LECTIA 1

Introducere în Mecanica Materialelor

Această carte este un curs introductiv în noţiunile generale ale Mecanicii Materialelor şi
este menit să familiarizeze treptat studenţii înscrişi la Departamentul de Inginerie Civilă
al Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti, cu această materie de bază pe durata
primului semestru al celui de-al doilea lor an de studiu. În România, materia este
cunoscută în literatura de specialitate ca Rezistenţa Materialelor, dar termenul general
de Mecanica Materialelor este mai des folosit pentru studiile universitare în cadrul
Colegiilor Inginereşti din Statele Unite ale Americii. Titlul american s-a preferat din două
principale motive : (a) engleza este limba folosită la redactarea acestui curs şi (b)
familiarizarea cu sistemul educaţional american s-a considerat esenţială pentru studenţii
acestei şcoli inginereşti.

Teoria pe care această carte o conţine reprezintă noţiunile de bază pentru viaţa
profesională a inginerului de structuri. Subiectele teoretice din această carte reprezintă
baza pentru înţelegerea treptată a subiectelor mult mai avansate cu care se vor confrunta
studenţii de-a lungul facultăţii, cât şi după aceea.

Mecanica Clasică, studiată în anii precedenţi, a introdus principiile fundamentale ale

Staticii şi ale Dinamicii, aplicându-le în cercetarea comportamentului particulei şi
corpului rigid, cazuri ce reprezintă o idealizare a sistemului fizic real. Mecanica
Materialelor studiază numai comportamentul corpurilor solide deformabile.
Principalul obiectiv al acestei cărţi este familiarizarea studentului cu noţiunile de bază ale
deformaţiei, efortului şi tensiunii induse într-o categorie specială de corpuri
deformabile, numite bare, de către acţiuni externe. Validarea etimologiilor teoretice se
realizează prin compararea lor cu rezultatele experimentale obţinute in testele de
laborator. Înţelegerea comportamentului mecanic al barei supuse acţiunilor exterioare
este factorul esenţial necesar proiectării de succes a tipurilor de structuri ca: poduri,
clădiri înalte, clădiri industriale, centrale, aeronave, etc.

1
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

Notă: Înainte de a elabora scopul şi principalele direcţii ale cursului, sunt descrise
câteve convenţii folosite în text. Pe parcursul întregului conţinut al acestei cărţii,
terminologia importantă necesară stabilirii unui vocabular tehnic de bază este
prezentată în boldface. În plus, cele mai importante definiţii sunt încadrate într-un
chenar şi prezentate folosind fontul italic.

1.1 Ce este un Corp Deformabil?

Întregul domeniu al Mecanicii Materialelor este preocupat cu dezvoltarea metodelor
matematice necesare pentru caracterizarea completă a comportamentului corpurilor
solide deformabile.

Definiţia 1.1

Un corp deformabil este un solid tridimensional care-şi schimbă volumul şi forma

ca urmare a aplicării acţiunilor externe.

Descrierea matematică a schimbărilor fizice care au loc, modificarea volumului şi a

formei atunci când corpul tridimensional este supus acţiunilor exterioare necesită
folosirea a două sisteme ortogonale Carteziene de coordonate: (1) un sistem global de
coordonate OXYZ, considerat ca fix în spaţiul tridimensional şi (2) un sistem local de
coordonate oxyz, strict ataşat corpului tridimensional. În consecinţă, un punct material
aparţinând corpului tridimensional poate fi definit de doi vectori de poziţie, fiecare relativ
celor două sisteme de coordonate. O reprezentare schematică a corpului tridimensional
deformabil supus diverselor acţiuni şi a sistemelor ortogonale carteziene de coordonate
descrise mai sus, este prezentată în Fig. 1.1. Acţiunile exterioare sunt prezentate ca
vectori concentraţi acţionând în puncte particulare (punctele 1 şi 2), dar în general
acţiunile exterioare au o natură mai complexă. Simbolurile ataşate unor puncte materiale
(punctele 4, 5 şi 6) ale corpului tridimensional sunt reprezentaţiile schematice ale
reazemelor sau, mai exact, a constrângerilor.

Figura1.1 Ilustraţia schematică a solidului tridimensional deformabil

2
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

Schimbările de volum sau de formă sunt cunoscute ca deformări. În consecinţă, orice

punct al corpului tridimensional se mişcă, după aplicarea acţiunilor exterioare, din poziţia
iniţială într-o nouă poziţie în spaţiu. De exemplu punctul material aflat în poziţia marcată
cu numărul 3 se deformează într-o nouă poziţie 3* . Deformarea corpului solid poate să
fie mai mică sau mai mare, dar joacă un rol vital în analiza comportamentului solidului
tridimensional sub acţiunea forţelor exterioare.

1.2 Clasificarea geometrică a corpului deformabil.

Geometric vorbind, orice corp solid localizat în spaţiul tridimensional este reprezentat de
volumul său şi suprafaţa exterioară. Pentru acest studiu, suprafaţa exterioară este
considerată ca fiind continuă, fără găuri sau întreruperi. Volumul este caracterizat prin
trei dimensiuni (lungimea l, lăţimea w şi înălţimea h) sau printr-o dimensiune şi două
raporturi. De exemplu, dacă lungimea l, tipic cea mai mare dimensiune, este reţinută,
atunci raporturile lăţime la lungime w/l şi înălţime la lungime h/l descriu în întregime
corpul. Următoarele categorii de corpuri pot fi definite ca:

(a) Bara sau Grinda este un corp solid trimensional care are lungimea l mult mai
mare decât celelalte două dimensiuni. Pentru a fi mai explicit, dimensiunea mai mare l
poate fi descrisă de o curbă numită axă longitudinală. Prin intersecţia volumului
tridimensional cu un plan normal axei longitudinale este obţinută o suprafaţă. Această
suprafaţă este secţiunea transversală a grinzii. De obicei grinda este definită astfel:

max( h, w)
≤ 0.25 (1.1)
l

Secţiunea transversală reprezentată de o singură suprafaţă se numeşte compactă, în timp

ce suprafaţa care are o gaură centrală se numeşte tubulară. Un tip special de secţiune
transversală tubulară este secţiunea transversală cu pereţi-subţiri caracterizată prin
grosimi foarte mici ale pereţilor.

Descrierea analitică a axei longitudinale a grinzii ca o curbă în spaţiu sau în plan poate
împărţi mai departe această categorie în bare curbe plane sau spaţiale. Barele plane pot fi
bare liniare (grinzi) sau curbe (arc).

Datorită modalităţii simple de producere, bara liniară, cunoscută în practica inginerească

sub numele generic de grindă, este cel mai folosit element structural. Comportamentul
barei liniare reprezintă principalul obiectiv al acestui curs. Exemple de bare sunt
prezentate în Fig. 1.2..

3
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

Figura1.2 Exemple de tipuri de bare

(a) Liniar-Rectangular, (b) Liniar- Circular şi (c) Curbat-Circular

(b) Placa sau Dala este un corp solid tridimensional care are două din cele trei
dimensiuni ale sale mult mai mari decât cea de-a treia. Cea mai mică dimensiune, numită
de obicei grosimea t, substituie înălţimea din definiţia originală. Geometria plăcii, planul
median sau planul neutru, planul care separă grosimea plăcii în două părţi egale, poate
fi reprezentat ca o suprafaţă plană sau o suprafaţă curbă. Placa având un plan median curb
se numeşte shell. Prin definiţie, o placă are următoarele raporturi:

t t
≤ 0.1 si ≤ 0.1 (1.2)
l w

unde dimensiunile l şi w reprezintă lungimea, respectiv lăţimea planului median.

Dacă grosimea t este foarte mică comparativ cu celelalte două dimensiuni, placa se
numeşte membrană.

Placa este de asemenea o componentă structurală des folosită, dar comportamentul său
reprezintă subiectul unui alt curs. Exemple de plăci sunt schiţate în Fig. 1.3:

Figura 1.3 Tipuri de Plăci

(a) Placă (Plan), (b) Cylindrical Shell and (c) Parabolic Shell

4
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

(c) Blocul este un corp solid tridimensional care are toate cele trei dimensiuni
comparabile.

Figura 1.4 Fundaţie izolată

În ingineria de structuri acest tip de solid este întâlnit cu predilecţie în toate tipurile de
clădiri şi fundaţii. O fundaţie izolată care suţine o coloană structurală este ilustrată în Fig.
1.4.

Notă: Este important de subliniat că astfel caracterizarea geometrică a corpului solid

deformabil este reflectată de asemenea în modelul matematic folosit în descrierea
fiecărui tip de corp.

1.3 Clasificarea acţiunilor exterioare

Acţiunea exterioară care contribuie la deformarea solidului tridimensional poate fi de
natură mecanică sau termică. În practica inginerească, aceste acţiuni sunt catalogate sub
numele generic de încărcări. Încărcarea mecanică este un rezultat direct al interacţiunii
solidului tridimensional deformabil care este studiat, cu alte solide, lichide sau gaze. De
exemplu acţiunea vântului este încărcarea mecanică indusă de presiunea hidrodinamică a
mişcării aerului. Similar, lichidul aflat în rezervor acţionează asupra pereţilor şi rezultă o
presiune hidrostatică.

În general, încărcătura mecanică este considerată ca fiind o funcţie continuă de două

p (

r , t )

variabile , unde r , vectorul de poziţie al materialului, este punctul unde funcţia
este definită iar t este timpul.

În cazul solidului de tip grindă liniară, cazul de interes pentru acest curs, variabila
spaţială este descrisă doar de un vector de poziţie unidimensional şi funcţia poate fi scrisă
ca p ( x, t ) . Încărcarea mecanică este o funcţie vectorială, care este caracterizată de
direcţie şi intensitate.

Clasificarea încărcărilor mecanice se face pe baza a două criterii, amândouă asociate cu

intensitatea: (a) dependenţa de timp şi (b) variaţia spaţială.

5
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

Definiţia 1.2

Dacă intensitatea încărcării aplicate se modică în timp atunci încărcarea este

numită încărcare aplicată dinamic sau încărcare dinamică. Ca rezultat forţele
inerţiale, conform legii lui Newton, sunt induse şi trebuie luate în considerare în
ecuaţiile de echilibru.

Dacă intensitatea forţei aplicate nu se schimbă în timp încărcarea se numeşte

încărcare aplicată static sau încărcare statică. În acest caz nu există forţe
inerţiale care să fie luate îm considerare în ecuaţiile de echilibru.

Clasificarea acţiunii mecanice şi termice ca dinamică sau statică are doar semnificaţie
teoretică, deoarece orice acţiune este într-o oarecare măsură de natură dinamică. De fapt
în unele cărţi încărcările statice sunt numite încărcări quasi-dinamice pentru a le
încorpora în aceleaşi teorii ca încărcările dinamice.

Variabilitatea spaţială a funcţiei p ( r , t ) poate fi definită teoretic de orice funcţie
matematică continuă. În practica inginerească, aceste funcţii sunt limitate, pentru
simplitate, la următoarele: funcţie continuă, funcţie care variază liniar şi funcţie care
variază parabolic. Pentru cazul special al unei variabilităţi spaţile mai complicate
conceptul de funcţie pas–constantă (în paşi) sau pas-liniară, poate fi folosit.

Exemple de încărcări mecanice folosite frecvent în analiza barelor plane liniare sunt
prezentate în Fig 1.5.

Figura 1.5 Încărcări mecanice liniare

(a) Concentrate , (b) Distribuţie uniformă, (c) Distribuţie liniară, şi (d) Distribuţie
parabolică

În realitate toate încărcările mecanice sunt aplicate pe suprafaţa corpului solid, care poate
fi mai mică sau mai mare. Suprafaţa de aplicare degenerează într-un segment de linie în
cazul teoretic al solidului liniar (grindă). Situaţia când aria suprafeţei de aplicare a
încărcării sau lungimea segmentului de aplicare a încărcării este mică comparativ cu aria

6
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

sau lungimea totală a corpului tridimensional sugerează definiţia teoretică a încărcării

concentrate.

Definiţia 1.3

Încărcarea concentrată este încărcarea care are intensitatea obţinută prin

următorul proces de limitare:

unde S este suprafaţa de aplicare

Evident încărcarea concentrată poate fi de natură statică sau dinamică. Această

simplificare inginerească poate fi uşor însuşită în cazul grinzii, dar creează dificultăţi
teoretice când sunt tratate celelalte două categorii de corpuri deformabile (plăci şi
blocuri).

O categorie specială o reprezintă forţele interioare.

Definiţia1.4

O forţă interioară este o forţă care reprezintă existenţa forţelor ascensionale,

magnetice, gravitaţionale şi inerţiale. Este obţinută prin multiplicarea masei
unitare a materialului conţinut în solid cu acceleraţia solidului.

Un tip special de forţă interioară frecvent folosit în ingineria structurală este greutatea
proprie a elementului structural. Deoarece acceleraţia gravitaţionalã este consideratã
constantã, aceastã încãrcare îşi pierde natura dinamicã şi poate fi reprezentatã ca o
încãrcare mecanicã staticã cu magnitudine constantã.

Notã: Teoretic, este foarte important sã se diferenţieze între încãrcãri pur mecanice şi
forţe interioare, chiar şi din punct de vedere practic, unele tipuri de forţe interioare
sunt tratate ca încãrcãri mecanice. Greutatea proprie este un exemplu tipic.

Încãrcãrile termice pot fi clasificate într-o manierã identicã celei a încãrcãrilor mecanice,
ca dependente de timp şi independente de timp. În practica inginereascã, încãrcãrile
termice sunt definite ca încãrcãri termice de expansiune-contracţie şi încãrcãri
termice gradiente.

7
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

În cazul barei liniare (grinda) încãrcarea termică de expansiune-contracţie se manifestã

când temperatura în grindã variazã de-a lungul lungimii grinzii (matematic, aceasta
înseamnã cã intensitatea încãrcãrii depinde doar de variabila x ). În contrast, încãrcarea
termică gradientã se manifestã numai când temperatura variazã doar în grosimea grinzii.

În general, încãrcarea termică este dependentã de timp (tranzitorie), dar este reprezentatã
ca staţionarã când intensitatea este presupusã a fi constantã.

Toate aceste categorii de încãrcãri vor fi folosite şi studiate în profunzime în capitolele

referitoare la dezvoltarea teoriei grinzii liniare.

1.4 Efort unitar şi deformaţie specifică

Deformarea corpului solid supus diferitelor tipuri de încãrcãri modificã echilibrul intern
al corpului forţând solidul tridimensional sã se deplaseze din poziţia iniţialã de repaus
într-o nouã poziţie de echilibru. Analiza efectului local al acestor deformãri conduce la
conceptele teoretice de distribuţia efortului unitar şi distribuţia deformaţiei specifice
în corpul deformabil, douã concepte esenţiale ale Mecanicii Materialelor.

Aceastã carte trateazã în principal studiul distribuţiei efortului unitar şi a deformaţiei

specifice proprii solidelor de tip grindã liniarã planã. Aceste concepte vor fi introduse în
capitolele urmãtoare împreunã cu legea constitutivă, relaţia funcţionalã dintre efort
unitar şi deformaţie specificã.

1.5 Aspecte inginereşti: analizã, verificare, optimizare şi

proiectare
Problemele rezolvate de abordãrile teoretice care vor fi dezvoltate în timpul perioadei de
instrucţie a acestui curs pot fi organizate în trei categorii: (a) analizã, (b) proiectare şi (c)
optimizare.

Activitãţile inginereşti purtate pentru a determina deformãrile, distribuţia efortului unitar

şi a deformaţiei specifice a unui corp solid deformabil, atunci când geometria corpului şi
încãrcãrile sunt cunoscute, poartã numele de analizã. Aceastã activitate va fi
accentuatã continuu pe parcursul întregului curs.

Activitãţile de analizã le preced pe cele de verificare. Scopul activitãţii de verificare este

de a controla distribuţia efortului unitar maxim şi deformãrile, calculate pe parcursul
analizei, faţã de nişte valori limitã stabilite numite efort unitar admis şi respectiv
deformare admisã. Acest aspect este de asemenea detaliat în capitolele urmãtoare.

8
 Capitolul 1 – Introducere în Mecanica Materialelor

Dacã încãrcãrile care acţioneazã asupra corpului deformabil şi valorile admise ale
distribuţiei efortului unitar şi deformãrii au fost stabilite, diferite tipuri de solide pot fi
analizate şi gãsite conforme limitelor admise. Prin urmare problema descrisã este
nedeterminatã şi condiţii matematice adiţionale trebuie impuse pentru obţinerea soluţiei
complete. Aceste criterii adiţionale se numesc criterii de optimizare. Criteriul greutãţii
minime este un exemplu. Optimizarea este o problemã matematicã dificilã care nu face
obiectul acestei cãrţi. Totuşi, pentru multe aplicaţii inginereşti, optimizarea poate fi
obţinutã fãrã complexitate matematicã printr-un simplu proces iterativ de analizã-
verificare încercare-şi-eroare, punând în valoare judecata, experienţa şi creativitatea
inginerului de structuri.

Cele trei activitãţi inginereşti descrise mai sus cuprind întregul efort ingineresc de la
conceptul iniţial pânã la proiectul final. În practica inginereascã, încãrcãrile sunt stabilite
conform funcţionalitãţii elementului structural, în timp ce caracteristicile geometrice sunt
stabilite de-a lungul unei scheme iterative implicând activitãţi de analizã şi verificare.
Limitele admise (criteriul) sunt stabilite şi standardizate pentru materialul folosit la
fabricarea elementului structural. Proiectarea este numele generic al activitãţii pentru
care un inginer de structuri este pregãtit şi testat.

1.6 Aplicaţii ale mecanicii materialelor

Aplicaţii ale teoriei corpurilor solide deformabile, în special grinzi şi plãci, pot fi gãsite în
viaţa noastrã de zi cu zi. În trecut, structurile mai sofisticate erau proiectate printr-o
asamblare atentã a elementelor structurale simple care puteau fi analizate şi verificate.
Începând cu 1960, odatã cu dezvoltarea şi creşterea utilizãrii computerului digital,
metodele Mecanicii Materialelor au evoluat şi au fost transcrise folosind limbaje
ştiinţifice de programare (FORTRAN, etc.). În acest fel programele computerizate
moderne sau codurile computerizate au luat naştere. În practica inginereascã de azi o
serie de coduri computerizate cum ar fi NASTRAN, ANSYS, ABAQUS şi GT-
STRUDL, sunt folosite intens. Aceste coduri computerizate, numite uneori coduri
Computer-Aided-Engineering (CAE), au capacitatea de a conduce analiza, ca şi
activitãţile de verificare pentru structura investigatã.

Crearea modelelor şi desenelor tridimensionale ale structurilor complexe sunt realizate

astãzi utilizând codurile Computer-Aided-Design (CAD). Multe dintre aceste coduri
au capacitatea de a idealiza modelul construit şi de a înainta acest model, direct sau cu
intervenţie analiticã minimã, pentru analizare şi verificare.

Metodele analitice folosite în dezvoltarea codurilor computerizate comerciale sunt

dincolo de scopul acestui curs introductiv în Mecanica Materialelor, dar vor fi o parte
integralã a procesului educaţional a urmãtorilor ani.