la evaluarea:
- efectelor economice ale întregii economii naţionale (PIB, PNN, PIN etc.);

- resurselor consumate (consumul de o anumită resursă etc.);

- eficienţei acestora (PIB pe cap de locuitor etc.);

b) indicatorii calculaţi la nivel microeconomic, care se referă la indicatorii de


volum sau de eficienţă economică ce caracterizează realizările unităţii
economice sau o activitate oarecare, ca de exemplu:
- valoarea producţiei,
- numărul de salariaţi,
- producţia la 1 mie lei capital fix,
- profitul la 1 mie lei producţie etc.
Indicatorii din această grupă se mai pot clasifica în 4 grupe de indicatori:
1) indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei sfere de activitate (producţie, comerţ
etc.);

2) indicatori de bază, care sunt diferiţi în funcţie de obiectul analizei (rata rentabilităţii,
productivitatea muncii etc.);

3) indicatori specifici, care prezintă anumite particularităţi în dependenţă de sfera de activitate,


ramură sau proces economic (aprovizionare, producţie, comerţ etc.);
4) indicatori suplimentari, care vin să compare eforturile suplimentare, efectele suplimentare şi
eficienţa economică suplimentară obţinută în urma sporirii consumului de resurse.
Indicatorii generali ai eficienţei economice caracterizează eficienţa de ansamblu a firmei şi a
oricărui proiect economic, indiferent de nivelul la care acesta se realizează (atelier, secţie, firmă,
domeniu de activitate etc.). Aceşti indicatori se pot clasifica în:
1) indicatori generali ai întregii activităţi economice;

2
2) indicatori ai eficienţei factorilor de producţie;

3) indicatori de structură a resurselor consumate şi a rezultatelor obţinute.

Printre indicatorii principali ai primei grupe - indicatori generali ai întregii activităţi economice – se
poate menţiona rata profitului sau rata rentabilităţii sau rentabilitatea sau profitabilitatea.
Rata profitului este cel mai sintetic indicator, pentru că permite reflectarea capacităţii unui
agent economic sau a unei acţiuni economice de a obţine profit.
La nivelul agenţilor economici, pentru aprecierea ratei profitului, trebuie de avut în vedere profitul
obţinut şi totalitatea resurselor consumate (costul de producţie). Se calculează conform formulei:
r = P/C x 100, unde
P – profitul anual (sau pe produs);
C – cheltuieli anuale de producţie (sau pe produs).
Drept profit se ia fie profitul brut, fir profitul net.
O altă formă de exprimare a ratei profitului la nivelul agentului economic este:
r’ = Vn/C x 100, unde
Vn – venitul net al întreprinderii, obţinut ca diferenţă dintre producţia marfă şi cheltuielile efectuate.
În unele calcule se ia în consideraţie nu costul de producţie C, ci volumul total al capitalului de
producţie alocat (Cf+Cc).
În acest caz, ambele formule iau forma:
r = P/(Cf+Cc) x 100

sau r = Vn/ (Cf+Cc)x 100, unde
Cf şi Cc reprezintă capitalul fix şi capitalul circulant.
În această grupă de indicatori intră şi alţi indicatori.

Celelalte grupe de indicatori – de sine stătător (vezi cartea „Investiţii”, Ion Vasilescu ş.a., pag.92-98.).

2. Conceptul de eficienţă economică a investiţiilor. Graficele procesului investiţional

În sens îngust, nvestiţiile constituie economii pe care generaţia actuală le face la fondul de
consum în vederea asigurării dezvoltării capitalului fix în perioadele următoare de timp.
Prin eficienţa economică a investiţiilor se înţelege relaţia care se stabileşte între nivelul
rezultatelor economice în urma desfăşurării procesului investiţional, pe de o parte, şi cantitatea şi
structura efortului, ca generator de efecte, pe de altă parte.
În categoria eforturilor se cuprind: eforturile care se referă la procesul investiţional (valoarea
investiţiei, volumul lucrărilor de construcţii-montaj, numărul de utilaje şi de personal atrase în procesul
investiţional), dar şi cele referitoare la procesul de producţie (costurile de producţie, cheltuielile
materiale, numărul salariaţilor etc.).
În aprecierea eficienţei economice a investiţiilor, eforturile se pot referi numai la activitatea de
investiţii, la activitatea de producţie sau la ambele.
Un rol deosebit de important în aprecierea eficienţei economice a investiţiilor îl au efectele
economice. Acestea pot fi:

- directe (rezultatele imediate obţinute în urma procesului investiţional)

- indirecte (care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investiţional).

3
Efectele economice ale procesului investiţional (ca de altfel, ale oricărei activităţi economice)
se mai pot clasifica în:

- efecte brute (spre ex., valoarea producţiei, veniturile anuale);

- efecte nete (spre ex., profiturile).


Caracteristicile de bază ale eficienţei economice a investiţiilor:
1. Eficienţa economică a investiţiilor nu poate fi tratată izolat de celelalte activităţi economice. Ea
este o parte componentă, o latură esenţială a întregii activităţi economice şi are o relevanţă
deosebită în modul de concepere şi de realizare a lucrărilor ce contribuie la evoluţia produsului
social.
2. Eficienţa economică a investiţiilor se determină printr-o abordare complexă şi sistemică, urmărind
multiplele legături şi interdependenţe ale proceselor economice.
3. Activitatea investiţională se află în strânsă corelaţie cu cererea pieţei. Fundamentarea investiţiilor
trebuie să se axeze pe perioadele trecute, pentru a asigura o durată cât mai lungă şi cât mai
eficientă a obiectului investiţiei. De aici reiese legătura strânsă cu factorul timp.
4. Eficienţa economică a investiţiilor, deşi capătă o formă absolută, necesită, însă, şi un calcul sub
formă relativă, pentru a sigura posibilitatea unei comparări cu alte variante de proiecte de
investiţii.
5. Eficienţa economică a investiţiilor urmăreşte obţinerea unor rezultate optime (dat fiind raportul
dintre „eficient” şi „optim”).
Pe lângă primele două formule de calcul a indicatorului de eficienţa economică:
e = E/e,---max. ;
e’= e/E,-----min.
se mai aplică şi alte două tipuri de indicatori, ce nu pot fi consideraţi direct indicatori ai
eficienţei:
1.Raportul dintre două tipuri de cheltuieli ce ţin de aceeaşi activitate economică.
2.Raportul dintre două tipuri de efecte ce aparţin aceleiaşi activităţi economice.
Este de menţionat şi problema raportului dintre factorii eficient şi optim. Dacă activitatea
economică livrează nişte efecte ce predomină eforturile respective, această activitate este eficientă.
De obicei, multitudinea proceselor economice permite organizarea mai multor activităţi economice
alternative. Fiecare este caracterizată printr-un nivel anumit de eficienţă. Toate activităţile economice
pot fi rânduite în ordinea de creştere a eficienţei lor. Dacă a fost selectat întregul complex de activităţi
economice similare, activitatea ce ne asigură cel mai înalt nivel de eficienţă va fi considerată
optimă.
Aşadar, se ajunge la două concluzii:
1. activitate optimă este aceea care se dovedeşte mai eficientă;
2. noţiunea de optim este relativă, existând un optim relativ pentru fiecare situaţie
economică.
Făcând parte din totalul proceselor economice, investiţiile sunt estimate în mod similar.
Diferenţa apare din faptul că cheltuielile sunt divizate în trei faze ale procesului de investiţii. Iar
veniturile provin numai dintr-o fază – faza de exploatare. Spre deosebire de cheltuielile procesului de
producţie, aici apare o gamă mult mai vastă de cheltuieli. Trebuie ţinut cont de cheltuielile fazelor
anterioare fazei investiţionale. Tot aici apare un alt specific al proceselor de investiţii – intervale mari
de timp între momentul cheltuielilor şi apariţia primelor venituri.
Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor se realizează, ca şi eficienţa economică în
general, cu ajutorul unui sistem de indicatori. Acest sistem este diferit dacă evaluarea se face:
- la nivel microeconomic (la nivelul agentului economic sau la nivelul obiectivului de investiţii) sau

4
- la nivelul macroeconomic (la nivelul economiei naţionale).
În acest paragraf se va examina modul de calcul al indicatorilor la nivel microeconomic.
Pentru aceasta vom utiliza graficele procesului investiţional.

Graficele procesului investiţional


Procesul investiţional, conjugat cu cel de exploatare a obiectivelor puse în funcţiune, poate fi
analizat din mai multe puncte de vedere. Astfel, vom analiza trei cazuri:
a) cazul teoretic
b) cazul practic

c) cazul conjunctural.

a) Cazul teoretic
Pentru a cunoaşte complexitatea proceselor investiţionale şi de producţie, vom reprezenta grafic
evoluţia investiţiilor (în perioada de executare a viitorului obiectiv), a costurilor de producţie, precum şi
a valorii producţiei (în perioada de funcţionare a capitalului fix).

Figura 1. Graficul procesului investiţional şi de funcţionare a capitalului fix

Graficul prezentat în figura 1 oferă posibilitatea de a analiza indicatorii principali ai eficienţei


economice la nivel microeconomic: termenul de recuperare a investiţiei şi randamentul economic al
investiţiilor.

În baza graficului, se poate concluziona, că în viaţa economică a unui obiectiv economic se


disting două perioade mari:
– perioada de edificare a viitorului obiectiv, perioadă notată pe grafic cu d (durata de
executare a lucrărilor de investiţie);
– perioada în care obiectivul poate funcţiona din punct de vedere fizic, perioada notată pe

grafic cu D f (durata fizică de funcţionare a obiectivului economic).

5
În prima perioadă, investiţiile cresc pe măsură ce se finalizează lucrările necesare viitorului
obiectiv. În ceea ce priveşte perioada de funcţionare a obiectivului economic, aceasta poate fi
împărţită în trei alte perioade:

• perioada înainte de atingerea parametrilor proiectaţi;


• perioada de maturitate a obiectivului;
• perioada de declin.
În perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, costurile de producţie sunt relativ mari, iar
valoarea producţiei este sub nivelul stabilit în proiectul investiţional. După atingerea parametrilor
proiectaţi, producţia începe să crească, iar costurile - să scadă. Apoi, valoarea producţiei şi costurile de
producţie se menţin la un nivel relativ constant, iar profitul obţinut este maxim, obiectivul funcţionând
la parametrii proiectaţi, aceasta fiind perioada de maturitate a obiectivului. Cu timpul, intervine uzura
fizică şi morală, ceea ce va duce la creşterea cheltuielilor necesare pentru vânzarea producţiei,
reducerea valorii producţiei (prin reducerea calităţii produselor, apariţia unor noi produse competitive
etc.) – perioada de declin.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că, într-un anume moment, valoarea producţiei se
egalează cu nivelul costului de producţie, moment ce marchează sfârşitul duratei eficiente de
funcţionare a obiectivului (D). Fizic, utilajele pot funcţiona, dar întreprinderea va lucra în pierdere. De
aceea, de regulă, la sfârşitul duratei de funcţionare eficiente (D), obiectivul este scos din funcţiune.
Iniţial vom, analiza randamentul economic. Astfel, în baza datelor din grafic, notăm:

- suprafaţa S1 ca reprezintînd volumul total al investiţiilor;


- suprafaţa S 2 – profitul care a compensat investiţia;
S1 = S 2
- suprafaţa S3 – profitul final.

S 3 = Pt − I t , unde: Pt – profitul total

I t -– investiţia totală
Deci, randamentul economic poate fi redat prin următoarea formulă:

S3 Pt − I t Pt S 3 Pf
R= sau R= = −1 sau R= =
S1 It It S1 It
Utilizând aceste formule, putem defini semnificaţia economică a randamentului care
reprezintă:

- profitul final la 1 leu investit sau

- profitul obţinut, după recuperarea investiţiei, din fiecare leu investit.

b) Cazul practic
În practică, este foarte dificil să trasezi evoluţia producţiei şi costul acesteia (curbele Q şi C, graficul
din figura 3.3), având în vedere faptul că capitalul fix acoperă perioade de 15-30 de ani, în cazul
utilajelor, şi de 60-80 de ani, în cazul construcţiilor. Deşi în această perioadă capitalul fix este supus
uzurii fizice şi morale, totuşi acesta cunoaşte şi lucrări de reparaţie (curente, periodice şi capitale).
Astfel, pentru calcularea în practică a eficienţei economice a investiţiilor, vom considera că
indicatorii de volum (cheltuielile anuale de producţie, producţia anuală, profitul anual) sunt
constanţi pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului economic.

6
Figura 2. Graficul procesului investiţional şi de recuperare a investiţiilor

Analizând graficul din figura 2, ne vom concentra atenţia asupra suprafeţei S2 .


S 2 =T ∙ (Q - C),
iar diferenţa dintre valoarea producţiei şi costul acesteia (Q - C) este profitul, deci:

S 2 = T ⋅ Ph
Deoarece S 2 = S1 = I t ⇒ I t = T ⋅ Ph ,
It
de unde: T=
Ph
Astfel, în practică, termenul de recuperare a investiţiei se calculează ca raportul dintre
investiţiile totale şi profitul anual şi exprimă perioada în care investiţiile se recuperează din profitul
anual.

Randamentul economic este reprezentat prin următoarea formulă:

S3
R= ⇒ S 2 = T ⋅ (Q − C ), iar S 3 = ( D − T ) ⋅ (Q − C )
S2
( D − T ) ⋅ (Q − C ) D
R= ⇒ R = −1
T ⋅ (Q − C ) T
În baza acestei formule, putem concluziona că randamentul economic depinde de raportul în
care se află durata de funcţionare a obiectivului faţă de termenul de recuperare. Cu cât durata de
funcţionare este mai lungă, comparativ cu termenul de recuperare a investiţiilor, cu atât randamentul
economic al investiţiilor este mai mare. Astfel, trebuie să se urmărească recuperarea cât mai rapidă a
fondurilor de investiţii cheltuite, paralel cu menţinerea capitalului fix în stare optimă de funcţionare.
Deci eficienţa economică a investiţiilor este dependentă de termenul de recuperare şi de
randamentul economic al investiţiilor.

Cazul conjunctural
Decizia de investire depinde de evoluţia producţiei şi a costurilor, precum şi de durata de
funcţionare a obiectivului. Iar determinarea corectă a acestora permite sporirea eforturilor făcute, a
efectelor obţinute şi, nu în ultimul rând, a eficienţei economice. În cazul precedent s-a presupus că
indicatorii de volum sunt constanţi, iar în cazul dat aceştea vor fi consideraţi fluctuanţi.

7
Dacă în cazul precedent termenul de recuperare era T, acum, ca rezultat al influenţei preţului şi

nu numai a acestuia, termenul de recuperare a devenit T 1 ( T 1 > T ), iar durata de funcţionare a

obiectivului a scăzut ( D 1 > D ). În consecinţă, şi nivelul eficienţei economice a scăzut la jumătate,

fiind influenţat negativ de reducerea duratei de funcţionare, prelungirea duratei de recuperare a


investiţiilor şi scăderea profitului anual, ca efect al creşterii mai rapide a costurilor comparativ cu
producţia fabricată.

Figura 3. Graficul procesului investiţional şi al recuperării fondurilor cheltuiite

3. Indicatorii eficienţei economice a obiectivelor investiţionale

Orice program de investiţii presupune mai multe modalităţi de realizare. La rândul ei, fiecare
modalitate are la bază mai multe variante de proiect, fiecare caracterizându-se printr-o varietate de
informaţii referitoare la:
- eforturile;
- efectele;
- raporturile existente între acestea;

- durata de realizare a obiectivului;

- durata de obţinere a efectelor scontate etc.


De aceea, pentru alegerea variantei optime se foloseşte un sistem de indicatori de eficienţă
economică ce surprind aceste informaţii sub aspect cantitativ, dar şi calitativ.
Indicatorii folosiţi în aprecierea variantelor de investiţii se pot clasifica după mai multe criterii.
În principiu, clasificarea indicatorilor de eficienţă a investiţiilor se face după regulile generale
privind indicatorii de eficienţă a activităţii economice.
După sfera de cuprindere (şi de referinţă), indicatorii de eficienţă a investiţiilor se împart
în:
1) indicatori care reflectă efectele economice;

8
2) indicatori care cuantifică eforturile economice pentru realizarea obiectivului de investiţii şi
funcţionării capacităţilor de producţie, cum sunt: investiţiile totale, structura investiţiilor totale
etc.;
3) indicatori care se referă la perioada de realizare şi funcţionare a obiectivului
investiţional (durata de execuţie a obiectivului, durata de execuţie până la punerea parţială în
funcţiune a unor capacităţi de producţie, durata pînă la atingerea parametrilor proiectaţi, durata
de funcţionare fizică şi eficientă a capacităţilor de producţie etc.).
După cum a fost deja menţionat, indicatorii 1)-3) nu sunt indicatori propriu-zişi de eficienţă
economică a investiţiilor, pentru că nu asigură comparabilitatea între efectul obţinut şi efortul
care a generat rezultatul respectiv.
4) indicatori ai eficienţei economice a investiţiilor sunt consideraţi acei indicatori care au ca
caracteristică principală realizarea unei comparaţii între rezultatele investiţionale obţinute şi
resursele invesziţionale consumate, ţinând cont, în acelaş timp, şi de alte elemente definitorii ale
eficienţei economice a investiţiilor (cum ar fi spre ex., influenţa factorului timp etc.). Dintre aceşti
indicatori se pot menţiona:
- investiţia specifică;
- termenul de recuperare a investiţiei;
- coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor etc.
Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea şi analiza
economică, şi anume:
a) indicatorii stabiliţi la nivel macroeconomic, care se referă la evaluarea eficienţei
economice a investiţiilor la nivelul ramurilor sau pe ansamblul economiei naţionale;
b) indicatorii calculaţi la nivel microeconomic, care se referă, în principal, la evaluarea
eficienţei economice a obiectivelor de investiţii la nivel de agent economic.
Indicatorii din această grupă se mai pot clasifica în 4 grupe de indicatori:
- indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei sfere de activitate (producţie,
investiţii, comerţ etc.);
- indicatori de bază, care se referă la eforturile şi efectele investiţionale şi exprimă eficienţa
economică a investiţiilor;
- indicatori suplimentari, care completează sistemul de informaţii, în scopul evaluării cît mai
corecte a eficienţei economice a investiţiilor şi se referă la aprecierea activităţii desfăşurate în
domenii adiacente (bilanţul contabil al AE, care urmează să fie modernizat prin investiţii, structura
salariaţilor, randamentul utilajului de bază etc.);
- indicatorii specifici, care prezintă anumite particularităţi în dependenţă de sfera de activitate,
ramură sau domeniul de activitate în evaluarea eficienţei economice a investiţiilor.

Indicatorii cu caracter general contribuie la formarea unei viziuni globale asupra efectelor şi
eforturilor ce caracterizează activitatea viitoare a obiectivului economic, precum şi a eficienţei
economice. În această grupă se cuprind:

- capacitatea de producţie, care exprimă cantitatea maximă de producţie ce se poate obţine,


într-o perioadă, în condiţii normale de funcţionare impuse de utilizarea deplină a capitalului fix
şi a resurselor umane, organizarea judicioasă a producţiei şi a muncii. Capacitatea de
producţie se exprimă în tone, bucăţi, metri etc. În cazul obiectivelor din sfera socială sau
culturală – în numărul de paturi la un spital sau numărul de locuri la o unitate culturală etc.;

- numărul de salariaţi de care va avea nevoie viitorul obiectiv

9
- cheltuieli de producţie;
- valoarea producţiei;

- profitul (beneficiul), indicator deosebit de important în aprecierea efectului net al unităţii sau e
fiecare produs în parte. Cu ajutorul acestui indicator se calculează cel mai sintetic indicator de
apreciere a eficienţei activităţii economice – rata profitului (rata rentabilităţii);
- productivitatea muncii;

- consumurile specifice de materii prime, materiale, combustibil şi energie. Aceşti indicatori au o


importanţă deosebită în aprecierea eficienţei economice a investiţiilor deoarece influenţează în
mod direct costul producţiei şi, respectiv, rentabilitatea viitorului obiectiv.

În cadrul indicatorilor generali pot fi incluşi şi alţii, potrivit naturii obiectivului analizat, a ramurii din
care fac parte etc.

Printre indicatorii de bază pot fi menţionaţi:


1. Valoarea investiţiei

Mărimea fondurilor necesare pentru realizarea unui obiectiv constituie unul dintre indicatorii de
volum principali, folosit în adoptarea deciziei de investiţie, ce caracterizează eforturile procesului
investiţional. În principiu, investiţiile însumează totalitatea resurselor ce se consumă pentru
edificarea obiectivului, până la punerea lui în funcţiune. Prin extensie, în volumul investiţiei se
includ stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare a obiectivului economic, precum şi o
serie de cheltuieli care nu măresc valoarea capitalurilor fixe, precum cheltuielile pentru pregătirea
salariaţilor viitoarei unităţi economice, cu supravegherea desfăşurării lucrărilor etc. acest efort
investiţional se calculează cu ajutorul relaţiei:

It = I + MO + CS ,unde:

It - reprezintă investiţia totală;

I – reprezintă investiţia calculată conform devizului general;

MO – reprezintă necesarul iniţial de mijloace circulante pentru începerea funcţionării


obiectivului;

CS – reprezintă alte cheltuieli (cu pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).

Investiţiile se materializează în capitaluri fixe, care pot fi active (participă nemijlocit la procesul
de producţie, spre ex., utilajele) sau pasive (numai asigură buna funcţionare a celor active, spre
ex., clădirile).

2. Durata de realizare a lucrărilor de investiţii


În această perioadă eforturile investiţionale se materializează în capital fix. Ca urmare a faptului
că pe această perioadă sunt scoase din circuitul economic productiv importante fonduri de valori,
perioada respectivă trebuie să fie cât mai scurtă, pentru a reduce imobilizările de fonduri.

3. Durata de funcţionare a capitalului fix


Întreaga perioadă în care poate funcţiona mijlocul fix reprezintă durata fizică de funcţionare (Df)
(vezi graficele), iar durata eficientă de funcţionare (D) reprezintă perioada în care mijlocul fix este
menţinut în funcţiune, generând profit.

10
4. Cheltuieli echivalente sau recalculate
Un anumit efect economic poate fi obţinut fie datorită unui volum mai mare de cheltuieli de
producţie, dar cu o investiţie mai mică, fie datorită unui consum mai mare de resurse
investiţionale, dar cu cheltuieli mai mici.

Indicatorul cheltuieli echivalente este un indicator de efort economic şi reflectă efortul total,
atât de investire, cât şi de exploatare, necesar pentru realizarea şi funcţionarea viitorului obiectiv şi
se determină în baza relaţiei:

K = I t + C h × De , unde:
K - reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate;

I t – costurile totale de investiţii;


C h – costurile anuale de producţie;
De – durata de funcţionare eficientă a obiectivului.
În unele cazuri, acest indicator se calculează folosind relaţia:

K = I t + C h × T , unde:
T - indică termenul de recuperare al investiţiei.
Această relaţie de calcul se recomandă în cazurile în care duratele de funcţionare (D) ale
obiectivelor realizate sunt mari, ceea ce ar denatura analiza economică.

Însă, sub formele prezentate mai sus, indicatorul cheltuieli echivalente asigură
comparabilitatea rezultatelor numai dacă în toate variantele capacităţile de producţie sunt egale.
În situaţiile în care variantele comparabile se deosebesc prin capacităţile de producţie, se recurge
la o formulă specifică de calcul al acestui indicator, şi anume:

K
k= , unde:
q× De
k reprezintă cheltuieli echivalente specifice;
K – cheltuieli echivalente;

De – durata de funcţionare eficientă a obiectivului.


Indicatorul calculat astfel reflectă efortul total de capital investit şi de cheltuieli de producţie pe
durata de funcţionare a obiectivului, ce revine pe unitate de capacitate fizică.

5. Investiţia specifică
Acest indicator asigură comparabilitatea dintre efortul investiţional depus pentru realizarea unui
obiectiv şi rezultatele obţinute, exprimate prin capacitatea de producţie. Relaţiile de calcul se
stabilesc diferenţiat, pentru obiective noi şi pentru dezvoltări, modernizări şi retehnologizări, astfel:

a) în cazul obiectivelor noi:

It
s= , unde:
qh
s- reprezintă investiţia specifică;
It – volumul investiţiei;

11
qh – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (bucăţi, tone etc.).

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional pe unitate fizică de capacitate.

Uneori, în practică, când este prea mare gradul de eterogenitate a producţiei privind obiectivul
analizat, se impune calculul acestui indicator în funcţie de capacitatea de producţie, exprimată
valoric:

It
s= , unde :
Qh
s- reprezintă investiţia specifică;
I t – volumul investiţiei;
Qh – capacitatea anuală de producţie exprimată valoric.

Indicatorul astfel calculat exprimă efortul investiţional depus pentru obţinerea unei unităţi
monetare-producţie.

Dacă e nevoie, această relaţie de calcul poate fi aplicată şi în cazul producţiei eterogene.

b) Pentru activitatea de modernizare, dezvoltare, retehnologizare a obiectivelor existente,


investiţia specifică se calculează astfel:

Im
sm = , unde:
qm − qo
sm - indică investiţia specifică pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări;
I m– investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare;
qm – capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice, după modernizare,
dezvoltare, retehnologizare;

qo – capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare, dezvoltare,


retehnologizare.
Astfel calculat, indicatorul arată care este efortul de capital investit, exprimat în unităţi monetare,
ce se cheltuieşte pentru a spori capacitatea de producţie cu o unitate fizică, ca rezultat al
modernizării, dezvoltării, retehnologizării.

În acest caz, ca şi în cazul noilor construcţii, indicatorul respectiv se poate calcula şi în funcţie de
sporul realizat la valoarea producţiei:

Im
sm = , unde:
Qm − Qo
Qm - reprezintă capacitatea de producţie, exprimată valoric, după modernizare,
retehnologizare sau dezvoltare,

Q0 – capacitatea de producţie, exprimată valoric, înainte de modernizare, dezvoltare,


retehnologizare.
În cazul dat, indicatorul reflectă cheltuielile investiţionale pentru sporirea capacităţii de
producţie, exprimată valoric printr-o unitate monetară.
Când se compară între ele mai multe variante de investiţie, va fi preferată varianta în care
indicatorul amintit are valoarea cea mai mică.

12
Indicatorul investiţie specifică cuprinde o sferă largă de aplicabilitate şi are un grad înalt de
relevanţă, ceea ce, practic, face ca acesta să fie prezent în multe calcule de argumentare a eficienţei
economice a investiţiilor.
Acest indicator are, însă, anumite limite, impuse de faptul că efortul investiţional total depus se
compară cu efectul de capacitate obţinut numai la nivelul unui an, din care motiv indicatorul investiţie
specifică trebuie completat cu alţi indicatori pentru fundamentarea deciziilor investiţionale.

6. Termenul de recuperare a investiţiei (sau durata de recuperare a investiţiilor)


Termenul de recuperare reprezintă perioada de timp în care efortul investiţional făcut este
recuperat din profit în urma punerii în funcţiune a unor capacităţi de producţie..
Indicatorul termenul de recuperare a investiţiei permite investitorului să cunoască încă din etapa
deciziei în cât timp e posibil să se recupereze costurile de investiţie pe seama avantajelor economice
ce le va obţine după realizarea proiectului de investiţie.

Durata de recuperare a investiţiilor poate fi calculată atât prin abordarea statică, cât şi prin
abordarea dinamică a proceselor economice.

În abordarea statică, termenul de recuperare a investiţiilor, ca şi în cazul investiţiei specifice, se


poate calcula pentru mai multe situaţii:
a)pentru obiective noi:

It It
T = sau T = , unde:
Eh CF h
I t - reprezintă costul net iniţial total al investiţiei;
CE h – fluxul de numerar mediu anual;

Eh – avantajele economice anuale.

Indicatorul astfel calculat exprimă care este intervalul de timp (perioada) în care se va recupera
capitalul investit din avantajele economice anuale obţinute.

În practică, rareori se întâmplă ca avantajele economice (profiturile anuale) să fie constante în


timp.

Acest aspect este justificat, cel puţin, prin faptul că, imediat după punerea în funcţiune a
obiectivului, începe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, în care profitul se va situa sub
nivelurile planificate. Acest decalaj între profitul proiectat şi cel planificat sporeşte, într-un fel, efortul
investiţional şi deci conduce la creşterea termenului de recuperare.
Pe de altă parte, uneori este posibil ca încă din perioada de realizare a obiectivului să fie puse în
funcţiune unele capacităţi parţiale (segmente) de producţie, care vor aduce profit până la darea
integrală în exploatare a obiectivului, profit ce va diminua efortul investiţional din perioada respectivă.
În asemenea caz, pentru un calcul corect al termenului de recuperare, trebuie să se ţină seama
de toate aceste aspecte. Astfel, termenul de recuperare al investiţiei se va stabili în baza relaţiei:

I t + ∆E + E '
T = , unde:
Eh
T - indică termenul de recuperare;

∆E – diferenţa dintre avantajele planificate şi cele realizate în cadrul perioadei de


atingere a parametrilor proiectaţi (profiturile nerealizate);

13
E'– avantajele suplimentare (profitul suplimentar) realizate în cazul punerii în

funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie pe parcursul duratei de realizare a obiectivului.

b) pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări ale obiectivelor existente, termenul de


recuperare se va calcula în baza relaţiei:

Im
T = , unde:
Ehm − Eho
I m- indică valoarea investiţiei, alocată pentru modernizarea, dezvoltarea sau
retehnologizarea unui obiectiv existent;

E hm – avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau

retehnologizării unui obiectiv existent,

E ho – avantajul anual (profitul anual) generat de obiectivul existent înainte de

realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.


În cazul dat, indicatorul termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se
recuperează investiţia din avantajele suplimentare obţinute, ca urmare a modernizării,dezvoltării sau
retehnologizării obiectivului supus analizei.
Deci, în cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor unităţi economice, valoarea
investiţiei trebuie completată cu o serie de alte elemente, precum: sumele obţinute din valorificarea
unor utilaje, valoarea neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi lichidat, pierderea unei părţi din
profit datorată întreruperii procesului de producţie pe durata realizării investiţiei etc.
Influenţa elementelor enunţate mai sus asupra termenului de recuperare a investiţiei ar putea fi
demonstrată prin următoarea relaţie de calcul:

I m + A − V + Pp
T = , unde:
E hm − E ho
T - indică termenul de recuperare a capitalului investit pentru modernizare, dezvoltare,

retehnologizare;

I m – capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare;


A – amortizarea nerecuperată;
V – veniturile obţinute din valorificarea unor utilaje;
Pp – pierderea de profit pe timpul realizării investiţiei;

E hm – avantajul anual (profitul anual) obţinut în urma modernizării, dezvoltării

sau retehnologizării unui obiectiv existent,

E ho – avantajul anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent înainte de

realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

7.Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor sau rata de rentabilitate


Acest indicator asigură comparabilitatea dintre valoarea anuală a avantajului economic al
proiectului, pe de o parte, şi efortul de capital investit, pe de altă parte.

14
În cazul în care se compară mai multe variante de proiect, se optează pentru varianta la care
coeficientul de eficienţă economică este mai mare.
Relaţiile de calcul pentru cele două situaţii sunt:

a) pentru obiective noi:

Eh
e=
It
unde: I t - reprezintă costul net iniţial total al investiţiei;
E h – avantajele economice anuale.

În ceea ce priveşte semnificaţia rezultatului obţinut, coeficientul e arată care este cuantumul
avantajului, calculat în unităţi monetare, ce se va obţine pe unitate monetară de capital investit.
Indicatorul reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai mare.
La fel e şi în cazul termenului de recuperare, dacă există posibilităţi de punere în funcţiune a
unor capacităţi parţiale de producţie, efectele suplimentare obţinute în aceste cazuri vor trebui luate
în seamă la calculul indicatorului.
Din relaţiile de calcul prezentate, rezultă că între termenul de recuperare şi coeficientul de
eficienţă economică a investiţiilor există o relaţie inversă. Datorită acestui fapt, cei doi indicatori sunt
complementari şi, drept urmare, în calculele de eficienţă economică a investiţiilor nu se ia decât unul
din ei, în general, calculat cu aceleaşi valori.

b) Pentru modernizări, dezvoltări şi retehnologizări ale obiectivelor (unităţilor) existente:

E hm − E ho
e=
Im
unde: I m-indică valoarea investiţiei alocate pentru modernizarea, dezvoltarea sau
retehnologizarea unui obiectiv existent;

E hm – avantajul anual ( profitul anual) obţinut în urma modernizării, dezvoltării sau

retehnologizării unui obiectiv existent,

E ho – avantajul anual ( profitul anual) generat de obiectivul existent înainte de

realizarea investiţiei pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare.

8. Randamentul economic al investiţiei


Pentru a înţelege mai bine ce exprimă indicatorul randamentul economic al investiţiei este
necesar să remarcăm faptul că există mai multe categorii de profituri, şi anume:

a) Profitul anual ( Ph ), care se determină calculând diferenţă dintre valoarea producţiei şi


costul producţiei:

Ph = Qh − C h , unde:
Ph indică profitul anual;
Qh – valoarea anuală a producţiei;
C h – costul anual al producţiei.

15
b) Profitul total ( Pt ), care reprezintă profitul realizat în perioada din momentul punerii în
funcţiune a obiectivului şi până la expirarea duratei de funcţionare a acestuia:

Pt = Ph ⋅ De
unde: Pt - indică profitul total;
Ph – profitul anual;
De – durata de funcţionare eficientă.

c) Profitul de recuperare ( Pr ) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării
investiţiilor alocate. Prin urmare, profitul de recuperare este profitul obţinut până la expirarea
termenului de recuperare a investiţiei.

Deci, Pr = I t .

d) Profitul final (Pf) reprezintă partea din profitul total obţinut după expirarea termenului de
recuperare a investiţiilor. Astfel:
Pf = Pt − Pr sau Pf = Pt − I t

unde: Pf - indică profitul final;

Pt – profitul total;
Pr −profitul ce urmează să fie recuperat;
I t – valoarea capitalului investit.

Randamentul economic al investiţiei se determină din raportul dintre profitul final şi capitalul
investit:

Pf
R= , unde:
It
R - indică randamentul economic al investiţiei;

Pf – profitul final;

I t – valoarea capitalului investit.

Acest indicator exprimă ce profit final în unităţi monetare se va obţine pe unitate monetară de
capital investit.

În practică, randamentul economic al investiţiilor se mai calculează şi în funcţie de profitul total,


astfel:

Pt − I t
R=
It
De unde rezultă:

Pt
R= −1
It

16
Indicatorul respectiv reflectă o situaţie cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai
ridicat.

4. Evaluarea eficienţei economice a investiţiilor în funcţie de particularităţile


diferitelor ramuri

Activitatea fiecărei ramuri a economiei naţionale de desfăşoară în anumite condiţii concrete,


care îşi pun amprenta asupra:
- modului de organizare a procesului de producţie;
- modului de consum al resurselor;
- tehnologiei de fabricaţie etc.
Corespunzător acestor particularităţi, fiecare ramură economică sau domeniu de activitate
reclamă o metodologie adecvată de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor.
La evaluarea eficienţei economice a investiţiilor din diferite ramuri se ţine cont de principiile
generale de calcul a indicatorilor de eficienţă economică – indicatori cu caracter general, de bază şi
suplimentari.
Printre indicatorii care se utilizează mai des în evaluarea eficienţei economice a investiţiilor din
diferite ramuri se pot specifica:
1) indicatorii specifici din ramurile industriei (energiei electrice şi termice etc.);
2) indicatorii specifici din agricultură;
3) indicatorii specifici din ramura construcţiilor;
4) indicatorii specifici din ramura comerţului interior;
5) indicatorii specifici obiectivelor cu activitate de comerţ exterior;
6) indicatorii specifici din ramuri social-culturale etc.

Detaliat - vezi Ion Vasilescu, „Investiţii”, pag. 131-170.

5.Evaluarea eficienţei investiţiilor la nivel macroeconomic


(Indicatorii specifici de evaluare a investiţiilor publice)

Pe ansamblul economiei naţionale, investiţiile sunt privite într-o strânsă corelaţie cu creşterea
economică. O economie dinamică, cu o creştere economică durabilă, nu poate fi concepută decât în
condiţiile unui ritm alert investiţional. De aici rezultă importanţa analizei macroeconomice a
proceselor investiţionale. Mai mult decât atât, se impune şi comparaţia rezultatelor economice
şi a direcţiilor de dezvoltare cu alte ţări, în special acelea care reprezintă parteneri efectivi sau
potenţiali pentru economia naţională.

În principiu, pentru exprimarea eficienţei economice la nivel macroeconomic se procedează ca


şi la nivelul micro, adică se raportează efectele la eforturile care le-au generat.

În ceea ce priveşte efectele, acestea pot fi redate prin anumiţi indicatori de sinteză, cum ar fi:
PIB; PGB; PNB; PNN etc.

În ceea ce priveşte eforturile, acestea pot fi redate, în principal, prin volumul inestiţiilor.

Dat fiind faptul că investiţiile, după sfera de cuprindere, se împart în:

- investiţii brute şi

- investiţii nete,

17
iar investiţii nete sunt investiţii, care se constituie ca parte din PNN (venitul naţional) şi sunt
formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie, pentru formarea capitalului,
respectiv creşterea volumului capitalului fix şi a volumului stocurilor. Deci, prin ele se asigură
creşterea capitalului fix. După cum, însă se cunoaşte, în procesul de producţie capitalul fix se
uzează, fapt pentru care el trebuie înlocuit şi, în consecinţă, se constituie fondul de amortizare.
Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare ca sursă de finanţare a investiţiilor, se
obţin investiţii brute. În felul acesta investiţiile brute devin o parte din PIB. Între investiţiile brute şi
investiţiile totale există (în anumite cazuri) o diferenţă şi aceasta este prezentată de creditele
externe. În acest caz, la nivelul economiei naţionale investiţiile totale I se calculează astfel:

It = In+ A + Cs = Ib + Cs , unde:

In – investiţia netă;
A - fondul de amortizare constituit şi alocat pentru investiţii;
Cs – capitalul extern atras pentru realizarea unei investiţii;
Ib – investiţii brute.
Pentru a crea un tablou general al eficienţei economice a investiţiilor la nivel macroeconomic,
se prezintă un sistem de indicatori:

1. Rata investiţiilor nete


Rata investiţiilor nete se calculează în baza formulei:

In
ε = 100 , unde:
PNN
ε - indică rata investiţiilor nete;

In – investiţiile nete;

PNN – produsul naţional net (venitul net).


Prin acest indicator, se exprimă maniera în care sunt direcţionate eforturile societăţii spre
valorificarea investiţiilor sau spre alte scopuri (consumul populaţiei).

2. Ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor


Investiţiile totale se împart în investiţii alocate ramurilor productive şi investiţii alocate unor
activităţi social-culturale. De modul cum se asigură repartizarea între cele două sfere de activitate
depinde respectarea proporţiei optime, echilibrul de dezvoltare economico-socială a ţării.

Indicatorul ponderea investiţiilor productive în totalul investiţiilor se calculează după


formula:

Ip
ω =100 , unde:
It
ω- indică ponderea investiţiilor productive;

I p – investiţiile productive;

It – investiţiile totale.

Investiţiile productive se materializează în obiective cu caracter economic, adică din


industrie, agricultură, construcţii, transport etc. Prin intermediul acestui indicator, pot fi
dimensionate şi investiţiile alocate ramurilor social-culturale, investiţii ce joacă un rol din ce în ce
mai important în cadrul economiei naţionale.

3. Ponderea lucrărilor de construcţie în totalul investiţiilor

18
Investiţiile duc la creşterea volumului de capital fix existent în economia naţională. Acest
capital fix, la rândul său, se împarte în capital fix activ (participă la procesul de producţie) şi capital
fix pasiv (asigură desfăşurarea procesului de producţie) Acest aspect poate fi reflectat de
indicatorul ponderea lucrărilor de construcţie în totalul investiţiilor, care se calculează conform
formulei:

LCM LC
γ =100 sau γ =100
It It
unde: γ - reflectă ponderea lucrărilor de construcţii-montaj în volumul global al
investiţilor
sau ponderea lucrărilor de construcţii în totalul investiţiilor;

It – investiţii totale;

LCM – lucrări de construcţii-montaj;


LC – lucrări de construcţii.
Primul indicator se referă la întregul volum de lucrări de construcţii şi montaj (include cheltuielile
ocazionate de montajul utilajelor), în timp ce al doilea indicator se referă doar la lucrările de
construcţii propriu-zise (oferă o informaţie mult mai precisă privind cheltuielile pentru activitatea de
construcţii).

4. Balanţa investiţiilor
Prin acest indicator se exprimă egalitatea ce trebuie să existe între investiţiile nevalorificate
la începutul unei perioade, investiţiile valorificate în acea perioadă, pe de o parte, şi punerea în
funcţiune a capitalului fix, cheltuielile care nu asigură creşterea valorii capitalului fix şi investiţiile
nevalorificate, existente la sfârşitul perioadei, pe de altă parte.

Relaţia de calcul pentru balanţa investiţilor este următoarea:

N 1 + I t = PF + M + N 2
unde: N1 , N 2 – investiţiile nevalorificate, la începutul şi la sfârşitul perioadei;

It – investiţiile totale;

PF - indică punerea în funcţiune a capitalului fix;


M – cheltuielile investiţionale care nu asigură creşterea valorii capitalului fix.
5. Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor
Acest indicator este cel mai important indicator pentru aprecierea eficienţei economice a
investiţiilor la nivel macroeconomic şi reflectă sporul de efect anual ce se obţine la un leu investit.
Poate fi calculat în două variante:

• Coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor

∆PNN h
E=
It h −1
Coeficientul respectiv indică sporul de produs naţional net ce revine la un leu investit.
• Coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor

∆PNB h
E′ =
It h −1
unde: E - reprezintă coeficientul eficienţei nete a investiţiilor;

E′ – coeficientul eficienţei globale a investiţiilor;

19
∆PNN h – sporul de produs naţional net în anul h;

∆PNB h – sporul anual de produs naţional brut în anul curent;

It h −1 – investiţia totală din anul anterior.

Coeficientul indică sporul de produs global brut ce revine la un leu investit.

Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor se poate calcula şi la nivel de ramură, utilizând


relaţia:

∆PN h ∆PG h
E= sau E′ =
It h −1 It h −1
unde: E , E ′ reprezintă creşterea produsului net sau a produsului global pe un leu
investit în ramura respectivă;

∆PN h – sporul de produs net în anul h obţinut într-o anumită ramură;

∆PG h – creşterea produsului global obţinut într-o anumită ramură;

It h −1 – investiţia totală din anul anterior.

6. Investiţia specifică
Acest indicator este mai rar utilizat, deoarece este inversul indicatorului coeficientul eficienţei
economice a investiţiilor. Indicatorul investiţia specifică exprimă efortul investiţional depus pentru a
asigura creşterea efectului la nivel macroeconomic (PNN, PNB etc.) cu o unitate.

It It
S= sau S′ =
∆PNN h ∆PGB h
unde: S , S ′ - indică investiţia specifică;
I t – investiţia totală, calculată ca medie anuală pe durata lagului investiţional.

Indicatorul se poate calcula şi în funcţie de produsul intern brut sau produsul intern net,
precum şi la nivelul ramurilor economiei naţionale.

7. Gradul de înzestrare tehnică a muncii


Prin acest indicator se apreciază gradul în care progresul tehnico-economic este implementat în
unităţile economice şi se calculează conform formulei:

CF
Z=
N
unde: Z - indică gradul de înzestrare tehnică a muncii;
CF – volumul capitalului fix;
N – numărul de salariaţi.

Indicatorul respectiv exprimă ce volum de capital fix (în lei) este utilizat de salariat. Cu cât
valoarea indicatorului este mai mare, cu atât gradul de mecanizare, automatizare etc. este mai
ridicat.

20
8. Perioada de înnoire a capitalului fix
Stabilirea perioadei de înnoire a capitalului fix, uzat moral şi fizic, constituie un indicator
important pentru factorii de decizie ai unităţilor economice.

Formula de calcul al acestui indicator este:

CF1
θ=
H
unde: θ- indică perioada de înnoire a capitalului fix (măsurată în ani);

CF 1 – volumul capitalului fix existent la începutul anului;

H – mărimea medie anuală a casărilor de capital fix.

9. Ponderea capitalului fix nou


Modernizarea şi restructurarea economiei naţionale impun cunoaşterea structurii capitalului
fix pentru a calcula gradul în care acesta asigură dezvoltarea unei economii eficiente. Unul din
indicatorii care pot contribui la cunoaşterea structurii capitalului fix este indicatorul ponderea
capitalului fix nou, care poate fi calculat cu ajutorul formulei:

CFn
ρ = 100
CF2
unde: ρ- indică ponderea capitalului fix nou;

CF n – volumul capitalului fix pus în funcţiune în ultimii ani;

CF 2 – volumul capitalului fix existent la sfârşitul anului curent.

Indicatorul astfel calculat exprimă ponderea capitalului fix nou în volumul total al capitalului fix
aflat în funcţiune.

Indicatorii prezentaţi pe lângă faptul că dau o imagine generală asupra eficienţei economice a
investiţiilor la nivel macroeconomic, servesc şi la efectuarea unor studii comparative internaţionale.

21