TESLARIU COSMIN GABRIEL

DREPT-ANUL 2

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

1.DEFINITIE

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se
stabilesc în cadrul societatii internationale.

Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international (organizatiile internationale
guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau
comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public
în cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala.

Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe
baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa
relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este
realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva
a statelor” .

Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl constituie reglementarea
raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept international (organizatii
interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului
international public în relatiile internationale.

2.IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Concept si categorii

1.1. Concept

În Dictionarul de drept international public se da urmatoarea definitie

izvoarelor dreptului international public: “sunt forme specifice de
exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa
al statelor”. Prin urmare, izvoarele dreptului international public sunt
surse ale normelor dreptului international public sau mijloace juridice
de exprimare a acestora.

1.2. Categorii

Sediul legal al materiei este art.38 din Statutul Curtii Internationale de

Justitie, în care sunt identificate principalele izvoare si se ofera o
ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul,
cutuma si principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor dreptului international public - hotarârile
judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de
izvoare - “echitatea”, considerata ca potential izvor de drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii

prevazute de Statutul Curtii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului
international public, adaugând izvoarelor enumerate alte doua categorii
: actele adoptate de organizatiile internationale si unele dintre actele
unilaterale ale statelor.

2. Tratatul international

2.1. Tratatul, ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta – în sens larg – un acord sau o

întelegere – care se încheie între membrii comunitatii internationale si
care este destinata sa produca efecte de drept international.

În perioada de început a evolutiei dreptului international public, cutuma

reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar
dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare
numar de tratate internationale care au marcat sfârsitul razboiului,
tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor
dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele)
asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii
interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile între
acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numarul
tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din
punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii
internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta
O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din
1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele
F.M.I. si B.I.R.D).

2.2. Carta O.N.U.

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. - actul

constitutiv al Organizatiei - a fost considerat un act cu valoare
deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt
tratat international, vor prevala cele dintâi;

Carta O.N.U este în masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai

pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state terte, fapt care
constituie o exceptie de la principiul de drept international conform
caruia tratatele “leaga” doar statele –parti la un tratat.
2.3. Tratatele licite si cele ilicite

În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili daca orice tratat

international poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa
se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel
încheiat cu respectarea normelor dreptului international public. Tratatul
ilicit este acel tratat care încalca norme de drept international
imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a
existentei unor vicii de consimtamânt al partilor (problema viciilor de
consimtamânt va fi analizata pe larg în capitolul privind dreptul
tratatelor). S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot
sa constituie izvoare de drept international public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se

caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind

drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce

intervin în cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii
de amendamente sau a revizuirii textului lor.

3. Cutuma

3.1. Notiune

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept international,

reprezinta o practica generala, constanta, relativ îndelungata si
repetata a statelor, considerata de ele ca având forta juridica
obligatorie. Statutul Curtii Internationale de Justitie o defineste ca
“dovada a unei practici generale, accepata ca drept”. Prin urmare,
pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept
international sa fie considerata cutuma, potrivit dreptului international,
aceasta trebuie sa întruneasca cumulativ elemente de ordin material si
subiectiv:

sa aiba un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

sa fie acceptata de catre subiectele dreptului international public ca o

regula de conduita cu forta juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt

obiceiul si curtoazia internationala. Practicile mentionate nu au caracter
obligatoriu, fiind lipsite de recunoastere juridica si nu atrag raspunderea
internationala a statelor în cazul nerespectarii lor. Unele uzante s-au
transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunitatile si
privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au
devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate
diplomatilor).

În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care

trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta
sa, Curtea Internationala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o
participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de
totalitatea statelor care formeaza societatea internationala la un
moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J.
din 20.02.1969). Este posibila formarea unor cutume chiar pe o arie
geografica limitata, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar
bilaterale.

În ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi

si mai scurt (câtiva ani) cu conditia ca, practica statelor sa fi fost
frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume
salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligatia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o

invoca, fie pentru a se apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie
pentru a revendica un drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei
norme cutumiare:

acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice,

declaratii de politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte
normative interne cu conditia sa produca efecte pe plan extern);

clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de catre alte state

decât cele care sunt parti la tratat;

practica generala a organizatiilor internationale ( de exemplu, regula

potrivit careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent
al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în
adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internationala).

3.2. Raportul dintre tratat si cutuma

În ceea ce priveste raportul dintre tratat si cutuma , din practica Curtii

Internationale de Justitie, se desprind câteva reguli:

normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state

terte de tratat sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;

tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel;

în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a

carui norma, daca are caracter imperativ va avea prioritate fata de
tratat.

Trebuie precizat însa, ca daca un stat a manifestat în mod sistematic si

explicit o atitudine de respingere a unei cutume internationale aceasta
nu îi poate fi opozabila.
5. Principiile generale de drept.

5.1. Notiune

Principiile generale de drept sunt considerate acele principii cu care se

opereaza în majoritatea sistemelor juridice interne, transpuse apoi în
dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre
hotarârile instantelor de judecata internationale fac deseori trimitere la
principii de drept comune marilor sisteme de drept contemporan si care
pot fi considerate ca izvoare de drept international.

5.2. Categorii

În solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum

sunt: buna-credinta în îndeplinirea obligatiilor conventionale, autoritatea
lucrului judecat, precedentul judiciar, principiul raspunderii pentru
prejudiciile cauzate, respectarea egalitatii partilor litigiului, dreptul la
aparare etc. În doctrina juridica, valoarea de izvor de drept international
a principiilor generale de drept a fost si este înca, contestata de unii
autori (G. Geamanu, I. Diaconu).

3.PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNATIONAL PUBLIC

Definitie

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta “norme

juridice de aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu
un caracter imperativ, care dau expresie si protejeaza o valoare
fundamentala în raporturile dintre subiectele de drept international.”
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în
Declaratia Adunarii Generale O.N.U. din 1976, fiind considerate norme
imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin
conventii contrare..

Enumerarea principiilor

Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relatiile

dintre state sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu,
razboiul de agresiune este considerat o “crima împotriva umanitatii”.

Principiul solutionarii pasnice a diferendelor.

Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în

dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta
interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul
international traditional ca apartinând competentei exclusive a statului
fiind transpuse în cadrul cooperarii internationale (de exemplu,
problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

Principiul cooperarii internationale.

Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie

interpretat ca “autorizând sau încurajând o actiune (…) care ar
dezmembra în total sau în parte, integritatea teritoriala sau unitatea
politica a unui stat suveran si independent(…)” ;

Principiul egalitatii suverane a statelor.

Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale -

principiul pacta sunt servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru

Securitate si Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adauga
principiilor mentionate, altele trei:

principiul inviolabilitatii frontierelor;

principiul integritatii teritoriale;

principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Hotarârile judecatoresti si doctrina

Aceste categorii sunt considerate mijloace auxiliare de exprimare a

normelor dreptului international public.

Hotarârile judecatoresti

Nu creeaza propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea

corecta a unei norme de drept international. Pot fi incluse în aceasta
categorie:

Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie, cu precizarea ca

hotarârile acestei instante internationale au forta juridica obligatorie
doar pentru partile din litigiu si pentru cauza în care se pronunta;

Hotarârile tribunalelor arbitrale internationale;

Hotarâri ale unor tribunale nationale, pronuntate în litigii care ridica

probleme de drept international.

Doctrina

Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti în domeniu,
cât si operele unor foruri stiintifice internationale cum sunt: Asociatia de
 Drept International, Institutul de Drept International, Comisia de Drept
International a O.N.U., precum si opiniile separate ale judecatorilor
Curtii Internationale de Justitie anexate deciziilor Curtii. În jurisprudenta
instantelor internationale, doctrina s-a invocat adesea ca dovada a
existentei unei norme si nu ca sursa a dreptului international.

4.SUBIECTELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1. Notiune si categorii

1.1. Notiune

Subiectele dreptului international public sunt “entitati participante la viata

internationala, cu drepturi si obligatii directe”. Cu alte cuvinte, subiectele
dreptului international public reprezinta acele entitati care participa la
raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de
drept international înseamna a beneficia de personalitate juridica
internationala, ceea ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi si
obligatii cu caracter international.

1.2. Participantii la raporturile juridice internationale

Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre

participantii la raporturile juridice internationale:

statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;

organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte

derivate;

natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei,

subiecte cu personalitate juridica limitata si tranzitorie, pâna la formarea
statului independent;

alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror

personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul international public-
persoanele fizice si organizatiile neguvernamentale.

2. Statul-subiect principal al dreptului international public

2.1. Suveranitatea statului

Statul suveran ocupa o pozitie dominanta între subiectele de drept
international public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul
subiect al acestui drept si este singurul care poseda capacitatea de a-si
asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter international.

Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa,

independent de faptul ca, celelalte state le recunosc sau nu aceasta
calitate. Suveranitatea este cea care confera statului personalitate
juridica internationala, adica aptitudinea de a actiona în cadrul comunitatii
internationale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligatii.
Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” În virtutea atributului de
suveranitate, statul îsi exercita autoritatea pe doua planuri: pe plan intern,
el are dreptul de a exercita puterea asupra cetatenilor sai, precum si
asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa,
edictând legi si aplicând sanctiuni în cazul nerespectarii lor, iar pe plan
extern, are dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja în raporturi cu
alte natiuni .

Pentru ca o entitate sa poata constitui un stat, este nevoie de o populatie

permanenta, un teritoriu determinat, un guvern independent si o ordine
sociala, politica si juridica.

2.2. Drepturile si obligatiile statelor

Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost

mentionate în Conventia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul
constitutiv al Organizatiei Statelor Americane (O.S.A.) si în Carta
drepturilor si obligatiilor economice ale statelor (O.N.U., 1974). Dintre
drepturile statelor se retin:

dreptul la existenta si suveranitate;

dreptul la pace si securitate;

egalitatea în drepturi;

dreptul de a participa la viata internationala;

dreptul la legitima aparare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act
de agresiune din partea altor state;

dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege si de a organiza

în mod liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale
economice si naturale;

dreptul la dezvoltare si progres.

Conform reglementarilor de drept international, statele beneficiaza de

imunitate de jurisdictie a lor si a bunurilor lor, în fata organelor
judecatoresti ale altor state. Acesta reprezinta un drept la care statul
poate sa renunte, în anumite împrejurari.
Obligatiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor
fundamentale ale dreptului international public si consta în:

obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta în

relatiile interstatale;

obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

obligatia de a rezolva orice diferend pe cale pasnica ;

obligatia de a îndeplini cu buna-credinta obligatiile internationale

rezultând din tratate;

obligatia de a proteja mediul.

2.3. Tipuri de state

În societatea internationala exista mai multe tipuri de state:

state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii
si administratiei de stat si reprezinta subiecte unice de drept;

uniuni de state, reprezentând forme de asociere a doua sau mai multe

state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt
confederatiile si federatiile.

statul permanent neutru, care are un statut propriu.

Confederatiile sunt acele uniuni de state în cadrul carora statele membre

îsi pastreaza calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care
îsi conduc singure relatiile internationale. Statele uniunii instituie organe
comune, care centralizeaza si coordoneaza activitatea acestora în
anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente
(C.S.I.) se apropie de modelul unei confederatii regionale, constituita în
baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat între statele fostei
U.R.S.S. si cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul Sefilor de
State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne,
Comitetul de coordonare si consiliere – organ permanent executiv,
Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa
a statelor membre, Consiliul Ministrilor Apararii – responsabil de
coordonarea politicii militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul
comandantilor trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca
interstatala si un Secretariat executiv. Prin tratatele încheiate la nivel de
confederatie, statele membre vizeaza sa creeze o uniune economica în
care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a capitalului, a
serviciilor si a persoanelor din aceasta zona, precum si asigurarea unei
zone de liber schimb

De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie înspre

constituirea unei federatii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni un
stat federativ a prezentat forma unei confederatii. Federatiile reprezinta
uniuni de state care au renuntat la independenta lor, transferând calitatea
de subiect de drept statului federal. Statele membre îsi pastreaza
competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal
fiind cel care le conduce relatiile externe. Este cazul Belgiei, a Elvetiei
etc.

O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune

de o capacitate limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de
statutul sau specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia si
Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale
acestuia – legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru îi revin obligatii
specifice: de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care
urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu permite folosirea teritoriului lor
drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a
munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu
celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.

Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si

de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui razboi. Acest din urma
drept îi este recunoscut statului neutru, care, în societatea
contemporana, nu mai este “tinut” de obligatia de impartialitate.

3. Organizatiile internationale guvernamentale

Organizatiile internaionale au o personalitate juridica limitata prin statutul

lor de functionare, fiind îndreptatite sa îsi asume doar acele drepturi si
obligatii care concura la realizarea scopului pentru care au fost înfiintate.
Totodata, reprezinta subiecte de drept derivate, întrucât sunt creatia
statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea de subiecte de
drept, prin statut. Personalitatea juridica internationala a organizatiilor
guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si
consta în: dreptul de a-si coordona activitatea organelor interne, în
dreptul de a încheia tratate, de a înfiinta misiuni diplomatice permanente
si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lânga
ele (drept de legatie activa si pasiva), în dreptul organizatiilor si a
functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii diplomatice,
în dreptul de a actiona pe plan international împotriva unui alt subiect de
drept si în obligatia de a raspunde în fata unor instante internationale.

Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele

care nu sunt membre ale organizatiei.

4. Natiunile si popoarele care lupta pentru eliberare

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul international public a

consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia
coloniala. În acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare nationala în
vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care lupta pentru
independenta li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept
international public, dar cu caracter limitat si tranzitoriu, aceasta calitate
existând pâna la constituirea statului independent care va deveni subiect
cu personalitate juridica deplina. Personalitatea lor juridica internationala
se dobândeste din momentul în care îsi creeaza organe proprii ce
exercita functii de putere publica. Pentru a exista ca subiecte de drept, nu
este nevoie de recunoasterea statelor.

Poporul care lupta pentru independenta se bucura de dreptul de a

încheia tratate internationale, de a întretine relatii oficiale internationale,
de a primi ajutoare din partea statelor si a organizatiilor internationale, de
a participa la crearea dreptului international public.

5. Statutul individului în dreptul international public

Dreptul international public – drept esentialmente interstatal - nu

recunoaste persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea
internationala. Se apreciaza, în literatura de specialitate ca participarea
individului la viata internationala este mediatizata de catre stat. Statul,
prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie în favoarea
individului drepturi si obligatii, exprimându-si în acest mod
consimtamântul ca persoana fizica sa actioneze în cadrul relatiilor
internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept în
favoarea individului se mentine controversata. Rolul individului în dreptul
international se discuta în legatura cu domeniul dreptului international
penal si al dreptului international al drepturilor omului.

a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale în cazul comiterii

unor fapte, considerate infractiuni prin conventiile internationale (de
exemplu, genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze si sa
pedepseasca aceste fapte în legea interna. În baza unor astfel de
reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a
statului. Însa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor împotriva
pacii si umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter international,
raspunderea individului se angajeaza pe plan international, în fata
instantelor jurisdictionale.

b) Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor

de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari -
personalitatea juridica internationala, manifestata prin dreptul acestora de
a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al comunicarilor
sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor institutii
jurisdictionale sau altor organe internationale. În fata Curtii Europene a
Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere
împotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a Conventiei
Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei institutii
jurisdictionale individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

6. Recunoasterea statelor si a guvernelor

6.1. Recunoasterea statelor

Reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin care acesta

constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internationale.
Actul recunoasterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept
al unui stat si nu o obligatie a acestuia.

În literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere

internationala a noului stat si efectele sale. Recunoasterea este un act
declarativ si nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu
dobândeste personalitate juridica din momentul recunoasterii sale, ci din
cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii
oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul
recunoasterii.

Recunoasterea poate fi expresa, atunci când recunoasterea se face

printr-un act scris, oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacita,
atunci când din comportamentul statului rezulta intentia sa de a
recunoaste un alt stat ( de exemplu, încheie un tratat cu acesta).

6.2. Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe cale

constitutionala (prin revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau se
formeaza doua guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat

accepta guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.

Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de

suportul majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de
obligatiile internationale ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut

a dreptului de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si
cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta actiuni în fata instantelor
judecatoresti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la
imunitatea de jurisdictie si de executie. (Imunitatea de jurisdictie
reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi actionat de catre
alt stat – împotriva vointei sale – în fata unei instante de judecata.)

5.CETATENIA PERSOANELOR FIZICE

Notiune

Cetatenia reprezinta „legatura politica si juridica permanenta dintre o

persoana fizica si un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care
formeaza populatia statului, doar cetatenii acestuia pot sa detina
plenitudinea drepturilor si a obligatiilor prevazute în legislatia nationala.

Conditii de valabilitate

Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea nationala,

conditiile de acordare a cetateniei. Efectele cetateniei fata de alte state
ale comunitatii internationale pot fi limitate de normele dreptului
international. Pentru a fi valabila, acordarea cetateniei trebuie sa se
realizeze în anumite conditii:

pentru a fi opozabila unor state terte, cetatenia acordata de un stat

trebuie sa fie licita din punct de vedere al dreptului international, adica sa
nu fie acordata pe baz unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau
politice);

acordarea cetateniei sa aiba în vedere legatura efectiva a individului cu

statul;

acordarea cetateniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului

international.

Cetatenia acordata cu ignorarea de catre stat a acestor reguli poate sa

fie lipsita de recunoasterea statelor comunitatii internationale.

Modalitati de dobândire a cetateniei

Cetatenia se dobândeste prin nastere sau prin naturalizare.

În primul caz se iau în considerare urmatoarele principii:

principiul jus sanguinis ( „prin legatura de sânge”), conform caruia copilul

dobândeste cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii;

principiul jus soli ( „prin locul nasterii”), conform caruia copilul dobândeste
cetatenia statului pe teritoriul caruia se naste, indiferent de cetatenia
parintilor.

În cel de-al doilea caz, cetatenia se obtine la cererea persoanei si în baza

unui act al autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea
reprezinta, adesea, efectul casatoriei sau al sederii prelungite (al
rezidentei) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr.21/1991, cetatenia româna se dobândeste prin nastere,

prin adoptie, prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul
trebuie sa îndeplineasca anumite conditii pentru ca cererea sa sa fie
solutionata favorabil: sa fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului,
sa cunoasca limba nationala, sa dispuna de un loc de munca si de
mijloace de existenta, sa nu fi suferit condamnari penale, sau sa fi
desfasurat vreo activitate împotriva intereselor statului român etc.

Modalitati de pierdere a cetateniei

Pierderea cetateniei se poate realiza prin doua modalitati: prin renuntare

si prin retragere.

a) Renuntarea la cetatenie este un drept al cetateanului si intervine, de

obicei, atunci când o persoana se stabileste într-o tara care nu acorda
dubla cetatenie. Acest act nu are efect asupra cetateniei celorlalti membri
ai familiei, acestia având dreptul sa o pastreze în continuare.

b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis

fapte grave împotriva statului a carui cetatenie o poarta sau care a
obtinut cetatenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetateniei
poate sa intervina doar fata de persoanele care au dobândit cetatenia
prin naturalizare, nu si prin nastere.

Conflicte de cetatenie

În anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de

cetatenie:

a) Conflictul pozitiv de cetatenie se manifesta atunci când o persoana are

doua sau mai multe cetatenii (bipatridia sau pluricetatenia). Cel mai
frecvent caz este cel al persoanelor cu dubla cetatenie, cauzata de
neconcordanta legislatiei statelor. De exemplu, copilul nascut din cetateni
ai unui stat care aplica principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a
carui legislatie prevede principiul jus soli, va purta cetatenia ambelor
state. Persoana care obtine o noua cetatenie, la cerere, fara sa renunte
la cetatenia sa anterioara, se afla, de asemenea, în situatia de bipatridie.

Situatiile de bipatridie sau de pluricetatenie pot sa determine conflicte de

interese între state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei în
cauza. În aceste cazuri se ridica problema de a stabili carui stat îi revine
obligatia de a acorda protectie diplomatica cetateanului, sau în care
dintre state este obligata persoana sa efectueze stagiul militar etc.
Conflictele de cetatenie se solutioneaza, de regula, prin stabilirea
cetateniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea
statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al
domiciliului, al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de
familie etc.).

b) Conflictul negativ de cetatenie conduce la aparitia situatiilor de

apatridie, adica de pierdere a cetateniei. De exemplu, un copil nascut din
parinti apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplica regula jus sanguinis, nu
va avea nici o cetatenie. Efectele apatridiei consta în lipsirea persoanei
de protectia diplomatica din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt
asimilati strainilor, atât în conventiile internationale, cât si în actele
normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia statului pe teritoriul
caruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este de a evita
crearea unor situatii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa
beneficieze de protectia unui stat. În acest sens, s-au încheiat conventii
internationale în cadrul organizatiilor universale si regionale (Conventia
privind statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Conventia cu privire
la cetatenie, 1997, Consiliul Europei).

6.EXTRADAREA,EXPULZAREA SI AZILUL
 Statutul juridic al strainilor

Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetatenia
altui stat. Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora,
apatrizii si refugiatii.

Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, conditiile de

intrare, de sedere si alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul
sau, cu respectarea unui standard minim de drepturi si libertati
considerate fundamentale. Se pot retine câteva reguli generale pe care
statele le au în vedere pentru determinarea statutului juridic al strainilor:

obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul sau, dar cu

posibilitatea de a o supune unor conditii;

dreptul statului de a expulza un strain numai pe o baza legala si pentru

motive temeinice.

În principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se

bucura cetatenii unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de
a ocupa functii publice. Strainii nu sunt tinuti însa de aceleasi obligatii pe
care le au cetatenii statului (de exemplu, de obligatia de a presta serviciul
militar).

Regimuri aplicabile strainilor:

Regimul national, prin care statul recunoaste strainilor aceleasi drepturi

pe care le acorda propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice si a
dreptului de a ocupa functii publice;

Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea

în favoarea cetatenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care
a fost acordat resortisantilor unui stat tert;

Asigurarea de catre toate statele comunitatii internationale a unui

standard minim de tratament în favoarea strainilor.

În situatii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul

lor masura expulzarii sau a extradarii.

Expulzarea

Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune,

motivat prin ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a
sistemului economic si a securitatii nationale.

Prin conventii internationale, statele au stabilit ca expulzarea se poate

dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare
al individului si a dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare.
De asemenea, sunt interzise expulzarile colective de straini. Un stat nu
îsi poate expulza propriii cetateni. (Conventia Europeana a Drepturilor
Omului si Protocoalele aditionale).

Extradarea

Este un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul

comiterii de catre cetatenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept
comun sau de drept international (crime împotriva pacii si umanitatii).
Masura extradarii se dispune baza unor conventii internationale, pe baza
de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

În dreptul international s-a stabilit un numar de reguli aplicabile în

domeniul extradarii:

nu se dispune masura extradarii împotriva cetatenilor unui stat de catre

propriul stat;

fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de

legislatia ambelor state;

persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea

pentru care a fost solicitata masura.

Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil

Notiunea de persoana refugiata

Conventia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951,

completata de Protocolul aditional din 1967, defineste notiunea de
persoana refugiata ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri
jusitficate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate,
apartenenta la un grup social sau opinie politica, se gaseste în afara tarii
sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa
revina în acea tara” (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru

grupuri de persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu
intra în categoria persoanelor refugiate, refugiatii economici si persoanele
care au dobândit statutul de refugiati ca efect al unor conflicte armate
internationale sau interne. În aceste cazuri, solutia care s-ar impune ar fi
cea a ajutorului umanitar international în tara de origine sau a unor
masuri de dezvoltare economica.

Notiunea de persoana stramutata

Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe

teritoriul unor state straine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel
de-al doilea razboi mondial). Preocuparea statelor fata de aceste
persoane s-a materializat în încheierea de conventii internationale prin
care sa se asigure repatrierea lor.
Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate

Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetatenilor statelor, potrivit

Conventiei din 1951. Chiar daca statelor nu le revine nici o obligatie de
admitere pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe
teritoriul lor, returnarea refugiatilor si expulzarea strainilor în state unde
risca sa le fie încalcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, în cadrul ONU, s-a înfiintat în

anul 195, Înaltul Comisariat pentru Refugiati.În România, statutul
refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care statul român a
aderat la Conventia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele
aditionale din 1967, precum si prin Legea nr.15/1996.

Pe lânga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea

statutului de refugiat, legea româna adauga considerentele umanitare si
cazul unor conflicte armate, în limita posibilitatilor si pe o durata
determinata.

Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei

cereri motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular
român din strainatate, fie Directiei generale a politiei sau altor organe
locale. Respingerea cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre
urmatoarele motive: comiterea unor fapte împotriva pacii sau umanitatii,
ori contrare Cartei ONU, apartenenta la o organizatie sau grupare care
reprezinta o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica,
comiterea unei infractiuni sanctionata cu închisoare mai mare de 3 ani
sau dobândirea statutului de refugiat în alta tara.

Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial si diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de

persecutii politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat.
Acordarea azilului teritorial reprezinta un drept suveran al statului, însa, o
data ce l-a acordat, statul este tinut sa asigure o protectie activa vizând
asimilarea azilantului în societate, precum si o ocrotire din ratiuni
umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental
al omului, înscris în Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata
de O.N.U. în 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata în localurile

ambasadelor straine, a cetatenilor statului pe lânga care este acreditata
misiunea diplomatica, cetateni urmariti de propriile autoritati, ori a caror
viata este în pericol din cauza unor evenimente interne exceptionale.
Acordarea azilului diplomatic poate fi considerata un act de încalcare a
suveranitatii statului de resedinta. În general, azilul diplomatic se acorda
în baza unor conventii, sau pe baza de reciprocitate.

Protecta diplomatica
 Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetatenilor sai aflati în
strainatate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu
autoritatile locale. Autoritatea statului se exercita asupra propriilor
cetateni si în afara teritoriului national, în baza legaturii juridice
permanente ce se stabileste între stat si resortisantii sai. Statul poate sa
le impuna anumite obligatii, decurgând din legislatia sa nationala, cum ar
fi obligarea cetatenilor de a presta serviciul militar si totodata, statul are
dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar în contumacie (în
lipsa), însa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare pe
teritoriul unui alt stat, decât daca între state exista un tratat, care sa
permita aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta în
supravegherea situatiei cetatenilor unui stat pentru ca statul strain pe
teritoriul caruia se afla, sa le asigure un standard minim de drepturi.

7.TERITORIUL SI ELEMENTELE SALE

Teritoriul este un element al statului. Este definit ca un spatiu, ca o asezare geografica si mai este definit
ca o unitate nationala.

Raporturile dintre stat si teritoriu;

Organele statului isi exercita autoritatea in limitele unui spatiu determinat, s-a simtit ne-

voia de a se preciza natura raporturilor dintre stat si teritoriu au strabatut in timp o treap-ta si lenta
dezvoltare pina cind au ajuns sa se cristalizeze in tiparul lor actual:

Teoria teritoriului - obiect;

Teoria teritoriului - subiect;

Teoria teritoriului - limita;

Teoria competentei;

Consideratii critice si concluzii.5

Elementele constitutive ale teritoriului;

Teritoriul este partea din globul pamintesc care cuprinde solul, subsolul, apele, si coloa-na de aer de
deasupra solului si a apelor asupra carora statul isi exercita puterea sa suve-rana

8.DELIMITAREA SI DEMARCAREA FRONTIERELOR DE STAT

Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea libera si de spatiul cosmic. Delimitarea
se face prin frontiere. Frontierele – sunt liniile reale sau imaginare

Frontierele de stat – linii reale sau imaginare care delimiteaza teritoriul statului de teritoriile vecine.

Frontiere:

        Naturale – cu ajutorul formelor de relief

        Artificiale – geometrice, linii imaginare trasate cu ajutorul unor repere care se iau (linia exterioara a
marii teritoriale)

Pentru a se stabili frontierele se parcurg doua etape:

        Delimitarea frontierei – se întocmesc hartile topografice de catre specialisti; prin intermediul
acordului de frontiera se stabileste traseul liniei de frontiera.

        Demarcarea frontierei – trasarea în teren a liniei de frontiera stabilita prin acordul de frontiera.

Se constituie o comisie compusa din reprezentantii ambelor state si din specialisti, care, prezenti la fata
locului, stabilesc în concret linia de frontiera, stabilindu-se anumite principii.

Un principiu compensatoriu

        Se tinde sa se respecte integritatea localitatilor.

        Se pastreaza integritatea destinatiei unui anumit teritoriu (terenurile agricole)

        Respectarea triburilor

Regimul de frontiera – prin legislatia interna a fiecarui stat, prin acordurile de frontiera. Regimul de
frontiera are o natura juridica mixta: interna si internationala.

9.LIMITELE ZONELOR MARITIME

Marea teritoriala

        Conventia de la Geneva 1958, privind marea teritoriala si zone contigua

        Conventia Natiunilor Unite asupra marii din 1982, ratificata de România prin Legea 110/1996

Marea teritoriala e acea portiune cuprinsa între linia de baza si linia exterioara a marii teritoriale.

Linia de baza a marii teritoriale:

        Linia care urmareste tarmul (tarm regulat)

        Linia celui mai mare reflux

        Linia imaginara ce uneste punctele de uscat cele mai avansate în largul marii (tarmuri neregulate)
Linia exterioara a marii teritoriale:

În marea teritoriala statele exercita drepturi suverane exclusive:

        Pescuit

        Exploatarea solului si a subsolului

        Reguli de circulatie

        Zone interzise circulatiei

Dreptul de trecere inofensiva prin marea teritoriala a statului. Potrivit acestui drept navele statelor straine
pot trece în mod inofensiv prin apele teritoriale ale unui stat pentru a traversa aceste ape, venind în
marea libera, pentru a intra în rada portului sau invers.

Pentru a fi în prezenta unei treceri inofensive, potrivit Conventiei de la Geneva, trecerea trebuie sa
îndeplineasca niste conditii:

        Sa fie deplina si continua (exceptie – forta majora si cazul fortuit)

        Sa nu aduca atingere statului suveran

        Sa fie în conformitate cu principiile DIP

Conventia din 1982 adauga o serie de aspecte care fac ca trecerea sa nu aiba caracter inofensiv:

        Nava ameninta sau foloseste forta împotriva statului riveran

        Exercitiile militare de orice fel

        Culegerea de informatii ce vizeaza securitatea statului riveran

        Contrabanda

        Lansarea unei aeronave de pe un vas

        Poluarea grava deliberata

        Pescuitul în marea teritoriala

        Perturbarea sistemului de telecomunicatii al statului riveran

        Orice alta activitate care nu are legatura directa cu trecerea

Spatii asupra carora statele exercita anumite drepturi suverane

        Zona contigua

        Platoul continental

        Zona economica exclusiva a marii

Zona contigua – acea fâsie de apa situata dincolo de linia exterioara a marii teritoriale, dar adiacenta
acesteia, la o distanta, în largul marii, de pâna la 24 de mile marine, calculate de la linia de baza a marii
teritoriale (Conventia Natiunilor Unite cu privire la dreptul marii din 1982).

Conventia de la Geneva din 1958 cu privire la marea teritoriala si la zona contigua prevedea ca aceasta
zona contigua putea fi înfiintata doar de statele a caror mare teritoriala nu depasea 12 mile marine pentru
ca acea conventie stabilea ca zona contigua poate avea o adâncime maxima de 12 mile marine calculata
de la linia de baza a marii teritoriale. Se instituie pentru masuri de siguranta, pentru securitatea statului
riveran, pe de-o parte si pentru siguranta navigatiei vaselor statului riveran.

În zona contigua se poate exercita un control limitat în domeniul vamal, fiscal si de imigrare asupra
celorlalte vase.

Platoul continental este solul si subsolul marin care, potrivit Conventiei din 1982, se calculeaza la nivelul
marginii exterioare a partii continentului de sub ape, respectiv la o distanta maxima de 200 de mile marine
în largul marii calculate de la linia de baza a marii teritoriale.

Conventia de la Geneva din 1958 cu privire la platoul continental stabileste un artificiu de stabilire a
platoului continental, pe verticala, apreciind ca platoul continentale pâna la o adâncime de 200 de mile
marine1[1] sau chiar peste aceasta adâncime acolo unde este posibil.

Platoul continental nu influenteaza natura juridica a apelor de deasupra.

Exploatarea si explorarea platoului continental – statul riveran nu trebuie sa faca nici un fel de notificare
statelor neriverane. Statul riveran este cel care decide cu exclusivitate în legatura acest platou
continental, celelalte state putând sa-l exploateze doar cu consimtamântul expres al statului riveran.

Pot fi exploatate bogatiile minerale iar în ceea ce priveste bogatiile vii doar cele sedentare, aflate pe solul
marin. Pe acest platou continental statele pot amplasa instalatii necesare exploatarii platoului si pot sa
instituie zone de siguranta în jurul acestora pe o distanta de 500 de metri, zone ce trebuie comunicate
celorlalte state.

Zona economica exclusiva – acea parte a marii cuprinzând apele, solul si subsolul marin calculate de la
linia de baza a marii teritoriale la o distanta maxima de 200 de mile marine. Aceasta zona s-a instituit
dupa anul 1792 si a fost reglementata prin Conventia din 1982 cu privire la dreptul marii. O institutie noua
care vizeaza anumite drepturi economice ale statelor riverane în acest spatiu marin.

Marea libera

Marea libera – întinderea de apa situata dincolo de apele interioare sau arhipelagice, marea teritoriala
sau zone contigua a statelor riverane fiind spatiul marin asupra caruia nici un stat nu-si poate extinde si
exercita suveranitatea si în care toate statele se bucura de libera circulatie

1
 10.TRATATUL INTERNATIONAL

1. Definitia si elementele tratatului

1.1. Definitia si sediul legal al materiei

Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai multe
state, sau alte subiecte de drept international în scopul de a creea, modifica sau stinge
drepturi si obligatii în raporturile dintre ele” . Ansamblul normelor care reglementeaza
încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de
încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în doua documente internationale de referinta –

Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia
privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986).
Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international încheiat între state în
forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat într-un singur
instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa
particulara” (art.2.a).

1.2. Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;

vointa partilor, liber exprimata;

obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa încheie între ele
acte guvernate de dreptul lor intern, însa asemenea acte nu intra în categoria tratatelor (de
exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de
“tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze
natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

2. Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice
etc.;

dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de
exemplu, tratatele de pace);
dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;

dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între
alte subiecte de drept international;

dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice,
cum sunt tratatele de comert) si tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept,
cum este Carta O.N.U.).

3. Încheierea tratatelor

3.1. Etapele încheierii unui tratat

Pe cale cutumiara s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care aplicabile etapelor
procesului de încheiere a unui tratat international. Codificate prin Conventia de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletiva, Conventia propunând mai
multe reguli alternative între care statele pot sa opteze. Multe din dispozitiile conventionale
referitoare la o etapa sau alta a procesului de încheiere a tratatelor cuprind mentiunea “în
afara cazurilor în care partile nu convin altfel”. Prin urmare, procedura de încheiere a
tratatelor este guvernata de regula “autonomiei depline de vointa a partilor”. În general, la
încheierea unui tratat international se parcurg trei etape:

negocierea textului;

semnarea tratatului;

exprimarea consimtamântului partilor de a se obliga prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

3.2. Negocierea

Este prima etapa, în cursul careia se elaboreaza textul tratatului. Negocierile se desfasoara
între reprezentantii statelor cu atributii speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui
reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din documente care emana de la autoritatile
competente ale fiecarui stat, în conformitate cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi
interne. Aceste documente poarta denumirea de “depline puteri”, definite în Conventia
privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea competenta a unui
stat si desemnând una sau mai multe persoane împuternicite sa reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimtamântul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu
privire la tratat” (art.1, c). Persoana împuternicita cu “deplinele puteri” se numeste
“plenipotentiar”. În ceea ce priveste împuternicirea care rezulta din deplinele puteri,
Conventia manifesta o anumita suplete, permitând confirmarea ulterioara a împuternicirii
unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fara a prezenta
deplinele puteri.

Pe lânga persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” exista si o categorie de

persoane, care, în baza functiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie sa prezinte
deplinele puteri în vederea negocierii si încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:
seful statului, seful guvernului si ministrul de externe;

sefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul
acreditant (care îl trimite) si statul acreditar (statul gazda);

reprezentantii statelor participanti la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii

internationale, în vederea elaborarii unui tratat.

3.3. Semnarea

Urmatoarea etapa în încheierea unui tratat international este semnarea acestuia, act care
poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau definitiva) a textului
tratatului, fie de exprimare a consimtamântului statului de se obliga prin tratat. (a doua
varianta va fi examinata la pct.3.4(d)).

În primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre statele care au

participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au încheiat iar textul semnat are o forma
defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre vreunul dintre statele participante.
Pentru a creea efecte juridice, semnarea va fi urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata în toate cazurile, imediat, de semnarea definitiva
a textului. Exista situatii în care, dupa încheierea negocierilor, se procedeaza doar la
semnarea “ad-referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu mentiunea “ad-
referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater provizoriu. Parafarea,
care consta în înscrierea initialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecarui stat pe
textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie sa
fie urmate de semnarea definitiva a tratatului, conditie obligatorie pentru declansarea
procedurilor etapei urmatoare.

3.4. Exprimarea consimtamântului

A treia etapa consta în exprimarea consimtamântului statului de a deveni parte la tratat,

acceptând obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Legislatia interna a statelor
prevede mijloacele juridice prin care statul îsi exprima vointa de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimtamântului statului de a fi “legat” prin tratat este

ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele
nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile acestuia. Angajarea
defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul caruia organele special
abilitate ale statului – de obicei parlamentele nationale – analizeaza dispozitiile tratatatului si
decid asupra angajarii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru aplicarea
dispozitiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de catre parlament este în prezent, mijlocul
principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de
a negocia tratatele internationale.

Termenul de ratificare depinde în mare masura de natura tratatului si este prevazut în

clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai
acordata sau refuzata, iar daca un stat încearca sa modifice un tratat în timpul ratificarii,
acest act echivaleaza cu un refuz al ratificarii, însotit de o noua oferta care poate sa fie, sau
nu acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si în
anumite limite, rezerve.

b) O alta modalitate de exprimare a consimtamântului statelor este aprobarea sau

acceptarea. Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea tratatelor,
determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o examinare
rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si complicata a ratificarii de
catre parlamentele nationale. Procedura aprobarii sau a acceptarii este de competenta
guvernelor.

În conformitate cu legile interne ale fiecarui stat sunt supuse aprobarii sau acceptarii de
catre guvern, tratatele care nu implica un angajament politic major sau care nu se refera la
domenii esentiale ale suveranitatii statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamântului statelor, aplicabila

numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina în cazul în care un stat nu a participat
la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina parte la acesta.

Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazuta în mod
expres în textul acestuia.

d) Consimtamântul poate fi exprimat prin semnare. De regula, semnarea tratatului are ca

efect autentificarea textului stabilit prin negocieri (vezi pct 3.3). În anumite cazuri, semnarea
echivaleaza cu exprimarea consimtamântului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are
acest efect daca sunt întrunite, cumulativ, urmatoarele conditii, prevazute în Conventia
privind dreptul tratatelor (art.12):

tratatul sa prevada în mod expres aceasta posibilitate sau, sa se stabileasca într-un alt mod
vointa statelor participante la negocieri de a acorda actului semnarii valoare de
consimtamânt;

intentia statului de a conferi actului de semnare acest efect sa rezulte din “deplinele puteri”
ale reprezentantului sau sa fie exprimata în timpul negocierii.

Numeroase tratate internationale la care statele devin parti prin semnare sunt cunoscute sub
denumirea de acorduri în forma simplificata. Aceste acorduri consta, de obicei, în schimburi
de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declaratii comune etc.
Originea acestor acorduri se regaseste în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub
denumirea de “executive agreements” si reprezinta acorduri semnate doar de presedintele
statului, evitând astfel aprobarea Senatului si facilitând în acest mod participarea statului la
tratatele internationale.

4. Intrarea în vigoare a tratatului

În general, data intrarii în vigoare a unui tratat este prevazuta expres în textul acestuia. Daca
tratatul nu o prevede, momentul intrarii în vigoare este convenit ulterior de catre parti.
Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte
juridice fata de statele parti.

În cazul tratatelor bilaterale, data intrarii în vigoare o reprezinta momentul schimbarii

instrumentelor de ratificare sau al notificarii actului de aprobare sau acceptare. Documentele
prin care statele îsi comunica îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a
 consimtamântului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lânga unul

dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si caruia i-a fost
încredintata functia de depozitar, sau pe lânga o organizatie internationala investita cu
aceeasi functie. Data intrarii în vigoare a tratatelor se stabileste în functie de acumularea
unui numar minim, prestabilit prin dispozitiile tratatului, de instrumente de ratificare.

11.MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE

a) Organele de stat interne pentru relaŃiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi de autoritătile
administratiei publice centrale, pe baza prevederilor legislatiei interne referitoare la organizarea şi
functionarea acestora.

Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la tratatele
internationale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a
statului. El poate stabili chiar relaŃii directe, cu pronuntat caracter diplomatic, sau poate să-şi exprime
pozitia fată de anumite aspecte internationale cu implicatii directe în politica externă a statului. De
asemenea, el este cel care desemnează reprezentanŃii statului pentru unele organizaŃii internationale,
de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei.

Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei calităti, poate
încheia tratate internationale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii nationale,
inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă reprezentanŃii diplomatici, aprobă, înfiintează,
desfiintează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice. De asemenea, reprezentanŃii diplomatici ai altor
state sunt acreditati pe lângă şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate
imunitătile şi privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internationale fără a prezenta
deplinele puteri.

Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atributii de reprezentare a statului în relaŃiile externe, poate
negocia şi încheia tratate internationale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte negociatorii acordurilor
internationale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi recheamă unele categorii de diplomati. Ca şi
şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice.

Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al administratiei de stat, creat
special pentru a organiza şi desfăşura direct relaŃiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor
externe îndeplineşte aceste functii împreună cu personalul ministerului şi cu personalul diplomatic din
străinătate, mentinând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditati în statul său.
Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relaŃiilor externe, pregăteşte proiectele
tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine
numirea sau rechemarea unor agenti diplomatici şi îndeplineşte alte atributii pentru realizarea generală a
politicii externe a statului.
Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia acorduri

internationale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuTii directe cu privire la

toate aspectele politicii externe a statului şi are competenta de a controla misiunile diplomatice şi
consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitătile şi privilegiile
diplomatice.

b) Organele de stat externe pentru relaŃiile diplomatice

Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entităti cu personalitate
internatională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate
internatională, cu consimŃământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea şi mentinerea relaŃiilor
diplomatice.

Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se

numeşte stat acreditar.

Practica statelor şi a organizaŃiilor a dus în timp la aparitia mai multor categorii de misiuni diplomatice
permanente, atât în cadrul diplomatiei bilaterale (mai ales), cât şi în cadrul diplomatiei multilaterale.

Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:

a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie

nu are existenta fixata în timp, cea de-a doua fiintând pentru o anumită perioadă;

b) misiunea diplomatică cu sarcini generale şi misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare precisă – prima
este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune temporară, având sarcini
determinate, precum participarea la anumite solemnităti, la negocierea unui tratat etc.;

c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calităŃii pe care o are subiectul

 de drept international al cărui organ este, în cadrul diplomaŃiei bilaterale, deosebim între:

 

 Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel

 mai înalt, condusă de un ambasador;

 

 NunŃiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat,

 condusă de nunŃiul apostolic;

 

 LegaŃie – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau

  ministru rezident (astăzi în număr redus);

 

 InternunŃiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în Tările unde nu există

 nunŃiatură, corespunde ca rang legaŃiei şi este condusă de un internunŃiu;

 

 Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relaŃii şi

 interese deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic (Canada, Australia,

 Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada;

Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor ReprezentanŃe conduse de un Înalt
Reprezentant;

d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegaŃiilor permanente ale statelor la
organizaŃiile internationale şi misiunilor internationale în diferite state sau la diferite organizaŃii
internationale.

În cadrul diplomaŃiei multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni

diplomatice:

a) reprezentanŃele permanente sau delegaŃiile permanente acreditate de un stat pe lângă o

organizaŃie internatională guvernamentală;

b) misiunile permanente ale organizaŃiilor internationale pe lângă state.

12.STRUCTURA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

Structura misiunilor diplomatice diferă de la Tară la Tară şi de la misiune la misiune. R.G. Feltham
consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcŃiile acesteia şi prezintă ca valabil următorul
exemplu:

 

 Şeful misiunii

 

 Cancelaria
Departamentul politic AdministraŃia şi coordonarea Secretariatul şi arhivele Securitatea
ComunicaŃiile şi celelalte servicii tehnice
Personalul localnic
Contabilitatea
  

 Departamentul comercial

 

 Departamentul consular

 

 Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii specializate

13.STRUCTURA PERSONALULUI UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

convenŃia de la Viena din 1961 cu privire la relaŃiile diplomatice clasifică membrii

misiunii diplomatice în trei categorii:

 -

 şeful misiunii,

 -

 membrii personalului misiunii,

 -

 personalul privat al misiunii.

 Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificaTi în teri categorii:

 -

 membrii personalului diplomatic,

 -

 membrii personalului administrativ şi tehnic,

 -

 membrii personalului de serviciu.

 14.IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

I.Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice. II.Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

I. Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au
controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu fundamental al
dreptului internaţional creează şi nevoia pentru imunităţi şi privilegii, pentru că în cazul în care nu ar
exista o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea generând dificultăţi în desfăşurarea activităţii lor. Dar, în atare condiţii, o misiune
diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa ei 1; ca atare, trebuie să i se
creeze, ei şi membrilor ei, minimum necesar de condiţii – acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea
ce în mod curent se înţelege prin “statut diplomatic”. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de
sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru
functionarea lor.

Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de la

urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic şi funcţiilor
sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul 2.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru
că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează pentru agenţii diplomatici acea condiţie
juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcţiilor de
către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituţia ce ocupă un loc central în cadrul dreptului
diplomatic.
Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este confirmată de apariţia
simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic şi deci, nici
diplomaţie, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se acorde anumite
garanţii.
Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o
premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul
de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci, importanţa existenţei unei
misiuni diplomatice, este data şi de implicaţiile asupra relaţiilor normale dintre statul acreditar, influenţând
relaţiile comunităţii internationale însăşi.

a) Definirea noţiunii de imunitate

11 v. Dr. Ion M. Anghel; Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, 1996, Bucureşti, pag. 148
2
 Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic 1. În
accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul
internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea.

În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele
diplomatice de sarcinile şi obligaţiile 2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se
află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia
penală şi civilă a statului acreditar4.

Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de supunere faţă de

jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept 5 acordat de statul acreditar unei misiuni
diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora sunt exceptaţi de la jurisdicţia
autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar;
cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară; ele
constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor şi care se bazează pe
dreptul internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice imunităţile necesare pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de
imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei
şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noţiunii de privilegii diplomatice

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor diplomatici,
conţinutul lor constând în acordarea accesului la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se
exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut,
în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.
În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei
misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic 2, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în
raport cu străiniii obişnuiţi, cât şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acreditar 1.

c) Diferenţierea imunităţii de privilegii

1
2
3
4
5
2
1
 Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena, deşi sunt tratate ca noţiuni distincte nu se face
distincţie între imunităţi şi privilegii şi acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există nici criterii care
să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este altceva decât
un privilegiu oarecare.

Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică
şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost
acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un
caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea
ce le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru
funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii
diplomatice.

În al doilea rând, poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu
este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancţiona
neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de dreptul material. În cazul privilegiilor, nu
există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o
asemenea obligaţie.

Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate
ele reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile, necesare pentru desfăşurarea activităţii diplomatice şi
consulare.

II. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.

a) Imunităţile de jurisdicţie şi de executare:

-imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile

diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor penale, civile şi administrative care este
prevăzută de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară activitatea.

-imunitatea de executare a sentinţelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca

împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obţină o hotărâre penală, civilă sau
administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca această decizie să fie pusă în aplicare faţă de
agenţii diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.

b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici:

 -inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice;

-inviolabilitatea agenţilor diplomatici.

c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice:

-libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici au

dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;

-libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici pot

comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.

d) Scutirea de taxe, asistenţă socială, anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor vamale.

e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale care

identifică statul care i-a trimis.

15. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea funcţiilor
consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un anumit rang, de

precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.

a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri în care
se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând, există obligaţia de a propune o
anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa
consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. Orice
modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia
în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care
este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară,
într-o altă localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de vedere existând
două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul misiunilor diplomatice din
capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de
relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala,
cu circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal corespunzător.

b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful consulatului, din funcţionari consulari şi
angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al oficiului consular este numit de către
statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor
consulari şi circumscripţia în care urmează să funcţioneze.

Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare sunt repartizaţi pe patru
clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari. Şeful unui post consular
ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa
pe care o are şi este numit de către statul trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are
nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze. Modalităţile prin care sunt
numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de
cele ale statului primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un
document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă
calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe cale diplomatică sau pe orice altă cale
corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite
funcţiunile şi dacă statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.

Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă şefului oficiului
consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile sale. Statul de reşedinţă care
refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele
refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are
dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile competente din circumscripţia sa
consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să
adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în
această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular, în condiţiile în care şeful
numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant,
se poate numi un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular
respectiv.
Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează în
cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având posibilitatea
să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de
timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5
ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata” şi toate
celelalte situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale personalului acestora. Din
punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite în două categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;

–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia îşi
desfăşoară activitatea.
Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în convenţiile bilaterale
pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor convenţii consulare se
concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de
către oficiile consulare.
a) Clasificarea funcţiilor consulare.
După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare pot fi:
– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;
- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul trimiţător şi
statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;
– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale, având o
activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde funcţia consulară
de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante;
- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se concentrează în
principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat, consulatele se preocupă de
problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă, notariale,
jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.
Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea, convenţiile bilaterale
încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată, există o practică
internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.
Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea mai importantă
funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă, interesele statului trimiţător
şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. La paragraful
2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale,
economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi
statul primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5, paragraful c,
similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra
situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte
funcţii care se referă la practica generală care există în materie.

b) Funcţiile specifice ale oficiilor consulare româneşti în străinătate.

- Prima funcţie pe care o au toate consulatele româneşti este şi aceea de a îndeplini acte diplomatice,
cu excepţia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al Convenţiei de la Viena, pornind de la
practica existentă în materie, are următoarea formulare: „Într-un stat, unde statul trimiţător nu are
misiune diplomatică şi nu este reprezentat de către o misiune diplomatică a unui stat terţ, un
funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără ca statutul său consular să
fie afectat, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în paragraful 1
al acestui articol faptul că, îndeplinirea acestor acte de către un funcţionar consular, nu-i conferă
acestuia dreptul de a beneficia de imunităţile şi privilegiile diplomatice.
Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter excepţional şi
derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune diplomatică în ţara
respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu funcţionează.
Convenţia de la Viena are o referire la aceste situaţii introducând ideea „poate, cu consimţământul
statului primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie să fie acceptată de către statul care
primeşte agentul consular şi mai ales, acest caz nu transformă agentul consular într-o persoană care
dispune de imunităţile şi privilegiile diplomatice.
- A doua categorie de activităţi le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele diplomatice.
Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, promovarea cooperării în diverse
domenii, apărarea intereselor statului trimiţător şi activitatea de informare asupra situaţiei economice,
politice şi sociale din ţara în care funcţionează consulatul respectiv. În toată practica românească,
care de fapt urmează practica internaţională în materie, sarcina promovării relaţiilor pe diverse planuri
dintre România şi ţara respectivă este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De asemenea,
apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de convenţii, tratate
internaţionale, este unul dintre obiectivele activităţii consulare, precum şi activitatea de informare prin
toate mijloacele licite asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice,
rapoartele întocmite pe aceste teme fiind prezentate guvernului român şi chiar persoanelor interesate
de aceste informaţii. Misiunea de informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită evaluări
ale situaţiilor din ţara pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea, guvernului de la Bucureşti ci,
urmăreşte să pună la dispoziţia cetăţenilor care călătoresc în ţara respectivă toate informaţiile care le
sunt necesare pentru a evita problemele care se creează în asemenea cazuri.
- Cea de-a treia funcţie importantă a consulatului român, care decurge din practica internaţională în
materie şi din prevederile Convenţiei de la Viena (art. 5; pct. b), o reprezintă promovarea relaţiilor
economice şi comerciale, o sarcină esenţială, alături de apărarea intereselor cetăţenilor români.
Oficiile consulare sunt plasate în general în zone portuare, de interes economic şi, în mod firesc,
promovarea relaţiilor economice şi comerciale este nu numai o sarcină importantă ci şi posibilă în
condiţiile respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă activitate de contact, de sprijinire, de
propunere a unor „afaceri” pentru cetăţenii ţării trimiţătoare, oficiile consulare pot pregăti şi negocia
acorduri economice şi comerciale în materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune măsuri
de dezvoltare a schimburilor comerciale prin sugestii directe în legătură cu domeniile şi persoanele
care urmează să fie contactate, coordonează activitatea reprezentanţilor economici ai firmelor, ai
instituţiilor româneşti care se ocupă de promovarea relaţiilor economice şi se preocupă de asigurarea
unui tratament favorabil pentru toţi întreprinzătorii români în străinătate.
Această activitate de promovare este una dintre activităţile cele mai importante nu numai pentru
consulatele româneşti ci şi pentru consulatele altor ţări, iar consulii au această preocupare prioritară
de a recomanda, de a descoperi posibilităţile concrete de dezvoltare ale schimburilor şi de a
recomanda parteneri în ţara respectivă. Acest lucru se datorează şi faptului că în România nu există
multe firme specializate care să poată asigura prezentarea unor rapoarte în legătură cu bonitatea
unor parteneri. Orice firmă românească care intenţionează să dezvolte o relaţie economică într-o altă
ţară, este pusă uneori în faţa unei alegeri dificile, de a accepta un partener pe care nu-l cunoaşte. În
statele care au o economie de piaţă funcţională există societăţi speciale care verifică bonitatea
oricărei firme şi contra unei taxe, se întocmeşte un raport privind firma respectivă, dând astfel
posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se aprecia dacă firma respectivă poate fi un
partener de afaceri sau nu.
În sistemul nostru şi al altor ţări, o mare parte din această funcţie este preluată de oficiul consular,
pentru că personalul acestuia intră în contact cu autorităţile locale, cu întreprinzătorii locali, îi
cunoaşte direct şi poate să funcţioneze ca un fel de consilier al celor care doresc să pornească o
relaţie de afaceri şi să dezvolte o anumită operaţiune în zona lui consulară.
- Cea de-a patra categorie de funcţii importante pe care le dezvoltă consulatele româneşti din
străinătate o constituie funcţiile de promovare a relaţiilor culturale.
Promovarea relaţiilor culturale pentru o ţară ca România are o importanţă mai mare decât pentru alte
ţări, pentru faptul că, dacă România nu-şi poate propune să devină o mare putere economică sau
militară datorită resurselor limitate pe care le deţine, România poate aspira însă la titlul de mare
putere în domeniul cultural, fiind o ţară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei ţări
care are o contribuţie de care trebuie să se ţină seama în acest domeniu al colaborării culturale.
România a fost una dintre ţările care a dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o
apreciere însemnată pe plan internaţional, de aceea promovarea relaţiilor culturale este una dintre
modalităţile foarte bune de a promova pe plan internaţional o imagine favorabilă despre România.
Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare şi a ambasadelor să fie foarte importantă, ele
desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini despre România ca ţară culturală,
cu tradiţii, cu contribuţii importante în domeniul culturii. Avantajul pe care îl au oficiile consulare este
faptul că ele pot crea un interes mai mare pentru activităţile culturale datorită amplasării lor în afara
capitalelor. În capitala oricărei ţări, sunt foarte multe evenimente culturale şi este mult mai greu de
pătruns pe o asemenea piaţă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul pentru asemenea
evenimente este mai mare şi de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au succes în realizarea
acţiunilor de acest fel.
b) Elementele activităţilor de promovare în domeniul cultural:
- Organizarea de acţiuni: expoziţii, turnee, spectacole, concerte, pe scurt, tot ceea ce ţine de
organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre dezvoltarea şi evoluţia
culturală a României pe un domeniu specific de activitate. Preocuparea este de a organiza aceste
acţiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor pentru că este într-un limbaj universal: artele plastice
şi muzica clasică.
- Menţinerea relaţiei cu artiştii naţionali care trăiesc în zona respectivă constituie una dintre obligaţiile
consulatului român din străinătate. Există o tradiţie şi în cultura noastră, ca şi în alte culturi, ca mulţi
artişti să migreze spre zone în care din punct de vedere al artei pe care ei o practică, consideră că au
mai mari şanse de afirmare internaţională. Menţinerea acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem
de importantă şi pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul naţional pot fi
recuperate şi să-şi găsească locul firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi).
- Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd acţiuni, schimburi
comune de expoziţii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc.
Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a imaginii culturale să se asigure un echilibru între
promovarea culturii tradiţionale (folclorul românesc) şi promovarea culturii culte, împletirea
armonioasă a acestor două tipuri de culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.
- O altă funcţie a consulatelor este funcţia care se referă la paşapoarte. Este o funcţie administrativă
şi intră în competenţa consulatelor să elibereze anumite tipuri de paşapoarte provizorii şi de vize.
Regula generală în sistemul românesc este că paşapoartele turistice sunt eliberate de Ministerul de
Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele diplomatice se eliberează de către Ministerul Afacerilor
Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda de către Ministerul de Interne, însă pentru politica de
vize consulatele au o competenţă foarte dezvoltată.

Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de identitate şi de călătorie, funcţia principală a

consulatelor este aceea de a elibera vize pentru cetăţenii care au obligaţia de a deţine o viză pentru a
putea călători în România. Au fost diferite perioade în sistemul nostru în care vizele se acordau şi la
frontieră, pentru a facilita călătoriile, însă, odată cu liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi timp
cu înăsprirea condiţiilor pentru acordarea de vize cetăţenilor din ţările cu mare tentaţie la emigraţie, s-
a renunţat la acest sistem şi în momentul de faţă consulatele sunt cele care au dreptul exclusiv de a
elibera vize pentru cetăţenii străini care doresc să călătorească în România.
După renunţarea la vize pentru cetăţenii români, sistemul de acordare a vizelor pentru cetăţenii din
ţările care au obligaţia de a deţine vize s-a înăsprit simţitor pentru că în mod evident, România a
devenit o ţară „de frontieră” a Uniunii Europene, folosită ca o ţară de frontieră mai ales pentru
trecerile ilegale şi în consecinţă, a trecut la aplicarea unei politici severe de acordare a vizelor, ceea
ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea unei invitaţii pentru a veni în România, prezentarea
biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deţine suma de bani necesară pentru întreţinere în
perioada respectivă, asigurarea medicală pentru cei care călătoresc în România. Noile condiţii de
acordare a vizelor a creat şi anumite dificultăţi României în relaţiile tradiţionale.