Monedele emise în ŢARA ROMÂNEASCĂ

Cele mai vechi monede româneşti datează din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364-cca 1377). Sistemul
monetar introdus de acesta în jurul anului 1365 cuprindea trei valori: ducaţi, cu o greutate medie de 1,05 grame,
dinari (0,70 grame = 2/3 ducat) şi bani (0,35 grame = 1/2 dinar = 1/3 ducat). Primele monede ale Ţării Româneşti
prezintă pe avers, de regulă, un scut despicat, având în primul câmp opt fascii, iar pe revers un coif închis,
surmontat de o acvilă conturată, cu cruce în cioc.

O primă intervenţie majoră asupra sistemului instituit de Vladislav I are loc în timpul domniei lui Dan I (cca 1383-
1386), când se renunţă la nominalul mare, denumirea acestuia fiind preluată de dinar. Greutatea noului ducat
scade la 0,50 grame, în timp ce banul se bate după un standard redus la 0,21 grame încă din vremea lui Radu I
(cca 1377-cca 1383).

Monetăria Ţării Româneşti a atins apogeul sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). În primul deceniu de domnie,
acesta a emis ducaţi după sistemul lui Dan I, dar în anii 1395-1396, pe fondul luptelor pentru tron cu Vlad
Uzurpatorul, le ajustează greutatea până la 0,35 grame. Prin reforma monetară efectuată după 1396, creşte
greutatea (0,48 grame) şi titlul ducatul muntean. În a doua parte a domniei lui Mircea cel Bătrân sunt plasate şi
monedele divizionare - banii - prezenţi nu numai în descoperirile monetare, dar şi în tratatele comerciale.

Urmaşii lui Mircea cel Bătrân continuă să-şi exercite dreptul regalian de a bate monedă, dar treptat, în condiţiile în
care, din punct de vedere politic şi economic, Imperiul otoman îşi întăreşte poziţia la Dunăre, producţia monetară
a Ţării Româneşti scade, încetând cu totul în timpul domniei lui Basarab Ţepeluş (1477-1481).

Până la crearea sistemului monetar modern, din anul 1867, se mai înregistrază doar două încercări de a emite
monedă: în anul 1658, când Mihnea III (1658-1659) a bătut şilingi cu propria efigie, şi în anul 1713, când,
celebrând 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu realizează o serie de monede-medalii din aur şi argint.

În a doua jumătate a sec. al XIV-lea, consolidarea independenţei Moldovei creează premise favorabile emiterii de
monede proprii. Petru I Muşat (1375-1391) este cel care, în anul 1377, constituie sistemul monetar moldovenesc,
alcătuit din groşi şi jumătăţi de gros din argint. Emisiunile acestuia poartă pe avers stema Moldovei, capul de
bour, cu o stea între coarne, iar pe revers un scut despicat, având în câmpul I şase fascii, iar în câmpul II un
număr variabil de flori de crin.

Alexandru cel Bun (1400-1432) a introdus în circulaţie un nominal nou, dublu-grosul, care este emis până la
sfârşitul domniei asociate a lui Iliaş I şi Ştefan II (1436-1442).

Monedele emise în Moldova

O adevărată reformă a sistemului monetar din Moldova are loc în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Acesta
păstrează standardul ponderal stabilit în timpul celei de-a treia domnii a lui Petru III Aron (1455-1457), şi anume
0,60 grame pentru gros şi 0,30 grame pentru jumătatea de gros, dar utilizează argint de bună calitate, ceea ce
este reflexul unei perioade de stabilitate economică.

În sec. al XV-lea, fără a se putea stabili deocamdată în timpul cărui domnitor, în Moldova au circulat şi monede
emise de Cetatea Albă. Aceste piese au pe avers stema ţării, iar pe revers o cruce cu braţele egale şi legenda
ASPROKASTROU.

Monetăria moldovenească din sec. al XVI-lea se caracterizează printr-o frecventă schimbare a sistemului utilizat,
determinată de nevoia de adaptare la diversele conjuncturi politice. În timpul scurtei sale domnii, Despot Vodă
(1561-1563) a încercat să introducă în Moldova un sistem occidental. El a bătut în anii 1562 şi 1563 taleri de
argint, iar în 1563 ducaţi de aur, cărora li se adaugă şi pioese mărunte: dinari din argint şi mangâri din bronz.
Peste puţin timp, Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) a emis monede mari de bronz, echivalente asprilor otomani
de argint, primele emisiuni cu legendă în limba română.
Un caz special în istoria monetară a Moldovei medievale îl reprezintă Eustratie Dabija (1661-1665). Acesta a
instalat o "bănărie" la Suceava unde, începând din 1662, a bătut şilingi de bronz, dar a şi falsificat, pe scară largă,
diverse monede europene.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Rusia a emis în nordul Bucovinei, la Sadagura, monede pentru
circulaţia comună în Moldova şi Ţara Românească. Având valoarea nominală exprimată atât în parale, cât şi în
copeici şi denghi, ele poartă pe avers stemele celor două Principate, sub o singură cororană, cea a Imperiului
Rus.

Monedele emise în TRANSILVANIA

Circulaţia monetară din Transilvania reflectă statutul pe care această provincie l-a avut de-a lungul timpului: parte
a Regatului maghiar, principat autonom sub suzeranitate otomană şi, ulterior, habsburgică.

Carol Robert (1307-1342), profitând de bogatele resurse miniere din Transilvania, a înfiinţat primele monetării, la
Cluj, Sibiu şi Lipova, în care a bătut florini de aur şi groşi, respectiv dinari de argint. Ulterior, în timpul lui Ludovic
cel Mare, au mai fost deschise încă două ateliere monetare, la Baia Mare şi Braşov.

După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate turcească (1541), principii au eimis
monedă în nume propriu. Noul sistem monetar a derivat din cel al Regatului maghiar, cu unele influenţe germane
şi poloneze. Au fost bătute de preferinţă monede cu valoare ridicată: ducaţi de aur, cu greutatea de 3,5 grame şi
multipli de 2, până la 100 de ducaţi, taleri de argint, ce cântăreau circa 30 grame şi dubli taleri. Uneori, multiplii
ducaţilor şi talerilor aveau forme neobişnuite (semilună, stea, pătrat, hexagon etc.), fiind destinate mai puţin
circulaţiei, cât mai ales tezaurizării. Se cunosc piese imprimate numai pe o singură parte a flanului monetar.

Numărul mare de emisiuni de aur se explică atât prin existenţa unor importante zăcăminte aurifere pe teritoriul
Transilvaniei, dar şi prin obligaţia de a plăti tributul către Înalta Poartă în monedă cu valoare ridicată. Baterea
emisiunilor de argint reprezenta, în schimb, o adaptare la sistemul monetar central european.

Dintre vechile monetării au continuat să funcţioneze cele de la Cluj, Sibiu, Braşov şi Baia Mare, iar în a doua
jumătate a sec. al XVII-lea s-au înfiinţat altele noi, la Alba Iulia, Făgăraş şi Aiud. Odată cu recunoaşterea
internaţională a intrării Transilvaniei sub stăpânire habsburgică (1699), numărul monetăriilor locale a scăzut,
rămânând în funcţiune doar cele de la Baia Mare (până în 1851) şi Alba Iulia (până în 1871). Acestea au emis
monede în sistem austriac sau maghiar.

Monede străine care au circulat în ŢĂRILE ROMÂNE

Începând cu sec. al XVI-lea, activitatea monetară oficială în Ţara Românească şi Moldova încetează, ceea ce a
determinat o pătrundere masivă a monedelor străine. De fapt, încă de la sfârşitul sec. al XV-lea sunt folosiţi în
Ţara Românească, în mod frecvent, asprii otomani în locul ducaţilor munteni. Dominaţia asprilor otomani durează
până spre mijlocul sec. al XVII-lea când, din cauza scăderii titlului argintului, valoarea lor scade vertiginos. În
acelaşi timp, în Moldova este menţionat ducatul venţian de aur. Alături de aceste monede, circulă intens, atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească, florinul sau ducatul maghiar din aur.

Începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVI-lea, economia monetară a Ţărilor Române este dominată de
talerii-leu, emişi de Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. Continuă să circule florinii maghiari şi ţechinii veneţieni,
împreună cu alte nominaluri de argint.

La sfârşitul sec. al XVII-lea, circulaţia talerilor-leu a scăzut mult, în urma noilor conjuncturi economice şi politice,
fiind înlocuiţi, treptat, de alte timpuri de monede, mai ales austriece şi otomane. Din a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea, "leii" devin monedă de cont, fără circulaţie efectivă: preţurile erau exprimate în lei (moneda principală de
calcul) şi în subunităţile acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint
austriece, turceşti, ruseşti, spaniole etc. Oficial, un leu era echivalent cu 40 parale. Sistemul astfel constituit este
cunoscut sub numele de "sistem al leului de cont".