Coconiţa Drăgana s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei.

Ninecuţă-sa, pe
lângă celelalte, a învăţat-o şi meşteşugul zugrăviei: ştie de minune a-şi încondeia şi îmbina
sprâncenele şi, când voieşte, se face albă ca peretele şi roşie ca racul (şi nu ştiu cum se întâmplă,
că dumneaei mai totdauna este astfel) şi e frumoasă de minune.

Acum nu mai este fătă mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Când a ieşit din
braţele părinţilor, băbăcuţă-său i-a dat o zestre bunicică, între care se cuprind şi câteva suflete de
ţigani (pentru că băbăcuţă-său e creştin bun şi i-a dat Dumnezeu putere şi peste sufletele ţiganilor;
când va le vinde, le dă de zestre, le dăruieşte, le face danie pentru iertarea sufletului său, ba încă,
când va voi, le poate da şi dracului). Ninecuţă-sa iară i-a dichisit bisahteaua şi i-a pus înăuntru, cu
toată rânduiala şi cu toată dragostea părintească, felurimi de sculişoare: sticluliţa cu stricat, pe
care dumneaei îl numeşte dres, pămătuful, alune arse îndestule, făcăleţe mititele de paie de
mătură alese, firele de ibrişim, hârtiuţele cu stiubeci, pudră, făioară, rumeneală ş.c.l., strânse,
rânduite foarte binişor; o, ce dragoste părintească! nostimă şi tinerică o să mai fie coconiţa
Drăgana! Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră.
Oamenii îi zic neiculiţă, iar cocoana dumnealui îi zice: frăţico. E un bărbat bun frăţica, nu ştie ce
să mai facă soţioarei dumnealui; se miră şi de ducaţioanea, şi de frumuseţile coconiţei dumisale.

Coconiţa Drăgana am zis că are de zestre şi suflete de ţigani, şi fiecare are câte un nume,
două, deosebite, peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica
a bătrână; pe Ioniţă băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuţa fata, împeliţata; pe Călin
bucătarul, baraonul de râtan ş.c.l.

Coconiţa Drăgana ştie bine să vază de casă, este şi econoamă bună. Pe scară mai nu e
niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc câteva cărămizi de când
trăia răposatul socrul coconiţei. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în
dreapta şi alta în stânga, sau două d-o parte şi două de alta, sau mai ştiu şi eu cum; destul că v-am
spus că sunt o pereche de case. Nu cereţi şi dumneavoastră socoteala de toate până într-una. Când
era copilă, dumneaei pomenise la părinţi masă rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace
masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă, sau în patru colţuri. La masă, pentru
economie, acoperişul şi şervetele nu prea sunt curate, ca nu cumva cu deasa spălătură şi frichinire
să se rupă curând; tacâmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, şi furculiţele, de la patru şi trei
dinţi, ajung cu adevărat furculiţe cu câte doi dinţi, şi care rămân numai cu unul, acelea se pun în
coada mesei; şi multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în toată pulberea şi
murdalâcul lui cel primitiv, amestecat şi cu argint-viu.

Dumneaei, pentru dragostea ce are către frăţica şi către toţi prietenii, mâncând ciorba şi
bucatele, ia tot de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu
ciorbă, iar o bagă în gură, iar o bagă în castron, şi aşa mai încolo. De multe ori, când mănâncă
lapte, rumeneala de pe buze începe a-i da culoarea roşatică. Ioniţă băiatul e un sufragiu dibaci:
când schimbă talerele are un talâm minunat, aruncă tot după uşă, unde aşteaptă pisica şi căţelul,
învârteşte otrepul o dată pe taler, ţi-l face de sticleşte şi pe urmă iar ţi-l pune pe masă, ca să-ţi facă
poftă de mâncare. Ce e drept nu e păcat, coconiţa Drăgana are o regulă minunată şi în casă, şi la
masă. Să vedeţi însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum văzurăm, este o femeie rară şi
vrednicuţă, apoi nu ştiu de unde până unde, că a căpătat şi un drept mare să-şi facă vătaf de curte
pe însuşi Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; căci,
când n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toţi oamenii din casă îi trimite să-i
bată Dumnezeu.

(Ion Heliade Rădulescu, Bată-te Dumnezeu sau Coconiţa Drăgana)

1
 Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii
înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt
cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de
cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi stufoşi şi musteţi răsucite, dar
pre lângă aceste fireşti podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspândit asupră-i şi un nu ştiu ce
care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decât orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi
ca să-l cunoşti, şi să gâceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese; un nu ştiu ce, în sfârşit, care
te face să râzi cum îl zăreşti.

Cum a sosit în capitalie, întăia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere
ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. De-l vei întreba a
doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavă şi
nostimă, pre care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, intră puţin în
magazia astă din unghiul uliţii, unde domneşte M. Ortgies,vestit prin fasonul jiletcilor şi nasul
său. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără mânice, abia înseilat, pre care îl scrie
calfa pe la toate încheiturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să intre în slujbă. Fracul
îl strânge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă ceva
mai larg decât dupre jurnalul de pre urmă, căci în capitalie e de bon ton să fie toate cele
strimtorite.

Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întâlnirea lui, dacă nu vrem
să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la moşul
logofătul A., unde a găsit pre moşul logofătul B., cu care a să prânzească la moşul logofătul C., şi
nu ştie ce să mai facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ca să le facă cinste a
petrece cu dânşii, şi nu-l mai încape vremea, şi... şi... o mulţime de asemene flecării; pentru că am
uitat să-ţi spun că provinţialul e fudul din născare şi evghenis din cap păn-în călcăie. El e nepot
tuturor boierilor mari şi văr cu toată lumea. Însă deşi ne spune că se sfădesc de la dânsul care să-l
aibă şi să-l primească, bunul om mucezeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume!

De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipendas, vlastare de viţă aleasă, ţandură de os

sfânt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine primit, găzduit, căutat şi
ospătat, pentru că eşti aşteptat c-o nespusă nerăbdare ca să cununi pre toate fetele ce se mărită, şi
să botezi pre toţi copiii nuoi născuţi, adecă să te faci cuscru şi cumătru cu un târg întreg, căci
provinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi cununat şi botezat de un boier mare. Pe
urmă încep mesele şi cumătriile; o să te silească să mânânci pănă nu vei mai putea, pentru că, de
vei refuza vrun fel de bucate, gazda a să înceapă a se jălui că nu-ţi plac bucatele şi a ocărî pre
bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor verelor, tuturor
mătuşelor, tuturor nepoatelor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soirée (pentru că în provinţie
e încă moda de soarele), unde o să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde o să fii ca o
gânganie străină la care o să ţintească toţi ochii. Într-un cuvânt, te poţi numi norocit de vei scapa
din ţinut cu capul teafăr, şi cu stomahul sănătos.

Dar să ne întoarcem la boierul ţinutaş. După ce a sfârşit banii de cheltuială, vine acasă.
Nevasta îi iese înainte. Ea îl aşteaptă să vie isprăvnicit sau prezidenţit; el vine cu plete lungi şi cu
lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniştească, barbatul său îi aduce
vrun turban vechi îndrugat de Dominica, sau vro ciudată capelă, capriţioasă clădărie de pene, flori
şi cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe
sexe năvălesc la dânsul. După cerimonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul,
şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai
confete şi gheţate a mâncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era

2
pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mobilile de chihlimbar, şi alte multe
minunăţii şi mândreţe care fac pre prietenii săi să casce gurile ascultându-l; şi iaca materie de
vorbă cel puţin pentru două luni.

Mă grăbesc însă a sfârşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că
nu sunt toţi ca originalul ce ţi lam arătat) să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie
cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre.

(Costache Negruzzi, Fiziologia provinţialului)

Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru
fesuri, a mitropoliei, provincialul îşi freacă ochii, îşi întinde vederea, dacă este în căruţă acoperită
îşi scoate capul afară, întocmai ca un pui de lăstun din cuibul său, şi se înalţă, dându-se cu totul
priveliştii ce aşteaptă să se destindă dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Păcurar, spre
pildă. Iaşii de departe se arată în cea mai frumoasă poziţie; bordeile nu se văd, palaturile albesc,
turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvâcneşte, mai că-i sare din loc,
pulsul său bate o sută douăzeci de ori pe minut; nu se poate ţinea în trăsură, mai că-i vine să sară
jos şi, în entuziasmul său, strigă: "În sfârşit, iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului
Moldaviei sau al Cnejiei!"

Dar se apropie de barieră; şi ce vede? Două rânduri de bordeie acoperite cu paie,

nevăruite, locuite de un roi de jidani stremţuroşi. Ajunge la barieră. Harabagiul sau surugiul stă.
Un fel de amfibie, îmbrăcat jumătate turceşte şi jumătate căzăceşte, vine şi întreabă pe provincial:
cine-i, de unde-i şi unde trage? Voinicul nostru nu ştie ce însemnează şi pentru ce i se fac
asemene întrebări. În sfârşit, răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herţa sau
de la Bacău şi că trage la gazdă la hanul cutare, că acolo l-a trimis protopopul ţinutului. Zice să
pornească; dar n-a scăpat cu atâta. O altă amfibie vine şi-l întreabă de n-are marfă cu dânsul.
Minunat de o asemene întrebare care-i dovedeşte că oamenii îl socot de bacal sau braşovean, el
nu ştie ce să mai zică. Amfibia nu mai aşteaptă, îl pofteşte jos, îi scoate geamantanul şi lada,
pentru că adevăratul provincial nu merge niciodată la drum decât cu ladă de Braşov. În zadar el
strigă împotriva acestei călcări a pravilei, în zadar el cheamă în ajutor Reglement şi Noul
Aşezământ, cinovnicul îi împunge geamantanul cu nişte vergi de fier, îi scormoneşte prin ladă şi,
în sfârşit, dă peste câteva lucruri ce samănă a nişte potcoave de cal, învelite cu cea mai mare
sârguinţă în hârtie vânătă. Ce-s aieste? întreabă el. Aieste, răspunde provincialul, cu nevinovăţia
sa obicinuită, îs nişte cârnaţi uscaţi şi cu usturoi, care la noi se fac tare buni şi i-am cumpărat
înadins sa-i duc prezent unui prieten ce am în Iaşi. Prieteşugul, răspunde amfibia, este un
simtiment ce-l preţuiesc ca om; dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine să uit că
cârnaţii nu pot avea slobodă intrare în capitalie, ca unii ce sunt făcuţi din carne; şi carnea, precum
ştii sau trebuie să ştii, este dată în otcup. Deci cârnaţii se opresc la barieră şi se vor predstavlisi
locurilor mai înalte. Provincialul nu înţelege nimic din otcupuri şi monopoluri; el ştie atâta că
carnea îi lăsată de Dumnezeu ca să fie mâncată; şi că, sau fiartă, sau friptă, sau în cârnaţi, poate fi
mâncată oriunde-i foame cuiva. El nu se poate, dar, hotărî a lăsa cârnaţii săi să se alătureze la
dellă sau să se predstavlisască la nacialstvă. Provincialul, de felul său, îi zurbagiu şi gata la bătaie,
mai ales când are a face cu un iaşan. El s-apucă la sfadă cu cinovnicul Eforiei; de-abia un comisar
de poliţie poate să-l oprească să nu vie la pumni, o faptă care, în loc să-l ducă la han, l-ar duce
drept la Agie. Bietul ţinutaş îi prost din născare şi din creştere, ca unul ce n-a fost încă în Iaşi.
Numai acei norociţi ce au petrecut mai multă vreme în capitalie ştiu câtă pagubă se poate pricinui
veniturilor Eforiei prin ascunderea sau sloboda trecere a unui cârnaţ din ţinut în oraş (…..)

3
 Atunci marea capitalie i se arată; îşi găseşte iarăşi Iaşii ce i-a văzut în visuri. Îi mulţumit
şi strigă: "Slavă ţie, Dumnezeule, slavă ţie, că nu fusei înşelat!" Cu ce privire se uită la lucrurile
ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima când vede încă ceva necunoscut! Cu ce sfântă
văpaie pizmuieşte norocita soartă a unui iaşan! Toate îi pricinuiesc mirare; toate sunt pentru
dânsul izvor de nouă senzaţii şi de nouă întrebări. Da asta ce-i? Da casa ceea a cui-i? Da turnul
cela? Da tabla ceea?

În sfârşit, îl întreabă harabagiul: Cucoane, unde vrei să te duc? Zău, nu ştiu încă unde, se
întâmplă să răspundă câte un provincial, care a uitat să întrebe pe bunul său sau pe soacră-sa, pe
vremea lor când mergea la Iaşi, unde trăgea la gazdă.Cea mai mare nesocotinţă ce poate face un
ţinutaş este să sosească în capitalie fără să ştie unde are să tragă. Alegerea gazdei este un lucru
foarte mare şi care trebuie făcută de mai înainte şi în urmarea cercetărilor celor mai cu de-
amănuntul şi cu scumpătate. Ai auzit negreşit de o mie de istorii groaznice întâmplate pe la ratoşe
şi crâcime, în codrurile Herţii sau în alte atâtea codruri şi păduri sădite cu stejari şi cu tâlhari, cu
brazi şi cu hoţi. Ei bine, toate întâmplările de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu
primejdiile ce aşteaptă ziua mare pe nesocotitul călător care se rătăceşte în tractirul de frunte din
Iaşi. Provincialul, neştiind unde să tragă, harabagiul, cumpărat de Regensburg, îl duce la ospătăria
de "Sankt-Petersburg". Îndată ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat, iar nu în cămeşă şi
izmene cum se obicinuieşte pe la târguşoarele de ţară, se înfăţoşază şi apucă de subsuoare pe
domnul călător, care într-un minut de deşărtăciune iertată mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl
duce într-un apartament frumos, decorat şi mobilat mai bine decât odăile ce a văzut la ispravnicul
sau la prezidentul ţinutului său. O altă slugă cu livre vine şi-i zice cu cel mai mare respect: Când
veţi avea ceva de poruncit, mă rog să trageţi clopoţelul. Eu stau la uşă, gata a vă sluji. Veţi mânca
în sală sau poftiţi să se puie masa în apartamentul măriei voastre? Măria sa va mânca în sală.
Merge în sufragerie şi ochii îi sunt orbiţi de noile frumuseţi ce descopere. Pereţii sunt zugrăviţi şi
samănă cu acei descrişi de Nervil. Masa îi bine acoperită şi luminată cu lampe, lucru cam rar
obicinuit în provincie; şervetele numai sunt cam negre, dar aşa-i moda în ospătărie. Talgerele sunt
de farfurie fină. Provincialul, care n-a văzut încă nimică asemene, se socoate în palaturile din
Halima. El se pune la masă, uimit, între un lord englezesc şi o contesă leşească. Bucatele sunt tot
beftecuri, anghemahturi, budinci şi blamanje, bucate favorite în ţinuturi şi care de unii se
mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci şi să strice dinţii. Văzând că toţi beau şampanie, cere
şi dlui de acest vin; şi aşa, îndopat şi adăpat, putându-se de-abia ţinea în picioare, se întoarce în
apartamentul său şi pică pe o canapea de adamască în braţele lui Morfeu − adică a somnului,
pentru cei ce nu ştiu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasă în ţinuturi.

(Mihail Kogălniceanu, Fiziologia provincialului în Iaşi)