Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI


SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHIATRIA COPILULUI
- SEMESTRUL I -

Prof. univ. dr. Viorel GHIRAN


CUPRINS

I. CERINŢE ŞI DIFICULTĂŢI ÎN ÎNŢELEGEREA ŞI CUNOŞTEREA 2


PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

1. Genesa şi devenirea psihicului uman 4


2. Mecanismul de integrare şi realizare a funcţiilor psihice (relaţia dintre psihic şi creier) 4
3. Statutul ontologic al psihicului uman, adică a modului său concret de existenţă şi fiinţare. 7
4. Valoarea instrumental-adaptativă a psihicului uman. Cu alte cuvinte, acest ultim aspect ia în
considerare problema scopului sau a raţiunii sale de a fi 7

II. SCURT ISTORIC AL PSIHIATRIEI CA ŞTIINŢĂ MEDICALĂ ŞI A


PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI CU
PARTICULARITĂŢILE SALE LEGATE DE VÂRSTA CRONOLOGICĂ DE
DEZVOLTARE. CONCEPTUL DE SUFERINŢĂ PSIHICĂ. 8

III. ETIOLOGIA SUFERINŢELOR PSIHICE. 9

IV. PSIHOPATOLOGIA GENERALĂ 9

10
V. PSIHOPATOLOGIA SPECIALĂ

A. Psihogeniile.
10
B. Patologia comportamentală în vârsta de dezvoltare.
12
C. Psihozele endogene la copii şi adolescenţi.
13
D. Psihozele exogene.
14
E. Insuficienţele psihice.
14

1
I. CERINŢE ŞI DIFICULTĂŢI ÎN ÎNŢELEGEREA ŞI CUNOŞTEREA
PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

Experienţa lungă de predare în acest domeniu atât studenţilor din domeniul medicinei cât şi celor din
domeniul psihologiei mă motivează în a sublinia, a incerca să clarific unele din cerinţele si dificultăţile ce se
află la orginea neînţelegerilor sau a eşecurilor în pregătirea lor.
Desigur, scopul fundamental al predării şi cunoaşterii copilului şi adolescentului este înţelegerea
suferinţei psihice cu toate particularităţile sale legate de vârsta dezvoltării. Dar complexitatea mare a
fenomenului de dezvoltare a copilului în general ca şi a psihicului său în particular, atât în condiţii de
normalitate cât şi de patologie, comportă încă discuţii, poziţii teoretice/ filosofice atât de diverse îmcât
clarficarea noţiunilor, conceptelor cu care operăm se impune de la sine. Înţelegerea lor superficială,
neadecvată generează confuzii şi capcana realizării scopului.
De altfel, scopul formulat mai sus nu este decât unul dintre multele ce s-au impus in realizarea
scopului suprem de cunoaştere a omlului, comun atât medicinei cât şi psihologiei. Acest ţel comun a apropiat
de la bun început cele două domenii de activitate care din multe puncte de vedere rămân inseparabile azi, cât
şi în viitor. Actul medical a fost întotdeauna şi un act psihologic, iar remediul stării de suferinţă nu poate fi
conceput numai din perspectivă medicală ci şi psihologică.
Omul, ca fiinţă socială înzestrată cu o gândire conştientă, capabil de autocontrol şi autorealizare în
concordanţă cu principiile călăuzitoare ale destinului uman de adevăr, dreptate, frumos, aşa cum l-a definit
Aristotel şi la care s-au adăugat în plus cel de libertate şi iubire este o fiinţă complexă, o structură complexă
de personalitate bio-psiho-socială şi culturală de care nu se mai îndoieşte nimeni şi din care derivă cele trei
nivele de integrare cu specificitate umană:
 Un nivel de integrare anatomo-fiziologic sub egida sistemului nervos care ne particularirzează
calitativ de animalele superioare, nivel pe care studenţii în medicină îl studiază şase ani.
 Al doilea nivel de integrare este cel social. Omul este nu numai o unitate morfo-fizilologică cu
specificitate umană ci este şi modelată social în manieră specifică sub influenţa structurilor sociale, a valorilor
culturale şi morale ale educaţiei. Este înrâurit social, dar este şi un promotor al complexelor relaţii şi srtucturi
sociale ce-i modifică existenţa în bine sau în rău până la dimensiunea cosmică. Acest nivel de integrare este
comun înţelegerii şi cunoaşterii atât studenţilor în medicină cât şi celor de la psihologie.
 Omul este însă om, mai ales prin nivelul său de integrare psihologic, de integrare a tuturor
activităţilor psihice în edificiul organizat al personalităţii sub egida conştiinţei. Acest nivel de integrare îl
studiază cei de la facultatea de psihologie în principal pe parcursul a patru-cinci ani, pe când cei de la
medicină cunosc o vagă abordare a sa.

Se deduce din cele de mai sus că medicina pune un accent mai mare pe cunoaşterea nivelului de
integrare anatomo-fiziologic, iar psihologia pe nivelul de intergrare psihologic, de unde şi dificultatea efortului
nostru în predarea psihiatriei. Studneţii de la medicină, nu au bază de cunostine in domeniul psihologiei pentru
a intelege psihopatologia iar cei de la psihologie nu au cunoştinţe suficiente de anatomo-fiziologie pentru a
înţelege boala psihică şi nici suficient avans în cunoaşterea psihologiei şi mai ales a psihologiei genetice,
aflîndu-se doar în anul doi.
De aici decurge nevoia firească pentru a ne pune de acord de la început cu conţinutul unor concepte
fundamentale cu care vom opera pentru a ne putea înţelege în cadrul echipei medicale unde vom coopera.
Conceptul fundamental de la care pornesc neânţelegerile şi care se repercută ulterior şi asupra celui
de suferinţă psihică este cel de psihic. Deşi este o noţiune frecvent utilizată în limbajul comun al oamenilor ca
şi cel de conştiinţă sau personalitate, definirea sa, în complexitatea particularităţilor sale nu a găsit încă o
formă care să satisfacă pe toată lumea. Acest lucru nu este de mirare atâta timp cât analizăm, mai ales
structurile psihice conştiente, deoarece nici în filosofie încă nu s-a răspuns satisfăcător problemei raportului
dintre materie şi conştiinţă care reprezintă nucleul central al oricărui sistem filosofic.
Deşi omul a încercat să-i descifreze sensurile, să-l definească de când a devenit conştient de prezenţa
sa, suntem încă departe de a înţelege toate tainele psihicului. Dificultatea constă în primul rând în caracterul
său subiectiv- ideal care nu se pretează la o disecţie precisă aşa cum în anatomie o putem face şi demonstra

2
studenţilor. Penru a ne apropia, totuşi, de conţinutul său complex, de esenţa sa în cunoaştere, avem la
dispoziţie cele două modalităţi. Una inductivă, folosită în cadrul facultăţii de psihologie care informează
studenţii cu toate progresele realizate în domeniu, de la simplu la complex, cât şi în perspectivă istorică a
progreselor. O însuşire analitică a variatelor srtucturi psihice conştiente privite la modul general, static, dar şi
dinamic, a varietăţii lor individuale în spaţiu şi a dezvoltării lor în timp ca rezultat al determinismului lor
infrastrucutral, biologic, dar şi al determinismului suprastructural, socio-cultural, şi educativ. Aceasta însă cere
timp, ani, pentru a oferi în final posibilitatea unei sinteze, unei înţelegeri unitare. Cu studenţii în medicină
folosim o a doua modalitate, cea deductivă pornind de la o definiţie cât mai generală, căreia îi aducem suport
pe parcurs in toate aspectele de care este legat. Această definiţie ar fi aceea că psihicul constituie o formă de
reflectare subiectiv-ideală a lumii obiective în care trăim şi care se realizează ca funcţie a creierului uman.
Aceasta vine desigur în completarea definiţiei obişnuit intâlnită în cărţile şi tratatele de psihologie, unde prin
psihic se înţelege acea activitate specifică omului prin care devine capabil să recepteze informaţia din mediul
extern şi intern, să o stocheze, să o prelucreze şi să răspundă adecvat nevoilor sale adaptative, dar conştient şi
voluntar atâta timp cât ne limităm la aria sa conştientă.
Căutând să explicam sensurile mai profunde ale celor doua definiţii în sens structural şi funcţional ne
poziţionăm pe suportul ştiinţific al psihologiei moderne, delimitându-ne de alte interpretări neacademice care
caută să-l inerpreteze, definească în maineră comprehnesivă, extensivă sau evolutivă, numai din perspectivă
religioasă sau de parapsihologie pe care le considerăm capcane nebenefice înţelegerii şi scopului terapeutic în
caz de suferinţă.
Semnul de egalitate pe care îl pune religia între psihic şi suflet, spirit, duh este greşit din perspectiva
scopului pe care şi-l propune medicina şi psihologia prin recurgerea la mijloace medicamentoase şi
psihoterapeutice. Prin aceste concepte religia înţelege, aşa cum sunt şi definite în dicţionare ca 'latura psihică
a omului formată din totalitatea însuşirilor sale morale, intelectuale şi conştiinţă', cu alte cuvinte semn de
egalitate cu ceea ce la modul general se înţelege prin minte dar care se constituie ca un factor de bază al
universului, opus materiei, de origine divină. Nici medicina şi nici psihologia nu-şi poate permite să influenţeze,
să trateze o astfel de activitate, nu are chemarea să o facă. Ele pot şi acţioneză asupra capacităţii de
functionare cerebrală alterată în situaţii de suferinţă prin amelioarea activităţii metabolice a sistemului nervos
central, a capacităţii sale de procesare a informaţiei ce vine continu din mediul său intern sau extern.
Altă eroare sau capcană ar fi aceea de a înlocui rezultatele cercetărilor de psihologie ştinţifică cu cele
de parapsihologie, asupra cărora se insistă atât de mult in ultimul timp printr-o pretinsă viziune nouă aspupra
realităţii, a posibilitătii de a descoperi realitatea de dincolo de realitate prin meditaţie, ocultism, magie, spiritism,
vrăjitorie, etc., care chipurile ar avea darul de transformare a conştiinţei omului actual.
La fel, o a treia capcană sau dificultate în înţelegerea psihicului uman ar determina o renunţare la
unele baze teoretice interpretative ale psihicului uman numai pentru că una sau alta nu şi-au dovedit eficienţa
în alte domenii de activitate, devenind desuete cum ar fi de exemplu conepţia materialist-dialectică în
organizarea sistemului social. Ca nucelu teoretic, filosofic, ea a existat din antichitate şi nu trebuie să o
reducem la „practica socialismului ştiinţific‟ dezavuat azi, să înlocuim obtuzia perioadei trecute inflexibilă şi
nepermisă tuturor modalităţilor de gândire cu o altă limitare sau obtuzie.
Prin aceste delimitări ne însuşim definiţia conform căreia psihicul reprezintă funcţia creierului ca
formă integrată de reflectare subiectiv-ideală a lumii înconjurătoare şi a propriei noastre lumi, permiţînd
orientarea şi reglarea capacităţilor noastre adaptative în manieră suplă şi elastică la cerinţele mediului, dar în
conformitate şi cu propriile noastre nevoi. Când spunem că este o funţie a creierului nu reducem psihicul la
funcţionalitatea exclusivă neuronală, nu punem semn de egalitate între ele. Egalizarea actului psihic cu
activitatea neuronală ar însemna negarea caracterului său subiectiv-ideal, ceea ce ar reprezenta o gravă
eroare. Imaginea perceptivă ca şi construct primar al activităţii psihice depăşeşte bazele neurofiziologice, dar
nu se poate realiza fără acest suport care să permită receptarea informaţiilor de la periferia analizatorilor,
transformarea sa din energie mecanică, fizică în energie biologică (biocurenţi), transportul ei spre porţiunile
centrale ale analizatorilor, unde şi această formă de energie suferă o a treia transformare în acte psihice
subiective, care nu mai au în sine nimic material, sub formă de imagine perceptivă ca şi construct primar sau
sub formă de noţiuni ca şi construct secundar, graţie introducerii procesului de abstractizare şi generalizare în
prelucrarea informaţiei. Imaginea perceptivă unitară ca fapt de conştiinţă este subiectivă, deaorece există
numai în mintea noastră. Ea poate să difere fundamental de obiectul său fenomenul subiectiv pe care-l
reflectă graţie stării de funcţionalitate a reflectantului, a creierului, dar şi a multor altor factori de

3
suprasrtuctură ce ţin de condiţia socială, dezvoltarea culturală, educaţie, concepţia filosofică, devenirea
noastră antropologică, axiologică, etc. Dacă nu am gândi aşa ar fi greu să ne explicăm multe din
componentele activităţii psihice ca de exemplu strucutrile motivaţionale ce ţin de suprastructură, şi nu numai
de infrastructura biologică, constituţională, sau prezenţa sentimentului patriotic, a acelor valori fundamentale
de ordin etico-moral ce nu presupun o activtate neuronală specifică.
În concluzie reflectarea subiectivă nu e o simplă oglindire mecanică bazată pe legi fizice şi mecanice
aşa cum se întâmplă în cazul plăcii fotografice sau a imaginii noastre în oglindă, ci presupune un proces de
transformare de la un nivel de energie la altul graţie procesului de aferentare control al aferentării şi
comparare când trece în act de conştiinţă, proces în care activitatea neuronală reprezintă doar o fază a sa.
Desigur şi aceasta reprezintă doar un mod de a gândi şi cu siguranţă nu singurul posibil, de aceea,
pentru a ne apropia mai mult de natura înţelegerii psihicului uman, trebuie să răspundem la cel puţin patru
întrebări care să se constituie ca suport pentru poziţia noastră faţă de realitatea sa.

1. Prima o constituie geneza sau devenirea sa, sau cu alte cuvinte, raportul său cu factorii de mediu
externi fizici şi sociali, etc.
Despre acest lucru s-a discutat şi s-a scris mult pe parcursul secolelor, s-au emis ipoteze, subiectul
neputând fi închis nici azi. Oricâte ipoteze au fost avansate însă, ele pot fi grupate în trei sisteme de
interpretare teoretică şi filosofică.

1.a. Nativiste emanate ca expresie a idealismului în filosofie şi a fixismului în biologie. Conform lor
psihicul este un dat primar, neinfluenţabil şi nemodificabil de mediul extern fizic şi social.În acest fel psihicul
este considerat de sorginte spirituală, transcendentală sau ereditară. Pe planul dezvoltării ontogenetice a
fiecărui individ el ar fi predeterminat, aflându-se iniţial intr-o stare comprimată şi care pe parcursul vieţii doar
se desfăşoară, se amplifică şi se consolidează. Mediul extern nu ar avea rol formativ, ci s-ar constitui numai
ca un catalizator pentru manifestarea şi afirmarea potenţialului psihic înnăscut, care acţionează de la sine
însuşi, continuu şi fără să sufere influenţe din afară. Deoarece nimeni nu poate nega reacţia omului la factorii
de mediu, în relaţia simplificatoare de stimul-răspuns (S—R), ei absolutizează răspunsul, ieşirile şi
desconsideră total intrările, rolul factorilor de mediu. Cu o astfel de poziţie viziunea lor este statică, neadmiţînd
dezvoltarea sa pe parcursul vieţii şi nici trecerea de la un alt nivel calitativ la altul. Psihicul ar fi prezent de la
naştere, se desfăşoară pe parcursul existenţei şi dispare odată cu moartea.

1.b. Genetiste , ce au ca bază teoretică şi filosofică interpretativă concepţia materialismului


mecanicist. Aceste teorii, ipoteze neagă caracterul de dat primar al psihicului uman, absolutizînd rolul
factorilor de mediu în formarea şi organizarea structurilor psiho-comportamentale. În acest sens ei
absolutizează intrările în cadrul ecuaţiei S—R, susţinînd faimosul principiu al „tabulei rasa‟, a faptului că copilul
se naşte fără psihic, ca o coală albă pe care se vor imprima experienţele sale de viaţă sub acţiunea factorilor
de mediu, avînd ca efect o progresivă creştere şi complexare a înţelegerii lumii în care trăieşte prin însumarea
acestor experienţe trăite. Viziunea lor este astfel dinamică, admit dezvoltarea, dar numai una calitativă în
raport cu numărul factorilor de influenţă externă.

1.c. Teorii care susţin interacţionismul circular dintre constituţie şi factorii de mediu
externi fizici, sociali, culturali şi educativi.
Aceste teorii au la bază materialismul dialectic, ca fundament teoretic, filosofic de interpretare şi
evoluţionismul în biologie. De aceea, după ei psihicul nu este nici un „dat primar‟ şi nici un produs exclusiv al
factorilor de mediu ca un efect mecanic. Psihicul s-ar realiza ca un produs al interacţiunii dintre constituţie şi
mediu. După ei, copilul nu se naşte „tabula rasa‟, el se naşte cu o anumită zestre ereditară, ca o continuare a
embriogenezei intrauterine, cel puţin sub raportul capacităţilor sale de a intra în contact cu lumea externă după
naştere. El se naşte cu o anumită capacitate de activitate reflex-necondiţionată, care să îi permită
supravieţuirea în mediul extrauterin; cu o anumită echipotenţialitate de activitate condiţionată ce-i permite
formarea primelor deprinderi în relaţie cu reflexele înnăscute necondiţionate; se naşte cu o anumită
echipotenţialitate de activitate instinctivă, de aptitudini, talente diferite de la un copil la altul; cu un anumit tip
de sistem nervos, de reactivitate la mediu, etc. Toate acestea vor înrâuri direcţia, rapiditatea şi valoarea
dezvoltării psihice ulterioare sub acţiunea factorilor de mediu externi.

4
Între cele două variabile- extern şi intern, mediu şi constituţie- se stabilesc de la început anumite
interacţiuni psihogenetice, adesea cu caracter de compensare reciprocă în anumite limite, graţie proceselor de
asimilare, adaptare şi echilibrare, pentru a menţine unitatea sa cu mediul de viaţă.
Conform datelor de cercetare şi mai ales a celor din domeniul psihologiei genetice, la început va
prevala acţiunea factorilor de mediu, procesul de asimilare a influneţelor din mediu la sructurile proprii cu
care s-a născut. Vom asista astfel la prevaleţa unui determinism extern, la un proces de obiectivizare.
Pe măsura mielinizării, maturării sistemului nervos central, a diferenţierii şi integrării proceselor psihice
vor prevala ulterior factorii interni când începe procesul de autoreglare şi autodeterminare graţie interiorizării
şi subiectivizării factorilor de mediu. Acest proces de autodeterminare începe atunci când este posibilă pe
lângă receptarea informaţiei externe şi interne şi un proces de analiză, de evaluare şi corecţie a informaţiei
care să permită luarea unei decizii conforme cu cerinţele mediului dar şi cu nevoile proprii. Viziunea acestor
teorii este dinamică lunînd în considerare psihicul ca un produs al interacţiunii dinamice dintre constituţie şi
mediu pe fondul unei continue diferenţieri şi integrări a funcţiilor sale dar nu numai sub raport cantitativ ci şi a
posibilei treceri de la o calitate la alta, a contiunităţii în discontinuitate în anumite perioade considerate ca şi
perioade de criză.

2. Mecanismul de integrare şi realizare a funcţiilor psihice (relaţia dintre psihic şi creier).

Acest aspect cunoaşte o istorie tot atât de lungă probabil ca şi primul şi tot atât de controversată sub
aspectul argumentelor. Şi în acest domeniu numărul mare de ipoteze se pot împărţi pe fondul celor trei poziţii
teoretice amintite la primul aspect. Demersul său din punct de vedere istoric este destul de sinuos în funcţie
de modul de dezvoltare a gândirii, a concepţiilor filosofice dominante într-o perioadă sau alta sau a tipului de
organizare socială şi de dezvoltare a ştiinţelor pozitive.
Cum spuneam la început, nu-i de mirare că şi azi se mai poartă discuţii contradictorii pe această
problemă întrucât raportul dintre psihic şi creier reprezintă o transpunere a problemei filosofice dintre materie
şi conştiinţă.
La început, când oamenii au devenit conştienţi de existenţa lor, l-au înţeles ca o substanţă, ca ceva ce
se află dispersat în tot organismul, omniprezent în toate structurile sale, lipsit de un sediu precis şi care ar fi
dinamizată, primenită de circulaţie şi respiraţie. Acest mod de a vedea lucrurile a durat probabil până la
Hipocrat (sec. 5 î.e.n.), care susţinea că cel puţin raţiunea trebuie să fie legată de creier. Acest început de
legare a psihicului de creier se întâlneşte în urmele scrise şi în sec 2 î.e.n. când Galen pune în relaţie tot
psihicul cu creierul, afirmând localizarea lui la nivelul talamusului optic, acolo unde s-ar întâlni fluidul care vine
din ochi cu cel vital din ficat. Era perioada când se acorda o seminficaţie deosebită umorilor din organism în
structura tipurilor bio-constituţionale şi de personalitate. Această idee persistă multă vreme şi o întâlnim şi în
sec. 4 e.n. când psihicul era legat de lichidul cefalorahidian (lcr) şi localizat astfel la nivelul sistemului
ventricular al creierului unde percepţia ar avea sediul în porţiunea anterioară, gândire în porţiunea mijlocie şi
memoria în cea posterioară.
O schimbare calitativă de orientare se produce odată cu Renaşterea, în perioada revoluţiilor burghezo-
democratice când sub influneţa iluminismului ştiinţele pozitive încep o perioadă de înflorire şi sub influenţa lor
şi accesul la cunoaşterea mai adecvată a creierului începând cu sec. al XVII-lea.
Psihicul nu mai este legat de lcr ci de o structură sau alta a creierului. Astfel, Willis prin 1664
localizează psihicul la nivelul corpilor striaţi, Viusens în 1685 la nivelul substanţei albe din emisferele cerebrale,
Descartes în 1686 la nivelul epifizei iar Lancisi în 1739 la nivelul corpului calos.
Odată cu cunoaşterea mai adecvată a anatomiei creierului, cu precădere în sec. 19, psihicul este legat
mai ales de activtatea să corticală, de substanţa cenuşie, conturîndu-se două modele de interpretare. Un
model localizaţionist susţinut de Wernicke, Virchov, Meyer care concepeau scoarţa cerebrală ca un sistem
insular în care fiecare insulă işi are o funcţie psihică specifică ce se poate altera sub influenţa diverşilor factori
lezionali dînd naştere unui sindrom de suferinţă psihică. Al doilea model de interpretare era cel
echipotenţialist susţinut mai ales de Jackson şi Pavlov care priveau psihicul ca efect al activităţii cerebrale
globale indiferent de procesul la care ne-am referi şi nu de o insulă sau alta.
Graţie progreselor realizate ulterior în domeniul anatomiei, histologiei, biochimiei sistemului nervos
central şi mai ales a psihologiei, ştiinţa contemporană a demonstrat că psihicul se realizează ca funcţie a
creierului. Nici concepţiile idealiste nu contestă azi această relaţie. Diferenţa exită numai în natura

5
interpretării acestei relaţii. Şi în acest domeniu toate ipotezele avansate pot fi grupate pe cele trei fundamente
teoretice interpretative:
2.a. Dualismul, curent susţinut mai ales de unii neurofiziologi că Eccles şi Penfield care au primit şi
premiul Nobel pentru cercetările lor cu privire la memorie dar care având la bază o concepţie filosofică
idealistă susţin ideea demersului paralel între conştiinţă şi activitatea neuronală. Ei afirmă că creierul nu este
un organ formator al psihicului ci doar un instrument, un suport pentru psihicul imanent. Creierul doar
dezvăluie şi evedenţiază structurile psihice conştinete. După ei conţinuturile specifice ale constiinţei nu s-ar
elabora graţie funcţionalităţii neuronale ci ca „datumuri apriorii‟ care pe parcursul vieţii se desfăşoară, se
consolidează, acţionează de sine stătător. De aici se ajunge la conluzia, contrară altor orientări, că studiul
creierului nu foloseşte la cunoaşterea psihicului şi nici invers.
2. b. Reducţionismul, curent de orientare filosofică materialist mecanicistă, care bazat pe cele mai
noi cercetări de cibernetică, biofizică şi biochmie cuată să ne convingă că psihicul în totalitatea sa este produs
exlusiv al activităţii neuronale sub influenţa fluxului informaţional. În esenţă cibernetica susţine că inteligenţa
artificială este identică cu cea naturală a omului şi că din anumite puncte de vedere o şi depăşeşte pe cea
umană. De aceea, pentru cunoaştere, ar trebui să ne limităm la studiul său cibernetic. Concluzia finală la care
ajung este aceea că activitatea psihică se realizează în întregime cu ajutorul transformărilor fizice a unor
mărimi de intrare (in-puturi) în concordanţă cu logica fixă a „hardware-lui‟ cerebral (adică, a structurii
genetice cerebrale, a mecanismelor de sinapsă cu care ne naştem) şi cu logica dinamică, evolutivă a
„software-ului‟, adică a programelor introduse din afară prin instruire, învăţare, etc. Psihicul n-ar fi decât un
„output‟. Cunoscând deci legile cibernetice am avea toată şansa să descifrăm tainele psihicului.
Cercetările de biofizică caută să dea un răspuns complicatei probleme a modului cum a apărut
calitatea nouă, conştientă a psihicului uman, în perspectivă filogenetică, care ne separă fundamental de
animale. Aplicând legile fizicii la studiul mareiei vii, la nivelul moelcular de organizare, ei afirmă că printr-o
organizare superioară a materiei se poate ajunge la o calitate superioară. Astfel studiind două molecule vii, cu
structura cea mai simplă A şi B, au arătat că deşi rezultatul acţiunii lor nu poate să fie decât fie A,B; sau
A+B=AB, puse in anumite poziţii sterice pot determina apariţia unei calităţi noi C care nu se regăseşte nici in
A şi nici în B. Faptul este unanim recunoscut azi şi stă la baza descoperirii şi cunoaşterii receptorilor celulari, a
acelor formaţiuni macromoleculare cu structură specifică prin intermediul cărora se asigură acţiunea
medicamentelor, hormonilor la locusurile specifice şi interacţiunea viscerală din organism.Tranaspunând şi
generalizând observaţia lor se afirmă că prin organizarea superioară a creierului în perspectivă filogenetică cu
cele 13 straturi neuronale ale scoarţei, cu apariţia la om a lobului frontal a fost posibilă şi apariţia conştiinţei,
ceea ce nu există la animale.
Cercetările de biochmie, atât de bogate şi de complexe mai ales după 1950 au dus la clarificarea
multor mecanisme fiziologice şi biochimice care au loc în organism şi mai cu seamă la nivelul sisemului nervos
descifrând tainele de acţiune a unor componente chimice, a unor electroliţi cum ar fi: Na, K, Mg, Ca, Cl, etc.
în economia generală a celuleor vii, a mecanismelor de membrană şi mai cu seamă la nivelul celulelor
nervoase. Aceste cercetări au dus şi la descoperirea aminelor cerebrale, a mediatorilor chimici, la clarificarea
mecanismelor de sinapsă fără de care nu s-ar putea asigura transferul informaţiei spre scoarţă, la
descoperirea neurohormonilor, releasing-factorilor, a encefalinelor, leucoencefalinelor cerebrale ce se află la
baza bunei noastre stări de dispoziţie, etc. Aceste cercetări de biochimice au determinat o explozivă producţie
de medicamente anti-psihotice, de cunoaştere a mecanismului lor de acţiune care au schimbat fundamental
soarta bolnavului psihic şi aspectul clinicii de psihiatrie.
Pornind de la aceste progrese indiscutabile de cibernetică, biofizică, biochimie, reducţioniştii afirmă că
atunci când vom stăpâni toate cunoştinţele în aceste domenii, probabil şi în altele noi, psihicul va putea fi
explicat şi înţeles în diversitatea proceselor şi stărilor sale, ca un proces generat direct şi exclusiv de neuroni.
2.c. Concepţia materialist-dialectică, respinge ambele concepţii şi postulează caracterul legic
necesar al relaţiei dintre psihic şi creier astfel:
c.1. Creierul apare şi se dezvoltă în perspectivă filo şi ontogenetică numai ca organ al psihicului.
Psihicul exită şi fiinţează numai ca funcţie a creierului. Structura şi funcţia nu sunt interconectate din exterior
ci constituie o unitate dinamică, evolutivă cu o intercondiţionare reciprocă, spiralică în devenirea lor.
c.2. Creierul nu poate genera psihic din interior numai pe baza structurii sale proprii şi a activităţii sale
bioelectrice şi biochimice de bază. El devine capabil să producă psihic numai în contextul fluxului
informaţional, pe baza receptării, prelucrării, stocării şi utilizări informaţiei externe şi interne.

6
c.3. Prin strucutra sa celulară, oricât s-ar fi diferenţiat în cursul dezvoltării sale filogenetice, creierul
copilului are la naştere doar o competenţă primară, aceea de a fi mecanism al psihicului, fără să aibă
performanţe, fără să producă psihic imediat prin activitate neuronală. Creierul copilului se naşte doar cu o
specializare funcţională echipotenţială care se va materializa ulterior numai în contact cu fluxul informaţional
şi în raport cu nevoile sale adaptative. Aceste nevoi adaptative ne-ar explica de ce nu utilizăm toată
potenţialitatea neuronală pe care o avem şi că omul are posibilităţi adaptative şi în perspectiva milenară cu
condiţia ca solicitările să se facă treptat.
Sistemul nervos al omului ca şi al altor vieţuitoare se compune din trei blocuri neuronale: perceptiv-
senzorial, asociativ-inegrativ şi efectiv-motor. Ele se constituie intr-un sistem unitar autoregulator cu
specificitate pentru fiecare specie. Ceea ce îl deosebeşte calitativ de animale, ceea ce constituie specificitate
cu privire la creier, în cazul omului, este faptul că în cazul lui creşte ponderea structurilor asociativ-integrative
faţă de animalele superioare; că creşte numărul conexiunilor interne între neuroni; că creşte prin aceasta
capacitatea sa rezolutivă, operatorie, combinatorie, procesivă; că creşte capacitatea sa de achiziţii şi instruire.
Toate aceste particularităţi, cu specificitate a creierului uman în raport cu mediul extern şi contextul social, au
determinat apariţia şi dezvoltarea noului cod verbal, care de fapt constiuie saltul din animalitate în umanitate.
Acest salt s-a produs astfel prin trecerea de la codurile primare biogenetic, biofizic, biochimic determinate-
existente şi la animale- la codul secundar verbal, adică trecerea de la imaginea perceptivă la constructul
noţional graţie introducerii pricipiului de abstractizare şi generalizare în prelucrarea informaţiei.
Cuvântul ca semn, noul cod verbal a devenit principalul vehicul pentru conţinuturile psihice interne şi
factorul esenţial de reglare a comportamentului. La baza oricărui proces psihic s-ar afla astfel procese fizice,
biofizice, biochimice dar el nu se reduce la ele, le depăşeşte calitativ primind forma sa subiectiv-ideală
organizată în structuri psiho-comportamrntale ce se diferenţiază şi se integrează cu vârsta în ceea ce numim
procesele psihice sau funcţiile psihice cu specificitate de reflectare. Apariţia şi dezvoltarea lor nu va ţine deci
numai de funcţionalitatea neuronală, numai de zestrea genetică constituţională, de infrastructură ci mai ales de
supra structură, de condiţia socio-culturală-educativă.
În felul acesta studiul creierului foloseşte la cunoaştera psihicului şi invers dar nu în manieră
exclusivă.

3. Statutul ontologic al psihicului uman, adică a modului său concret de existenţă şi fiinţare.

Dacă de existenţa sa nimeni nu se îndoieşte, sub ce formă există şi care este natura sa esenţială? Şi
în acest domeniu s-au emis ipoteze ce se subsumează poziţiilor teoretice anterioare.
3.a. Orientare idealistă, care consideră psihicul ca o entitate spirituală, subiectivă, imanentă, primară,
cu totul de altă natură decât materia.
3.b. Orientare materialist-mecanicistă, vulgară care afirmă că psihicul este de esenţă materială
secretat de creier ca bila de ficat, aflat sub o altă formă de existenţă a materiei în mişcare aşa cum apa se
poate afla sub formă lichidă, vapori, gheaţă sau zăpadă.
3.c. Orientare materialist-dialectică, conform căreia psihicul constituie forma subiectiv-ideală de
reflectare a lumii obiective. Modul său concret de existenţă şi fiinţare l-ar constitui în principal imaginea
perceptivă ca produs primar şi constructul noţional abstract, generalizat ca produs secundar prin
trnasformarea primelor în al doilea la nivel superior şi cu tot acompaniamentul afectiv, volitiv-comportamental
legat de ele.

4. Valoarea instrumental-adaptativă a psihicului uman. Cu alte cuvinte, acest ultim aspect ia


în considerare problema scopului sau a raţiunii sale de a fi.

Cercetările din domeniul psihologiei genetice şi comparate au demonstrat că psihicul nu este un simplu
epifenomen acompaniator al proceselor fiziologice din organism şi a comportamentului extern al omului.
Psihicul a apărut ca o necesitate obiectivă în procesul de adaptare la mediul extern aflat intr-o continuă
schimbare. Pentru a îndelplini acest scop el are o funţie de reflectare cu ajutorul căreia luăm act de lumea
externă şi propria noastră lume, o funcţie de orientare şi alta de reglare a instanţelor interne şi a
comportamentului în funcţie de cerinţe/nevoi. Efectul său este antientropic favorizând procesele de organizare
în eforul adaptativ şi diminuând efectele influenţelor negative, perturbatoare în atingerea scopurilor propuse.

7
Comportamentul în totalitatea sa este mediat şi integrat psihic, numai că el se realizează la nivel
conştient şi inconştient. Diferenţa dintre cele două forme constă în faptul că la nivel inconştient nu există
disociere între cele trei momente ale acţiunii, între motiv sau starea de necesitate internă; obiect sau ceea ce
coerspunde stării de necesitate internă; şi mijloc sau comportamentul prin care se ajunge la obiect. În acest
caz cele trei momente nu sunt conştientizate, nu sunt evaluate, corectate iar comportamentul, acţiunea
inconştientă este nediscriminativă, este impulsivă, oarbă, ea se conduce numai după principiul plăcerii în
sensul că motivaţia este trăită neplăcut iar atingerea obiectului, satisfacerea nevoii procură plăcere. Un astfel
de comportament este generat doar de tipul de relaţie feedback ce are caracter homeostazic tinzând la
anularea obstacolelor, a devierilor de la atingerea obiectului fără a putea relaiza dacă obiectul este eronat sau
nu.
La nivel conştient comportamentul se reglează după alte princii. În prmul rând există o diferenţiere
operaţională între cele trei momente ale acţiunii. Obiectul în acest caz este inlocuit aici cu scopul. În
activităţile noastre conştiente noi urmărim mai degrabă realizarea scopurilor şi nu atingerea unor obiecte. Cele
trei momnete ale acţiunii sunt analizate, evaluate, supuse criticii şi pot fi corectate. Pe lângă relaţia de
feedback, unică în comportamentul inconştient, aici avem de a face şi cu relaţia de tip „feedtrough‟, adică cu
poposibilitatea de analiză şi evaluare a mai multor variante posibile de atingere a scopului, şi de „feedbefore‟,
adică cu posibilitatea de testare anticipată a unor acţiuni viitoare. În acest fel, la nivel conştient nu se rămâne
numai la nevoi homeostazice ci se introduce principiul optimizării-dezvoltării, se supune criticii scopul ţinând
cont nu numai de propriile noastre nevoi ce ţin de infrastructură ci şi de posibilităţile şi cerinţele mediului
extern, deci se conduce după principiul realului şi nu exclusiv al plăcerii.
Situându-ne pe o poziţie sau alta din punct de vedere teoretic, în răspunsurile pe care le dăm celor
patru aspecte vom înţelege cu siguranţă în maniere diferite suferinţa psihică. La intrebarea care dintre ele
este mai aproape de adevăr va răspunde viitorul. Ele sunt încă în discuţie.

II. SCURT ISTORIC AL PSIHIATRIEI CA ŞTIINŢĂ MEDICALĂ ŞI A


PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI CU
PARTICULARITĂŢILE SALE LEGATE DE VÂRSTA CRONOLOGICĂ DE
DEZVOLTARE. CONCEPTUL DE SUFERINŢĂ PSIHICĂ.

Al doilea concept, tratat in parte in manual dar neînţeles suficient de studenţi aşa cum am observat şi
la examenul de anul trecut, este cel de boală psihică ce necesită clarificări suplimentare. Conceptul de
normalitate şi anormalitate nu-i operant în medicină. Aici s-au conturat conceptele de sănătate şi boală dar
greu de definit şi de înţeles.
Deşi suferinţă psihică a existat de la începuturile omenirii ca o consecinţă a perturbării capacităţii de
reflectare a psihicului sub acţiunea nocivă a factorilor de mediu fizici şi sociali, cunoaşterea sa, abordarea sa
ştiinţifică este recentă din persectivă istorică. Psihiatria adultului îşi începe conturarea după 1800 în timp ce
psihiatria vârstei de dezvoltare numai după 1900 şi mai ales după 1950 ca obiect de predare în învăţământul
medical.
Cum a evoluat conceptul de suferinţă psihică, de boală psihică, care sunt conepţiile teoretice actuale
despre ea şi care sunt particularităţile sale în vârsta de dezvoltare se pot afla din manualul ‟‟Aspecte de
psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului‟‟ redactat pentru studenţi in 1999, pp 5-27.
Dacă noţiunea de infarct cardiac, de hepatită, de nefrită sau alte suferinţe organice ale omului au
aceeaşi acoperire pe scară internaţională, părerile despre suferinţa psihică diferă şi azi, conceptul de boală a
apărut numai după 1900 şi este diferit interpretat în funcţie de baza teoetică, filosofică de interpretare, de
progresele realizate în domeniul ştiinţelor pozitive şi de ponderea alocată în determinismul lor factorilor
organogenetici sau psihogenetici.
Dintre concepţiile teoretice mai importante, prin care este înţeleasă suferinţa psihică şi de pe a cărei
poziţie sunt scrise şi in prezent cărţile de psihiatrie amintim:
1. Concepţia nozologică a lui Kraepelin – Karsakow, ce se bucură de cea mai largă extindere şi
azi cu corecturile de rigoare a formei sale iniţiale sub denumirea de ‟neokraepeliniană‟

8
2. Concepţiile antinozologice , ce nu recunosc unitatea unor suferinţe psihice sub formă de boli şi le
interpretează, le clasifică astfel. Dintre ele le amintim pe cele mai importante:
2.1. Concepţia psihanalitică a lui Freud
 Concepţia psihobiologică a lui A. Meyer
2.3. Concepţia neotomistă a lui Toma d‟Aquino cu reprezentntul său mai de seamă în psihiatrie,
K. Schneider
2.4 Concepţia teoretică constituţionalist- bilogică, a lui Kretschmer
2.5 Curentul fenomenologic a lui K. Jaspers şi M. Scheller
2.6 Concepţia existenţialistă a lui Binswanger şi Zutt, etc.
2.7 Concepţia psihosomatică a lui Alexander.
Din ele decurge şi maniera particulară de asistenţă şi tratament a lor, metodologia de cercetare
recomandată şi pe viitor.
III. ETIOLOGIA SUFERINŢELOR PSIHICE.

Multă lume recunoaşte azi că variatele suferinţe psihice au un demers evolutiv lung, că tratamentul
şi mai ales vindecarea lor este mai dificilă decât prevenirea/profilaxia lor. De aici decurge nevoia de a
cunoaşte cât mai bine cauzele care duc la suferinţă (factori cauzatori, predisozanţi şi favorizanţi), ca şi
mecanismele patogenetice de instalare a formelor clinice de manifestare.
Natura lor este endogenă, ereditară, genetică -- de unde şi caracterul lor familial în unele cazuri- sau
exogenă legată de factori externi fizici şi sociali. Aceştia din urmă pot fi psihogeni sub înrâurirea unor
influenţe conflictuale, psihotraumatici care nu presupun o alterare strucutrală a sistemului nervos central, sau
pot fi organogenetici prin influenţarea strucutrală şi funţională a creierului.
Azi se pune un accent tot mai mare pe inlfuenţele sociale (famile, grădiniţă, şcoală, societate) în
abordarea etiopatogeniei suferinţelor psihice ale copilului şi adolescnetului, suferinţa lor este abordată de pe
poziţia concepţiei teoretice a sistemelor şi se vorbeşte tot mai mult de „psihiatria familială‟.
Cum acţionează aceşti factori etiologici, care este raportul cauzal între endogenie şi exogenie, ce se
transmite genetic, se află între pag:28-35.

IV. PSIHOPATOLOGIA GENERALĂ.

Azi ar fi greu de descris, de înţeles, de diferenţiat o suferinţă psihică de alta, care să permită şi o
abordare terapeutică cât mai adecvată, dcă nu am cunoaşte gama posibilităţilor de alterare/perturbare a
fecărei funcţii psihice luată ca formă specifică de refelctare incepând cu percepţia şi terminând cu
persoanlitatea. Posibilităţile de perturbare în cazul fiecărei funţii nu sunt nelimitate. Ele poartă denumirea de
simptome de sufeinţă. Între simptomele unei funcţii şi a altora se stabilesc anumite legături patogenetice ce
duc la înmănuncherea lor în sindroame cu o anumită valoare psihodignostică cu valoare de predicţie evolutivă
prognostică şi terapeutică.
În cazul vârstei de dezvoltare însă, semnificaţia psihodiagnostică a acestor simptoame şi sindroame
este diferită faţă de adult, de unde şi raţiunea de a fi a psihiatriei copilului şi adolescentului.
Fiecare etapă de vârstă până la terminarea adolescenţei se caracterizează prin:
 Particularităţi psiho şi neurofiziologice proprii.
 fundal motivaţional caracteristic,
 necesităţi relaţionale proprii,
 tip de reactivitate diferit.
Trecerea de la o etapă de vârstă la alta nu este numai cantitativă ci şi una calitativă. Aceste
schimbări caltiative, explozive uneori, în cele mai multe cazuri nu sunt psihopatologice, deşi par (de exemplu
pubertatea).
Individualitatea şi viteza de dezvoltare diferită face ca unele tulburări să fie fiziologice la unii şi
patologice la alţii în aceeaşi vârstă. De exemplu, discontrolul urinar/ enureza poate să constituie o
manifestare fiziologică până la 4-5 ani în timp ce la alţii să fie o manifestare patologică la 3-4 ani dacă a avut
un control normal cel puţin un an înainte, etc.
De aceea, aprecierea tulburărilor pe funcţii trebuie să ţină cont de:

9
 etapa de vârstă cronologică,
 nivelul de dezvoltare a funcţiei,
 nivelul de dezoltare şi integrare a psihicului în ansamblu.
Care sunt simptomele cele mai frecvent posibile pe funcţii/procese psihice, atât cantitative cât şi
calitative, ce se înţelege prin ele şi care este valoarea lor psihodiagnostică se află în bibliografia recomandată
de la pp: 36-78
 tulburări de percepţie
 “” imaginaţie
 “” atenţie
 “” memorie
 “” gândire şi limbaj
 “” afectivitate
 “” activitate voluntară şi instinctivă
 “” conştiinţă
 “” personalitate.

V. PSIHOPATOLOGIA SPECIALĂ.

Variatele forme de suferinţă psihică au o denumire gnerică de diagnostic care delimitează şi


drepturile/obligaţiile celor găsiţi în stare de suferinţă, accesul lor la multiple forme de tratament şi recuperare.
Pentru a avea un limbaj comun între specialişti atât pe plan naţional cât şi internaţional, s-au pus la punct
anumite sisteme de clasificare a suferinţelor după care se face şi raportarea lor statistică pentru a se putea
urmări frecvenţa/incidenţa, riscul de morbiditate de la o regiune geografică la alta şi pentru a se putea lua
măsurile ce se impun de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), în caz de nevoie.
Două sunt sistemele de clasificare ce stabilesc şi criteriile obiective de diagnostic ce operează azi pe
plan mondial: unul este cel european, ICD (International Clasification of Deseases) după care raportăm şi noi,
iar al doilea , DSM- IV ( Diagnostic Statistical Manual) ce operează în SUA. Există incă unele deosebiri între
ele privind criteriile de includere şi excludere a unor diagnostice, de admitere a formelor clinice de
manifestare, dar se fac eforturi susţinute azi de a se elimina discrepanţele dintre ele. DSM-ul este mai
restrictiv, mai sigur în privinţa cercetării ştiinţifice a suferinţeor, dar mai greoi de operat în practica clinică.
Pentru a elimina unele confuzii existente până nu de mult în domeniul suferinţelor psihice, cele duoă
sistme de clasificare au eliminat aproape total conceptul de boală psihică şi vorbesc numai de tulburare
(disorder) ca şi renunţarea la alte concepte ca cel de nevroză.
Oricare dintre ele l-am utiliza treuie să facem deosebire în cadrul suferinţelor psihice între cele trei
posibilăţi de manifestare:
1. Sub formă de boală, când suferinţa psihică apare după o perioadă normală de dezvoltare şi de
echilibru psihc sub acţiunea unor factori nocivi cauzali, predispozanţi şi favorizanţi.
2. Sub formă de organizare disarmonică a personalităţii ce începe din fragedă copliărie şi nu-i
permite o adaptare suplă şi elastică la condiţiile de existenţă deşi capacităţile sale cognitive sunt bune. Ele
poartă denumirea de personalităţi deviate
3. Retardul în dezvoltarea psihică şi mai ales cognitivă, ce se numea până nu demult oligorenie,
care nu trebuie să fie înţeleasă ca boală ci ca o insuficientă dezvoltare a coeficientului intelectual (QI), ce nu-i
permite o gândire independentă, o organizare independentă a vieţii, fără ajutorul cuiva din jur.
În mod tradiţional, în majoritatea tratatelor de psihiatrie, suferinţele psihice sunt împărţite în două
categorii în funcţie de intensitatea, gravitatea şi semnificaţia lor psihodiagnostică pentru calitatea vieţii celor
suferinzi:
A- Mica psihiatrie, ce abordează:
 Psihogeniile: nevroze, reacţii psihogenice, dezvoltări nevrotice prevalente de personalitate.
 Patologia comportamentală: cu tulburările de conduită, organizările disarmonice de personalitate,
delicvenţa juvenilă.
B- Marea psihiatrie :

10
 Psihozele enodegene.
 Psihozele exogene, simptomatice.
 Retardul psihic.
 Demenţele.

A.1. Psihogeniile.

Înţelegem prin psihogenii acele suferinţe psihice care au ca factor etiologic determinant o situaţie
psihotraumatizantă, de intensitate mai mică sau mai mare, ce nu poate fi rezolvată în mod favorabil de individ
şi care determină în consecinţă o anumită reacţie patologică din partea sa, manifestată prin semne clinice.
Forma clinică de manifestare, evoluţia, prognosticul cât şi mijloacele de tratament vor fi dependente
de mai mulţi factori: de valoarea şi semnificaţia psihotraumei, de nivelul de dezvoltare a psihicului, de
personalitatea premorbidă a bolnavului, de starea sa actuală de sănătate somatică, cât şi de condiţiile de mediu
în care trăieşte. De aceea la originea lor se află pe lângă factori determinanţi, cauzatori şi factori favorizanţi şi
predispozanţi. Tabloul clinic va reprezenta o ecuaţie individualizată pentru fiecare bolnav de participare
negativă pe lângă psihotraumă şi a ultimelor două categorii de factori.
Ca expresie a celor de mai sus, psihogeniile pot fi separate în trei categorii nozologice distincte ca:
nevroze; reacţii psihogenice; şi dezvoltări prevalente de personalitate.

A.1.1. Nevrozele.

Deşi termenul de nevroze în psihopatologia copilului şi adolescentului a fost înlocuit cu unul impropriu
de „tulburări emoţionale‟ (nu sunt numai tulburări emoţionale), deoarece conceptul a fost elaborat de Freud de
pe poziţii teoretice psihanalitice şi nu toată lumea este de acord cu ele, din motive arătate mai jos nu putem
renunţa la el.
Prin nevorze înţelegem acele psihogenii, acele suferinţe psihice ce se apropie ca intensitate cel mai
mult de starea de normalitate psihică a individului. De aceea sunt considerate ca suferinţele psihice cele mai
uşoare, complet reversibile, dacă sunt tratate la timp şi corect. Factorul determinant în nevorze îl constituie
conflictul, iar mecanismul patogenetic de instalare a bolii starea de conflictualitate intrapsihică. Nevroza
reprezintă o alterare a echilibrului psihic anterior consecutiv stării de conflictualtitate ce determină o
înrăutăţire a relaţiei sale cu lumea, o alterare a activităţii sistemului nervos central fără o modificare
structurală/organică prin scăderea capacităţii sale de control a scoarţei cerebrale asupra formaţiunilor
subiacente, o scădere consecutivă a randamentului în toate domeniile de activitate, o scădere a capacităţii sale
de adaptare socială şi o trăire subiectivă nelpăcută, ca expresie a reacţiei personalităţii sale la boală. Ea este
boală deoarece apare după o stare de echilibru şi dezvoltare psihică normală anterior şi constituie forma cea
mai uşoară de boală.
Care sunt caracteristicile generale ale nevorzelor prin care se diferenţiază de alte psihogenii, ce
prevalenţă au ele în vârsta de dezvoltare, cum se pun problemele din punct de vedere etiopatologic, care
sunt formele lor de manifestare clinică atât sub raportul simptoamelor generale, comune tuturor formelor de
nevroze cât şi a celor caracteristice formelor particulare de manifestare clinică de:
 simple dereglări ale regimului zilnic de viaţă
 deprinderi nevrotice
 nevroze propriu-zise în raport cu vârsta cronologică,
se află între pag: 79-91 din bibliografie.

A.1.2. Reacţiile psihogene.

Constituie acele suferinţe psihopatologice reactive ce se deosebesc de nevroze în primul rând prin
valoarea factorului psihotraumatizant care este de intensitate şi de semnificaţie negativă mare, determinând o
reacţie psihopatologică ce se instalează imediat în minute sau ore şi nu la distanţă ca în nevorze, iar
mencanismul patogenetic este de scurtcircuitare şi nu de conflictualitate. La fel intensitatea tabloului clinic
este mai mare, impresionant pentru cei din jur, putându-se face confuzii diagnostice cu alte boli psihice de

11
intensitate psihotică. În cazul lor pot apărea tulburări de reflectivitate de aspectul halucinaţiilor, delirelor, dar
totul se remite în 10-14 zile dacă sunt asistate corect.
Clinica lor sub forma:
 reacţiilor acute de şoc
 reacţiilor acute de subşoc
 reacţiilor subacute,
se află tratate în manual, pag:92-94

A.1.3. Dezvoltările prevalente, reactive de personalitate.

Sunt tot psihogenii prin caracterul lor reactiv şi prin posibilitatea lor de restituţie, de vindecare, dar
seamănă cu psihopatiile sau dezvoltările disarmonice de personalitate cum se numesc azi, de unde şi
denumirea lor de mai sus. Prin complexitatea tabloului clinic, prin posibila apariţie a unor idei delirante,
sistematizate de persecuţie se confundă adesea cu schizofrenia fără să aibă gravitatea celei din urmă.
Implicara personalităţii premorbide în cazul lor este mai mare decât în nevroze şi reaclţiile psihogene propriu-
zise.
Cauza determinantă este tot psihogenă, un conflict, dar care are o specificitate individuală, legată de
un handicap producător de ruşine cu care nu se poate acomoda, iar mecanismul patogenetic este de
prevalenţă, deoarece ruşinea , aşteptarea dureroasă a batjocorei celor din jur, prevalează asupra altor
activiăţi psihice ducând la epuizare.
Manifestările lor clinice iau forma:
 delirului senzitiv de relaţie
 psihozei hipocondrice de dezvoltare
 dezvoltării prevalente prin izolare socială
Vezi pag: 95-96 din manual.

B. Patologia comportamentală în vârsta de dezvoltare.

În perioada de dezvoltare a copilului şi adolescentului şi-a făcut tot mai mult loc un capitol de patologie
ce poartă azi denumirea de tulburări de conduită, capitol de interdisciplinaritate în care este angajat şi
domeniul medical pentru asistenţă şi care are valoarea unui diagnostic medical ca orice altă suferinţă.
Deoarece comportamentul uman are în principal un determinism psihologic pe lângă cel biologic şi social, se
consideră că şi tulburările de conduită sunt în principal expresia dereglărilor psihopatologice şi prin urmare
capitolul aparţine psihiatriei ca sarcină de cercetare, asistenţă şi învăţământ din unghiul abordării medicale.
Graţie corelaţiilor multiple pe care le are acest capitol cu problema dezvoltării disarmonice de
personalitate, entitate psihopatologică prin excelenţă care se manifestă clinic în primul rând prin modificări
de conduită şi cu delicvenţa juvenilă ca formă separată a tulburărilor de conduită ce presupun şi o rezolvare
juridică şi medico-legală, am abordat cele trei aspecte distincte sub denumirea de patologie comportamentală
pentru a fi mai uşor de înţeles în cadrul unei expuneri comparative.
Datorită marginalităţii lor cu variantele extreme ale comportamentului normal, al intensităţii lor reduse
din perspectiva tulburărilor psihopatologice, capitolul face parte din mica psihiatrie alături de psihogeniile
tratate anterior.

B.1. Tulburările de conduită.

Acest capitol este rezervat numai vârstei de dezvoltare şi cuprinde acele tulburări de comportament
ce se abat de la normal, sunt persistente, au o tendinţă progresivă de înrăutăţire, au o tendinţă derapantă de
înrăutăţire a relaţiilor lor sociale şi o durată de cel pţin 6 luni. Ele nu sunt adevărate boli deoarece şi copii
echilibraţi psihic, normal dezvoltaţi le pot manifesta. Ele au doar o valoare semiotică semnificând o conduită
improprie cerinţelor şi normelor social-culturale date. Valoararea lor diferă de la o structură socială la alta, de
la un nivel cultural la altul.

12
Ce trebuie să înţelegem prin comportament normal şi anormal, care sunt formele de manifestare
neepisodice şi episodice, criteriile de diagnostic pentru ele, se află intre pag: 97-106.

B. 2. Dezvoltări disarmonice de personalitate.

Acest capitol este tratat, mai cu seamă, în psihopatologia adultului sub denumirea de personalităţi
deviate sau psihopatii cum se numeau până în prezent dar unde se specifică faptul că devenirea lor se
realizează din fragedă copilărie graţie unei dezvoltări disarmonice de personalitate ce-i face incapabili să se
adapteze suplu şi elastic la cerinţele de viaţă, să aibă un comportamnet situaţional alterat în ciuda capacităţilor
lor intelectuale bune sau foarte bune. Prin disarmonie se înţelege o dezoltare inegală, un infantilism al unor
laturi de personalitate ce nu le conferă un suficient autocontrol al comportamentului lor, o evaluare reală a lor
şi a celor din jur.
Datorită acestor particularităţi comportamentale, deşi au expresie de normalitate, sunt în permanet
conflict cu cei din jur, nu pot trece neobservaţi, când nu se ceartă cu lumea se ceartă pe ei, fac mult
rău/deranjează pe cei din jur şi lumea vorbeste de ei ca „având o rotiţă în plus sau în minus‟, în ciuda aparenţei
lor de normalitate.
Cum se clasifică în funcţie de intensitatea lor, de determinismul lor, care sunt formele clinice de
manifestare în vârsta de dezvoltare, care este sindromul clinic comun tuturor formelor de manifestare se
află intre pag.106-111.

B.3 Delicvenţa juvenilă.

Prin delicvenţă juvenilă se înţelege acea patologie comportamntală din vârsta de dezvoltare ce are
caracter infracţional, antisocial ce este prevăzută în codul penal şi codul de procedură penală a fiecărui stat.
Cuprinde acele tulburări de conduită care prin intensitatea şi periculozitatea lor nu pot fi trecute cu vederea,
care impun o evaluare juridică, o urmărire penală şi stabilirea unor măsuri de corecţie pentru prevenirea
recidivelor. Dezbaterea juridică trebuie să fie precedată în fiecare caz de o expertiză pshiatrico-legală la copii
între 14-18 ani pentru apreciaerea gradului de discernământ sau a posbilei prezenţe a unor tulburări psihice
care-i scutesc de responsabilitatea actelor săvârşite şi impun tratarea acestora.
Determinismul infracţionaliăţii juvenile poate fi desigur şi unul biologic, psihopatologic, dar este mai cu
seamă unul social-educativ care justifică frecvenţa sa crescută în perioada actuală şi schimbarea
caracteristicilor sale în raport cu perioadele anterioare. Ea este în primul rând expresia modului de organizare
socială.
Cum trebuie privită ea, care sunt caracteristicle sale actuale, cum se efectuează expertiza cazurilor,
ce masuri juridice pot fi luate se află în pag 115-117.

C. Psihozele endogene la copii şi adolescenţi.

Prin psihoză înţelegem o formă de patologie majoră în psihiatrie, o boală ce presupune un dezechilibru
psihic accentuat cu implicarea mare a funcţiilor de sinteză, conştiinţă şi personalitate- cu apariţia tulburărilor
psihice de reflectivitate ca: halucinaţii, delire, etc; cu scăderea/pierderea sensului realului, discernământului, cu
amnezie ulterioară asupra episodului psihotic, şi în consecinţă cu lipsa responsbilităţii faţă de actele comise în
perioada psihotică.
Astfel de stări în psihiatrie pot fi clasificate din punct de vedere etiologic în:
 psihoze reactive (acute, de şoc, acute de subşoc, cu dezvoltări prevalente)
 psihoze simptomatice organice (consecutive unor suferinţe organice ale creierului sau a altor
organe, dar cu ecou secundar asupra sistemului nervos central)
 psihoze endogene, ca schizorenia şi psihoza maniaco-depresivă, în care factorii etiologici
psihogenetici şi organogenetici pot juca doar un rol declanşator, determinanţi sunt factorii interni, endogeni,
consituţionali ce au caracter ereditar, familial în cele mai multe cazuri. Asupra naturii factorilor ereditari se
mai poartă discuţii şi azi.
Psihozele endogene au constituit de la începuturile psihiatriei ştiinţifice preocuparea majoră în
asistenţă şi cercetare, nucleul în jurul căruia se înscriu restul suferinţelor psihice în toate sitemele de

13
clasificare de până azi. Cu toate acestea cele mai multe necunoscute , cu precădere în domeniul
etiopatogeniei, le avem tot în cadrul lor. Asta l-a determinat pe E. Breuler, cel care a dat denumirea actuală
de schizofrenie uneia dintre ele, să o considere în 1910 „ ca marea enigmă a secolului nostru‟, afirmaţie ce -şi
păstrează valabilitatea şi azi.
Psihozele endogene considerate obişnuit ca aparţinînd vârstei adutului sunt schizofrenia şi pishoza
maniaco-depresivă. Prezenţa lor în vârsta de dezvoltare nu era admisă deoarece se considera că
personalitatea nu este suficient de conturată pentru a le permite oragnizarea clinică. Mecanismul patogentic
fundamental în schizofrenie era considerat procesul de disociere a personalităţii şi nu se putea concepe cum
să se disocieze ceva ce nu există în această vârstă. Până prin 1910 schizofrenia purta numele de demenţă
precoce, deoarece majoriatea cazurilor evoluau spre demenţă.
Observaţia clinică a remarcat însă faptul ca în copilăria multora dintre ei au exsitat tulburări cu
caracter psihotic iar Sancte de Sanctis în 1908 a descris cazul unui copil de 3 ani dându-i denumirea de
„demenţă precocisimă‟, afirmând astfel posibila apariţie a schizofreniei şi în copliărie.
O lungă peroadă de timp discuţiile au fost contradictorii cu privire la prezenţa sa în vârsta de
dezvoltare. Azi însă este admisă ca o formă particulară de schizofrenie, cu denumirea de „schizofrenie cu
debut precoce‟ a cărei vârstă de debut coboară şi sub 3 ani de viaţă.
Atături de ea insă, sunt admise şi alte „psihoze infantile‟, denumite generic tulburări pervasive de
dezvoltare cum ar fi:
 Autismul infantil precoce
 Autismul atipic
 Sindromul Rett.
 Alte psihoze organice dezintegrative
 Tulburări hiperchinetice cu retard psihic şi activităţi stereotipe
 Sindromul Asperger

Psihoza maniaco-depresivă a fost la fel negată ca prezentă în vârsta de dezvoltare, până în jurul
anului 1960. Forma depresivă este unanim admisă după 1973 iar cea maniacală după 1970.
Desigur simptomatologia acestor psihoze endogene este altfel oraganizată în vârsta de dezvoltare, de
aceea şi criteriile de diagnostic trebuie să fie altele.
Cum se pune problema în cazul lor, care sunt formele clinice de manifestare, ce se cunoaşte azi cu
privire la evoluţia, prognosticul şi tratamentul lor se alfă intre pag: 118-135.

D. Psihozele exogene.

Termenul de psihoză folosit în acest capitol este impropriu deoarece nu se referă numai la
tulburările psihopatologice de intensitate psihotică în sensul definit de noi anterior ci la toate tulburările psihice
ce însoţesc sau urmează suferinţele creierului. Termenul de exogen ar vrea să insemne că este vorba de
acele tulburări psihice consecutive suferinţelor creierului, în care determinismul etiologic propriu-zis este
extern, decelabil, organogenetic şi nu endogen ca în schizofrenie sau psihoza maniaco-depresivă.
În esenţă, se referă la acele tulburări psihice ce au ca factor primar o suferinţă a creierului
determinată de cauze externe ca: infecţii, intoxicaţii, traumatisme cerebrale, tumori, parazitoze, epilepsie, sau
şi alţi factori cu localizare extracerebrală, la nivelul altor organe, dar cu efect secundar asupra creierului ca:
tulburări de metabolism, endocrine, insolaţii, etc.
Deşi natura acestor cauze ce determină primar sau secundar suferinţa creierului este foarte diferită,
tulburările psihice legate de ele se tratează împreună deoarece mecanismele patogenetice prin care se
instalează suferinţa cerebrală ca şi simptomatologia lor clinică şi psihopatologică este foarte apropiată.
Aceste tulburări psihice mai poartă denumirea de psihoze organice , deoarece nu psihogeneza şi nici
endogeneza joacă un rol determinant. De aceea, în clinică se foloseşte termenul generic de sindrom psiho-
organic şi de psihoze simptomatice întrucât tulburarea psihică se constituie numai ca un semn între altele.
Şi în cazul lor, din motive multiple cunoaşterea şi asistenţa lor este de-abia la început în cazul copiilor
şi adolescenţilor. Care este etiologia lor, mecanismele patogenetice de instalare; formele clinice de
manisfestare; evoluţia şi prognosticul lor ca şi tratamenul lor acutual se află între paginile 136-144.

14
E. Insuficienţele psihice.

Prin insuficienţe psihice înţelegem acel capitol din psihiatrie în care tulburările sunt localizate cu
precădere în domeniul funcţiilor de cunoaştere şi mai ales a gândirii. Acest capitol cuprinde atât insuficienţa
psihică primară, numită până nu demult oligofrenie cât şi insuficienţa psihică secundară sau demenţa.

E.1. Retardarea mintală.

Forma primară de insuficienţă psihică, poartă denumirea în prezent de retardare mintală. Prin ea se
înţelege o stare pshică defectuală, disproporţionată în raport cu vârsta cronologică, permanentă, cu caracter
global sau omogen, lipsită de progredienţă ale cărei cauze determinante au acţionat în etapele timpurii ale
ontogenezei (de obicei până la 3-4 ani). Azi această limită de 3-4 ani este extinsă până la 18 ani din motive
medicale şi de umanism.
Pe lângă defectul psihic cognitiv, mai ales cel intelectual, marca insuficientei dezvoltări îsi spune
cuvântul şi în sfera dezvoltării somato-endocrine, neurologică, adesea senzorială. Graţie acestei retardări
complexe în dezvoltare individul devine marcat de slaba sa capacitate de adaptare la cerinţele vieţii sociale în
raport cu imperativele vârstei cronologice, necesitând o indrumare şi supraveghere permanentă sau cel puţin
măsuri speciale de ocrotire din partea celor din jur.
Chiar şi în forma sa uşoară, retardatul mintal este lipsit de posibilitatea organizării independente a vieţii
sale fără sprijin din afară.
Cum este privită azi problematica, definiţia acestei forme de insuficienţă psihică primară; ce se
înţelege azi prin conceptul de normalizare a asistenţei sale; care este clasificarea lor actuală; care sunt
mecanismele lor etiopatogenetice; care este clinica lor sub raportul intensităţii a vârstei cronologice, în care se
face evaluarea şi care sunt formele etiologice de manifestare; posibilităţile terapeutice, se află între pag:145-
162.

E.2. Insuficienţa psihică secundară.

Despre demenţe se vorbeşte mai mult la vârsta de adult sau a senilităţii. Viaţa demonstrează că ele
se pot instala şi în vârsta de dezvoltare după încheierea procesului de maturare a sistemului nervos central.
Spre deosebire de retardul psihic primar, în cel secundar există posbilitatea agravării, înrăutăţirii
tabloului clinic, progresiunii procesului de degradare a personalităţii în raport cu vârsta cronologică a debutului.
Demenţa se defineşte ca o scădere progresivă şi ireversibilă a vieţii psihice după o perioadă de
dezvoltare normală, cu alterarea funcţiilor intelectuale şi dezintegrarea conduitelor sociale.
Ceea ce se ştie azi în etiologia lor în vârsta de dezvoltare; despre formele clinice de manifestare la
copii şi adolescenţi se află între pag:162-167.

Bibliografie obligatorie :

Viorel Ghiran, Felicia Iftene, Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului,
Editura Genesis, Cluj, 1999.

15