Universitatea de Vest Timișoara

Facultatea de Sociologie și Psihologie

Departamentul de Psihologie

Tecșa Silvana Adriana, Anul I, Grupa 8

Disciplina Istoria Psihologiei

Karma și transmigrația sufletelor în doctrinele vechilor hinduși

Prin karma se înțelege un concept filosofic-religios, prin care fiecare acțiune, fizică sau
spirituală, are în mod inevitabil o urmare. Această urmare se poate manifesta, fie in aceasta viață,
fie într-una din viețile ce vor urma. Pentru a înțelege mai bine conceptul de karma ne putem gândi
la principiul acțiunii si reacțiunii din fizică. Un exemplu foarte bun este cel dat de Swami
Vivekananda într-una din cărțile sale. Ea spune că: dacă arunci o piatră în vid (unde planetele nu au
forță gravitațională), atunci această piatră se va întoarce la tine în cele din urmă, cu un moment
(masă x viteză) egal cu cel care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, fiecare acțiune se
întoarce, în cele din urmă, egal și în aceeași formă la cel care a inițiat-o.

Conceptul de karma își are originea în India antică și este prezent în religii ca: hinduism,
buddhism și jainism. Este bine de reținut că nicăieri în filosofia indiană nu se vorbește despre o
nemurire individuală a sufletului și nici despre ideea unei recompense sau pedepse din partea unei
divinități, spre deosebire de concepția creștină. Primul care a vorbit despre ideea că timpul este
irreversibil, despre unicitatea persoanei umane în acest timp care nu se mai întoarce, cât și despre
nemurirea individuală a sufletului a fost Aureliu Augustin.

În hinduism, karma este strâns legată de doctrina samsara. Samsara semnifică ciclul
existențelor care se succed și este reprezentată de un fluviu, unde existența actuală reprezintă o undă
împinsă și dirijată de karma. Curba samsara poate fi ascendentă sau descendentă, progresivă sau
regresivă în funcție de faptele bune sau rele ale individului.

Orice existență apare pe lume cu un potențial karmic, potențial ce nu trebuie înteles ca fiind
orientat spre viitor și nici chiar spre prezent, ci dimpotrivă, spre ceea ce a fost deja. Acest potențial
este determinat de existența anterioară și de faptele bune sau rele din ea. Cu fiecare renaștere și,
implicit, existență, fondul karmic scade, ceea ce arată sensul evolutiv al cosmosului. Cu toate
acestea, de fiecare dată rămâne un rest: anucaya. Acest ”rest” de putere karmică determină
condițiile în care noua existență o să apară, specie, sex, castă etc.

Anucaya servea vedantinilor pentru a explica de ce animalele, care nu sunt producătoare de

acte morale, deci de karma, sunt implicate și ele în samsara. Explicația este simplă bazandu-ne pe
cele spuse mai sus. În circuitul samsaric, fiecare dintre noi aduce cu sine o puternică încărcătură
ereditară preluată din peregrinările sale prin mai multe specii. Vedantinii înțeleg ”evoluția” ca
metempsomatoză. Metempsomatoza presupune credința în rotirea tuturor existențelor prin spațiul și
timpul universului infinit.

Dacă presupunem că transmigrantul ”X” este predestinat să parcurgă mai multe forme în
cadrul aceleiași specii, cea umană de exemplu, atunci el își va începe peregrinările într-o generație
în care omenirea era în faza foarte veche, apoi, după moarte ”așteaptă” o altă renaștere care se va
petrece în faza în care omenirea va fi ajunt în epoca sălbăticiei, după care, prin morți și renașteri
succesive, va trece prin urmatoarele faze ale omenirii. În perioadele de destrupare, presupusul
transmigrant ”X” este ceva potențial, un om în pregătire. Pentru că este, într-o mică măsură, o parte
din Brahman el își poate aminti, în perioadele de destrupare, de toate existențele anterioare, lucru
imposibil o dată ce își va începe o nouă existențe.

Generalizarea cu privire la întregul cosmos, așa cum reiese din speculația vedantină nu este
exagerată căci pe Terra fenomenul a existat. Este vorba de fenomenul autoreplicării, înmulțirea
celulei prin diviziune. Celula ”mamă” dă astfel naștere, fără să știe, unei celule ”fiice” absolut
identice deoarece nimic din cantitatea de informație genetică nu se pierde. La om, ”nemurirea
individuală” nu mai este posibilă din punctul de vedere al geneticii, tocmai pentru că reproducerea
nu se face prin separare ci prin unire, în timpul căreia jumătate din cantitatea de informație genetică
se pierde din ambele părți participante la acest act. De aceea, rezultatul nu va fi niciodată absolut
identic cauzei generatoare, ci mereu unicat, din punct de vedere genetic. Dar, dacă extrapolăm
problema la scara întrgului Univers, Atman (sufletul, spiritul) este cel care rătăcește prin fagurile
structurilor fizice spre a-și găsi ”odihna” provizorie și periodică în vreo ”căsuță” predestinată de
actele anterioare, așa cum susțin vedantinii.

Karma este poate, alături de nirvana, termenul filosofic indian cel mai cunoscut și mai
controversat în filosofia occidentală. Totuși, ca atâția alți termeni, nici acesta nu este folosit adecvat
semnificației sale. Mulți se referă la noțiunea de karma, în mod eronat, folosind expresii de genul:
”doctrina karma”, ”legea karma”, ”teoria karma”. Karma nu este o lege ci o forță, o putere, care
face ca efectul să fie nedezlipit de cauză precum umbra de corp.
 În filosofia indiană, orice intenție, orice gând, oricât de ascuns, este ”văzut” și mai ales
”auzit” de Brahman. Unele acte sunt ”încărcate” de urmările din această existență, altele vin ”pline”
de urmări din alte existențe. Înlănțuirea existențelor presupune și un joc al urmărilor favorabile și
nefavorabile al actelor, joc ce ar da socoteală de ceea ce putem numi libertate de acțiune. Pe de altă
parte, sensul libertății nu este cel cunoscut de noi, pentru indieni, libertatea semnifică eliberarea de
puterea karmei, izbăvire, mântuire de povara vieții, accederea la maya, mokșa.

Mokșa vedantină poate fi înțeleasă nu numai ca eliberare, evitare și izbăvire de puterea

neînduplecată a karmei, ci și ca eliberare de frica de moarte.

Deasupra a ceea ce se cheamă trivarga, calea triplă – dharma, artha și karma – se află a patra
cale, mokșa – eliberarea. Cele trei căi duc spre realizarea pozitivă a plăcerilor trupului și sufletului,
mokșa însă este o ”realizare negativă”. Încă din momentul genezei, fiecare existență a primit un
impuls karmic ce trebuie consumat în etape succesive, astfel încât, la sfârșitul perioadei de
manifestare, organismul cosmic să fie total epuizat. Mokșa înseamnă tocmai această epuizare a
vitalului din orice existență nu numai din ins (aceasta este mokșa la scară cosmică). La scară umană,
numai înțelepții realizează această stare, ei fiind excepții printre oamenii obișnuiți.

Spre deosebire de cultura indiană, care a fost construită pe nefrica de moarte și frica de a
reînvia perpetuu, cultura europeană a fost construită pe dragostea de viață și frica de moarte. Cele
două fiind astfel complementare. De aici necesitatea cunoașterii celor doua filosofii și îmbinarea
celor doua concepții.

În buddhism, karma este forța care conduce fluviul samsara. Faptele bune cât și cele rele
creează ”semințe” în mintea oamenilor, semințe care vor da naștere unor idei, acțiuni
corespunzătoare, fie în această existență, fie în una dintre următoarele. Aici, karma se referă în mod
specific la acele acțiuni care iau naștere din gânduri (cetana) și care aduc cu sine consecințe (fructe
sau phala) sau rezultate (vipaka).

Mahayana nu a respins ideea că citind sau doar auzind unele dintre textele sale ne poate
elibera de karma negativă spre deosebire de Theravada, care susține că nu exista salvare divină sau
iertare pentru karma ta din moment ce este doar un proces impersonal, parte din făurirea
universului.

În buddhism, ideea unui eu continuu sau a unui suflet etern, cum este numit in hinduism,
este respinsă total. În consecință, existența actuală trebuie înțeleasă ca o continuare a unui proces
dinamic, continuu, determinat de karma.
 Ființele umane caută placerea și încearcă să evite durerea, suferința pe tot parcursul vieții
lor. Lăsându-ne guvernați de această atitudine nu vom putea ieși din ciclul samsara și, în același
timp, vom determina condițiile următoarei existențe.

Eliberarea în buddhism presupune accederea la nirvana. Termenul de nirvana nu trebuie

confundat cu noțiunea de rai din creștinism, ci trebuie înțeles ca o stare de spirit în care te eliberezi
de egoismul existenței umane si dorințele pământene.

În jainism karma are cu totul altă semnificație spre deosebire de concepția hindusă. Aici nu
mai este așa numita forță care controlează soarta ființelor, ci o materie karmică, imperceptibilă , care
leagă sufletul de materie, făcîndu-i imposibilă eliberarea. Jainiștii și-au imaginat-o ca o masă de particule
atomice magnetizate de sentimentele, de năzuințele și acțiunile lui jiva. Cât timp karma rămâne în corp,
sufletul se află într-o stare de vasalitate, eliberarea sa fiind împiedicată de esența karmică, întunecată și
grosieră. Efectul este diminuarea atributelor spirituale: apare îndoiala și confuzia, omnipotența se anulează,
natura fericită a sufletului este aproape eliminată, ceea ce cauzează durere și suferință, puterea intuitivă este
obstrucționată, iar cunoașterea absolută este înghițită de nebuloasa ignoranței.

Ca și în celelalte două filosofii, scopul jainismului este eliberarea, mokșa, din ciclul samsara. Se
consideră că izbăvirea a fost realizată în momentul în care jiva, monada spirituală, devine conștientă de
întreg universul și capătă o cunoaștere empirică a esenței adevărului. După căpătarea statutului de eliberat,
sufletul continuă să trăiască în universul uman, până când survine moartea, care de această dată este
definitivă din cauza lipsei de karma. După decesul trupului, sufletul se retrage într-o contemplație plenară și
ideală la limita dintre cosmos și non-cosmos, dintre loka și aloka.

Pe lângă acestea, este necesar să precizăm faptul că există diferentă între noțiunea de transmigrație si
reîncarnare. Transmigrația presupune faptul că, după moarte, în funcție de karma, sufletul poate evolua într-o
castă superioara sau, dimpotrivă, să regreseze. Regresia este proporțională cu karma și poate semnifica chiar
trecerea de la statutul de om la statutul de insectă, animal sau plantă. Reîncarnarea se poate spune că este un
caz fericit de transmigrație și presupune trecerea unui spirit uman într-un alt om.

În concluzie, karma poate fi considerată necruțătoare, ca o lege fizică, cu menirea de a pune pe

fiecare la locul său, stabilind robia sau izbăvirea fiecăruia după faptele sale.Ea este puterea ce hotărăște
trecerea din planul fizic în cel astral, deci moartea fizică și renașterea astrală, dar și invers. Așadar, karma
guvernează transmigrația, însă să nu uităm că există liberul arbitru și oamenii sunt capabili să ia propriile
decizii.
Bibliografie:

1. Zimmer, H. (1997). Filosofiile Indiei. București: Editura Humanitas.

2. Marin, C. (1994). Filosofia indiană. Iași: Editura Moldova.
3. Filliozat, J. (1993). Filosofiile Indiei. București: Editura Humanitas.
4. Nakamura, H. (1997). Orient și occident: O istorie comparată a ideilor. București: Editura
Humanitas.