Sunteți pe pagina 1din 36

CLASELE SOCIALE

ȘI STRATIFICAREA SOCIETĂȚII
UMANE
TEMATICA
 DEFINIȚII CONCEPTUALE
 FORME ȘI CRITERII ALE STRATIFICĂRII SOCIALE
 MOBILITATEA SOCIALA: DEFINIȚIE, TIPURI ȘI
CONDIȚII DE REALIZARE
 MIGRAȚIA INTERNAȚIONALĂ CA FORMĂ A
MOBILITĂȚII TERITORIALE
 FACTORI SOCIALI ȘI INDIVIDUALI AI REUȘITEI
SOCIALE
CONCEPTUL DE CLASĂ SOCIALĂ

Există două orientări principale în definirea claselor sociale:

I. REALISTĂ - Clasa socială este o realitate concretă, vie


- Reprezentată de K. Marx și G. Gurvitch

II. NOMINALISTĂ - Clasa socială este o abstracție


- Reprezentată de Max Weber
ORIENTAREA REALISTA
• KARL MARX – definește clasa socială prin
poziția față de mijloacele de producție. Prin
urmare, există două clase sociale:
- exploatatoare
- exploatate.
• GUSTAVE GURVITCH – clasele sociale
sunt suprafuncționale, incompatibile între
ele, structurabile
ORIENTAREA NOMINALISTĂ
Concepția lui Max Weber
Clasa = un grup de persoane care au același status de clasă
Clasele sociale sunt fondate pe distincții economice și nu
corespund decât unui anumit tip de stratificare
Există trei tipuri de stratificare:
1) clasa – bazată pe distincțiile economice
2) status-ul – bazat pe prestigiu
3) partidul – bazat pe puterea politică

Clasele sociale pot fi:


1) posedante – dețin bogățiile
2) de achiziție – au monopolul asupra unor servicii și șansele
cele mai ridicate de acces la putere
METODE DE IDENTIFICARE A CLASELOR
SOCIALE

• METODA AUTOAPRECIERII – fiecare


individ își stabilește încadrarea,
apartenența la o anumită clasă socială din
societatea din care face parte
• METODA OBIECTIVĂ– membrii societății
sunt împărțiți în clase sociale în funcție de
următorii indicatori: mărimea venitului, tipul
de ocupație, nivelul de instrucție ș.a.
STRUCTURA DE CLASĂ ÎN
SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

• CLASA DE SUS

• CLASA MIJLOCIE

• CLASA DE JOS
STRUCTURA DE CLASĂ ÎN SOCIETATEA
AMERICANĂ

CLASA DE SUS M
M O
O CLASA MIJLOCIE DE SUS B
B I
I L
L CLASA MIJLOCIE DE JOS
I
I T
T CLASA MUNCITOARE A
A T
T E
E CLASA DE JOS

Sursa: Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti,


p. 186-188
CLASA DE SUS
• Cei mai bogați și puternici oameni ai
comunității
• Reprezintă 3-4% din totalul populației;
• Au o mare influență asupra politicii interne
și externe
• Frecventează colegii și universități de elită
• Formată, cel mai adesea, din albi, de
religie protestantă anglo-saxonă
CLASA MIJLOCIE DE SUS
• Alcătuită, în special, din oameni de afaceri și
profesioniști cu venituri mari (între 50.000 și
100.000 dolari/an)
• Membrii ei au un nivel de instrucție superior,
succes profesional și social
• Membri- activi în comunitățile din care fac
parte și în viața politică
• Alcătuită, în principal, din potestanți anglo-
saxoni albi.
CLASA MIJLOCIE DE JOS
• Reprezintă 30-35% din totalul populației
• Lucrează în domenii cunoscute drept ale
”gulerelor albe”
• Este formată din proprietari de mici
afaceri, profesori, directori de nivel mediu
și repreyentanți comerciali
• Membrii ei sunt preocupați de cultivarea
publică a comportamentului respectabil și
de participarea la activitățile social-
voluntare și caritabile
CLASA MUNCITOARE
• Reprezintă 40% din totalul populației
• Lucrează în domenii cunoscute drept ale
”gulerelor albastre”
• Membrii ei au venituri anuale relativ mici
ceea ce îi face vulnerabili în situații de
recesiune economică, de șomaj și de
îmbolnăvire
• De regulă, frecventează doar școala medie
și trăiesc în cartiere mai puțin ”râvnite”
CLASA DE JOS

• Are o pondere de 20% din totalul populației


• Alcătuită din: muncitori necalificați, șomeri,
persoane fără locuință, etc.;
• Locuiesc în cartiere periferice și în comunități
rurale
• Formată nu doar din albi, ci și din grupuri
minoritare de imigranți (africani, hispanici).
STRATIFICAREA SOCIALĂ
- definiții -

= împărțirea în straturi a membrilor unei societăți, după


anumite nivele de prestigiu, putere, proprietate etc.
= ”distribuirea inegală a dreptuirlor și privilegiilor, a
trebuințelor și responsaiblităților, a gratificațiilor și
provațiunilor, a puterii sociale și a influențelor printre
membrii unei societăți” (P. Sorokin)
= ”un clasament diferențial al indivizilor care compun un
sistem social și calificarea lor de inferiori sau
superiori în raport unii cu alții după valorile importante
pentru societate” (T. Parsons)
FORMELE STRATIFICĂRII
SOCIALE

• ECONOMICĂ – oamenii sunt structurați


după nivelul veniturilor, după nivelul de trai,
după starea de bogăție/sărăcie;

• SOCIALĂ – straturile sociale se stabilesc


după putere, prestigiu și autoritate;

• OCUPAȚIONALĂ – ținând cont de activități


sociale precum: de conducere, de execuție,
de organizare, de control etc.
MOBILITATEA SOCIALĂ
- definiții -
• Unul dintre cele mai complexe și ample procese
sociale, care s-a intensificat în condițiile societăților
moderne, în special sub impactul industrializării,
urbanizării, al creșterii nivelului general de instrucție
și culturalizare al populației;
• Desemnează modificările pozițiilor oamenilor în
societate;
• ”Deplasarea indivizilor în spațiul social” (P.Sorokin)
MOBILITATEA SOCIALĂ
- tipuri –
• GEOGRAFICĂ SAU TERITORIALA – vizează mișcarea
populației între mediul rural și urban, între localități rurale, între
orașe, între țări. Poate fi definitivă, temporară/pendulatorie;

• PROFESIONALĂ – vizează schimbarea profesiei, avansarea


sau retrogradarea în ierarhia aceleiași profesii, practicarea
alternativă a două sau mai multe profesii;

• INSTRUCȚIONALĂ – presupune ridicarea nivelului de instrucție


și pregătire școlară;

• POZIȚIEI SOCIALE – trecerea de la o categorie socială la alta

• FLUCTUAȚIA FORȚEI DE MUNCĂ – mișcare de schimbre


voluntară sau involuntară a unui loc de muncă cu altul
Mobilitatea poate avea un caracter:
 intrageneraţional (când schimbările din
viaţa şi situaţia socială a unui individ sunt
comparate cu situaţia sa anterioară)

intergeneraţional (când comparaţia are ca


termen de referinţă o altă generaţie – ex:
status-ul profesional al fiului, de pildă, se
raportează la cel al tatălui, pentru a vedea
dacă este mai ridicat sau nu decât al
părintelui).
MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ CA FORMĂ A
MOBILITĂȚII GEOGRAFICE

• Migraţia – reprezintă procesul sau fenomenul de


deplasare teritorială a populaţiei sau a unor grupări de
oameni de la o localitate la alta ori de la o regiune
geografică la alta (fiind însoţită de asumarea unor roluri
noi în aşezările umane în care s-au stabilit).

• Migraţia este şi un proces, în sensul că fenomenul de


migraţie comportă o serie de schimbări în timp, de ordin
cantitativ şi calitativ, cum ar fi: modificarea volumului,
intensităţii, sensului, cauzelor şi mecanismelor de
producere etc.
• Migraţia internă – se referă la deplasarea
oamenilor în spaţiul geografic şi social al unei ţări,
care este delimitat de propriile frontiere;

• Migraţia externă – vizează deplasările în afara


graniţelor naţionale şi acestea se realizează, de
regulă, dinspre statele sărace spre statele
dezvoltate. Mişcarea cetăţenilor de la o ţară la alta
poartă denumirea de migraţie internaţională;
Migraţia este o formă de mobilitate teritorială sau
geografică, care implică:
 deplasări în afara comunităţii locale de rezidenţă;
 deplasări pentru a schimba rezidenţa sau locul de
muncă obişnuit ori atât a domiciliului cât şi a locului
de muncă.

RELAȚIA DINTRE MIGRAȚIE ȘI MOBILITATEA SOCIALĂ


Migraţia se află într-o strânsă legătură cu mobilitatea
socială, în sensul că un individ sau un grup poate să-
şi schimbe poziţia socială sau status-ul social în
urma actului de părăsire a comunităţii (urcând sau
coborând pe scara ierarhiei profesionale şi sociale în
noua comunitate de domiciliu şi de muncă)
Fluxuri (curente) migratorii cu caracter internaţional
în lumea contemporană
• 1) CĂTRE S.U.A. ŞI CANADA – spre care s-au îndreptat în special cei cu înaltă
calificare profesională. Imigranţii din aceste state provin de pe întreaga
suprafaţă a globului, însă cei mai mulţi îşi au originea natală în Europa de Est,
America de Sud şi în zona Pacificului. Statisticile atestă că, între 1945 şi 1975,
au imigrat în S.U.A. peste 20 milioane de persoane, iar măsurile de selecţie
impuse ulterior de către autorităţile americane au redus numărul mediu anual al
celor intraţi, dar, în schimb, a sporit calitatea forţei de muncă atrase;

• 2) CĂTRE EUROPA DE VEST – au constituit o atracţie majoră pentru populaţia


din Europa de Est, din nordul Africii şi din Asia, din fostele colonii, precum şi din
zonele afectate de conflictele armate (Balcani, Orientul Apropiat etc.);

• 3) CĂTRE STATELE PETROLIERE DIN ORIENTUL MIJLOCIU – acestea au


primit imigranţi din zona Asiei şi chiar din Europa occidentală, înregistrând circa
7 milioane de persoane. Această zonă este considerată a treia din lume din
punctul de vedere al forţei de muncă pe care o atrage, după S.U.A. şi Europa de
Vest;
• 4) CĂTRE JAPONIA ŞI NOILE STATE INDUSTRIALIZATE DIN ORIENTUL
ÎNDEPĂRTAT – căutate îndeosebi de către imigranţii din spaţiul asiatic, dar şi
din alte zone geografice ale globului, inclusiv din spaţiul nord-american.
Dinamica imigranţilor în Europa (1996-2006)
Primele 10 ţări 1996 2006 Creștere Pozitie ierarhică
1. Germania 7.173.866 7.289.149 I

2. Spania 499.733 4.002.509 de 8 ori II

3. Franţa 3.263.186 3.510.000 III


(1999)

4. Marea Britanie 1.992.000 3.425.000 IV

5. Italia 737.793 2.670.514 de 3,5 ori V

Sursa: Populaţion by citizenship – Foreigners, Eurostat, 2007


6. Elveţia 1.484.775 1.541.912
Se observă că țările din Europa cu cel mai mare număr de imigranți sunt: Germania, Spania și Franța. În
(2003)
perioada 1996-2006, numărul imigranţilor a crescut considerabil în majoritatea ţărilor, în special în Spania şi
Italia, singura excepţie fiind Belgia
7. Belgia şi Olanda, unde numarul
909.769 imigrantilor a scazut în intervalul de timp menţionat.
900.500
POLITICILE UNOR STATE EUROPENE
FAŢĂ DE IMIGRANŢI

POLITICA PRIVIND IMIGRAŢIA

EVALUARE CONTROL REGLEMENTARE

• Până în anii ‘90 – o politică permisivă şi de încurajare pentru venirea


imigranţilor
• După 1990 s-au conturat trei tipuri de politici:
1. care se opuneau imigraţiei haotice (solicitând o acceptare selectivă
a străinilor în funcţie de nevoile economiei interne);
2. integral opuse imigraţiei (promovate de forţele politice de dreapta).
Opoziţia unor cercuri oficiale şi politice faţă de imigraţie s-a manifestat
în special în Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Austria etc.;
3. de acceptare a străinilor fără nici un fel de bariere legislative
FORME ALE EMIGRAŢIEI ROMÂNEŞTI

• emigrarea definitivă (în special pentru unirea familiilor în


străinătate) ;
• emigraţia etnică (în special a saşilor şi a maghiarilor);
• emigraţia pentru studiu (a elevilor şi, îndeosebi a studenţilor,
având un caracter temporar);
• emigraţia cu scopul de a munci ( pe o anumită durată de timp,
fiind însoţită, adesea, de revenirea în ţară);
• migraţia pentru afaceri (incluzând traficul peste graniţe, pe
distanţe scurte);
• migraţia intelectualilor - reprezentativă, din punct de vedere al
numărului de persoane pe care le angajează, este emigraţia
pentru muncă în societăţile capitaliste dezvoltate
Perioadele de emigraţie pentru muncă din
România

• Perioada: Principalele ţări de destinaţie: Rata migraţiei


• 1990-1995 Israel, Tunisia, Italia, Ungaria, Germania 3%
• 1996-2000 Canada, Italia, Spania 7%
• 2002-2008 Italia, Spania 28%

Sursa: European Citizen Action Service (ECAS), Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă
(A.N.O.F.M.), Buc., 2008

Se observă că Italia a rămas constant un pol de atracţie


pentru imigranţii români, începând cu anul 1990 şi până în
prezent (când numărul celor ajunşi în această ţară, direct
din România ori din alte state mijlocitoare, a depăşit 1,1
milioane persoane)
MIGRAŢIA PENTRU MUNCĂ ŞI COMUNITATEA
ROMÂNILOR DIN ITALIA

• Înainte de anul 1990, România ocupa locul 25 din totalul


celor 30 de state care aveau cetăţeni cu permis de şedere
în Italia. În anul 1989, se înregistra un total de 490.388
posesori de permise de şedere în Peninsulă.
•În decurs de 18 ani, populaţia străină rezidentă în Italia a
crescut de la aproape o jumătate milion de persoane cu
permise de şedere (490.388 persoane în anul 1989) la
aproape 3 milioane de rezidenţi (2.938.922 persoane la 1
ianuarie 2007).
• La 1 ianuarie 2007, numărul românilor a ajuns la 342.200
persoane (faţă de 3.365, cât erau în 1989) şi reprezentau
11,64% din ansamblul rezidenţilor străini (2.938.922
persoane)
Răspândirea teritorială a comunităţilor de români
(la 1 ianuarie 2007)
Românii sunt stabiliţi în proporţie de 33,3% în oraşe importante ale Italiei, iar
restul de 66,7% în alte localităţi din diferite regiuni din Peninsulă.

VENETO

PIEMONTE 13.0%

26.3% Primele 5 oraşe in care se aflau imigranţii


români cu permis de ședere:

LAZIO Oraș Regiune Număr persoane


23.0% Roma Lazio 31.362;
Torino Piemonte 25.600;
Milano Lombardia 5.948;
Padova Veneto 4.221;
Verona Veneto 3.542
Sursa: Institutul Național de Statistică al Italiei

La 1 ianuarie 2007, peste trei sferturi dintre românii din Italia erau stabiliți în trei
regiuni: Piemonte (26,3%), Lazio (23,0%) și Veneto (13,0%).
Principalele motive ale venirii românilor în
Peninsulă
Potrivit cercetării efectuate de Metro Media Transilvania ( anchetă de opinie efectuată
noiembrie 2007, pe un eşantion de 1066 de subiecţi din Italia), 8 motive s-au aflat la
originea deciziei de a alege Italia :

• ,,Banii’’ – au invocat 26 % din totalul celor investigaţi (1066 subiecţi);


• ,,Munca, lucrul’’ – au precizat 25 % dintre subiecţi;
• ,,Pentru un trai mai bun, o viaţă mai bună’’ – 10 %;
• ,,Sărăcia, veniturile mici din România’’ – 9 %;
• ,,Pentru a câştiga mai bine’’ – 6 %;
• ,,Motive familiale , reîntregire, divorţ, deces’’ – 6 %;
• ,,Pentru a-mi ajuta familia’’ – 4 %;
• ,,Lipsa locurilor de muncă, situaţia economică din România’’ – 4%.

Aceste categorii de motive sunt strâns legate unele de altele, aşa încât unele dintre ele pot
fi privite şi într-o manieră asociativă. Banii, munca şi traiul mai bun sunt, de fapt,
motivele predominante, a căror împlinire reprezintă pentru orice om garanţia existenţei
materiale şi a fiinţării morale.
Se observă că primele două motive sunt legate de bani şi muncă, fiind valori
interdependente: munca e generatoare de câştig, iar acesta se obţine prin prestarea
unei activităţi sociale utile. Ambele categorii de motive caracterizează peste jumătate
(51%) dintre subiecţii cuprinsi în eşantion şi ilustrează o motivaţie precumpănitor
economică a prezenţei românilor în Italia.
PLECAREA DIN ROMÂNIA
Potrivit rezultatelor unei anchete efectuate în rândul imigranților români în Italia (iulie 2007)
cei mai mulţi dintre respondenţi – 62,4% - au declarat că au plecat din România cu
autocarul sau microbuzul, procentul acestora fiind dublu faţă de cel al acelora care au
plecat cu autoturismul propriu (6,4%) sau al altcuiva (24,3%). Cei mai puţini dintre
respondenţi au preferat să călătorească cu avionul – 3,5%, explicaţia acestui fapt putând fi
găsită în preţul biletului de avion.

Cu ce aţi plecat în străinătate?

1 Autocar/Microbuz 62.4%

2 Alt autoturism 24.3%

3 Masina proprie 6.4%

4 Avionul 3.5%

5 Altceva 3.4%

TOTAL 100%
Planurile de viitor și estimarea
şanselor de revenire
1. mărirea veniturilor prin lucru suplimentar: 50%:
2. întoarcerea definitivă în România : 35%;
3. construirea unei case în România : 31%;
4. schimbarea locuinţei din Italia cu alta mai bună : 27%;
5. cumpărarea unui teren în România : 25% ;
6. inaugurarea unei afaceri în România: 23%
7. stabilirea definitivă în Italia: 21%;
8. continuarea studiilor, urmarea unui curs de calificare: 20%

Planurile românilor din Italia sunt primordial legate de câştig pecuniar, care să îi ajute a-şi construi ori achiziţiona o casă în
România sau a-şi procura o locuinţă mai bună în Italia. Planurile de investiţii imobiliare privesc România într-o măsură mai
mare decât Italia, acest lucru și datorită faptului că procentul celor care vor să revină în România (35%) este mult mai mare
decât al celor care doresc să rămână definitiv în Italia (21%).

Sursa: Comunitatea românească în Italia: condiţii sociale, valori, aşteptări. Studiu sociologic, Metro Media Transilvania, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, dec. 2007,p. 39
FACTORI SOCIALI SI INVIDIVUALI AI
REUȘITEI SOCIALE
Reușita socială:
este un caz special al mobilității sociale
ascendente;

 reprezintă o mișcare orientată spre vârful ierarhiei


politice, economice, profesionale etc.

Se întâlnește în societățile moderne, democratice


în care structurile sociale sunt mai flexibile decât
în societățile tradiționale și în care aspirațiile
individuale sunt legitimate.
FACTORI AI REUȘITEI SOCIALE

• VÂRSTA – cea mijlocie este indicată pentru


posturile de conducere în economie, cea
înaintată pentru vârfurile ierarhiei politice

• SEXUL – bărbații se bucură de reușită socială


într-o măsură mai mare decât femeile;

• FRUMUSEȚEA FIZICĂ – decisivă pentru


consacrarea în arta cinematografică, showbiz
etc.
FACTORII REUȘITEI SOCIALE

• STAREA CIVILĂ – persoanele căsătorite și cei


care au familie cu mulți copii reușesc într-o
măsură mai mică decât alții;

• MEDIUL SOCIAL – cei din orașe reușesc într-o


proporție mai mare decât cei de la sate;

• NIVELUL DE STUDII – cei cu un nivel de


instrucție înalt reușesc într-o măsură mai
însemnată decât ceilalți.
ALTI FACTORI INDIVIDUALI AI
REUȘITEI
• Existența dorinței de a reuși;
• Voința de a persevera până la împlinirea țelului propus;
• Asumarea conștientă a unui scop major și selectarea
mijloacelor eficace pentru atingerea acestuia;
• Motivarea fermă în vederea acțiunii;
• Asocierea cu oamenii de succes;
• Detașarea de cei care gândesc negativ și adoptă o
atitudine sceptică;
• Gândirea corectă a problemelor;
• Selectarea permanentă a priorităților și adoptarea unei
conduite flexibile;
• Cultivarea și comunicarea socială a visului urmărit.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Giddens, Anthony – Sociologie, Editura Bic All, București,


2000
• Mihăilescu, Ioan – Sociologie generală, Editura Polirom,
Iași, 2000
• Mihu, Achim – Sociologie, Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2008
• Otovescu, Dumitru – Sociologie generală,Ediția a V-a,
Editura Beladi, Craiova, 2008
• Vlăsceanu, Lazăr; Zamfir, Cătălin (coord.), Dicționar de
sociologie, Editura Babel, București, 1997

S-ar putea să vă placă și