Biletul nr 2

a)Domnia lui Ionita Sandu Sturdza in Moldova (1822-1828)

b)Conventia de la Balta Liman

a)Ioniță Sandu Sturdza (n. 1762 - d. 1842) a fost Domn al Moldovei în perioada 21 iunie 1822 - 5 mai 1828.[1]

Se trăgea dintr-o veche familie boierească. A fost numit de turci, la cererea boierilor mici din țară, împotriva voinței
boierilor emigrați în timpul ocupației turcești și după revoluția lui Tudor Vladimirescu, care cereau conducera țării
pentru ei. Intențiile bune ale lui Sturdza au fost multă vreme paralizate de acțiunile acestora. Abia în 1826, după
Convenția de la Cetatea Albă (Akkerman), care reglementa din nou raportul Principatelor Române față de Rusia și
Turcia, s-au reîntors zgomotoși în țară.

b)După înăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste dinafară au luat măsuri de
reorganizare a regimului regulamentar restaurat. In 1849 se încheie convenţia de la Balta Liman între Turcia,
puterea suzerană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa trupelor celor două state în Principate
pentru "a reprima orice mişcare de insurecţionare". Potrivit convenţiei de la Balta Liman, s-au numit în ambele
principate alţi domni pe timp de şapte ani: Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Muntenia. In
aceşti ani s-au făcut anumite îmbunătăţiri în administraţia Principatelor, mai ales în Moldova, unde domnitorul
ducea o politică cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se caracterizează prin rolul crescând al
burgheziei, care cucereşte poziţii noi în viaţa economică şi politică. Are loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului
de mărfuri, lărgirea transporturilor rutiere şi a navigaţiei, intensificarea legăturilor economice între diferite regiuni.
Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele
Române, care se transformă treptat într-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel într-o
piaţă unică; o etapă importantă a reprezentat-o desfinţarea vămii dintre Moldova şi Þ ara Românească,
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1848. In acelaşi timp sunt amplificate legăturile economoce ale Principatelor
dunărene cu Transilvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvârşirea formării pieţei naţionale prin unificarea
întregului teritoriu locuit de poporul român.

Biletul nr 3

a)Domnia lui Grigorie al lV-lea Ghica in Tara Romaneasca(30 iunie 1822 – 29 aprilie 1828)

b)Care au fost consecintele rezolutiei adunarii ad-hoc din Moldova

a)Grigore al IV-lea Ghica, (Grigore Dimitrie Ghica), a fost domnitor al Țării Românești: 30 iunie 1822 - 29 aprilie
1828.

Era nepot de frate al lui Grigore III Ghica. A fost cerut la tron de o parte dintre boieri și a fost primul domnitor
pământean în Țara Românească după epoca fanariotă. A avut de luptat cu ambiția boierilor care voiau să conducă
singuri țara. O mare parte dintre ei, refugiați după suprimarea revoluției lui Tudor Vladimirescu, nu s-au întors în
țară decât după Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă - 1826), și în tot acest timp au uneltit împotriva noilor
domnitori. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc (1828 -1829), precedat de ocuparea Principatelor Române,
Ghica a fugit la Brașov. În timpul domniei a luat și măsuri bune. A sechestrat o parte din averile călugărilor greci, ele
rămânând sub controlul domnitorului și după ce aceștia la-au recâștigat. A redeschis școala de la Sfântul Sava. Tot
sub el s-a înființat Societatea Filarmonică.

b)În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul
„Partidei Naționale”[1].

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate,
conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă
a Țării Românești era însă dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație,
liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din
împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu,
nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I.
Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor
Române.

Biletul nr 4

a)Constitutia carvunarilor si activitatea comisului Ionica Tautul (aprilie 1822-sept 1822)

b)Activitatea emigratiei romanesti pe linia programelor de la 1848

„a)Constituția Cărvunarilor” a fost un proiect de constituție care încerca introducerea unui sistem modern de
guvernare în Principatele Române. Ea formula pentru prima dată principiul constituțional al domniei legilor și al
separării puterilor în stat. A fost elaborată la Iași și supusă dezbaterii pe 13 septembrie 1822. Numele de
"Cărvunari" face aluzie la Carbonarii italieni. Constituția prevedea principii inspirate din ideologia Revoluției
franceze: respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legilor, libertatea persoanei, etc.

Ioan Sandu Sturdza a acceptat constituția însă ea nu a trecut de stadiul de proiect, datorită opoziției Rusiei și
Turciei. Marea boierime a combătut vehement proiectul de constituție, cu atât mai mult cu cât nu se reușea a se
ajunge la un compromis de formulare prin care boierimea să poată controla organul reprezentativ care ar fi stat în
centrul procesului de decizie („Sfatul Domnesc”).

A.D. Xenopol se califică Constituția Cărvunarilor ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările
Române" și "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale", în timp ce N. Iorga consideră că ideile cuprinse în
Constituția "Cărvunarilor" au contribuit la "regenerarea noastră națională".

Este de remarcat recunoașterea statutului de independență a Moldovei, care trebuia să devină același ca pe
vremea lui Bogdan, înființarea Sfatului obștesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte și boierii de
rang mai mic, până atunci înlăturați din funcții importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de
proprietate și principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare
celor cuprinse în declarația franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, erau garantate libertatea
religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menționându-se că ocuparea funcțiilor trebuia să se
facă "numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredințeze".

Constituția "Cărvunarilor" tindea spre restrângerea puterilor domnești, încredințând dreptul de conducere efectivă
a țării Sfatului obștesc, organ reprezentativ. Domnul exercita, împreună cu Sfatul obștesc, puterea supremă în
conducerea țării, în condițiile prevăzute de pravilă. Finanțele țării erau controlate de Sfatul obștesc și de către
vistiernic. În ceea ce privește administrația, erau stabilite măsuri pentru sancționarea abuzurilor funcționarilor care
își încălcau îndatoririle, iar în privința armatei se preconiza ca oștile țării să nu poată fi recrutate dintre străini,
urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.

Ionică Tăutu- (1798[1] Cerchejeni, Botoșani[2]-1830)-iluminist din principatul Moldovei, purtător de cuvânt al
boierlor mijlocii și mici. Comis. În opera tânărului scriitor, contemporan al lui Gheorghe Asachi, se resimte revolta
împotriva oligarhiei mari boierești. A participat la elaborarea proiectului primei constituții românești, numită a
"cărvunarilor". Scrieri de filozofie. Traduceri din Volney[3](Constantin François de Chassebœuf), contribuind la
înfiriparea preromantismului în Moldova. Precursor al pașoptiștilor

b)Plecati din cele doua Principate, exilatii români s-au împrastiat în întreaga Europa: Paris, Viena, Londra,
Constantinopol, Triest sau Brussa. „Ei îsi asumau o sarcina de mare responsabilitate - aceea de a calauzi poporul la
lupta, în ceasul desteptarii".

Dar cele doua puteri, suverana si „protectoare", în dezacord cu interesele poporului român dar arogându-si dreptul
de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman - în primavara anului 1849 - o Conventie, valabila pe
termen de sapte ani, care stirbea grav suveranitatea Principatelor.

în cuprinsul ei se modificau substantial unele prevederi ale Regulamentelor Organice, hotarându-se: domnitorii
celor doua tari române, considerati înalti functionari ai Imperiului Otoman, erau numiti direct de sultan, cu acordul
puterii «protectoare" (Rusia) pe timp de sapte ani; Adunarile obstesti ordinare si extraordinare se suspendau, locul
lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili si mai demni de încredere.
Stationarea în Principate a 25 000 - 30 000 de soldati pentru fiecare din cele doua tari, pâna la „restabilirea linistei",
era prelungita. în baza Conventiei, au fost numiti domni pe perioada stabilita: Bartiu stirbey, în Ţara Româneasca, si
Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.

împotriva celor decise la Balta-Liman, emigratia româna a adresat un protest Adunarii Nationale a republicii
franceze si, din initiativa lui CA. Rosetti, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Demo cratic
Român.

în aceeasi directie, Nicolae Balcescu sosea în capitala Frantei pentru a concentra activitatea emigratiei
revolutionare române.

Grupata în jurul revistei „România viitoare", emigratia româna considera revolutia europeana generala drept
singura cale pentru înfaptuirea statului national român. Pentru pregatirea ei, în iulie 1850, la Londra, a fost
constituit Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revolutiei române era
încredintata unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: Dreptate! Fratie! Unitate!. Foile volante raspândite în
Moldova, Ţara Româneasca si Transilvania contineau apeluri la unitate si proclamatii revolutionare. Data de 13
iunie, a noii revolutii, se estima a coincide cu expirarea mandatului presedintelui francez Ludovic Bonaparte când,
din Franta, revolutia urma sa se extinda în toata Europa.

Biletul nr 5

a)Prevederile conventiei de la AKKERMAN (27 sept-7 oct 1826)

b)Prevederile Conventiei de la Paris

a)Convenția de la Akkerman a fost un tratat semnat pe 7 octombrie 1826 de Imperiul Rus și Imperiul Otoman în
orașul Akkerman (azi Bilhorod-Dnestrovski, Ucraina). Imperiul Otoman s-a obligat să accepte ca domnitorii
Moldovei și Munteniei să fie aleși de „Sfatul boieresc” din fiecare principat pentru un mandat de șapte ani. Domnii
aleși urmau să fie confirmați de cele două puteri semnatare. Armata otomană a trebuit să se retragă din ambele
Principate Dunărene, unde staționau încă din 1821, ca răspuns la acțiunea Eteriei (parte a Războiului de
independență al Greciei și a revoluției lui Tudor Vladimirescu. Otomanii au fost de asemenea de acord să cedeze
muntenilor controlul asupra porturilor dunărene Giurgiu, Brăila și Turnu. De asemenea, convenția a recunoscut
autonomia Principatului Serbiei. Serbia recâștiga controlul asupra unor teritorii pierdute în 1813. Sârbii au primit și
dreptul la libertate a mișcării prin Imperiul Otoman.

Repudierea acestei convenții de către sultanul Mahmud al II-lea a fost pretextul pentru declanșarea războiului ruso-
turc din 1828 - 1829.

b)Convenția de la ParisDatorită unor împrejurări interne și externe nefavorabile, Revoluția de la 1848 din
Principatele Române nu a reușit să transpună în viața politică și de stat ideile și principiile constituționale stipulate
în programele lor. țările Române au fost nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub
forma Convenției de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internațional, prin care s-a luat numai parțial în
considerare voința poporului român manifestată prin rezoluțiile Divanurilor ad-hoc, s-au stabilit norme
fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la
Paris, care reprezintă de fapt o Constituție venită din afară, se transpunea pentru prima dată în practica noastră
constituțională principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și
Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală de la Focșani

Prevederile principale

Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale
Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”.

Articolul 2 garanta autonomia Principatelor.

Articolul 3 prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.
Articolele 4, 5 și 6 explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu
adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

Articolul 8 stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 depiaștri pentru Moldova și 2.500.000 de
piaștri pentru Valahia.

Articolele 10 - 14 stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

Articolul 27 stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare
Principat.

Articolul 38 stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la
Focșani.

Articolele 42 – 44 stabileau formarea unei miliții (armate)comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ
de către domnitorii celor două Principate.

Biletul nr 6

a)Semnificatia regulamentului organic (1831,1832-1858)

b)Trataul de la Paris-30 martie 1856

a)Regulamentul Organic a fost o lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-1832 de către autoritățile
imperiale rusești în Țara Românească și Moldova. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de
reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. Regulamentul a oferit celor 2 principate primul lor
sistem comun de guvernare.

b)Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o
alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind
transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise
construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru
Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Alte prevederi priveau statutul Principatelor Dunărene – Moldova și Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub
suzeranitatea otomană, dar cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituții și adunări legislative și care
aveau să fie puse sub supravegherea puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în
chestiunea dorinței de unire a populației celor două principate și înființarea Adunărilor ad-hoc la Iași, respectiv, la
București. (În 1857 aveau să fie organizate consultări ale întregii populații a Principatelor Române, iar reprezentanții
tuturor păturilor sociale au hotărât în unanimitate unirea celor două Principate). Basarabia rămânea, în continuare,
în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul asupra gurilor
Dunării) era retrocedată Moldovei.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al
Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice
în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;

Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman
(rol pe care îl păstra Franța);

Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență
sporit.

Biletul nr 7

a)Razboiul ruso-turc (26 aprilie 1828-14 sept 1829).Consecintele acestuia.Tratatul de la Adrianopol

b)Principalele etape ale programului de dezvoltare a Principatelor.Conferinta de la Paris

a)Tratatul de pace de la Adrianopol a fost încheiat

la sfârsitul razboiului ruso-turc din 1828-1829 fiind

semnat pe 14 septembrie 1829 de Alexei Orlov si

Abdul Kadîr-bei.

Imperiul Otoman dadea Rusiei acces la gurile

Dunarii si la doua fortarete din Georgia. Sultanul

recunostea stapânirea Rusiei asupra Georgiei si a

hanatelor Erevanului si Nahicevanului, care fusesera

cedate tarului de Persia prin Tratatul de la

Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele si Bosfor

tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel

comertul cu cereale, animale vii si lemn. A fost

nevoie sa mai treaca însa ceva timp, pâna la

semnarea tratatului de la Hünkâr _skelesi (1833)

care sa rezolve în sfârsit problema strâmtorilor.

Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea

autonomie Greciei si permitea Rusiei sa ocupe

Valahia si Moldova pâna când Imperiul Otoman

reusea sa plateasca o uriasa despagubire de razboi

Prevederile Tratatului de la Adrianopol pentru

Tarile Române:

– restituirea catre Tara Româneasca a

cetatilor turcesti de pe malul stâng al

Dunarii (Turnu, Giurgiu si Braila);

– autonomia administrativa a Principatelor;

– stabilirea granitelor pe talvegul Dunarii;

– numirea domnilor pe viata;

– libertatea comertului si scutirea

Principatelor de obligatia aprovizionarii

Istanbulului;

– dreptul de navigatie pe Dunare cu vase

proprii;

– îngradirea dreptului de interventie a

Turciei în Principate;

– mentinerea ocupatiei rusesti si obligatia Portii

de a recunoaste viitoarele regulamente

administrative ale Principatelor.

b)Conferinţa de la Paris din anul 1858 a fost organizată pentru a fi dezbătute în cadrul ei concluziile rapoartelor
comisarilor puterilor europene cu privire la analiza rezoluţiilor celor două adunări ad-hoc mai înainte amintite. Pe
baza rezultatelor acestor dezbateri, Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri – Marea Britanie, Franţa, Austria,
Prusia, Rusia, Turcia şi Regatul Sardiniei - privind organizarea Principatelor Române, adoptă documentul final
intitulat „Convenţia de la Paris”, document prin care se stabileşte viitorul statut politic, social şi administrativ al
Moldovei şi Ţării Româneşti. Convenţia prevede că denumirea celor două Principate va fi „Principatele Unite ale
Moldovei şi Ţării Româneşti”, iar fiecare în parte dintre ele va avea propriul său domn, guvern şi organ legiuitor.
Sunt create, comune pentru ambele Principate şi avându-şi sediile amplasate la Focşani, Curtea de Casaţie şi
Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun. De asemenea, se desfiinţează privilegiile şi rangurile
boiereşti, se reglementează prin lege relaţiile dintre marii proprietari funciari şi ţărani, se stabileşte modalitatea
alegerii pe bază de cens a membrilor Adunării Elective şi se instituie responsabilitatea ministerială. Intrarea în
vigoare a acestei Convenţii, căreia i se conferea valoare de noua Constituţie a Principatelor Române, marchează
încetarea de jure a aplicării Regulamentului Organic[