Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

adevãr subiectiv (v. aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor. ad rem b. adevãrul obiectiv absolut. obiectiv. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. În acest ultim caz. Aici. adicã adevãrul subiectiv relativ. esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. nota din infra). . prea puþin conteazã).altfel spus. Modurile: 1 a. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. demonstrãm fie cã: a. existã astfel douã cãi posibile: 1. Pentru a o respinge. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. b. ad hominem2 sau ex concessis .

în consecinþe. respingerea directã b. b. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. e nevoie sã te sprijini pe ceva. . Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. cã ea nu poate fi adevãratã. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. a. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. cea indirectã. Metodele: a. în orice controversã sau argumentaþie. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. b. ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. ºi cea indirectã a.2. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. cea indirectã. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. În rest. Iatã baza oricãrei controverse.

bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers.: Chinezii… Femeile…. ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. în afara cuvântului ca atare. Ex. Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . 2.Stratageme 1. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante.

: . pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. sunt lucruri care nu mã intereseazã. cât priveºte misterele.cu obiectul dezbaterii. Ex. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã. 4. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. risipindu-le neglijent în conversaþie. 3. . Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã. . apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene.A. .Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse. Ex.: .Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma.

Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”. pentru a-l pune pe piste false. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. Pentru a elabora o tezã. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. 6. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. 5. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate. . postulând ce anume am demonstra cu el. Ex. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte.

cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul. provocându-l ºi.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. în general. Ex. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis. dând .: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. 7.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane. 8. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. Ex. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. În schimb.

îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. în interogatoriul sãu. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. chiar opuse. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. în funcþie de natura lor. Ex. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. Dacã îl cunoaºtem personal.dovadã de sfidare. în mãsura în care se disimuleazã procedeul. 9. în felul acesta. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. îi putem exhiba punctul slab.: Inspectorul de poliþie. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. ci prin tot felul de permutãri. Ex. pentru ca la sfârºit sã poatã . putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea.

sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente.: Important este sã dominãm adversarul. în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere. Ex. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã. ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. 11.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. 10. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. . Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza.

Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. având grijã sã subliniem aspectul . La fel precum aluminiul. Sau. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã. funcþia noastrã. 12. pentru a le discredita funcþia socialã. se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. bronzul etc. Deci. Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. titlul nostru.Ex. invers.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. Ex. 13.

de fapt. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. . Lucrul trebuie proclamat triumfal.peiorativ al acestei antiteze. Ex. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. pare alb. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat.: Este ca atunci când griul. de nicãieri. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem. 14. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi. pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. Ex. iar lângã alb pare negru. fãrã ca ea sã rezulte. aºezat lângã negru. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. Adversarul. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã.

Dacã. o declarãm absurdã ºi triumfãm. fie cã . fie ºi în aparenþã. sau cu actele adepþilor acestei secte. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã.15. sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. 16. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. însã de o exactitate nu foarte evidentã. într-un mod instinctiv. dar dacã o acceptã. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. din neîncredere. o respinge. 14. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm.

Ex. 17.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. 18. de ce nu te sinucizi?”. ori cu propriile lui fapte sau gesturi.sunt sincere sau nu. Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. îl întrebãm pe loc: „Atunci. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. . Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece.

vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. 20. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. ci sã o desprindem noi înºine. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem. 19. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie.: Când adversarul vã spune cã greºiþi. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus. Ex.Ex. .: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii.

ºi. La o întrebare stupidã. ci victoria. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine. 3 . un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. Ex. în general. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el. 22. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 . Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul.21. în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor.

4 23. situatã în afara adevãrului: numai cã. Contrazicându-l. odatã ce am respins aceastã exagerare. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. De asemenea. constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. eventual exactã în limitele date. adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. Invers. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale.ar fi vorba de un petitio principii . Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia. petitio principii: raþionament circular. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise.

pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã. Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. 25.Ex. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie. o apagogie (demonstraþie prin absurd). fie contrazic adevãrurile recunoscute. . aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã. Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele. ºi nimic în plus. obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase.: „Iatã ce-am spus. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei.” 24.

pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte.Ex.: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei.E un copil. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr. . 26.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit.: . . atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui. Ex. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte. trebuie sã fim indulgenþi cu el. Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. 27. 8).

Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. ºi chiar cu mult înainte. marea de multã . încã de la 80 de grade. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei.28. nu auditorii. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. deci. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. Ex. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. el va putea pãrea învins. În ochii lor. Specialistul ne este adversar. deci topitã. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat.

ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. Dar nu va face acest lucru. Pentru a ne învinge. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. printre non-fizicieni. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. 29. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. însã. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. trebuie sã facem o diversiune. Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. el se va face fãrã nici o prudenþã. fiindcã. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã. .

ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu. o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite. Mistificarea . o putem utiliza în controverse. Ex.Puþi! . acesta nu rãspunde respingându-le.Nu aºa de mare ca al tãu! . lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit.Eºti nebun! .Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã. pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia. când cineva îi face reproºuri altuia.: . iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente.Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. Într-adevãr.ªi tu! .Ai un nas mare! . În certuri. În lipsã de altceva.

Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. ºi încã aici cu multã ferealã.În loc sã facem apel la raþiune. Pentru profan. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. La rigoare. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. Prin urmare. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite. însã. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. ci veniturile pe care ni le aduce. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. dacã nu gãsim una adecvatã. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa. existã multe autoritãþi demne de respect. Dacã acestea sunt de prim ordin. studiindu-l pânã în esenþã. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. Autoritãþile din care . el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. a spus Seneca. cãci. În schimb. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”.

imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. ego non pavebo („Sã tremure. eu nu voi tremura”). într-adevãr. Ceea ce va convinge consiliul municipal.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. în caz de necesitate. Ex. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. de obicei. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . oricât de absurdã ar fi ea. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. Putem. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu.: Un preot francez care. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. nici o opinie. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. ca alþi cetãþeni. Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor.

viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. De pildã. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. privind cu atenþie. [Ca ºi în cazul bârfei]. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. cãci profanul nu are decât prostie în cap. Doar elita spune. o mulþime de idei îi par juste. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. au adoptat ºi alþii . prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. opinia a douã sau trei persoane. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o.) Ceea ce numim opinie comunã este. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”. Serios vorbind.

Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. De-atunci încolo. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. Ei sunt.aceastã opinie. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. cu toate astea. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. cei care. la rândul lor. A adera a devenit astfel o datorie. aflaþi în numãr restrâns.

când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate.niciodatã. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. dar toþi vor sã aibã opinii. . în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile. ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. Cãci. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã. comparând arma cu argumentele. În general. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. Totuºi. Pe scurt.

Ex. 31. Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. În acest mod. insinuezi subtil. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. Ex. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec. . cã sunt inepþii. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”. Însã.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie. trebuie sã te declari cu ironie incompetent.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere.În tribunal.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. e probabil foarte exact. le-au stricat buna dispoziþie. în faþa unui auditoriu care te stimeazã.

La drept vorbind. e banditism etc. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului.: Ãsta e comunism. îngãduiþi-mi. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult. având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. e ateism. rânduind-o într-o categorie execrabilã. Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”. 32. În felul acesta i-am întors replica. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. . Ex. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. e tiranie. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte.

33. în consecinþã. sau mãcar e conþinutã în ea. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem. ea este la fel de falsã în teorie. dar în practicã e fals. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. dacã nu e cazul. Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . Opunerea teoriei.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. înseamnã cã existã o eroare în teorie.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. 2. 34. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument.

35.slãbim adversarul. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. în cazul în care ar fi valabilã. l-ar dezavantaja considerabil. 36. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. Ex. Nãucirea cu vorbe Nãucirea. . chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. În general. zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte.

: Contestarea cuiva care. 38. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele. când cea potrivitã nu le vine în minte. invocã argumentul ontologic.Ex. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. am câºtigat. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. care este perfect refutabil. pretinzând astfel cã respingem întregul. În contrapartidã.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund. demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte.) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã. Ultima stratagemã: injuria . Ex. 37.

Cãci. frecvent folositã. Însã atunci când treci la atacuri personale. Devii astfel supãrãtor. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. vulgar. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. apreciazã ºi gândeºte strâmb. jignitor. pe cale de consecinþã. De ce? Pentru cã. . Deoarece. la un duel sau la un proces de defãimare. se ajunge la o încãierare. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. rãutãcios. jignitoare ºi vulgare. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. deci. cum e cazul în orice victorie dialecticã. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. aºa cum spune Hobbes. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare.

dar ascultã”. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime. Nimic nu se comparã. pentru om. orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. într-un anumit sens. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. ªi totuºi. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. De aici furia învinsului. din toate punctele de vedere. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. atunci când adversarul trece la atacuri personale. Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor. cu satisfacerea vanitãþii. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi.„Oricare bucurie sufleteascã. . deci. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci.

cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. cã þin la mare preþ adevãrul. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. în fine. chiar din gura adversarului lor. competiþie între douã spirite. din o sutã de persoane. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã. cã le place sã asculte argumente întemeiate. . Cu toate acestea. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. oameni despre care ºtii. sã le lãsãm sã spunã ce vor.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. controversa. Rezultã din aceasta cã. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. Cât despre celelalte. ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte.

Dacã îi lipseºte inteligenþa. Arthur Schopenhauer.%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits.com/Mes%20lectures/Schopenhauer.htm . http://www. la viclenie ºi la vulgaritate. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime. mic îndreptar apãrut postum în 1864. Eristische Dialektik oder Die Kunst.philo5. Recht zu behalten. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful