Arta de a avea întotdeauna dreptate

*

Arthur Schopenhauer

Cuprins
1. Exagerarea 2. Jocul de cuvinte 3. Generalizarea 4. Camuflarea intenþiilor 5. Argumentele false ale adversarului 6. Afirmaþia peremptorie 7. Încâlceala totalã 8. Provocarea furiei adversarului 9. Amestecarea pistelor 10. Prin antitezã 11. Inducþia 12. Titulatura sforãitoare 13. Contrastul îmbietor 14. Triumful proclamat 15. Ieºirea din încolþire 16. Incitarea la autodiscreditare coerentã 17. Introducerea unei distincþii 18. Deturnarea conversaþiei 19. Generalizarea 20. Conchiderea 21. La o întrebare stupidã, un rãspuns stupid 22. Petitio principii 23. Respingerea exagerãrilor 24. Forþarea tezei 25. Gãsirea unei excepþii 26. Întoarcerea argumentului 27. Agravarea furiei adversarului 28. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului 29. Crearea unei diversiuni 30. Mistificarea 31. Declararea incompetenþei 32. Introducerea unei asocieri degradante 33. Opunerea teoriei ºi practicii 34. Insistarea pe momentul de derutã 35. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare 36. Nãucirea cu vorbe 37. Respingerea prin anularea probei 38. Ultima stratagemã: injuria

Modurile: 1 a. b. adevãrul obiectiv absolut. nota din infra). obiectiv. nu e vorba decât de o dovadã relativã care nu are nimic de-a face cu adevãrul obiectiv. Aici. demonstrãm fie cã: a. adevãr subiectiv (v. 1 2 Potrivit cu adevãrul dupã naturã. fie cã ea contrazice alte afirmaþii sau concesii ale adversarului. . esenþialul în orice controversã este ca în prealabil o tezã sã fie afirmatã de cãtre adversar (sau de noi înºine. În acest ultim caz.altfel spus.Baza oricãrei dialectici Mai întâi. Pentru a o respinge. ad rem b. prea puþin conteazã). ad hominem2 sau ex concessis . adicã adevãrul subiectiv relativ. existã astfel douã cãi posibile: 1. aceastã tezã nu e în acord cu natura lucrurilor.

e nevoie sã te sprijini pe ceva. b. Iatã baza oricãrei controverse. cea indirectã. Cea directã demonstreazã cã teza nu e adevãratã. . ªi cum nu e uºor sã ai certitudini în materia aceasta. iar lucrul acesta nu poate fi hotãrât decât prin controversã. cea indirectã. Respingerea directã atacã teza în fundamentele ei. în consecinþe. În rest. Metodele: a. în orice controversã sau argumentaþie. Nu se poate ºti cu certitudine cine are obiectiv dreptate. b. un principiu plecând de la care vei judeca problema supusã: nu se va putea discuta cu cineva care contestã aceste principii. ºi cea indirectã a.2. a. cã ea nu poate fi adevãratã. dezbaterile pot fi lungi ºi înverºunate. Însã toate acestea pot avea loc în chip real sau numai în aparenþã. respingerea directã b.

Exagerarea Extinderea afirmaþiei adversarului dincolo de limitele ei naturale. Jocul de cuvinte Utilizarea omonimului pentru a extinde afirmaþia la ceea ce. 2.: Chinezii… Femeile…. interpretarea ei de maniera cea mai generalã posibil. pentru a asigura victoria propriei afirmaþii. Lucrul e mai uºor de fãcut cu oamenii care fac afirmaþii generalizante. nu are mare lucru sau absolut nimic în comun . ea trebuie restrânsã ºi trebuie vorbit strict de cazuri particulare. Ex.Stratageme 1. în afara cuvântului ca atare. bãrbaþii… Tinerii… Homosexualii… Invers.

. pentru a ne ascunde intenþiile ºi a evita ca adversarul sã încerce tot felul de manevre pentru a ne contrazice teza. 3.Homosexualii sunt oameni normali iar nu perverºi.Nu sunteþi încã iniþiat în misterele filozofiei kantiene. .: . Generalizarea A lua afirmaþia fãcutã relativ ca ºi când ar fi fãcutã de o manierã generalã.A. Camuflarea intenþiilor Când vrei sã ajungi la o concluzie. nu trebuie sã o laºi sã se întrevadã.: . sunt lucruri care nu mã intereseazã. risipindu-le neglijent în conversaþie. Ex. .Anumiþi homosexuali pot avea comportamente perverse. sau mãcar conceperea ei într-un raport pe de-a întregul diferit ºi respingerea ei în acest sens. cât priveºte misterele. Ex. apoi respingerea de o manierã strãlucitoare ºi astfel impresia de a fi respins afirmaþia însãºi.cu obiectul dezbaterii. 4. Trebuie obþinutã aprobarea premiselor de-a valma. ci sã obþii discret admiterea mai întâi a premiselor ei.

. Cãci asupra lui ne concentrãm ºi modul lui de gândire trebuie sã-l folosim. interlocutorul poate fi condus la recunoaºterea validitãþii tezei noastre. 5. Afirmaþia peremptorie Orice discurs se sprijinã pe premise. Argumentele false ale adversarului Ce e adevãrat nu poate avea premise false. Ex. 6.: Dacã interlocutorul e adeptul unei secte de orice tip cu care noi nu suntem de acord. În acest fel se pot respinge propoziþiile false ale adversarului prin mijlocirea altor propoziþii false pe care el le considerã adevãrate. iar ce e fals nu poate niciodatã sã decurgã din premise adevãrate. putem utiliza împotriva lui preceptele acelei secte. postulând ce anume am demonstra cu el. trebuie sã ne sprijinim pe un anumit numãr de afirmaþii. Pentru a elabora o tezã. pentru a-l pune pe piste false.Se pot chiar utiliza premise care nu au nici o legãturã cu teza. Iar pentru a ne sprijini pe un „adevãr evident”.

Ex.: Orice dezbatere din Camera comunelor furnizeazã o mulþime de exemple în materie. 7.: Afirmarea incertitudinii medicinei prin afirmarea incertitudinii oricãrei cunoaºteri umane.Replica promptã la aceastã stratagemã constã în respingerea sistematicã a oricãrei premise a interlocutorului nostru. în general. 8. Ex. dând . Provocarea furiei adversarului Înfurierea adversarului. Încâlceala totalã Formularea mai multor întrebãri în acelaºi timp ºi extinderea contextului. cãci acei care au o înþelegere lentã nu pot urma exact demonstraþia ºi nu pot sã-i vadã eventualele lacune. cãci în starea de furie el e în afara capacitãþii de a face o judecatã corectã ºi de a-ºi vedea interesul. Îl vom înfuria fiind pe faþã nedrepþi cu el. pentru a ascunde ceea ce vrem cu adevãrat sã fie admis. În schimb. expunerea rapidã a argumentaþiei noastre plecând de la concesiile obþinute. provocându-l ºi.

în funcþie de natura lor. va pune tot felul de întrebãri fãrã nici o legãturã aparentã între ele. îi vom tulbura gândirea ºi va fi incapabil sã formuleze o judecatã coerentã. îi putem exhiba punctul slab. pentru ca la sfârºit sã poatã . ci prin tot felul de permutãri. : ªtiind cã interlocutorul nostru a fost deja condamnat pentru un delict în penal sau în civil. în felul acesta. 9. Vorbind deschis de lucrurile de care îi este ruºine. Ex. putem aminti deschis acest lucru în dezbatere pentru a-i mina integritatea. Se pot utiliza ºi rãspunsurile sale pentru a trage din ele felurite concluzii. nu poate ºti unde vrem sã ajungem cu ele ºi nu-ºi poate lua mãsuri de precauþie. în mãsura în care se disimuleazã procedeul.: Inspectorul de poliþie. Ex. chiar opuse.dovadã de sfidare. Aceastã stratagemã e înruditã cu cea de-a patra. în interogatoriul sãu. Dacã îl cunoaºtem personal. Amestecarea pistelor Întrebãrile nu se vor pune în ordinea cerutã de concluzia pe care vor s-o stabileascã.

sã-i arãtãm cã greºeºte ºi cã noi avem dreptate.: Important este sã dominãm adversarul. Inducþia Sã-l facem pe adversar sã creadã cã a recunoscut el însuºi un „adevãr general admis” determinându-l sã admitã mai multe cazuri particulare prin inducþie. ca ºi cum pe aceasta din urmã am vrea sã o aprobe. Putem deci sã ne prefacem un timp cã aderãm la teza lui. sau cel puþin sã-l punem sã aleagã între cele douã. pentru ca apoi sã-l gãsim în eroare într-un punct care invalideazã teza. 11. Prin antitezã Când ne dãm seama cã adversarul respinge intenþionat întrebãrile care ar fi avut nevoie de un rãspuns pozitiv pentru a ne susþine teza. trebuie sã-i punem întrebãri despre teza contrarã.desprinde concluzii care merg în sensul anchetei sale. . 10. Ex. sã-l sprijinim cu propriile noastre argumente. fãrã ca anchetatul sã-ºi fi dat seama. în aºa fel încât sã nu ºtie care e teza la care vrem sã adere.

13.: A-i desemna pe protestanþi drept „Biserica Unitã” în vreme ce catolicii îi considerã „eretici”. Ex. Titulatura sforãitoare Alegem o denumire flatantã pentru a desemna teza noastrã. se poate spune cã toate metalele sunt solide la temperatura ambiantã. invers. bronzul etc. La fel precum aluminiul.: Oþelul este un metal solid la temperatura ambiantã. având grijã sã subliniem aspectul . Un orator îºi trãdeazã adesea dinainte intenþiile prin felul cum numeºte lucrurile. A vorbi despre muncitori ca de niºte „lãudãroºi” sau despre intelectuali ca de niºte „scârþa-scârþa pe hârtie”. 12. ªi aurul este un metal solid la temperatura ambiantã. Deci.Ex. Contrastul îmbietor Pentru a-l face sã accepte teza noastrã. funcþia noastrã. titlul nostru. utilizãm termeni murdari pentru a desemna o tezã pe care cãutãm sã o discreditãm. Sau. trebuie sã-i prezentãm contrariul ei ºi sã-l lãsãm sã aleagã. pentru a le discredita funcþia socialã.

iar lângã alb pare negru. de nicãieri. . de fapt. îi putem juca o farsã redutabilã declarând cã s-a dovedit astfel deducþia la care vroiam sã ajungem. negãsind nici o legãturã între discurs ºi concluzie. aºezat lângã negru. nu va putea sã facã altfel decât sã se ralieze manierei noastre de a gândi.peiorativ al acestei antiteze. pare alb.: Interlocutorul va fi complet destabilizat de faptul cã. Sunt toate ºansele sã aleagã postura perdantului.: Este ca atunci când griul. Are deci de ales între a pierde partida ºi a pãrea un ins cu o gândire lentã. Lucrul trebuie proclamat triumfal. Triumful proclamat Când a rãspuns la mai multe întrebãri fãrã ca aceste rãspunsuri sã meargã în sensul concluziei spre care tindem. 14. fãrã ca ea sã rezulte. Ex. pentru a nu lãsa impresia cã cultivã arta paradoxului. pentru a da de înþeles cã a priceput legãtura închipuitã ºi a-ºi pãstra reputaþia de „inteligent”. lãsãm sã se înþeleagã faptul cã ea nu e totuºi aºa de greu de sesizat. Ex. Adversarul.

Dacã. sau cu principiile unei ºcoli sau ale unei secte cãreia îi face el elogiul. Incitarea la autodiscreditare coerentã Când adversarul face o afirmaþie. Pentru acest lucru e nevoie sã fim de o prudenþã extremã. o respinge. într-un mod instinctiv. o declarãm absurdã ºi triumfãm. în contradicþie cu ceva ce el a spus sau a admis anterior. Ieºirea din încolþire Dacã am formulat o tezã paradoxalã pe care ne e greu sã o demonstrãm. înseamnã cã am susþinut afirmaþii rezonabile ºi ne putem regla tirul în consecinþã de-aici înainte. Sau putem sã adãugãm stratagema nr. din neîncredere. dar dacã o acceptã. sau cu actele adepþilor acestei secte. însã existã oameni care reuºesc sã practice lucrul acesta cu multã dibãcie. însã de o exactitate nu foarte evidentã. vom cãuta sã vedem dacã ea nu e într-o anumitã mãsurã. afirmând astfel cã paradoxul nostru e demonstrat. 16.15. 14. fie cã . trebuie sã-i prezentãm adversarului orice propoziþie exactã. pentru ca el s-o accepte sau sã o respingã. fie ºi în aparenþã.

Ex. îl întrebãm pe loc: „Atunci. putem sã depãºim adesea situaþia printr-o distincþie subtilã la care nu ne gândisem înainte – presupunând cã obiectul dezbaterii admite o dublã interpretare sau douã cazuri distincte. ori cu propriile lui fapte sau gesturi. 17. trebuie sã-l împiedicãm sã ajungã la capãtul demonstraþiei întrerupând la timp cursul discuþiei. Deturnarea conversaþiei Dacã ne dãm seama cã adversarul a dezvoltat o argumentaþie carei va permite sã ne învingã. eschivându-ne sau deturnând dezbaterea spre alte afirmaþii. de ce nu te sinucizi?”. Aceastã stratagemã e foarte uºor de aplicat deoarece.: Dacã argumenteazã în favoarea sinuciderii. . neavând pânã acum posibilitatea sã facã „curãþenie” în ideile lor primite de-a gata.sunt sincere sau nu. cei mai mulþi dintre oameni sunt paradoxuri ambulante. Introducerea unei distincþii Dacã adversarul se apãrã bine punându-ne în dificultate. 18.

ºi chiar dacã a imaginat una sau alta dintre premise. nu trebuie sã îi mai cerem ºi concluzia. Generalizarea Dacã adversarul ne cere în mod expres sã argumentãm împotriva unui anumit aspect al afirmaþiei sale. Ex. anunþaþi-l cã i s-a desfãcut un ºiret la pantof. trebuie sã ne lansãm într-o dezbatere generalã prin care arãtãm cã ne opunem. Conchiderea Dacã i-am ascultat premisele pe care le-a admis.: Dacã trebuie sã spunem de ce o anumitã ipotezã fizicã nu e fiabilã. 19.: Când adversarul vã spune cã greºiþi. vom vorbi despre caracterul înºelãtor al cunoaºterii umane ºi îl vom ilustra cu tot felul de exemple. ºi dacã nu avem nimic valabil de spus. de vreme ce e susþinutã de premisele lui proprii. . ci sã o desprindem noi înºine. Îi vom da astfel adversarului iluzia cã aprobã de fapt aceastã concluzie.Ex. 20. o vom considera ca admisã ºi vom trage concluzia.

ºi. Petitio principii Dacã ne cere sã-i recunoaºtem unele lucruri din care ar decurge direct problema dezbãtutã. în general. un rãspuns stupid În cazul unui argument specios sau sofistic al adversarului de care nu suntem pãcãliþi. ci victoria. La o întrebare stupidã. Preferabil este însã sã-i opunem un contraargument la fel de specios ºi sofistic spre a nu fi mai prejos. Ex. e mai rapid sã producem un argument ad hominem când ni se iveºte ocazia. 22. putem desigur sã-l demontãm arãtând ceea ce e insidios ºi înºelãtor în el. 3 . în loc sã discutãm vreme îndelungatã despre natura realã a lucrurilor. e de ajuns sã-l dezarmãm printr-un contraargument ad hominem. Cãci ceea ce conteazã aici nu este adevãrul.21. trebuie sã refuzãm pretinzând cã în acest caz argumentum ad hominem: raþionament vicios care se referã la persoana adversarului iar nu la ideile ºi poziþiile pe care le susþine.: Dacã adversarul avanseazã un argument ad hominem3 .

constând în declararea ca adevãrat a lucrului care abia urmeazã sã fie demonstrat 4 . sofism în care concluzia e subînþeleasã din premise. îl putem împinge astfel sã facã o afirmaþie. cãci el ºi martorii disputei vor avea tendinþa sã considere o propoziþie apropiatã unei probleme ca fiind identicã acelei probleme. adesea adversarul va încerca în mod direct sã restrângã limitele pe care le-am fixat: trebuie sã-l oprim imediat ºi sã-l readucem la limitele afirmaþiei noastre. De asemenea. petitio principii: raþionament circular. odatã ce am respins aceastã exagerare. Invers. Respingerea exagerãrilor Contradicþia ºi cearta incitã uneori adversarul sã ne exagereze afirmaþia. situatã în afara adevãrului: numai cã. îl privãm astfel de cel mai bun dintre argumentele sale. trebuie sã ne pãzim de a ne lãsa antrenaþi prin contradicþie la exagerarea sau lãrgirea câmpului tezei noastre. 4 23.ar fi vorba de un petitio principii . eventual exactã în limitele date. va pãrea cã am respins deopotrivã teza originalã. Contrazicându-l.

aceastã stratagemã trece drept o respingere indirectã.” 24. . Nu avem nevoie decât sã-i punem un singur caz în contradicþie cu propoziþia. 25. fie contrazic adevãrurile recunoscute. pentru ca aceasta sã fie rãsturnatã. fiind dimpotrivã absurde sau periculoase. obþinând astfel propoziþii care nu existã în ea ºi care nu reflectã deloc opinia adversarului. Gãsirea unei excepþii Trebuie realizatã o apagogie prin intermediul excepþiei. o apagogie (demonstraþie prin absurd). Cum din teza lui par a decurge propoziþii care fie se contrazic între ele. are nevoie de un mare numãr de cazuri pentru a-ºi afirma teza generalã. Dacã adversarul procedeazã prin inducþie.Ex. Forþarea tezei Teza adversarului va fi forþatã spre a extrage din ea concluzii false ºi a-i deforma conceptele. ºi nimic în plus.: „Iatã ce-am spus.

trebuie sã ne strãduim sã împingem acel argument ºi mai departe: nu numai pentru cã e bine sã-l înfuriem (vezi stratagema nr. . Agravarea furiei adversarului Dacã un argument îl înfurie instantaneu pe adversar. Întoarcerea argumentului împotriva lui O tehnicã strãlucitã constã în întoarcerea propriului argument al adversarului împotriva sa. atunci când argumentul pe care vrea sã-l utilizeze la sfârºit poate fi ºi mai bun dacã îl întoarcem împotriva lui. dar pentru cã putem presupune cã a atins punctul sensibil al raþionamentului sãu ºi cã pe acest punct îl vom putea cu siguranþã ataca mai abitir decât crezusem înainte. Ex.E un copil. .: Teza „toate rumegãtoarele au coarne” e contestabilã prin unica excepþie a cãmilei.Ex.: . 27. trebuie sã fim indulgenþi cu el. pentru a-l împiedica sã deprindã obiceiuri urâte. 8). 26.Tocmai pentru cã e copil trebuie pedepsit.

Ex. adversarul va fi nevoit sã facã o lungã demonstraþie urcând pânã la principiile ºtiinþifice ºi la alte date. Oamenii sunt întotdeauna gata sã râdã. Ridiculizarea autoritãþii contând pe naivitatea auditoriului Stratagema aceasta e utilizabilã mai ales atunci când niºte savanþi au o disputã în faþa auditorilor ignoranþi. marea de multã . el va putea pãrea învins.28. Cãldura trebuia deci sã fi fost în jur de 200 de grade Réaumur. astfel cã îi avem pe glumeþi de partea noastrã. dar cãreia numai specialistul îi poate recunoaºte lipsa de valabilitate. În ochii lor. nu auditorii. masa plecând de la care granitul ºi tot restul acelor munþi s-a cristalizat era lichidã din pricina cãldurii. ºi îi va fi dificil sã se facã ascultat. Stratagema constã în avansarea unei obiecþii non-valabile. Specialistul ne este adversar.: Adversarul afirmã: „În decursul alcãtuirii formaþiunilor muntoase primitive. Avansãm argumentul cã: „la aceastã temperaturã. încã de la 80 de grade. iar masa s-a cristalizat deasupra suprafeþei mãrii care o acoperea”. Pentru a demonstra nulitatea obiecþiei. mai ales dacã obiecþia face ca afirmaþia lui sã aparã într-o luminã ridicolã. deci topitã. deci. ºi chiar cu mult înainte.

Auditoriul izbucneºte în hohote de râs. îndatã ce de exemplu marea s-ar transforma în vapori de apã. dacã nu-l priveºte decât pe adversar ºi nu are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. Lucrul se face cu discreþie dacã diversiunea are vreo legãturã cu tema discutatã. ar avea nevoie de o întreagã conferinþã. adversarul va trebui sã demonstreze cã punctul de fierbere nu depinde numai de gradul de temperaturã ci ºi de presiunea atmosfericã ºi cã aceasta din urmã. . fiindcã. Crearea unei diversiuni (asemãnãtoare punctului 18) Dacã simþim cã vom fi învinºi. ar fi crescut în aºa mãsurã încât n-ar mai fi existat fierbere. 29. nici mãcar la 200 de grade Réaumur. Pentru a ne învinge. adicã sã începem dintr-o datã sã vorbim de cu totul altceva ca ºi cum asta ar face parte din subiectul dezbãtut ºi ar fi un argument împotriva adversarului. el se va face fãrã nici o prudenþã. trebuie sã facem o diversiune. printre non-fizicieni.vreme ar fi început sã fiarbã ºi s-ar fi evaporat în atmosferã”. Dar nu va face acest lucru. însã.

Într-adevãr. În certuri. o astfel de diversiune nu valoreazã nimic pentru cã lãsãm în urmã reproºurile primite.Eºti nebun! . când cineva îi face reproºuri altuia. Ex.Nu aºa de mare ca al tãu! .Ba tu! Pac! Poc! Paf!… 30. pãrând astfel sã le recunoascã temeinicia.Puþi! . Mistificarea . iar martorii aflã tot rãul posibil referitor la cele douã pãrþi prezente.Orice disputã între oamenii obiºnuiþi ne aratã cã aceastã stratagemã e aproape instinctivã.Ai un nas mare! . lãsându-le deoparte pe cele pe care le-a primit. În lipsã de altceva. o putem utiliza în controverse.: . ci fãcând reproºuri personale adversarului sãu. acesta nu rãspunde respingându-le.ªi tu! .

În loc sã facem apel la raþiune. Suntem deci favorizaþi dacã avem de partea noastrã o autoritate respectatã de adversar. însã. oamenii obiºnuiþi au un profund respect pentru specializãrile de orice tip. Însã autoritatea va fi cu atât mai valabilã. ªi cã acel care predã un lucru îl cunoaºte rareori pânã în esenþa sa. nu i-ar mai rãmâne în general timp sã îl predea. ºi încã aici cu multã ferealã. studiindu-l pânã în esenþã. va avea încredere doar în oamenii specializaþi într-o ºtiinþã. cu cât cunoºtinþele ºi aptitudinile lui sunt mai limitate. trebuie sã ne servim de autoritatea recunoscutã în materie dupã gradul cunoºtinþelor adversarului. Ei ignorã faptul cã motivul pentru care profesãm un lucru nu-l reprezintã dragostea pentru acel lucru. dacã nu gãsim una adecvatã. În schimb. Pentru profan. el nu va recunoaºte decât foarte puþin sau chiar deloc o autoritate. La rigoare. a spus Seneca. existã multe autoritãþi demne de respect. Dacã acestea sunt de prim ordin. Autoritãþile din care . ci veniturile pe care ni le aduce. cãci. Prin urmare. o artã sau o meserie pe care o cunoaºte puþin sau deloc. „Fiecare preferã sã creadã decât sã judece”. trebuie sã aflãm una care ar pãrea cã este astfel ºi sã citãm ce a afirmat cineva într-un alt sens sau în circumstanþe diferite.

de obicei. nici o opinie. Trebuie folosite în maniera autoritãþii ºi prejudecãþile cele mai rãspândite. în caz de necesitate.adversarul nu pricepe nici un cuvânt sunt cele care fac în general cel mai mare efect. eu nu voi tremura”). Exemplul acþioneazã asupra gândirii ca ºi asupra actelor lor. Cãci cea mai mare parte a oamenilor gândesc ca Aristotel: „Ceea ce pare just unei mulþimi. într-adevãr. Ceea ce va convinge consiliul municipal. ego non pavebo („Sã tremure. Ex.: Un preot francez care. sau chiar sã inventãm pur ºi simplu. pentru a nu fi obligat sã paveze strada din faþa casei lui. Oile îl urmeazã pe berbecul din frunte oriunde le-ar . ca alþi cetãþeni. Putem. pe care oamenii sã n-o fi adoptat rapid. noi spunem cã e adevãrat” (Etica nicomahicã): nu existã. nu doar sã deformãm ci chiar sã falsificãm deschis tot ce au spus autoritãþile. citeazã o formulã biblicã: paveant illi. adversarul nu are cartea la îndemânã ºi nici nu ºtie sã se foloseascã de ea. Ignoranþii au un respect deosebit pentru figurile retoricii greceºti ºi latine. imediat ce au fost convinºi cã e general rãspânditã. oricât de absurdã ar fi ea.

prejudecând asupra competenþei suficiente a acestora. E foarte ciudat cã universalitatea unei opinii are atâta greutate pentru ei. ºi cã au avut candoarea de a crede cã ele au examinat-o în esenþã. Dar nu-ºi dau seama deoarece le lipseºte orice cunoaºtere de sine. opinia a douã sau trei persoane. au adoptat ºi alþii . viziunea lui Ptolemeu contra celei a lui Copernic. Serios vorbind.) Ceea ce numim opinie comunã este. caracterul universal al unei opinii nu reprezintã nici o probã. privind cu atenþie. odatã cu Platon: „unei mulþimi de oameni. putem vedea aºadar cã douã sau trei persoane au admis-o sau au avansat-o sau au afirmat-o. De pildã. Doar elita spune. [Ca ºi în cazul bârfei]. de vreme ce pot vedea ei înºiºi cã opiniile sunt adoptate fãrã judecatã ºi doar în virtutea exemplului. (Nu avem decât sã ne gândim la toate dogmele recunoscute cândva oficial de societãþi întregi ºi care dupã aceea s-au vãdit complet false. o mulþime de idei îi par juste. ºi dacã am vrea sã o oprim lucrul ne-ar cere multã ostenealã”. nici un criteriu de probabilitate asupra exactitãþii ei. ºi ne putem convinge de asta doar observând cum se naºte o opinie. cãci profanul nu are decât prostie în cap.conduce: mai uºor le e sã moarã decât sã gândeascã.

Cãci ceea ce detestã ei la cel care gândeºte altfel nu e atât opinia diferitã pe care o adoptã acesta. aflaþi în numãr restrâns. apãrãtori cu atât mai înverºunaþi ºi mai intoleranþi ai acestora. un mare numãr de persoane s-au încrezut în aceºtia din urmã. cât înfumurarea de a vrea sã judece el însuºi – ceea ce ei nu fac bineînþeles . Ceilalþi au fost apoi constrânºi sã admitã ceea ce era comun admis. erau capabili sã judece au fost constrânºi sã tacã. iar dreptul sã vorbeascã l-au avut doar cei absolut incapabili sãºi formeze o opinie ºi o judecatã proprii. cãci o datã ce o opinie a avut de partea ei un numãr serios de voci care sã o susþinã. la rândul lor. Aºa a sporit de la o zi la alta numãrul acestor adepþi leneºi ºi creduli [ºi seduºi]. Ei sunt. pentru a nu fi consideraþi niºte spirite neliniºtite care se revoltã împotriva opiniilor universal acceptate sau niºte impertinenþi care se cred mai deºtepþi ca toatã lumea. lenea lor [sau seducþia] incitându-i sã creadã în întregime lucrurile. cei care. De-atunci încolo. celelalte voci au presupus cã ºi-a obþinut susþinerea mulþumitã justeþii fundamentelor ei. A adera a devenit astfel o datorie. ºi care nu erau deci decât ecoul opiniilor altora. mai degrabã decât sã-ºi dea osteneala de a le examina. cu toate astea.aceastã opinie.

ce altceva le rãmâne aºadar de fãcut decât sã le adopte aºa cum ceilalþi leau propus. pe care se dovedeºte cã l-au copiat unii de la alþii ºi care pare astfel a se sprijini pe spusele unei singure persoane. se va putea constata cã atunci când douã spirite obiºnuite se ceartã. cât valoreazã opinia a un milion de oameni? Tot astfel se întâmplã cu un fapt istoric atestat de zece istorici. lucru de care sunt conºtienþi în forul lor interior. Totuºi. . ele aleg de fapt ca arme douã autoritãþi. foarte puþini oameni ºtiu sã gândeascã. dar toþi vor sã aibã opinii. comparând arma cu argumentele. Dacã un cap mai isteþ are de-a face cu aºa ceva. când dezbatem cu oameni obiºnuiþi. plonjat în talazurile neputinþei de a gândi ºi judeca. cel mai bine e sã accepte sã recurgã el însuºi la aceastã armã. Cãci. putem eventual sã utilizãm opinia universalã ca autoritate. În general. Pe scurt.niciodatã. acestea din urmã sunt ca un Siegfried în armurã. folosinduse de ele pentru a-ºi administra lovituri. alegând-o în funcþie de slãbiciunile adversarului sãu. în loc sã le cântãreascã ei înºiºi? De vreme ce aºa stau lucrurile.

Declararea incompetentei Dacã nu ºtii ce sã opui argumentelor expuse de adversar. 31.În tribunal. le-au stricat buna dispoziþie. adicã cu autoritatea bine stabilitã a legilor. insinuezi subtil.: „Ceea ce afirmaþi depãºeºte slabele mele posibilitãþi de înþelegere. când anumiþi adepþi ai ºcolii noi le-au dovedit cã aveau dreptate ºi cã într-adevãr nu înþeleseserã nimic. Stratagema trebuie folositã numai când eºti sigur cã te bucuri pe lângã auditori de o consideraþie net superioarã celei de care are parte adversarul.: Atunci când un profesor polemizeazã cu un elev.” Odatã cu apariþia Criticii raþiunii pure. Ex. Însã. dar nu izbutesc sã înþeleg ºi atunci renunþ sã judec. crezând cã în acest fel au anulat-o dintr-un condei. sau mai degrabã imediat ce cartea a început sã facã senzaþie. trebuie sã te declari cu ironie incompetent. cã sunt inepþii. . nu ne luptãm de fapt decât prin autoritãþi interpuse. În acest mod. Ex. e probabil foarte exact. în faþa unui auditoriu care te stimeazã. numeroºi profesori din vechea ºcoalã eclecticã au declarat „nu înþelegem nimic din ea”.

având în vedere marea dumneavoastrã pãtrundere de spirit. e tiranie. ar trebui sã vã fie uºor sã înþelegeþi. 32. Totul prin cea mai desãvârºitã politeþe. încât el sã fie nevoit sã înþeleagã. e banditism etc. . Vroia sã insinueze cã spunem „prostii”. chiar dacã nu se potriveºte acolo decât prin similitudine sau foarte vag.La drept vorbind. În felul acesta i-am întors replica. e ateism. Contraatacul constã în a afirma: „Dar. aceastã metodã face parte din precedenta stratagemã ºi constã în a te prevala foarte maliþios de autoritatea ta în loc sã furnizezi argumente valabile. îngãduiþi-mi. Ex. ºi iatã cã noi i-am dovedit „prostia”. pesemne cã de vinã este slaba calitate a expunerii mele” ºi de a repeta acest lucru atât de mult.: Ãsta e comunism. Introducerea unei asocieri degradante Putem elimina rapid sau cel puþin sã facem sã parã suspectã o afirmaþie contrarã a adversarului. ºi deci sã recunoascã faptul cã nu pricepuse într-adevãr nimic înainte. rânduind-o într-o categorie execrabilã.

Trebuie deci sã insistãm asupra acestui punct slab ºi sã nu . 2. ea este la fel de falsã în teorie. în consecinþã. Opunerea teoriei. practicii „Poate cã este adevãrat în teorie. 34. dacã nu e cazul. ori chiar încearcã sã deturneze dezbaterea. dar se derobeazã printr-o altã întrebare sau printr-un rãspuns indirect. aceasta e dovada evidentã cã am atins un punct slab (uneori fãrã sã ºtim): nu e cazul sã tãcem.” Aceastã afirmaþie stabileºte o imposibilitate: ceea ce e just în teorie trebuie sã fie ºi în practicã. înseamnã cã existã o eroare în teorie.Afirmaþia presupune douã lucruri: 1. Insistarea pe momentul de derutã Dacã un adversar nu dã un rãspuns direct la o întrebare sau la un argument. sau mãcar e conþinutã în ea. 33. Cã aceastã categorie este deja complet respinsa ºi nu poate conþine nici un cuvânt adevãrat. dar în practicã e fals. Cã aserþiunea „e bine ºtiut cã…” e identicã acestei categorii.

Nãucirea cu vorbe Nãucirea. chiar ºi atunci când nu desluºim încã în ce constã cu adevãrat slãbiciunea pe care am descoperit-o. în cazul în care ar fi valabilã. zãpãcirea adversarului printr-un potop delirant de cuvinte. Trebuie sã-i atragem atenþia cã aceasta contrazice direct o dogmã fundamentalã a Bisericii sale. A-i sugera cã-ºi taie craca de sub picioare Dacã reuºim sã-i sugerãm adversarului cã opinia lui. l-ar dezavantaja considerabil. Ceea ce ne este defavorabil pare în general absurd intelectului nostru. În general. o va abandona cu viteza cu care ºi-ar retrage mâna când a atins un fier înroºit. Aceastã stratagemã s-ar putea intitula „atacarea copacului la rãdãcinã”.: Un om al bisericii susþine o dogmã filozoficã. 35. Ex.slãbim adversarul. . 36. un dram de voinþã de convingere cântãreºte mai mult decât un chintal de inteligenþã ºi raþionament.

demonstrând cât sunt de ieºite din context ºi de incoerente. Dacã nici o altã dovadã mai exactã nu-i vine în minte. 38. pretinzând astfel cã respingem întregul. invocã argumentul ontologic. În contrapartidã. cel care nu se lasã impresionat va putea extrage din acest potop de vorbe confuziile ºi le va putea denunþa. Respingerea prin anularea probei (Aceastã stratagemã ar trebui sã figureze printre primele. am câºtigat. Ultima stratagemã: injuria .) În cazul în care adversarul are dreptate ºi avanseazã o dovadã slabã în spijinul sãu. pentru a dovedi existenþa lui Dumnezeu. În felul acesta ajung sã piardã avocaþii slabi o cauzã bunã: vor sã o justifice printr-o lege inadecvatã. care este perfect refutabil.Ex.: Contestarea cuiva care. Ex. 37. când cea potrivitã nu le vine în minte.: Debitarea pe un ton foarte serios a unor prostii care au un aer savant ºi profund. ne este uºor sã respingem aceastã dovadã.

aºa cum spune Hobbes. jignitor. vulgar. Deoarece. demonstrându-i cuiva în mod calm cã greºeºte ºi cã. Aceastã stratagemã este foarte apreciatã deoarece e la îndemâna tuturor ºi este. trebuie sã trecem la afirmaþii nepoliticoase. Devii astfel supãrãtor. În acest caz aptitudinile spiritului fac apel la cele ale corpului sau la animalitate. . Cãci. De ce? Pentru cã. Problema este sã ºtim ce apãrare poate folosi adversarul. deci. dacã ºi el procedeazã în acelaºi fel. pe cale de consecinþã. îl rãneºti mai mult decât dacã i-ai adresa cuvinte jignitoare ºi vulgare. se ajunge la o încãierare. A fi nepoliticos înseamnã aici a abandona obiectul polemicii (de vreme ce partida e pierdutã) pentru a-l viza pe adversar. Ar fi o eroare gravã sã credem cã e de ajuns sã nu fim noi înºine nepoliticoºi. cum e cazul în orice victorie dialecticã. rãutãcios.Dacã vedem cã adversarul e superior ºi cã nu vom avea câºtig de cauzã. la un duel sau la un proces de defãimare. apreciazã ºi gândeºte strâmb. frecvent folositã. Însã atunci când treci la atacuri personale. jignitoare ºi vulgare. abandonezi complet obiectul dezbaterii ºi îþi îndrepþi atacurile exclusiv asupra adversarului. atacându-l în toate felurile pentru ceea ce este.

orice stare de bunã dispoziþie survine din faptul cã existã oameni în comparaþie cu care putem sã avem o înaltã preþuire de sine”. sã-i rãspunzi calm cã asta n-are nimic de-a face cu obiectul dezbaterii. într-un anumit sens. Nimic nu se comparã. Însã lucrul acesta nu e la îndemâna tuturor.„Oricare bucurie sufleteascã. Aceastã satisfacere a vanitãþii vine în principal din faptul cã ne comparãm cu ceilalþi. ªi totuºi. dar ascultã”. pentru om. dar mai ales din punctul de vedere al capacitãþilor intelectuale. . Exact acest lucru se petrece cu adevãrat ºi foarte violent în orice controversã. la aceastã ultimã stratagemã pe care rãmânând politicos ar fi nevoit sã ºi-o reprime. a dovedi mult sânge rece te poate ajuta la fel de mult: trebuie deci. atunci când adversarul trece la atacuri personale. cu satisfacerea vanitãþii. din toate punctele de vedere. De aici furia învinsului. sã revii imediat la acesta ºi sã continui sã-i dovedeºti cã greºeºte fãrã sã dai atenþie cuvintelor lui jignitoare. de aici recursul sãu la aceastã ultimã resursã. ºi nici o suferinþã nu este mai mare ca aceea a vanitãþii rãnite. deci. fãrã ca noi sã-i fi fãcut vreun rãu. sã faci ceea ce-i spunea Themistocle lui Eurybiade: „Loveºte.

ºi pentru a asculta argumentele celuilalt ºi a le recunoaºte. cu greu se va gãsi una demnã de a purta o discuþie. cã le place sã asculte argumente întemeiate. Rezultã din aceasta cã. Trebuie însã ca ambii adversari sã aibã cam acelaºi nivel de erudiþie ºi de inteligenþã. este adesea beneficã pentru ambele pãrþi. în fine. Cât despre celelalte. controversa. cã þin la mare preþ adevãrul. oameni despre care ºtii. ªi în scopul de a te sprijini pe argumente fondate ºi nu pe sentinþe fãrã apel. Cu toate acestea.Unica pavãzã sigurã este deci cea indicatã de Aristotel în ultimul capitol al Topicelor: sã nu porþi dezbateri cu primul venit. cãci le permite sã-ºi corecteze propriile idei ºi de asemenea sã îºi formeze opinii noi. din o sutã de persoane. ci numai cu oameni pe care îi cunoºti ºi despre care ºtii cã sunt suficient de rezonabili pentru a nu debita absurditãþi ºi a se acoperi de ridicol. ºi sã reflectãm la cuvintele lui Voltaire: „Liniºtea valoreazã mai mult decât adevãrul”. ºi care au suficient simþ al echitãþii pentru a putea suporta sã nu aibã dreptate atunci când adevãrul se aflã de partea cealaltã. chiar din gura adversarului lor. cãci este un drept al oamenilor acela de a bate câmpii. . sã le lãsãm sã spunã ce vor. competiþie între douã spirite.

%20L'art%20d'avoir%20t oujours%20raison.Dacã unuia dintre ei îi lipseºte erudiþia. Dacã îi lipseºte inteligenþa. la viclenie ºi la vulgaritate.philo5. Textul urmeazã versiunea francezã L’Art d’avoir toujours raison [et de se faire détester de tous] oferitã de Éditions Mille et une nuits.htm . Recht zu behalten. http://www. Eristische Dialektik oder Die Kunst. mic îndreptar apãrut postum în 1864. nu va înþelege totul ºi nu va fi la înãlþime. Arthur Schopenhauer.com/Mes%20lectures/Schopenhauer. iritarea pe care o va resimþi din aceastã cauzã îl va incita sã recurgã la reaua-credinþã.