Sunteți pe pagina 1din 400

U N IVER S ITATEA A G RAR Ă DE S TAT D IN M O LD O VA

VICTOR STARODUB

T E H N O L O G I I

Î N

F I T O T E H N I E

CHIŞINĂU, 2008

CZU 633 (075.8) S 79

Lucrarea a fost aprobată de Senatul Universităţii Agrare de Stat din Moldova în calitate de manual pentru învăţământul universitar agronomic, specialităţile domeniului „Ştiinţe economice”.

Recenzenţi:

Ion Perju, viceministru al Agriculturii şi Industriei Alimentare, doctor în economie Pintilie Pârvan, şef al Direcţiei Generale Tehnologii Agroalimentare a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, dorctor în agricultură

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Starodub, Victor Tehnologii în fitotehnie / Victor Starodub. - Ch.:

S.n., 2008 (Centrul Ed. UASM). - 399 p. Bibliogr.: p. 398-399 (50 tit.). - 50 ex. ISBN 978-9975-64-121-0 633 (075.8) S 79

ISBN 978-9975-64-121-0

3

3 CUPRINS CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE 5 1.1. Fitotehnia ca ramur ă a agriculturii
3 CUPRINS CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE 5 1.1. Fitotehnia ca ramur ă a agriculturii

CUPRINS

CAPITOLUL 1. PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

5

1.1. Fitotehnia ca ramură a agriculturii şi disciplină ştiinţifică

5

1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul şi metodele de cercetare

9

1.3.

Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii şi factorii principali de sporire a producţiei

10

1.4.

Gruparea culturilor de câmp

12

1. 5. Procesul fotosintetic şi legităţile de formare a producţiei fitotehnice

13

1.6. Suprafaţa de nutriţie şi productivitatea plantelor

17

1.7. Tipurile de producţie şi factorii care le condiţionează

17

1.8.

Bazele fundamentale utilizate la modelarea tehnologiilor de cultivare a plantelor de cultură mare

22

1.9.

Sămânţa – factor biologic de producţie

55

1.10.

Aspecte ecologice la producerea producţiei fitotehnice

64

CAPITOLUL 2. CEREALELE

75

2.1. Aspecte generale

75

2.2. Problema producerii cerealelor şi modalitatea de soluţionare a ei

79

2.3. Grâul

81

2.3.1. Grâul comun de toamnă

89

2.3.2. Grâul durum de toamnă

114

2.4. Secara

119

2.5. Triticale

124

2.6. Orzul

128

2.7. Ovăzul

138

2.8. Porumbul

142

2.9. Sorgul

163

2.10. Meiul

168

2.11. Hrişca

172

CAPITOLUL 3. LEGUMINOASELE PENTRU BOABE

179

3.1. Aspecte generale

179

3.2. Problema proteinei vegetale şi modalitatea de soluţionare a ei

181

3.3. Mazărea

183

3.4. Fasolea

190

3.5. Soia

195

3.6. Năutul

202

4

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

4 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie CAPITOLUL 4. PLANTELE OLEAGINOASE 209 4.1. Aspecte generale 209
4 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie CAPITOLUL 4. PLANTELE OLEAGINOASE 209 4.1. Aspecte generale 209

CAPITOLUL 4. PLANTELE OLEAGINOASE

209

4.1. Aspecte generale

209

4.2. Floarea-soarelui

214

4.3. Rapiţa

230

CAPITOLUL 5. PLANTELE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

236

5.1. Cartoful

236

5.2. Sfecla pentru zahăr

251

5.3. Sfecla furajeră

280

CAPITOLUL 6. PLANTELE TEXTILE – ASPECTE GENERALE

282

CAPITOLUL 7. TUTUNUL

284

CAPITOLUL 8. PLANTELE AROMATICE ŞI MEDICINALE

306

8.1. Levănţica

306

8.2. Menta

314

8.3. Salvia

316

8.4. Mărarul

323

8.5. Coriandrul

330

8.6. Feniculul

337

8.7. Armurariul

342

8.8. Gălbenelele

346

8.9. Isopul

350

CAPITOLUL 9. BOSTĂNOASELE

359

CAPITOLUL10. IERBURILE LEGUMINOASE

368

10.1. Aspecte generale

368

10.2. Lucerna

371

10.3. Sparceta

379

CAPITOLUL 11. IERBURILE GRAMINEE

386

11.1. Aspecte generale

386

11.2. Iarba-de-sudan

394

CAPITOLUL 12. CULTURI FURAJERE NETRADITIONALE – ASPECTE GENERALE

397

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

398

1. Probleme generale de fitotehnie

5

1. Probleme generale de fitotehnie 5 C A P I T O L U L P
1. Probleme generale de fitotehnie 5 C A P I T O L U L P

C A P I T O L U L

P R O B L E M E

G E N E R A L E

D E

F I TOT E H N I E

1

1.1. Fitotehnia ca ramură a agriculturii şi disciplină ştiinţifică

Fitotehnia este ştiinţa agronomică care studiază particularităţile morfobiologice ale plantelor de cultură mare şi elaborează tehnologiile moderne de cultivare a acestora în scopul creşterii cantitative şi calitative a producţiei agricole, în limitele eficienţei economice. Baza teoretică a fitotehniei o constituie biologia – ştiinţa care studiază legile vieţii şi dezvoltării plantelor cultivate. Dintre legile funda- mentale ce se iau în calcul la modelarea tehnologiilor de cultivare a culturilor de câmp fac parte: legea egalităţii şi nesubstituirii factorilor de vegetaţie; legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie; legea factorului limitativ al producţiei; legea revenirii în sol a substanţelor nutritive extrase de către plantă. 1) Legea egalităţii şi nesubstituirii factorilor de vegetaţie. Pentru a creşte şi a se dezvolta normal, planta trebuie să beneficieze de acţiunea tuturor factorilor de vegetaţie. Factorii de vegetaţie sunt egali ca valoare şi nu pot fi substituiţi unul cu altul: în caz contrar, planta nu poate vegeta. 2) Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie. Factorii de vegetaţie trebuie să acţioneze asupra plantelor în complex şi nu în mod izolat, deoarece culturile trebuie asigurate – în acelaşi timp şi în cantităţi optime – cu toţi aceşti factori. Atunci când ei acţionează în complex, planta îi utilizează mai bine, sporindu-şi considerabil producţia. 3) Legea factorului limitativ al producţiei. Factorii de vegetaţie sunt benefici pentru plantă numai în cazul în care sunt utilizaţi în cantităţi optime. Dacă sunt furnizaţi în volum prea mic sau prea mare, ei au o influenţă negativă asupra producţiei, manifestându-se ca factori limitativi.

6

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

6 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 4) Legea restituirii î n sol a substan ţ
6 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 4) Legea restituirii î n sol a substan ţ

4) Legea restituirii în sol a substanţelor nutritive extrase de către plantă. Scopul este de a spori cantitativ şi calitativ producţia. Solul are proprietatea de a furniza elemente nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor. La fiecare recoltă, din sol se extrag mari cantităţi de substanţe nutritive. De exemplu, la fiecare tonă de grâu sau porumb pentru boabe se extrag circa 25 kg de azot, 12 kg de fosfor, 30 kg de potasiu etc., care, ulterior, trebuie compensate. Se ştie că starea de fertilitate este condiţionată, în primul rând, de prezenţa în sol a materiei organice. Menţinerea şi îmbunătăţirea acesteia se realizează prin administrarea de îngrăşăminte organice sau prin valorificarea resturilor vegetale, această ultimă modalitate fiind recunoscută ca extrem de rezonabilă şi eficientă. Pentru a îmbunătăţi fertilitatea solului, se cer valorificate nu doar miriştile şi rădăcinile culturilor, ci şi cele circa 1,5-2 t paie, 5-6 t coceni de porumb, 1,5-2 t de tulpini de floarea-soarelui etc., care se obţin, de regulă, de pe fiecare hectar cultivat. Faptul că o perioadă îndelungată în agricultură s-a practicat „sistemul minerit”, care presupunea doar extragerea substanţelor din sol – fără a returna ceea ce se consuma – a condus la reducerea continuă a materiei organice din substrat, diminuându-se regretabil conţinutul de humus şi fertilitatea solului. Indiferent în ce cantităţi se aplică îngrăşămintele chimice, dacă în sol nu se introduc şi anumite cantităţi de materie organică, nu se pot obţine rezultate satisfăcătoare. Experimental s-a demonstrat că în cazul în care de pe terenuri au fost înlăturate complet paiele, chiar dacă a fost mărită considerabil doza de îngrăşăminte chimice, producţia de grâu a scăzut continuu. În ultimii 10 ani administrarea îngrăşămintelor chimice a fost redusă substanţial, de la doza de circa 180 kg /ha s. a. la o doză de mai puţin de 10 kg/ha ş. a. Este contraproductivă şi practica de eliberare a terenurilor – cu scopul de a le lucra mai uşor – prin înlăturarea de pe ele a tuturor resturilor vegetale. Or, tocmai resturile vegetale menţin în sol cantitatea necesară de azot – 20-40 kg/ha – şi joacă un rol decisiv în păstrarea echilibrului dintre materia organică şi sinteza compuşilor humusului. Resturile vegetale menţinute pe 1 ha de cereale păioase pot îmbogăţi solul cu peste 400 kg de humus. Exploataţiile agricole care au în gestiune sectoare zootehnice trebuie să calculeze exact necesarul de paie şi strujeni, să le adune şi să le depoziteze, iar suprafeţele rămase să le lucreze cu ajutorul combinelor echipate cu tocătoare. Materialul vegetal tocat mărunt, în segmente de 4-6 cm, trebuie distribuit uniform pe suprafaţa recoltată cu ajutorul unui dispersor special, deoarece solul reprezintă un sistem natural complex, un agregat structurat de substanţe aflate în continuă schimbare, un complex biologic în care viaţa pulsează continuu datorită activităţii extraordinare a microorganismelor.

1. Probleme generale de fitotehnie

7

1. Probleme generale de fitotehnie 7 Fertilitatea solurilor este ast ă zi î n continu ă
1. Probleme generale de fitotehnie 7 Fertilitatea solurilor este ast ă zi î n continu ă

Fertilitatea solurilor este astăzi în continuă scădere. 62% din solurile planetei au fertilitate redusă sau foarte redusă, 27% – fertilitate moderată şi doar 11% – fertilitate sporită. În acest context, acum 100 de ani, acad. V. Dokuceaev constata că solurile Moldovei conţin 6-8% de humus, adică sunt foarte bune –, pe atunci procesele de sinteză a humusului predominau asupra proceselor de mineralizare. Conform lui, anual în sol se depozitau 10-12 t/ha de substanţă organică uscată, ceea ce reprezenta echivalentul a 40-50 t de îngrăşăminte organice. 50 de ani mai târziu, acad. N. Dimo atenţiona: conţinutul de humus din sol a scăzut la 4-5%. Astăzi, acesta constituie doar 3-3,5%. Pe acest fundal, agricultura, care este un mod de viaţă, trebuie să pună în toate accentul pe fitotehnie, acordând domeniului o importanţă maximă. Nu întâmplător, savantul francez A. Demolon, încă în 1961, asocia fitotehnia cu o maşină al cărei motor este soarele, susţinând că procesul biologic de fotosinteză este capabil să asigure cu substanţe organice toate vieţuitoarele superioare ale planetei. Plantele conţin 2 grupuri esenţiale de substanţe: anorganice şi organice. Substanţele anorganice sunt formate din apă şi săruri minerale. Dar pentru că, asemeni altor organisme vii, plantele nu pot sintetiza substanţele minerale, ele le împrumută din mediul înconjurător, motiv pentru care compoziţia solului şi cea a plantelor terestre este aproape asemănătoare. Substanţele organice reprezintă elementele fundamentale ale organismelor vegetale, plantele sintetizându-le din substanţe anorganice. În funcţie de rolul pe care îl au în organism, substanţele organice au fost sistematizate în următoarele 3 categorii:

1) substanţe plastice: glucide, lipide, proteide. În calitate de constituenţi de bază ai materiei vii, aceste substanţe au un rol structural şi energetic fundamental în creşterea şi dezvoltarea plantelor; 2) substanţe cu rol biologic activ: enzime – fermenţi care dirijează procesul de sinteză şi degradare; vitamine – compuşi organici indispensabili în menţinerea proceselor celulare vitale; fitohormoni – substanţe care stimulează activitatea anumitor organe; anticorpi – substanţe care se formează în organism pentru a neutraliza o infecţie; pigmenţi etc. Aceste substanţe influenţează, controlează şi reglează transformările metabolice, contribuind la funcţionarea organismului ca un tot unitar şi la realizarea schimbului de substanţe cu mediul înconjurător. 3) substanţe intermediare şi finale de metabolism: glicozide – substanţe care conţin hidraţi de carbon; lignine – substanţe organice care se depun în ţesuturile plantelor lemnoase, conferindu-le rigiditate şi impermeabilitate; taninuri – acid tanic, care contractează ţesuturile; uleiuri eterice; alcaloizi – substanţe bazice,

8

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

8 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie azotate, toxice; substan ţ e antibiotice – substan ţ
8 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie azotate, toxice; substan ţ e antibiotice – substan ţ

azotate, toxice; substanţe antibiotice – substanţe organice, produse de microorga- nisme, care distrug anumiţi microbi; alcooli – obţinuţi prin substituirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril (OH); amine – compuşi organici derivaţi ai amoniacului; amide – compuşi organici obţinuţi prin substituirea unui atom de H al amoniacului (NH 4 ) cu radicalul unui acid (CH 3 COO); aldehide – substanţe organice obţinute prin oxidarea unor alcooli; cetone – substanţe organice obţinute prin oxidarea alcoolilor secundari; esteri – compuşi organici obţinuţi prin eliminarea unei molecule de apă între alcool şi un acid organic. Aceste substanţe se formează preponderent din substanţe plastice, în urma unor transformări metabo- lice în organism; au rol de protecţie şi contribuie la formarea aromei, a gustului şi a mirosului de fructe şi flori. În baza mai multor cercetări, s-a stabilit că plantele conţin compuşii a 12 elemente de bază – C, H, O, N, P, S, CI, K, Na, Mg, Ca, Si – numite şi elemente plastice, macroelemente sau elemente de constituţie. Aceste elemente contribuie la formarea organismelor vegetale şi reprezintă peste 99% din masa lor. Pe lângă elemente plastice, plantele conţin, în cantităţi mici – mai puţin de 1% – şi alte elemente – Mo, Cu, Zn, Fe, B, Mn, Ni, Co, As, F, Br, Al etc., numite oligoelemente sau microelemente. Oligoelementele, în afară de rolul de constituent al plantelor, au şi un important rol funcţional în reacţiile de oxidoreducere, în reglarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic, în menţinerea integrităţii celulare etc. În acest sens, fitotehnia asigură raţia alimentară a populaţiei de pe glob cu 88% în hidraţi de carbon şi grăsimi; cu 80% în substanţe proteice, vitamine, săruri minerale etc., produsele vegetale ocupând 93% din raţia alimentară a omului. 80% din biomasa secundară participă la formarea fertilităţii solului. Importanţa fitotehniei mai constă în faptul că procesele biologice ce se produc liber în plante, sol, agrocenoze, biosferă sunt utilizate de om, fitotehnia devenind, astfel, ştiinţă de sinteză ce interacţionează cu ştiinţe fundamentale precum botanica, fiziologia plantelor, ecologia, pedologia, biochimia şi agrochimia, biofizica, matematica statistică, agrotehnica, ameliorarea plantelor, mecanizarea agriculturii, zootehnia, economia, protecţia plantelor etc. În acest context, modelarea tehnologiilor performante de cultivare implică utilizarea cunoştinţelor din domeniul mai multor ştiinţe fundamentale şi aplicative.

1. Probleme generale de fitotehnie

9

1. Probleme generale de fitotehnie 9 1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul ş i metodele de cercetare Obiectivele
1. Probleme generale de fitotehnie 9 1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul ş i metodele de cercetare Obiectivele

1.2. Obiectivele fitotehniei, obiectul şi metodele de cercetare

Obiectivele fitotehniei sunt:

1. Asigurarea populaţiei cu produse alimentare, a sectorului zootehnic cu furaje

şi a industriei cu materie primă.

2. Îmbunătăţirea fertilităţii solului.

3. Protecţia mediului ambiant.

4. Combaterea eroziunii.

5. Majorarea produsului intern brut.

Obiectul principal al fitotehniei este planta de cultură mare, generatoare de substanţe organice. Pentru fitotehnie, planta reprezintă nu doar obiectul, ci şi instrumentul muncii. Ca obiect al muncii, planta este supusă proceselor de creare a

noi soiuri, a noi hibrizi de plante agricole, studierii diferitor elemente tehnologice de cultivare. Ca instrument al muncii, planta transformă energia cinetică a luminii solare în energie potenţială a compuşilor organici. Principala metodă de studiu a fitotehniei este metoda experienţei în câmp, axată pe două aspecte fundamentale ale cercetării: experienţa în câmp şi în laborator şi experienţa în procesul de producţie.

1. Experienţa în câmp şi în laborator se aplică cu scopul de a studia – în

funcţie de biotip şi de condiţiile pedoclimaterice – elementele tehnologice pe

parcele mici; de a stabili gradul de fertilizare (doze, perioade şi modalităţi de aplicare a îngrăşămintelor) şi cele mai adecvate modalităţi de lucrare a solului; de a soluţiona unele probleme ce ţin de însămânţarea culturii (timpul semănatului, desimea, distanţa dintre rânduri, adâncimea încorporării în sol şi cantitatea de sămânţă la 1 ha) şi de lucrările de întreţinere.

2. Experienţa în procesul de producţie se realizează cu scopul de a testa

eficienţa elementelor tehnologice în condiţii de producţie pe suprafeţe mari, fiind considerată şi etapă finală a experienţei. În fitotehnie se foloseşte pe larg şi un al treilea tip de experienţă experienţa în casa de vegetaţie – care oferă posibilitatea de a urmări planta în procesul de dezvoltare şi modul în care este ea este influenţată de diferiţi factori. Experienţa în casa de vegetaţie se realizează în sere, în vase de vegetaţie umplute cu sol, nisip sau soluţie de sare, numită şi cultură de apă. Pentru a determina modul în care factorii de mediu influenţează planta, se utilizează aşa-numitele fitotroane – instalaţii speciale de dimensiuni mari, în care plantele se cultivă în condiţii experimentale, dirijându-se regimul şi condiţiile lor de viaţă: lumină, temperatură, umiditate.

10

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

10 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 1.3. Definirea tehnologiei î n fitotehnie, tipuri de tehnologii
10 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 1.3. Definirea tehnologiei î n fitotehnie, tipuri de tehnologii

1.3. Definirea tehnologiei în fitotehnie, tipuri de tehnologii şi factorii principali de sporire a producţiei

Tehnologia de cultivare sub aspect fitotehnic presupune lucrări succesive de

îngrijire a culturilor agricole, recoltare, curăţare şi condiţionare a producţiei. Tipuri de tehnologii:

1. Tehnologii convenţionale, clasice.

2. Tehnologii ecologice.

3. Tehnologii la îmbinare.

Astăzi este unanim acceptat că agricultura convenţională şi greşelile tehnologice, indiferent de nivelul dezvoltării societăţii, au avut un puternic impact negativ asupra solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător. O tehnologie de cultivare a plantelor nu poate fi generalizată în timp şi spaţiu,

întrucât determină procese negative cu grave consecinţe asupra mediului înconjurător. Totuşi tehnologia agricolă convenţională bazată pe afânarea intensă a solului prin arătură cu răsturnarea brazdei şi eliminarea resturilor vegetale, urmată de numeroase lucrări secundare, a rămas încă cea mai răspândită, devenind „tradiţionalăşi intrând în mentalitatea comunităţilor umane de pretutindeni.

În politicile agrare ale diferitor ţări, mai ales cu un nivel ridicat de industrializare, cu precădere în ultimii 50 de ani, au fost depuse eforturi uriaşe pentru modernizarea agriculturii în scopul sporirii productivităţii, creşterii aportului agriculturii la dezvoltarea economică, dar, din păcate, această modernizare a fost însoţită de o multitudine de efecte negative grave asupra mediului înconjurător. În consecinţă, comunităţile umane, îngrijorate mai mult de degradarea mediului ambiant decât de propria securitate alimentară, cercetarea ştiinţifică agricolă s-au văzut nevoite să găsească o alternativă tehnologică de cultivare a plantelor, mai puţin agresivă şi care să contribuie pe termen lung la ameliorarea resurselor degradate, la conservarea stării lor calitative. Această nouă tehnologie agricolă a fost denumită „conservativă”, ea exclude afânarea intensivă a solului prin arătură cu răsturnarea brazdei şi eliminarea resturilor vegetale, dar impune acoperirea cu resturi vegetale a peste 30 % din suprafaţa solului după semănat. Tehnologia alternativă presupune tehnici de reducere a costurillor şi de menţi- nere a nivelelor de producţie prin aplicarea unor principii şi practici cum sunt:

– rotaţia culturilor;

– sisteme integrate vegetaţie/animale;

– cultivarea leguminoaselor fixatoare de azot;

– generalizarea lucrărilor de protecţie, ameliorare şi valorificare a solului;

– gospodărirea integrată a elementelor nutritive.

1. Probleme generale de fitotehnie

11

1. Probleme generale de fitotehnie 11 Tehnologia ecologic ă (termen similar cu tehnologia organic ă sau
1. Probleme generale de fitotehnie 11 Tehnologia ecologic ă (termen similar cu tehnologia organic ă sau

Tehnologia ecologică (termen similar cu tehnologia organică sau biologică) diferă fundamental de cea convenţională. Rolul ei este de a da producţie cât mai pură din punct de vedere ecologic, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de natură şi legile ei. Tehnologia ecologică contribuie la creşterea activităţilor economice de mare randament şi are o contribuţie majoră la sporirea interesului pentru spaţiul rural. Tehnologia ecologică nu utilizează: fertilizanţi şi pesticide sintetice, stimulatori şi regulatori de creştere. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în tehnologia ecologică. Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie, care în producţia vegetală are o durată de 2 ani pentru culturile anuale şi de 3 ani pentru culturile perene. Producţie ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză. Producţia agroalimentară ecologică are

ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor. Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice sunt:

– eliminarea oricăror tehnologii poluante;

– realizarea unor structuri de producţie şi asolamente, în cadrul cărora rolul principal îl deţin speciile şi soiurile de înaltă adaptabilitate;

– susţinerea şi ameliorarea continuă a fertilităţii naturale a solului;

– integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi a produselor din plante;

– utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea

acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;

– aplicarea unor tehnologii care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor.

Tehnologia de cultivare se axează pe principalii factori de sporire a producţiei:

® seminţe de clasa întâi de categorie superelită, elită sau de prima reproducţie;

® asortiment tehnic care va permite efectuarea lucrărilor de câmp în termene optime şi la nivel înalt de calitate;

® aplicarea îngrăşămintelor echilibrate după substanţele nutritive;

® mijloacele integrate de protecţie a plantelor: agrotehnice, chimice, biologice;

® metode eficiente de organizare a muncii. Tehnologia modernă prevede efectuarea la timp, permanent şi argumentat a elementelor tehnologice.

12

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

12 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 1.4. Gruparea culturilor de c â mp Culturile de
12 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie 1.4. Gruparea culturilor de c â mp Culturile de

1.4. Gruparea culturilor de câmp

Culturile de câmp diferă prin caracterul lor morfobiologic, dar şi prin metodele de cultivare. Din aceste motive, este foarte important să se stabilească condiţiile ecologice care determină o anumită specie să formeze producţie optimă. După modul în care plantele reacţionează la condiţiile naturale de vegetaţie şi, în funcţie de particularităţile lor biologice, poate fi stabilită microzona soiurilor şi hibrizilor cultivaţi. Fiecare soi sau hibrid de plante are un areal propriu de adaptare, aflat în corelaţie directă cu condiţiile originare de creştere şi dezvoltare. Plantele cultivate în condiţii improprii de mediu sunt supuse unor efecte de stres ce influenţează negativ asupra producţiei. De aceea, la zonarea şi microzonarea soiurilor şi hibrizilor trebuie să se ţină cont de tipul biologic, plasticitatea plantelor, durata perioadei de vegetaţie, necesitatea faţă de temperaturi biologic active, tipul biologic. Un câmp cu o înclinare de 1° spre nord primeşte aceeaşi cantitate de căldură ca şi un câmp drept amplasat cu 100 km mai la nord. În funcţie de înclinaţia pantei sau de expoziţie, pe teritoriul Republicii Moldova, diferenţa dintre perioadele fără îngheţ constituie până la 30 de zile; iar suma temperaturilor active – 800-900°. Cea mai mare sumă de temperaturi se poate atesta pe pantele cu expoziţie sudică, după care urmează cele cu expoziţie vestică, apoi estică, cea mai rece temperatură atestându-se pe terenurile cu expoziţie nordică. Pe panta sudică, plantele fructifică cu 7-14 zile mai devreme decât pe suprafeţele cu pantă opusă. Dacă diferenţa dintre temperatura minimă a aerului la nordul şi sudul republicii constituie 3-4°, atunci, în limitele unei gospodării cu diferite forme de relief, diferenţa de temperatură în nopţile senine şi fără vânt variază semnificativ. În părţile superioare ale pantelor, umiditatea solului – pe un strat de 0-50 cm – poate fi de două ori mai mică decât în vâlcea. În funcţie de amplasamentul pe pantă, diferenţele de recoltă pot constitui 27% – la grâu, 79% – la porumb şi 43% – la floarea- soarelui. Diferenţa privind durata fazei de vegetaţie în diferite locuri de pe pantă constituie 10-17 zile. Cu cât este mai mare potenţialul de productivitate al soiului şi cu cât sunt mai nefavorabile condiţiile pedoclimatice, cu atât este mai mare variabilitatea nivelului de recoltă şi calitatea acesteia în funcţie de relief, microclimă şi tipul de sol. Botaniştii au descris aproximativ 350 000 de specii de plante – 20 000 dintre ele au utilizări diverse; 640 de specii au o importanţă majoră; aproape 100 dintre culturile de câmp, ce aparţin la 21 de familii botanice şi de studiul cărora se ocupă fitotehnia, sunt cultivate pentru obţinerea produselor alimentare, a nutreţurilor şi fibrelor vegetale. În funcţie de destinaţia utilizării recoltei, culturile de câmp sunt divizate în:

1. Probleme generale de fitotehnie

13

1. Probleme generale de fitotehnie 13 1) cereale p ă ioase : gr â ul, orzul,
1. Probleme generale de fitotehnie 13 1) cereale p ă ioase : gr â ul, orzul,

1) cereale păioase: grâul, orzul, secara, ovăzul, porumbul, sorgul, meiul, triticale, orezul, hrişca. 2) leguminoase pentru boabe: mazărea, soia, fasolea, năutul, latirul, bobul furajer, arahida, măzărichea, dolihosul, lupinul, fasoliţa. 3) rizocarpi: sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul, napul-broajbă, cicoarea, turnepsul. 4) tuberculifere: cartoful, topinamburul. 5) plante oleaginoase: floarea-soarelui, ricinul, rapiţa, muştarul, camelina, susanul, şofrănelul, varza de mare, perila, lalemanţia, macul. 6) plante aromatice: levănţica, salvia, menta, trandafirul, coriandrul, anasonul, molura, chimionul, busuiocul, muşcata. 7) plante textile: bumbacul, inul, cânepa, teişorul, zămoşiţa, ramia, iuta, sisalul, inul-de-Noua-Zeelandă, cânepa-de-Manila. 8) bostănoase: bostanul, harbuzul, zămosul. 9) tutunul, hameiul. 10) ierburi furajere: lucerna, sparceta, trifoiul, sulfina, ghizdeiul, seradela, go- lomăţul, ciumiza, dughia, raigrasul, păiuşul-de-livadă, obsiga nearistată, iarba-de-Sudan. 11) culturi furajere netradiţionale: silifia cu frunza perfoliată, crambe cu frunza cordată, simfitum, ropontic, ciumarea. 12) plante medicinale: mărarul, valeriana, armurariul, muşeţelul, nalba mare, gălbenelele, isopul, mătrăguna, cimbrul de grădină, talpa-gâştei. S-a stabilit că, în principiu, oamenii utilizează pe larg 24 din aceste culturi, care, în ordinea descreşterii necesare, ar trebui distribuite astfel: orezul, grâul, porumbul, cartoful, batatul, casava, soia, ovăzul, sorgul, meiul, trestia-de-zahăr, secara, alunele-de-pământ, bobuşorul-de-nutreţ, fasoliţa, mazărea-de-hulub, fasolea mungo, năutul, fasolea comună, iamsul, bananierul şi cocotierul.

1. 5. Procesul fotosintetic şi legităţile de formare a producţiei fitotehnice

Fotosinteza este un proces natural fundamental în cadrul căruia, cu ajutorul energiei luminoase, plantele verzi produc substanţe organice (glucide, lipide, proteide) din substanţe anorganice (bioxid de carbon, apă, săruri minerale etc.), eliberând oxigenul necesar pentru respiraţie şi arderea diferitor substanţe. Procesul fotosintetic se desfăşoară prin intermediul clorofilei din plantele verzi. Plantele verzi reprezintă, aşadar, laboratorul natural de fabricare a substanţelor organice şi transformare a carbonului mineral în carbon organic,

14

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

14 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie necesar alimenta ţ iei omului, animalelor ş i organismelor
14 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie necesar alimenta ţ iei omului, animalelor ş i organismelor

necesar alimentaţiei omului, animalelor şi organismelor vegetale lipsite de clorofilă. Dacă vreun virus ar distruge clorofila, pe planeta noastră n-ar mai rămâne din organismele vii, decât unele bacterii. Prin structura sa moleculară, clorofila (sau „sângele verde” al plantelor) este comparabilă cu hemoglobina (substanţă organică feruginoasă din componenţa sângelui), unica diferenţă dintre ele constând în faptul că hemoglobina conţine fier, iar clorofila – magneziu. Plantele superioare conţin 2 tipuri de clorofilă: clorofila a şi clorofila b. Clorofila a, numită şi pigment principal, are un rol esenţial în procesul de fotosinteză; clorofila b are rol secundar, deoarece nu poate transforma energia luminoasă în energie chimică în mod direct, ci doar prin intermediul clorofilei a. Frunzele verzi conţin 0,1-0,3% de clorofilă. Din totalul radiaţiei fotosintetice care ajunge pe suprafaţa frunzelor, în fotosinteză sunt utilizate doar 2-5% ca radiaţie activă fotosintetică (RAF), restul energiei fiind repartizată în următorul mod:

a) 10-15% se reflectă de pe suprafaţa frunzei, în funcţie de însuşirile cuticulei

(netedă, lucioasă, mată) şi se risipesc în spaţiu;

b) în funcţie de grosimea limbului şi de intensitatea pigmentului verde, 10%

trec prin frunze, fără a fi absorbite;

c) peste 70% sunt absorbite de frunze, dar se transformă în energie calorică,

consumată în procesul de transpiraţie şi risipită în spaţiu sub formă de radiaţii calorice. Energia activă fotosintetică ajunsă pe pământ reprezintă, în medie, 3000-4000 ckal/zi m 2 . În medie, frunza absoarbe aproape 85-90% din energia fotosintetică activă (radiaţia solară absorbită de clorofilă) nimerită pe ea, iar circa 10-15% se reflectă de pe suprafaţa frunzei ori trec fără a fi absorbite. Radiaţia activă fotosintetic reprezintă acea parte a spectrului luminii, care induce procesul de fotosinteză prin absorbţia luminii de către pigmenţii asimilatori ai plantei. Limitele aproximative ale acestei zone constituie 380-760 nm. Coeficientul de utilizare sau de convertire se află în corelaţie directă cu cantitatea de energie fotosintetic activă absorbită de plante. Valorile coeficientului de convertire a radiaţiei active fotosintetic variază de la specie la specie, în funcţie de particularităţile fiziologice şi condiţiile pedoclimaterice, de tehnologia de cultivare. Conform modului de utilizare a coeficientului de convertire a RAF, semănăturile pot fi divizate în următoarele categorii:

Semănături suficiente – 0,5-1,5%; Semănături bune –1,5-3,0%; Semănături record – 3,5-5,0%;

1. Probleme generale de fitotehnie

15

1. Probleme generale de fitotehnie 15 Sem ă n ă turi teoretic posibile – 6,0-8,0%. Radia
1. Probleme generale de fitotehnie 15 Sem ă n ă turi teoretic posibile – 6,0-8,0%. Radia

Semănături teoretic posibile – 6,0-8,0%. Radiaţia solară dispersează raze de diferită lungime de undă şi intensitate. Lungimea de undă este egală cu spaţiul parcurs de undă într-un anumit interval de timp. Lungimea de undă se măsoară în microni (µ), milimicroni (mµ), angströmi (Å). Spectrul de raze cu lungimea de undă mai mică de 0,4 µ (47%) este numit spectru de raze ultraviolete, care sunt absorbite de stratul de ozon. Spectrul vizibil ocupă diapazonul 380-760 mµ, cu diverse raze color: peste 760-800 mµ (7%) sunt raze infraroşii invizibile, care produc efect termic. 1 mµ = 1 nm = 10 -9 m. Frunzele asimilează din spectrul vizibil razele fiziologice albastre-violete şi portocalii-roşii. Procesul fotosintetic decurge mai energic pentru razele roşii cu lungimea de undă de ª 700 nm. Este foarte important ca fitomasa acumulată într-o unitate de timp să fie cât mai mare, acest fapt presupunând – sub aspect fitotehnic – o corelare avantajoasă a următorilor factori: o suprafaţă foliară activă cât mai durabilă şi cât mai mare (exprimată prin indicele suprafeţei foliare) şi un randament fotosintetic cât mai înalt (exprimat prin eficienţa radiaţiei active fotosintetice). Intensitatea fotosintezei

este influenţată de concentraţia de CO 2 şi de O 2 şi condiţionată de densitatea lanului, densitate care nu trebuie să depăşească limitele ce ar împiedica circulaţia normală a aerului şi, respectiv, îmbogăţirea lui cu CO 2 . Excesul şi insuficienţa elementelor nutritive conduc la diminuarea randamentului fotosintezei, ceea ce influenţează, la rândul său, microelementele. Carenţele de magneziu conduc la formarea unor cantităţi mici de clorofilă şi la intensificarea respiraţiei; manganul se implică în procesul enzimatic de eliminare fotosintetică a oxigenului; zincul facilitează difuziunea CO 2 . Din aceste considerente, procesul fotosintetic, în cadrul căruia se formează circa 95% de substanţe organice, este fundamental pentru formarea producţiei vegetale. Pentru a obţine o producţie sporită sunt necesare:

– crearea unei suprafeţe foliare optime;

– asigurarea de lungă durată a activităţii aparatului foliar;

– obţinerea unui coeficient maxim de convertire a RAF;

– majorarea afluxului de substanţe plastice spre seminţe, fructe, rădăcini,

tuberculi, frunze etc. Aparatul foliar trebuie menţinut activ cât mai mult. Direcţiile de intervenţie ale omului trebuie să implice dirijarea corectă a densităţii, fertilizarea echilibrată, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigarea, menţinerea microelementelor prin fertilizare extraradiculară şi prin utilizarea regulatorilor de creştere. Dezvoltarea rapidă a suprafeţei foliare (la începutul perioadei de vegetaţie) şi dezvoltarea suprafeţei optime a frunzelor constituie obiectivele fundamentale ale

16

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

16 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie procesului. Î n cadrul lui, se formeaz ă poten
16 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie procesului. Î n cadrul lui, se formeaz ă poten

procesului. În cadrul lui, se formează potenţialul fotosintetic al suprafeţei foliare. Acest indice variază între 1,2 şi 5 mil. m 2 /zi şi depinde de particularităţile biologice şi durata perioadei de vegetaţie: pentru soiurile timpurii, potenţialul fotosintetic constituie 1,2-2,0 mil. m 2 /zi; pentru cele tardive – 3-5 mil. m 2 /zi. Indicele suprafeţei foliare constituie 30-40 mii m 2 /ha pe teren obişnuit şi 50-60 mii m 2 /ha, pe terenuri irigate. Suprafaţa optimă a frunzelor diferă în funcţie de modul de amplasare a frunzelor pe plantă. Cu cât mai vertical sunt amplasate frunzele, cu atât mai puţin se umbresc ele reciproc şi cu atât mai mare este valoarea indicelui foliar. Scăderea valorilor potenţialului fotosintetic până la 0,5-1,0 mil. m 2 /zi, micşorarea indicelui suprafeţei foliare până la 1,5-2,0 mil. m 2 /zi conduc la micşorarea recoltelor. Pentru a majora durata de lucru activ al aparatului fotosintetic pe parcursul zilei şi pe parcursul întregii perioade de vegetaţie (prin măsuri agrotehnice), e necesar să se ia în calcul durata perioadei de vegetaţie, particularităţile biologice ale plantei, precum şi condiţiile pedoclimaterice. Durata perioadei de vegetaţie se află într-o

corelaţie directă cu lucrul activ al aparatului fotosintetic şi productivitatea plantelor. Aparatul fotosintetic poate fi influenţat de fenomenele atât pozitive (cum ar fi, de exemplu, creşterea dimensiunilor), cât şi negative, precum:

– micşorarea gradului de iluminare a frunzelor, ca efect al umbririi lor

reciproce;

– scăderea aeraţiei semănăturilor;

– blocarea transportului de CO 2 din masa de aer către frunze;

– micşorarea intensităţii medii a fotosintezei;

– accentuarea creşterii vegetative a plantelor, organele lor alungindu-se excesiv;

– creşterea rapidă a frunzelor noi, frunzele de la etajele inferioare uscându-se intens;

– creşterea excesivă a plantelor, care conduce la consumul neproductiv al asimilatelor, reducându-se calitatea organelor reproductive şi de rezervă şi crescând cantitatea de substanţe utilizată pentru formarea lor;

– reducerea bruscă a coeficientului de utilizare a apei (creşte coeficientul de transpiraţie şi se reduce productivitatea transpiraţiei);

– degradarea coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor minerale;

– creşterea gradului de îmbolnăvire a plantelor, fapt ce influenţează negativ

formarea producţiei de plante. Aşadar, indicii şi condiţiile activităţii fotosintetice în semănături, ca sisteme fotosintetice integrale, joacă un rol decisiv în formarea producţiei vegetale. În diferite condiţii pedoclimaterice, obiectivele şi metodele de creştere a activităţii fotosintetice şi a productivităţii plantelor diferă şi trebuie direcţionate.

1. Probleme generale de fitotehnie

17

1. Probleme generale de fitotehnie 17 1.6. Suprafa ţ a de nutri ţ ie ş i
1. Probleme generale de fitotehnie 17 1.6. Suprafa ţ a de nutri ţ ie ş i

1.6. Suprafaţa de nutriţie şi productivitatea plantelor

Suprafaţa de nutriţie, selectarea ei reprezintă o problemă fundamentală în contextul tehnologiilor performante de cultivare a plantelor de cultură mare. Suprafaţa de nutriţie reprezintă suprafaţa de teren ce implică stratul de sol şi volumul de aer ce revin unei singure plante în cadrul unei semănături sau plantaţii. Suprafaţa nutritivă este invers proporţională cu desimea semănăturii: cu cât mai mică este suprafaţa de nutriţie a unei singure plante, cu atât mai mare este desimea, şi viceversa. În funcţie de dimensiunile pe care le acoperă, suprafeţele de nutriţie sunt minime sau maxime. Trebuie specificat însă că în cazul unei suprafeţe minime reducerea acesteia în continuare nu asigură o producţie pentru marfă, iar în cazul suprafeţei maxime, majorarea ei ulterioară nu asigură creşterea producţiei medii a plantelor individuale. Suprafaţa de nutriţie care corespunde producţiei maxime la hectar se numeşte suprafaţă optimă. Suprafaţa de nutriţie contribuie la formarea structurii optime a semănăturilor prin:

• optimizarea ritmului de creştere şi dezvoltare a plantelor;

• extinderea sistemului radicular şi utilizarea posibilităţilor solului;

• asigurarea plantelor cu elemente nutritive;

• utilizarea raţională a umidităţii;

• amplasarea uniformă a plantelor;

• combaterea integrată a buruienilor;

• protecţia solului şi combaterea eroziunii;

• mecanizarea proceselor tehnologice.

Suprafaţa de nutriţie influenţează înălţimea, grosimea, ramificarea tulpinii, înfrăţirea, mărimea frunzelor, durata de activitate şi productivitatea plantelor. Suprafaţa de nutriţie determină valorile componentelor de producţie. Suprafaţa de nutriţie depinde de metoda de semănat sau plantat: în rânduri dese, distanţat, distanţat programat, în benzi. Suprafaţa de nutriţie influenţează calitatea producţiei.

1.7. Tipurile de producţie şi factorii care le condiţionează

Producţia vegetală reprezintă totalitatea organelor aeriene şi subterane ale plantelor de pe o unitate de suprafaţă. Numai o mică parte din această producţie este utilizată de om – producţia vegetală, sau agricolă. Producţia agricolă este

18

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

18 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie constituit ă din 2 tipuri de produse: produsul principal
18 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie constituit ă din 2 tipuri de produse: produsul principal

constituită din 2 tipuri de produse: produsul principal şi produsul secundar, raporturile dintre ele variind de la o plantă la alta. De exemplu, la grâu, boabele, ca indice de producţie din produsul util obţinut, reprezintă produsul principal, paiele şi pleava – produse secundare. În baza acestor indici, au fost stabilite 7 tipuri de producţie: 1) producţia potenţială teoretic; 2) producţia potenţială real posibilă; 3) producţia biologică; 4) producţia recoltată; 5) producţia transportată şi curăţată; 6) producţia prelucrată şi comercializată; 7) consumul final al producţiei. Producţia potenţială reală este cea obţinută cu ajutorul resurselor existente în gospodărie şi a culturii agronomice. Producţia biologică sau producţia pe rădăcini este cea calculată în baza componentelor de producţie; ea este mai mare decât producţia agricolă recoltată. Diferenţa dintre volumul şi tipul de producţie se face în funcţie de modul în care se respectă termenul de recoltare, infrastructura, amenajarea agregatelor etc. În principiu, produsul final al producţiei trebuie să corespundă cu producţia biologică. În cazul plantelor cultivate, nivelul producţiei vegetale totale, dar şi raportul dintre aceasta şi produsul agricol principal sau cel secundar, sunt condiţionate de 4 categorii de factori, definiţi ca:

1) factori ecologici, climaterici, edafici, orografici; 2) factori biologici: soiul sau hibridul cultivat, calitatea materialului de semănat, buruienile, bolile, dăunătorii, microflora solului; 3) factori tehnogeni: tehnica agricolă, tehnologia fertilităţii, tehnologia de cultivare, pesticidele, sursele de energie; 4) factori social-economici. Factorii cosmici (radiaţia fotosintetică activă, suma temperaturilor active, suma depunerilor atmosferice, intensitatea depunerilor) nu pot fi reglaţi, cultivatorii tre- buind doar să se adapteze la ei, pentru a-i utiliza eficient. Factorii tereştri, în schimb sunt reglabili. La unii dintre aceştia ne referim mai amănunţit. 1. Potenţialul productiv al soiului, hibridului. Pentru ca soiul sau hibridul să corespundă cerinţelor, trebuie să satisfacă 3 condiţii importante:

1) să fie rezistent la condiţiile nefavorabile de mediu; 2) să utilizeze la maximum condiţiile favorabile de mediu. 3) să manifeste o productivitate înaltă în semănătură. 2. Regimul de umiditate. În Republica Moldova, regimul de umiditate reprezintă un factor instabil şi insuficient şi poate fi reglat prin aplicarea irigaţiei. Actualmente, Republica Moldova dispune de 144,6 mii ha de terenuri irigabile. O componentă a agriculturii irigabile este aşa-numita „irigare mică”, care poate fi

1. Probleme generale de fitotehnie

19

1. Probleme generale de fitotehnie 19 dezvoltat ă î n baza a 400 de iazuri, cu
1. Probleme generale de fitotehnie 19 dezvoltat ă î n baza a 400 de iazuri, cu

dezvoltată în baza a 400 de iazuri, cu un volum de apă suficient pentru irigarea a circa 36 mii ha de terenuri agricole. În prezent, „irigarea mică” se aplică doar pe circa 18-20 mii ha. 3. Asigurarea plantelor cu elemente de nutriţie. Îngrăşămintele minerale sporesc producţia cu 50-60%. Prin aplicarea îngrăşămintelor se urmăreşte sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţii acesteia şi menţinerea sau creşterea fertilităţii solului la cote maxime. Prin aplicarea corectă a îngrăşămintelor, pe lângă asigurarea, pe tot parcursul vegetaţiei, a necesităţilor plantelor cu elemente nutritive, se urmăreşte valorificarea maximă a acestora, reducerea pierderilor de substanţă activă. Dozele de îngrăşăminte pentru fiecare cultură şi solă în parte, perioadele şi metodele de aplicare a acestora, forma lor chimică şi starea fizică adecvată unei eficienţe economice sporite depind de particularităţile biologice ale plantelor, de o multitudine de alţi factori. Plante precum sfecla, cartoful, porumbul etc. necesită cantităţi mult mai mari de îngrăşăminte decât leguminoasele cultivate pentru boabe. În cadrul aceleiaşi specii, soiurile mai intensive valorifică mai multe îngrăşăminte decât soiurile extensive. Diferenţierea dozelor de îngrăşăminte se face şi în funcţie de tipul de sol şi de elementele nutritive necesare, de analizele de sol în baza cărora se determină principalii indici agrochimici ai acestuia. O influenţă majoră asupra necesarului de îngrăşăminte o are gradul de asigurare cu apă a plantelor. În anii mai bogaţi în precipitaţii sau în condiţii de irigare, se aplică cantităţi mai mari de îngrăşăminte decât în anii mai secetoşi sau în condiţii de neirigare, când necesarul de fertilizare este mic. Plantele premergătoare au şi ele un rol important pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte, în special a celor ce conţin azot. După premergătoarele consumatoare de elemente nutritive, dozele se majorează; în schimb, după premergătoarele ce consumă cantităţi reduse de elemente nutritive (leguminoasele, de exemplu, care contribuie la îmbogăţirea solului cu azot), dozele se micşorează. Dozele de îngrăşăminte trebuie să difere nu numai în funcţie de planta premergătoare, ci şi de modul în care a fost ea fertilizată. Dozele trebuie să fie mai mici dacă planta premergătoare a primit cantităţi mari de îngrăşăminte, în special organice, şi să se majoreze după premergătoarele care n- au fost fertilizate sau au primit cantităţi mici de îngrăşăminte. La stabilirea dozelor se ia în calcul nivelul producţiilor planificate. Cu cât producţia scontată este mai mare, cu atât se cer aplicate cantităţi mai mari de îngrăşăminte. La stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice, trebuie să se ţină cont de cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate la cultura din anul respectiv, cât şi de cea pentru plantele premergătoare, luându-se, desigur, în calcul şi remanenţa acestora. Se consideră că gunoiul de grajd acţionează asupra solurilor medii timp de 4 ani: în primul an se

20

V. Starodub. Tehnologii în fitotehnie

20 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie consum ă 50%, î n al doilea 30%, î
20 V. Starodub. Tehnologii î n fitotehnie consum ă 50%, î n al doilea 30%, î

consumă 50%, în al doilea 30%, în al treilea – 15%, în al patrulea –5% din elementele nutritive.

4. Calitatea seminţelor se dirijează prin producerea seminţelor. Producerea unor

seminţe de calitate din soiuri şi hibrizi cu valoare biologică înaltă reprezintă o verigă importantă în cadrul procesului tehnologic de obţinere a unor producţii sporite, stabile

şi de calitate. Din punct de vedere biologic, sămânţa reprezintă un organism viu, destinat însămânţării, care stochează în stare latentă totalitatea particularităţilor individuale, genetice, morfofiziologice şi agroproductive ce caracterizează un anumit soi, hibrid cultivat sau populaţie locală. Din punct de vedere tehnic, sămânţă sau material săditor este considerat materialul destinat înmulţirii plantelor (seminţe, fruct, tubercul, butaş etc.), având însuşiri biologice şi tehnologice valoroase, obţinut în baza unei metodologii şi tehnologii specifice, prin care se asigură menţinerea caracteristicilor iniţiale ale plantei cultivate, precum şi o stare fitosanitară şi o valoare culturală corespunzătoare, pentru care există acte de provenienţă şi valoare biologică. Producerea de sămânţă îşi propune realizarea următoarelor obiective:

– obţinerea unor seminţe capabile să reproducă fidel planta cultivată, având în vedere ansamblul de particularităţi individuale ale acesteia;

– obţinerea unor seminţe cu o stare fitosanitară, vigoare şi valoare culturală

conforme cu standardele în vigoare;

înmulţirea materialului destinat însămânţării (plantării), în condiţii economice

şi în cantitate suficientă. În contextul unei agriculturi moderne, de tip intensiv, producerea de seminţe reprezintă o investiţie eficientă şi garantează obţinerea unor producţii sporite şi

stabile, permiţând valorificarea optimă a condiţiilor specifice diferitor zone de cultură, prin menţinerea însuşirilor agroproductive ale celor mai adaptate soiuri sau hibrizi. Prin utilizarea unor seminţe cu valoare biologică înaltă pot fi asigurate sporuri de producţie, prevăzându-se ca, în perspectivă, cultura mare să beneficieze, în ansamblul ei, de aceste categorii biologice ale seminţei. Obţinerea seminţelor de calitate solicită măsuri deosebite de îngrijire şi un control permanent. Din sămânţa brută, la condiţionare, randamentul de seminţe de bună calitate este de numai 20%.

5. Starea sanitară a mediului asigură protecţia contra bolilor, dăunătorilor şi

buruienilor. Bolile şi vătămătorii plantelor agricole reduc recolta potenţială cu 35%. Dăunează:

2

mii specii de buruieni;

1500 agenţi patogeni;

8

mii specii de ciuperci;

peste 10000 specii de insecte;

250

specii de viruşi;

1500 specii de nematode.

160

specii de bacterii;

1. Probleme generale de fitotehnie

21

1. Probleme generale de fitotehnie 21 Resursele biologice de protec ţ ie a plantelor trebuie estimate
1. Probleme generale de fitotehnie 21 Resursele biologice de protec ţ ie a plantelor trebuie estimate

Resursele biologice de protecţie a plantelor trebuie estimate cu scopul de a obţine o protecţie maximă a plantelor: unele insecte, de exemplu, îşi depun ouăle pe

ouăle insectelor-vătămă