Sunteți pe pagina 1din 28

Academia de Studii Economice Bucuresti

Facultatea de Economie Agroalimentara si a Mediului

UNIFICAREA GERMANIEI
~ proiect geopolitica

Prof.coord.: Iulia Pop Student:Sponte Maria


Grupa 8 (1326)
Seria C

Bucuresti 2010

1
Cuprins
Capitolul 1: Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al
nouăsprezecelea

1.1Creşterea naţionalismului german în cadrul sistemului napoleonian


1.2 Reorganizarea Europei Centrale şi apariţia dualismului german
1.3 Probleme de reorganizare

Capitolul 2: Vormärz şi liberalismul secolului al nouăsprezecelea

2.1Festivalul Hambach: naţionalismul liberal şi răspunsul conservatorilor


2.2 Liberalismul şi răspunsul la problemele economice

Capitolul 3: Primele eforturi de unificare

3.1 Revoluţiile germane din 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt


3.2 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă
3.3 Problema sferelor de influenţă: Uniunea de la Erfurt şi Acordul de la
Olmütz
3.4 Creşterea puterii Prusiei: Realpolitik

Capitolul 4: Fondarea unui stat unitar

4.1 Iredentismul danez

4.2 Războiul dintre Austria şi Prusia, 1866

4.2.1 Alegerea taberelor


4.2.2 Izolarea Austriei
4.3 Realpolitik şi Confederaţia Germană de Nord

Capitolul 5: Războiul cu Franţa

5.1Prăbuşirea sferelor de influenţă în Peninsula Iberică


5.2Operaţiunile militare
5.3Proclamarea Imperiului German
5.4 Importanţa războiului în procesul de unificare

Capitolul 6: Unificarea politică şi administrativă

6.1Statele componente ale Imperiului


6.2 Structura politică a Imperiului
6.3 Dispute istorice şi anatomia socială a Imperiului
6.4 Scrierea istoriei naţiunii

2
Bibliografie

Unificarea Germaniei

Imperiul German între 1871–1918. Excluzând partea germanofonă a imperiului


multinaţional austriac, această construcţie geografică reprezenta Germania Mică.

3
Unificarea Germaniei într-un stat naţional integrat politic şi administrativ a avut loc
oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franţa. Principii statelor
germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca
Împăratul Wilhelm al Imperiului German, în urma capitulării Franţei după Războiul Franco-
Prusac. Neoficial, tranziţia statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfăşurat de-a
lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferenţe religioase,
lingvistice şi culturale între locuitorii noii ţări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul
continuu de unificare.

Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane fusese dizolvat neoficial în 1806 după
abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În pofida
problemelor legale, administrative şi politice cauzate de destrămarea Imperiului, popoarele
regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiţie legală, lingvistică şi culturală
comună şi au trăit experienţe similare în timpul Războaielor Revoluţionare şi Napoleoniene
Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea
modelelor dinastice şi absolutiste de organizare socială şi politică; manifestarea sa în regiunile
germane a pus accent pe importanţa tradiţiilor, educaţiei şi a unităţii lingvistice a popoarelor
dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înfiinţarea Zollverein-ului (uniune
vamală) prusac în 1818, şi expansiunea sa spre includerea altor state din Confederaţia Germană,
a redus competiţia dintre state şi din cadrul statelor. Apariţia noilor mijloace de transport a
facilitat afacerile şi turismul, ducând la noi contacte şi uneori şi la conflicte între germanofonii
din toată Europa Centrală.

Modelul sferelor de influenţă creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după


Războaiele Napoleoniene a stabilit dominaţia austriacă în Europa Centrală. Totuşi, negociatorii
de la Viena nu au ţinut cont de forţa crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând
că Prusia avea să conteste supremaţia Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat
două soluţii la problema unificării: aşanumita Kleindeutsche Lösung, soluţia Germania Mică
(Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluţia Germania Mare (Germania împreună
cu Austria).

Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea
un plan de expansiune a Confederaţiei Germane de Nord din 1866 spre a include şi restul de state
germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă
forţa Realpolitik (a politicii reale) practicată de Bismarck, şi alţi factori au determinat mai multe
protostate moderne să-şi reorganizeze relaţiile politice, economice, militare şi diplomatice în
secolul al XIX-lea. Reacţiile împotriva iredentismului danez şi a naţionalismului francez au
furnizat puncte focale ale unităţii germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au
generat entuziasm şi mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea.
Această experienţă a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în
deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea
politică şi administrativă din 1871 a rezolvat cel puţin temporar problema dualismului.

4
Capitolul 1
Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea

La începutul anilor 1800, ţările germanofone numărau peste 300 de entităţi politice din
cadrul Sfântului Imperiu Roman. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici şi complexe
ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari şi bine definite ale Regatului
Bavariei şi ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvernare varia şi el: erau oraşe imperiale libere,
şi ele de dimensiuni variate, de la puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt;
teritorii ecleziastice, şi ele cu influenţă şi dimensiuni variate, cum ar fi bogata Abaţie Reichenau
şi puternica Arhiepiscopie a Kölnului; şi state dinastice cum ar fi Württemberg. Aceste state
formau Sfântul Imperiu Roman, şi la unele momente numărau peste 1000 de entităţi. Din secolul
al XV-lea, cu câteva excepţii, principii electori ai Imperiului au ales împăraţi din Casa de
Habsburg. Printre statele germanofone, mecanismele administrative şi legale ale Sfântului
Imperiu Roman au constituit teren de rezolvare a disputelor între ţărani şi nobili, şi între
jurisdicţii separate. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise), unele state s-au grupat
pentru a promova propriile interese regionale şi organizaţionale, inclusiv cooperarea economică
şi protecţia militară.

Războiul celei de-a doua coaliţii (1799–1802) a avut ca rezultat înfrângerea forţelor
imperiale şi aliate în faţa lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801) şi Amiens
(1802) precum şi Mediatizaţia din 1803 a transferat porţiuni mari din Sfântul Imperiu Roman
statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii bisericeşti şi majoritatea oraşelor imperiale au
dispărut din peisajul politic şi legal iar populaţiile acestor teritorii au devenit supuşi ai ducilor şi
regilor. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Württembergului şi Badenului. În 1806, după o
invazie reuşită a Prusiei şi după înfrângerea Prusiei şi Rusiei la Jena-Auerstedt, Napoleon a dictat
un tratat prin care Împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Roman.

5
Creşterea naţionalismului german în cadrul sistemului napoleonian

Stema Confederaţiei Germane, denumită şi Deutscher Bund

Sub Imperiul Francez (1804–1814), naţionalismul popular german a înflorit în statele


germane reorganizate. Datorat în parte experienţei comune (deşi sub dominaţie franceză), au
apărut diferite justificări pentru identificarea „Germaniei” ca un singur stat. Pentru filosoful
german Johann Fichte,”Primele graniţe, originare şi cu adevărat naturale ale statelor sunt fără
îndoială graniţele lor interioare. Cei ce vorbesc aceeaşi limbă sunt uniţi unii cu alţii printr-o
multitudine de legături invizibile de natura însăşi, cu mult înainte să înceapă arta umană; ei se
înţeleg unii cu alţii şi au puterea de a continua să se facă înţeleşi din ce în ce mai clar; ei îşi
aparţin unii altora şi sunt, prin natură, un tot întreg şi inseparabil.”

O limbă comună poate servi ca baza unei naţiuni, dar, după cum observă istoricii
contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea, a fost nevoie de mai mult decât simpla
similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de state mărunte. Experienţa Europei
Centrale germanofone din timpul dominaţiei franceze a contribuit la conştientizarea unei cauze
comune, aceea de a alunga invadatorii francezi şi de a recâştiga controlul asupra teritoriilor
proprii. Exigenţele campaniilor lui Napoleon din Polonia (1806–1807), cele din Peninsula
Iberică, din Germania apuseană, şi ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a deziluzionat
numeroşi germani, atât nobili cât şi oameni de rând. Sistemul Continental al lui Napoleon a dus
economia central-europeană în pragul ruinei. Invazia Rusiei a inclus aproape 125.000 de soldaţi
din regiunile germane, iar pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulţi germani, din toate clasele
sociale, să-şi închipuie o Europă Centrală liberă de influenţa lui Napoleon. Înfiinţarea unor
miliţii studenţeşti cum ar fi Corpul liber Lützow este un exemplu al acestei tendinţe.

Dezastrul din Rusia a slăbit controlul francez asupra principilor germani. În 1813,
Napoleon a iniţiat o campanie în statele germane pentru aducerea lor înapoi pe orbita franceză;

6
Războiul de Eliberare ce a urmat a culminat cu marea bătălie de la Leipzig, denumită şi Bătălia
Naţiunilor. Peste 500.000 de combatanţi au dus lupte grele de-a lungul a trei zile, aceasta fiind
cea mai mare bătălie terestră europeană din secolul al XIX-lea. Lupta a avut ca rezultat o
decisivă victorie a Coaliţiei dintre Austria, Rusia, Prusia, Suedia şi Saxonia, şi a dus la sfârşitul
dominaţiei franceze la est de Rin. Succesul acesta a încurajat forţele Coaliţiei să-l urmărească pe
Napoleon şi dincolo de Rin; armata sa şi guvernul s-au prăbuşit, iar Coaliţia victorioasă l-a
încarcerat pe Napoleon în insula Elba. În timpul scurtei restauraţii napoleoniene denumită Cele
100 de zile din 1815, forţele celei de-A Şaptea Coaliţii, inclusiv o armată anglo-aliată sub
comanda Ducelui de Wellington şi o armată prusacă sub comanda lui Gebhard von Blücher a
învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Rolul critic jucat de trupele lui Blücher, mai
ales după retragerea forţată de pe câmpul de luptă de la Ligny cu o zi înainte, au ajutat la
întoarcerea situaţie împotriva Franţei. Cavaleria prusacă a urmărit pe francezii învinşi în seara de
18 iunie, pecetluind victoria aliaţilor. Din perspectivă germană, acţiunile trupelor lui Blücher de
la Waterloo şi eforturile combinate de la Leipzig, au oferit un nou motiv de mândrie şi
entuziasm.Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în construirea mitului Borussian
de către istoricii naţionalişti pro-prusaci ulterior, în secolul al XIX-lea.

1.2 Reorganizarea Europei Centrale şi apariţia dualismului german

După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena a stabilit un nou sistem politico-
diplomatic european bazat pe echilibrul puterilor. Acest sistem a reorganizat Europa în sfere de
influenţă care, în unele cazuri, au suprimat aspiraţiile unor popoare, inclusiv ale germanilor şi ale
italienilor. În general, o Prusie mare şi cele 38 de alte state consolidate din teritoriile mediatizate
la 1803 s-au confederat în cadrul sferei de influenţă a Imperiului Austriac. Congresul a stabilit o
Confederaţie Germană (1815–1866), condusă de Austria, cu o „Dietă Federală" (denumită
Bundestag sau Bundesversammlung, o adunare de conducători numiţi) care se întrunea în oraşul
Frankfurt pe Main. Ca recunoaştere a titlului imperial deţinut prin tradiţie de casa de Habsburg,
regii Austriei au devenit preşedinţi titulari ai acestui parlament.

7
1.3 Probleme de reorganizare

În ciuda denumirii de Dietă (Parlament), această instituţie nu era formată dintr-un grup de
reprezentanţi aleşi de popor (sau măcar de un grup restrâns de cetăţeni). Numeroase state nu
aveau constituţii, iar în cele care aveau, cum ar fi Ducatul Badenului, dreptul de vot era restrâns
pe criterii stricte de proprietate care limitau acest drept la o mică porţiune din populaţia
bărbătească. Mai mult, această soluţie nepractică nu a reflectat noul statut al Prusiei în contextul
general. Deşi armata prusacă fusese învinsă dramatic în 1806 la bătălia de la Jena-Auerstedt, ea a
revenit la Waterloo. În consecinţă, liderii prusaci se aşteptau să joace un rol important în politica
germană.

Limitele Confederaţiei Germane. Prusia este cu albastru, Austria cu galben, iar


restul cu gri. Linia roşie prin Austria este limita cu teritoriile maghiare, care făceau
parte din Austria dar nu şi din Confederaţie.

8
Creşterea naţionalismului german, stimulat de experienţa germanilor din perioada
napoleoniană şi iniţial aliat cu liberalismul, a schimbat relaţiile politice, sociale şi culturale din
statele germane. În acest context, se pot observa rădăcinile sale în perioada napoleoniană.
Organizaţiile studenţeşti Burschenschaft şi demonstraţiile populare, cum ar fi cele de la Castelul
Wartburg din octombrie 1817 au contribuit la creşterea simţului unităţii între germanofonii din
Europa Centrală. Mai mult, promisiunile implicite şi uneori explicite făcute în timpul Războiului
de Eliberare a făcut poporul să se aştepte la suveranitate populară şi la o largă participare la
procesul politic, promisiuni care nu au fost onorate după obţinerea păcii. Activismul
organizaţiilor studenţeşti a determinat liderii conservatori, cum ar fi Klemens Wenzel, Prinţ von
Metternich, să se teamă de sentimentul naţionalist; asasinarea dramaturgului german August von
Kotzebue în martie 1819 de un student radical ce dorea unificarea a fost urmată la 20 septembrie
1819 de proclamarea Decretelor de la Carlsbad, care au frânat conducerea intelectuală a mişcării
naţionaliste.Metternich a reuşit să canalizeze resentimentele conservatorilor faţă de asasinat spre
consolidarea legislaţiei care avea să limiteze mai mult libertatea presei şi să restrângă mişcările
liberale şi naţionaliste în creştere. În consecinţă, aceste decrete au împins Burschenschaften în
ilegalitate, au restrâns publicarea de material naţionalist, au extins cenzura presei şi a
corespondenţei personale, şi au limitat dreptul academic la libertatea exprimării interzicând
profesorilor universitari sa încurajeze dezbateri naţonaliste. Decretele au fost subiectul
pamfletului lui Johann Joseph von Görres Teutschland [arhaic: Deutschland] und die
Revolution (Germania şi Revoluţia) (1820), în care el a concluzionat că este şi imposibil şi de
nedorit reprimarea libertăţii de expresie prin măsuri reacţionare.

Capitolul 2
Vormärz şi liberalismul secolului al
nouăsprezecelea

Perioada statelor poliţieneşti austriac şi prusac şi a vastei cenzuri dinaintea Revoluţiei din
1848 au devenit cunoscute ulterior sub denumirea de Vormärz, „înainte de Martie”, cu referire la
martie 1848. În această perioadă, liberalismul european a prins viteză; agenda liberală includea
aspecte economice, sociale şi politice. Numeroşi liberali europeni din perioada Vormärz cereau
unificarea sub principii naţionaliste, promovau tranziţia la capitalism, cereau lărgirea dreptului la
vot. „Radicalismul” lor depindea de poziţia pe care o aveau în raport cu votul universal: cu cât
mai largă era definiţia pentru vot „universal”, cu atât erau consideraţi mai radicali.

9
2.1 Festivalul Hambach: naţionalismul liberal şi răspunsul conservatorilor

Participanţi pro-naţionalişti merg către ruinele castelului Hambach în 1832.


Predomină studenţi şi unii profesionişti cu soţiile lor. Ei purtau drapelul mişcării
ilegale Burschenschaft, care ulterior a constituit baza drapelului Germaniei moderne

În pofida reacţiei conservatoare considerabile, ideile de unitate s-au alăturat noţiunilor de


suveranitate populară în ţările germanofone. La Festivalul Hambach din mai 1832 au venit peste
30.000 de oameni. Promovat ca bâlci,participanţii au sărbătorit fraternitatea, libertatea, şi
unitatea naţională. Aceştia s-au adunat în oraşul de sub castel şi au mers până la ruinele acestuia
pe dealul deasupra micului oraş Hambach, din provincia Palatinat din Bavaria. Ducând steaguri,
bătând tobe şi cântând, marşul a durat o bună parte din dimineaţă şi din amiază şi, odată ajunşi la
castel, participanţii au ascultat discursuri ale oratorilor naţionalişti de toate culorile politice.
Conţinutul discursurilor sugerează o diferenţă fundamentală între naţionalismul german al anilor
1830 şi naţionalismul francez de la Revoluţia din Iulie: cel german se concentra pe educaţia
maselor; odată ce populaţia este educată şi ştie de ce are nevoie, ea îşi va îndeplini scopurile.
Retorica de la Hambach punea accentul pe natura paşnică a naţionalismului german: ideea nu era
de a construi baricade, o formă foarte „franţuzească” de naţionalism, ci de a construi punţi
emoţionale între grupări.

Aşa cum făcuse şi în 1819, după asasinarea lui Kotzebue, Metternich s-a folosit de
demonstraţia populară de la Hambach pentru a promova politici conservatoare. „Cele Şase
Articole” din 28 iunie 1832 reafirmau principiul autorităţii monarhice. La 5 iulie, Dieta din
Frankfurt a votat încă 10 articole, care reiterau regulile existente de cenzură, restricţionarea
organizaţiilor politice şi limitarea activităţilor publice. Mai mult, statele membre cădeau de acord
să trimită ajutor militar oricărui guvern ameninţat de tulburări.Prinţul Wrede a condus jumătate
din armata Bavariei în Palatinat pentru a „supune” provincia. Câţiva oratori de la Hambach au
fost arestaţi, judecaţi şi închişi; unul dintre ei, Karl Heinrich Brüggemann (1810–1887), student
la drept şi reprezentant al mişcării secrete Burschenschaft, a fost trimis în Prusia, unde a fost întâi
condamnat la moarte, dar apoi graţiat.

10
Liberalismul şi răspunsul la problemele economice

Alţi câţiva factori au complicat creşterea naţionalismului în statele germane. Printre


factorii umani se numărau rivalităţile politice dintre membrii confederaţiei germane, mai ales
cele între austrieci şi prusaci şi competiţia socio-economică dintre interesele comerciale şi
mercantile şi cele aristocrate ale proprietarilor de moşii. Printre factorii naturali se numărau
seceta de la începutul anilor 1830, şi din anii 1840, şi criza alimentară din anii 1840. Au apărut şi
alte complicaţii din cauza unei schimbări înspre industrializare; oamenii îşi căutau de lucru şi
adesea plecau din sate şi din oraşele mici pentru a lucra în oraşe în timpul săptămânii,
întorcându-se pentru o zi şi jumătate în weekenduri.

Dislocarea economică, socială şi culturală a oamenilor de rând, greutăţile economice ale


unei economii în tranziţie şi presiunea dezastrelor naturale au contribuit cu toate la exacerbarea
problemelor în Europa Centrală. Eşecul înregistrat de majoritatea guvernelor în tratarea cu crizei
alimentare din anii 1840 cauzată de mana cartofului (legată şi de Marea Foamete din Irlanda) şi
de câţiva ani de vreme nefavorabilă au încurajat pe mulţi să creadă că cei bogaţi şi puternici nu
au niciun interes faţă de problemele lor. Cei cu autoritate erau îngrijoraţi de tulburările sociale
crescânde, de agitaţia politică şi socială din rândul claselor muncitoare, şi de antipatia
intelectualităţii. Se părea că cenzura, amenzile, închisoarea şi exilul nu mai erau suficiente pentru
a frâna criticile. Mai mult, devenea din ce în ce mai clar că atât Austria cât şi Prussia doreau să
fie liderul unui stat unit rezultat.

Capitolul 3

Primele eforturi de unificare

Atât mitingului de la Wartburg din 1817 cât şi Festivalului Hambach din 1832 le-a lipsit
un program clar de unificare. La Hambach, poziţiile numeroşilor oratori ilustrau agendele lor
disparate. Uniţi doar de ideea unificării, niciunul dintre ei nu avea un plan specific despre
realizarea acesteia, bazându-se doar pe ideea nebuloasă că Volk (poporul), dacă este bine educat,
va aduce singur unificarea. Discursurile fulminante, drapelurile, studenţii exuberanţi şi
picnicurile nu s-au tradus într-un nou aparat politic, birocratic şi administrativ; nu a apărut ca

11
prin minune nicio constituţie, deşi s-a vorbit foarte mult despre aşa ceva. În 1848, naţionaliştii au
căutat să remedieze această problemă.

3.1 Revoluţiile germane din 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt

Revoluţiile din 1848 din Germania au căutat unificarea şi o singură constituţie germană.
Revoluţionarii au presat diversele guverne, mai ales în Renania, să formeze o adunare
parlamentară care să aibă responsibilitatea întocmirii de constituţii. În cele din urmă, mulţi
revoluţionari de stânga sperau că această constituţie va stabili votul universal pentru bărbaţi, un
parlament naţional permanent şi o Germanie unificată, posibil sub conducerea regelui Prusiei,
care părea cel mai logic candidat: Prusia era cel mai mare şi cel mai puternic stat. În general,
revoluţionarii de dreapta cereau doar o lărgire a dreptului de vot din statele lor şi, poate, o formă
de unificare slabă. Presiunea lor a avut ca rezultat mai multe alegeri, bazate pe diverse sisteme de
vot, care a dat unor grupuri electorale, mai ales celor mai bogaţi şi proprietarilor de pământuri
mai mari puteri reprezentative.

Delegaţi dinainte de parlament intră în Biserica Sf. Pavel din Frankfurt, unde au pus
bazele alegerii unui Parlament Naţional.

În aprilie 1849, Parlamentul de la Frankfurt a oferit titlul de Kaiser (Împărat) regelui


Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea. El a refuzat din mai multe motive. Public, el a răspuns că nu
poate accepta o coroană fără consimţământul statelor, prin care se referea la principi. În secret, el
se temea de opoziţia celorlalţi principi germani şi de intervenţia militară a Austriei şi Rusiei; lui
nici nu-i plăcea ideea de a accepta o coroană din partea unui parlament ales de popor: după cum
se exprima el însuşi, nu putea accepta o „coroană de lut”. În ciuda cerinţelor ce perpetuau multe
dintre problemele de suveranitate şi participare politică pe care liberalii doreau să le depăşească,

12
Parlamentul de la Frankfurt a reuşit să scrie o constituţie şi să ajungă la un acord pentru soluţia
kleindeutsch. Parlamentul de la Frankfurt a sfârşit cu un eşec parţial: deşi liberalii nu au reuşit
unificarea pe care o doreau, ei au reuşit totuşi să rezolve multe probleme constituţionale şi să
promoveze reforme în colaborare cu principii germani.

3.2 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă

Succesele şi eşecurile Parlamentului de la Frankfurt au fost dezbătute vreme de zeci de


ani de istorici ai Germaniei şi au contribuit la explicaţiile istoriografice ale construirii naţiunii
germane. O opinie ce a apărut după 1918 şi a adunat numeroşi adepţi după cel de-al doilea război
mondial a fost aceea că aşa-numitul eşec al liberalilor germani din Parlamentul de la Frankfurt a
condus la un compromis al burgheziei cu conservatorii, mai ales cu proprietarii de pământ
prusaci (Junkeri), şi ulterior, la aşa-numitul Sonderweg (cale distinctă) al Germaniei din secolul
al XX-lea. Nerealizarea unificării în 1848, conform acestei opinii, a avut ca rezultat formarea
târzie a statului naţional în 1871, care, la rândul său, a întârziat dezvoltarea de valori naţionale
pozitive. Mai mult, „eşecul” de la 1848 ar fi reafirmat dorinţele aristocratice latente din rândul
clasei de mijloc germane; în consecinţă, acest grup nu şi-a dezvoltat niciodată un program
autonom de modernizare.

Mai recent, alţi istorici s-au opus acestei idei, susţinând că Germania nu a avut de fapt un
Sonderweg cu totul diferit de drumurile altor naţiuni, o idee istoriografică denumită
excepţionalism. În schimb, acest nou grup de istorici susţine că momentul 1848 a adus realizări
concrete ale politicienilor liberali; multe dintre ideile şi programele lor au fost ulterior
incorporate în programele sociale ale lui Bismarck (de exemplu, asigurarea socială, programele
educaţionale şi diversele legi electorale). În plus, noţiunea de cale unică se bazează pe faptul că
drumurile urmate de alte naţiuni (în acest caz, de cea britanică) ar fi norma acceptată. Acest nou
argument pune în discuţie normele modelului britanic, iar studiile recente ale dezvoltării
conceptului de naţiune la britanici şi la alte state „normale” (de exemplu, Franţa şi Statele Unite)
au sugerat că chiar în aceste state, naţiunea modernă nu s-a dezvoltat nici uniform şi nici
timpuriu, ci a fost o propunere apărută undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până la
sfârşitul anilor 1990, acest punct de vedere a devenit cel general acceptat, deşi unii istorici încă
mai consideră analiza Sonderweg utilă în a înţelege perioada naţional-socialismului.

13
3.3 Problema sferelor de influenţă:

Uniunea de la Erfurt şi Acordul de la Olmütz

După ce Parlamentul de la Frankfurt s-a desfiinţat, Frederic Wilhelm al IV-lea, sub


influenţa generalului Joseph Maria von Radowitz, a susţinut formarea Uniunii de la Erfurt, o
federaţie de state germane, excluzând Austria, prin acordul liber al principilor germani. Această
unire limitată sub conducerea Prusiei ar fi eliminat în întregime influenţa austriacă asupra
statelor germane. Presiunea diplomatică combinată din partea Austriei şi din partea Rusiei
(putere garantă a acordurilor din 1815 care au înfiinţat sferele europene de influenţă) au forţat
Prusia să renunţe la ideea Uniunii de la Erfurt la o întâlnire în micul oraş Olmütz din Moravia. În
noiembrie 1850, Prusacii, anume Radowitz şi Frederic Wilhelm, au acceptat restaurarea
Confederaţiei Germane sub conducere austriacă. Aceasta s-a numit Acordul de la Olmütz, iar în
Prusia „Umilinţa de la Olmütz”.

Deşi aparent evenimente minore, propunerea Uniunii de la Erfurt şi Acordul de la Olmütz


au adus problema influenţei asupra statelor germane în prim plan. Chestiunea unificării a devenit
nu doar o chestiune de dacă, ci una de când, iar când depindea de putere. Unul dintre foştii
membri ai Parlamentului de la Frankfurt, Johann Gustav Droysen, a rezumat pe scurt problema:

Nu putem ascunde faptul că întreaga chestiune germană este o simplă alternativă între Prusia şi
Austria. În aceste state, viaţa germană are polii săi pozitivi şi negativi – în primul, toate
interesele naţionale şi reformatoare, în al doilea, toate cele dinastice şi distructive. Chestiunea
germană nu este o problemă constituţională, ci o chestiune de putere; şi monarhia prusacă nu este
în întregime germană, pe când cea a Austriei nici nu poate fi.

Unificarea în aceste condiţii a ridicat o problemă diplomatică elementară. Posibilitatea


unificării germane (şi a celei italiene) a pus în discuţie preceptele fundamentale de echilibru
trasate în 1815; unificarea acestor grupuri de state ar fi răsturnat principiile sferelor de influenţă
suprapuse. Metternich, Castlereagh şi Ţarul Alexandru (şi secretarul său de externe contele Karl
Nesselrode), principalii architecţi ai acestei convenţii, concepuseră şi organizaseră o Europă (şi o
lume) echilibrată şi garantată de patru puteri: Regatul Unit, Franţa, Rusia şi Austria. Fiecare
putere avea sfera sa de influenţă geografică; pentru Franţa, aceasta includea peninsula Iberică şi
parţial statele italiene; pentru ruşi, regiunile estice ale Europei Centrale, şi parţial în Balcani;
pentru austrieci, sfera de influenţă includea mare parte din teritoriile din Europa Centrală ale
vechiului Reich (Sfântul Imperiu Roman); şi pentru britanici, restul lumii, în special mările.

Sistemul sferelor de influenţă din Europa depindea de fragmentarea statelor italiene şi


germane, iar consolidarea lor îi dăuna. În consecinţă, o naţiune germană unită sub un singur
drapel prezenta chestiuni semnificative: Cine erau germanii? Unde era Germania? dar şi Cine o
conducea? şi, foarte important, cine ar putea apăra cel mai bine „Germania”? Diferite grupuri au
oferit diferite soluţii la această problemă. În soluţia Kleindeutschland (Germania Mică), statele
germane aveau să fie unite sub conducerea Prusiei; în soluţia Grossdeutschland (Germania
Mare), statele germane aveau să fie unite sub conducerea statului austriac. Această controversă,

14
denumită dualismul german, a dominat diplomaţia austro-prusacă şi viaţa politică a statelor
germane timp de douăzeci de ani.

3.4 Creşterea puterii Prusiei: Realpolitik

Până în 1859, Wilhelm devenise regent în locul bolnavului său frate Frederic Wilhelm al
IV-lea; Helmuth von Moltke cel Bătrân deţinea poziţia de şef al Statului Major General al Prusiei
şi Albrecht von Roon pe cel de Ministru de Război al Prusiei. Von Roon şi Wilhelm (care a
participat activ la aceste evenimente) au reorganizat armata prusacă, iar Moltke a regândit
apărarea strategică a Prusiei, simplificând comanda operaţională. Reformele militare (şi
finanţarea lor) au cauzat o criză constituţională în Prusia. Problema era că atât parlamentul cât şi
regele, prin ministrul de război, doreau să controleze bugetul armatei. Wilhelm, devenit în
1862 Regele Wilhelm I, l-a numit pe Otto von Bismarck în funcţia de Ministru-Preşedinte al
Prusiei; Bismarck a rezolvat criza în favoarea ministrului de război.

Războiul Crimeei din 1854–1855 şi Războiul Italian din 1859 au dezechilibrat relaţiile
între Regatul Unit, Franţa, Austria şi Rusia. Ca urmare a acestui dezechilibru, convergenţa dintre
reorganizarea operaţională a lui von Moltke, restructurarea armatei de către von Roon şi
Wilhelm, şi diplomaţia lui Bismarck au influenţat restructurarea echilibrului de forţe la nivel
european. Agendele lor combinate au făcut din Prusia principala putere germană printr-o
combinaţie de victorii diplomatice în politica externă, susţinute de posibila utilizare a forţei
militare prusace şi moderarea pragmatică în politica internă: Realpolitik.

Bismarck a exprimat esenţa Realpolitik în discursul său devenit celebru „Sânge şi fier”
ţinut în faţa Comisiei pentru Buget a Camerei Deputaţilor Prusiei la 30 septembrie 1862, la scurt
timp după ce a devenit Ministru-Preşedinte: „Marile chestiuni ale timpului nu se vor rezolva cu
discursuri şi cu decizii ale majorităţii—aceasta a fost marea greşeală din 1848 şi 1849—ci prin
fier şi sânge”. Cuvintele lui Bismarck, „fier şi sânge” (sau „sânge şi fier” cum sunt adesea citate),
au fost citate greşit şi interpretate greşit ca fiind o dovadă a dorinţei de sânge şi putere a
germanilor. În primul rând, discursul şi fraza „marile chestiuni ale timpului nu vor fi rezolvate
prin discursuri şi decizii ale majorităţii” este interpretată ca o repudiere a procesului politic,
repudiere pe care Bismarck nu o susţinea. În al doilea rând, accentul pus pe sânge şi fier nu
însemna doar forţa militară fără rival a armatei prusace, ci două alte aspecte importante: primul,
abilitatea statelor germane de a produce fier (şi alte materii prime pentru război) şi al doilea,
disponibilitatea de a le folosi când şi dacă ar fi fost nevoie.

15
Capitolul 4
Fondarea unui stat unitar

Nevoia de fier şi sânge a devenit în curând evidentă. Până în 1862, când Bismarck şi-a
ţinut discursul, ideea de stat naţional german în spiritul paşnic al Pangermanismului evoluase de
la caracterul liberal şi democratic pe care îl avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui
Bismarck. Veşnic pragmatic, Bismarck înţelegea posibilităţile, obstacolele şi avantajele unui stat
unit, şi importanţa legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urmă rămânând,
pentru unii istorici, una dontre principalele contribuţii ale lui Bismarck la crearea imperiului în
1871. Condiţiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane îi interziceau acţiunea
unilaterală; politicianul şi diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acţiune.
Pentru ca statele germane să intre în război, sau, aşa cum bănuia că se va întâmpla, să fie forţate
să declare război împreună împotriva unui singur duşman, adversarii săi diplomatici ar trebui
întâi să declare război unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul
lui Bismarck în evenimentele ce au dus la războiul franco-prusac. Deşi o opinie tradiţională,
promovată în mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a
secolului al XX-lea, susţine că Bismarck a fost singurul arhitect al unificării, unii istorici de după
1945 critică cinismul lui Bismarck manifestat în manipularea circumstanţelor pentru a declanşa
un război. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând evenimentele din 1866
şi 1870, el a demonstrat abilităţile politice şi diplomatice care îl determinaseră pe Wilhelm să
apeleze la el în 1862.

Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativă şi politică a


Germaniei: aspiraţiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danmarcei au dus la Al Doilea
Război al Schleswigului (1864); ocazia creată de activităţile naţionaliste italiene la graniţa
Austriei au forţat Austria să îşi irosească resursele militare pe două fronturi în Războiul Austro-
Prusac (1866); şi temerile francezilor de a fi înconjuraţi de Hohenzollerni i-a determinat să
declare război Prusiei, ceea ce a avut ca rezultat Războiul Franco-Prusac (1870–71). Printr-o
combinaţie între diplomaţia şi conducerea politică a lui Bismarck, reorganizarea militară a lui
von Roon şi strategia militară a lui Moltke, Prusia a ieşit din perioada de dualism german ca
statul ce putea să reprezinte şi să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane.
Prusia a demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene ale
tratatului de pace din 1815 nu putea susţine puterea Austriei în această sferă de influenţă
europeană.

16
4.1 Iredentismul danez

Prima ocazie a venit odată cu ameninţarea iredentismului danez. La 18 noiembrie 1863,


Regele Christian al IX-lea al Danemarcei a semnat Constituţia Daneză din Noiembrie, şi a
declarat Ducatul Schleswig parte a Danemarcei. Confederaţia Germană a considerat aceasta o
violare a Protocolului de la Londra din 1852 în care statutul regatului Denmarcei era explicit
definit ca distinct de ducatele independente Schleswig şi Holstein. Mai mult, locuitorii din
Schleswig şi Holstein ţineau şi ei la statutul lor de stat separat: o mare parte a populaţiei
ducatului Holstein era de origine germană şi vorbea limba germană; în Schleswig populaţia era
mai echilibrată, cu o minoritate daneză semnificativă. Tentativele diplomatice de desfiinţare a
Constituţiei din Noiembrie au dat greş şi, după trupele austriece şi prusace au trecut graniţa în
Schleswig la 1 februarie 1864, au început luptele. Iniţial, danezii au încercat să-şi apere ţara cu
ajutorul Danewerk, un zid de pământ antic, care însă s-a dovedit de neapărat. Danezii nu se
puteau opune forţelor prusace şi austriece combinate şi nu puteau conta pe ajutorul aliaţilor lor
din celelalte state scandinave (Danemarca încălcase Protocoalele). Al Doilea Război al
Schleswigului s-a încheiat cu victoria armatelor aliate austro-prusace şi cele două ţări au preluat
controlul Schleswigului şi Holsteinului în urma acordului de pace semnat la 30 octombrie
1863 la Viena.

4.2 Războiul dintre Austria şi Prusia, 1866

În 1866, împreună cu nou-formata Italie, Bismarck a creat un mediu diplomatic în care


Austria a declarat război Prusiei. Preludiul dramatic al războiului a avut loc mai ales la Frankfurt
unde, la Parlament, cele două puteri au pretins că reprezintă toate statele germane. În aprilie
1866, reprezentantul Prusiei la Florenţa a semnat un pact secret cu italienii. Cele două state s-au
angajat să se ajute într-un război împotriva Austriei. A doua zi, delegatul prusac de la adunarea
de la Frankfurt a prezentat un plan pentru o constituţie naţională şi o Dietă naţională creată prin
alegeri directe şi vot universal. Relaţia dificilă şi ambiguă a lui Bismarck cu Landtagul
(Parlamentul Provincial) din Prusia, uneori caldă, alteori conflictuală, a cauzat scepticismul
liberalilor germani, care vedeau propunerea sa ca pe un plan de mărire a puterii Prusiei.

4.2.1 Alegerea taberelor

Dezbaterea privind constituţia naţională propusă a trecut pe planul doi atunci când la
Viena a sosit vestea mişcărilor de trupe italiene din Tirol şi de la graniţa veneţiană (21 aprilie
1866). Guvernul austriac a ordonat mobilizarea parţială în regiunile sudice; italienii au răspuns

17
ordonând mobilzarea generală. În ciuda apelurilor pentru acţiune şi gândire raţională, Italia,
Prusia şi Austria au continuat cursa spre conflictul armat. La 1 mai, Wilhelm a dat lui Moltke
comanda forţelor armate, şi a doua zi a început mobilizarea generală în Prusia.

Prusia (albastru închis) şi aliaţii săi (albastru) împotriva Austriei (roşu) şi a aliaţilor ei
(roz); cuceririle teritoriale ale Prusiei după război (albastru deschis)

În Dietă, gruparea statelor de dimensiune medie, denumite Mittelstaaten (Bavaria,


Württemberg, marile ducate Baden şi Hessa, şi ducatele Saxonia–Weimar, Saxonia–Meiningen,
Saxonia–Coburg şi Nassau), au susţinut demobilizarea completă în cadrul Confederaţiei.
Guvernele lor individuale au respins amestecul de promisiuni şi ameninţări cu care Bismarck le
cerea susţinerea împotriva Habsburgilor. Cabinetul de război al Prusiei a înţeles că singurii săi
susţinători între statele germane împotriva Habsburgilor erau marile ducate Mecklenburg-
Schwerin şi Mecklenburg-Strelitz (mici principate la graniţa cu Brandenburg cu putere militară şi
influenţă politică reduse), şi singurul susţinător din străinătate era Italia.

Opoziţia faţă de tactica Prusiei a ieşit la iveală şi în alte grupuri politice şi sociale.
Consiliile locale din toate statele germane, parlamentarii liberali unionişti şi camerele de comerţ
care vedeau avantaje mari ale unirii se opuneau oricărui război între Prusia şi Austria: orice astfel
de conflict ar servi doar dinastiilor, nu şi intereselor lor, pe care ele le considerau „civile”, şi/sau
„burgheze”. Opinia publică se opunea şi ea dominaţiei prusace. Populaţiile catolice de pe râul
Rin, mai ales în regiunile cosmopolite ale Kölnului şi din foarte populata vale a Ruhrului, au
continuat să ţină partea Austriei. Până la sfârşitul primăverii, majoritatea statelor importante se
opuneau eforturilor Berlinului de a reorganiza statele germane cu forţa. Cabinetul prusac vedea
unitatea germană ca pe o chestiune de putere. Liberalii din adunarea de la Frankfurt vedeau
unitatea germană ca pe un proces de negociere, şi distribuţia puterii între mai multe părţi.

18
4.2.2 Izolarea Austriei

Deşi mai multe state germane erau iniţial de partea Austriei, trupele prusace le-au interceptat
soldaţii şi i-au trimis înapoi, iar Austria, ajutată doar de Saxonia, s-a luptat singură cu Prusia;
deşi Franţa a promis ajutor, acesta a venit târziu şi a fost insuficient. Pentru a complica situaţia
Austriei, mobilizarea italiană la graniţa de sud obliga armata să lupte Al Treilea Război Italian de
Independenţă pe un al doilea front şi pe Marea Adriatică. Bătălia de la Königgrätz, care a durat o
zi şi s-a desfăşurat lângă satul Sadová, s-a încheiat cu o victorie incontestabilă şi decisivă a
Prusiei.

4.3 Realpolitik şi Confederaţia Germană de Nord

În ciuda implicării Franţei de partea Austriei, Wilhelm a acceptat ajutorul lui Napoleon al
III-lea ca mediator; o pace rapidă era esenţială pentru a împiedica Rusia să extindă conflictul
intervenind de partea Austriei. Prusia a anexat Hanovra, Hesse-Kassel, Nassau, şi oraşul
Frankfurt. Hesse Darmstadt a pierdut o parte din teritoriu, dar nu şi suveranitatea. Statele de la
sud de râul Main (Baden, Württemberg şi Bavaria) au semnat tratate separate prin care se obligau
să plătească despăgubiri şi să formeze alianţe ce le aduceau în sfera de influenţă a Prusiei.
Austria şi majoritatea aliaţilor săi au fost excluşi din Confederaţia Germană de Nord.

Sfârşitul dominaţiei Austriei în statele germane au dus la mutarea atenţiei Austriei către
Balcani. În 1867, împăratul austriac Franz Joseph a acceptat un compromis prin care a dat
teritoriilor ungare statut egal cu cel al domeniilor austriece, înfiinţând monarhia dualistă a
Austro-Ungariei. Pacea de la Praga (1866) a oferit Austriei termeni favorabili, prin care relaţia
acesteia cu noul stat naţional Italia au trecut prin restructurări majore; deşi austriecii au avut mult
mai mult succes pe plan militar contra trupelor italiene, imperiul a pierdut importanta provincie a
Veneţiei. Habsburgii au cedat Veneţia Franţei, care apoi a cedat-o Italiei. Publicul francez nu a
primit cu bucurie victoria prusacă şi a cerut Revanche pour Sadová, ceea ce a contribuit la
sentimentul antiprusac în Franţa, problemă ce a accelerat în lunile dinaintea declanşării
Războiului Franco-Prusac. Austria a încetat să domine ţările germanofone din Europa Centrală,
şi prima sferă de influenţă stabilita la tratatul din 1815 s-a destrămat irevocabil. Realitatea
înfrângerii Austriei a avut ca rezultat regândirea diviziunilor interne, autonomiei locale şi
liberalismului.

Noua Confederaţie Germană de Nord avea propria constituţie, drapel, şi structuri


guvernamentale şi administrative. Prusia, sub influenţa lui Bismarck, învinsese rezistenţa activă a
Austriei la ideea unei Germanii unite prin victorii militare, dar oricât a scăzut această politică
influenţa Austriei asupra statelor germane, ea a şi ştirbit spiritul unităţii pangermane: majoritatea
statelor germane respingeau politicile de forţă ale Prusiei.

19
Capitolul 5.
Războiul cu Franţa

Până în 1870 trei dintre concluziile importante ale războiului austro-prusac au devenit
evidente: prin forţa armelor, un stat puternic poate contesta vechile alianţe şi sfere de influenţă
stabilite în 1815. Prin manevre diplomatice, un bun lider poate crea un mediu în care un stat este
obligat să declare război primul, forţând statele din alianţele defensive să vină în ajutorul aşa-
numitei victime a agresiunii străine. Şi capacitatea militară prusacă era mult peste cea a Austriei,
iar Prusia era în mod cert singurul stat din Confederaţie şi dintre toate statele germane capabil de
a le proteja pe toate de intervenţii şi agresiuni străine. În 1866, majoritatea statelor germane de
dimensiune medie se opuneau Prusiei; până în 1870, aceste state fuseseră forţate sau convinse să
intre în alianţe de protecţie reciprocă cu Prusia. În cazul în care un stat european ar fi declarat
război unuia dintre membrii alianţei, toţi ar fi sărit în apărarea statului atacat. Prin manipulări
abile ale politicii europene, Bismarck a creat o situaţie în care Franţa a jucat rolul agresorului
statelor germane, iar Prusia pe cel de protector al drepturilor şi libertăţilor germanilor.

5.1 Prăbuşirea sferelor de influenţă în Peninsula Iberică

Următoarea breşă în platoşa creată în 1815 la Viena—şi protejată de Metternich şi de


aliaţii săi conservatori în următorii patruzeci de ani—a apărut în Spania. Acolo, în 1868, o
revoluţie dusese la înlăturarea reginei Isabella a II-a, iar tronul a rămas vacant cât timp Isabella a
trăit într-un luxos exil la Paris. Spaniolii, în căutarea unui succesor catolic, oferiseră tronul altor
trei principi europeni, fiecare fiind respins de Napoleon al III-lea (ca reprezentant al puterii
regionale). În cele din urmă, în 1870 Regenţa a oferit coroana lui Leopold de Hohenzollern-
Sigmaringen, prinţ din linia catolică a familiei Hohenzollern. Evenimentele ce au urmat au fost
denumite de istorici candidatura Hohenzollern.

În următoarele săptămâni, propunerea spaniolă a fost subiectul principal pe agenda


Europei. Bismarck l-a încurajat pe Leopold să accepte oferta. Instaurarea cu succes a unui
membru al familiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi însemnat ca două ţări
vecine Franţei în două colţuri diferite să aibă regi germani din dinastia Hohenzollern, perspectivă
care lui Bismarck îi plăcea, dar era totalmente inacceptabilă pentru Napoleon al III-lea şi pentru
Agenor, duce de Gramont, ministrul său de externe. Gramont a scris un ultimatum lui Wilhelm,
ca lider al familiei Hohenzollern, în care îi spunea că dacă vreun prinţ Hohenzollern acceptă
coroana Spaniei, guvernul francez va răspunde. Natura răspunsului a rămas ambiguă. Prinţul şi-a
retras candidatura, dezamorsând criza, dar ambasadorul francez la Berlin nu a lăsat problema să

20
se stingă. El l-a abordat direct pe regele Prusiei, Wilhelm, când acesta era în vacanţă în staţiunea
Ems, cerându-i să publice o declaraţie prin care se angaja să nu susţină instaurarea vreunui
Hohenzollern pe tronul Spaniei. Wilhelm a refuzat să dea o astfel de declaraţie, şi i-a trimis lui
Bismarck o telegramă în care a descris cerinţele Franţei. Bismarck s-a folosit de telegrama
regelui, denumită Depeşa de la Ems, ca model pentru o scurtă declaraţie de presă. Cu o
formulare prescurtată şi ascuţită de Bismarck, şi cu alte modificări suferite în timpul traducerii
efectuate de agenţia franceză Havas, aşa-numita depeşă de la Ems a stârnit furia opiniei publice.

5.2 Operaţiunile militare

Napoleon al III-lea al Franţei a dezvoltat o strategie similară cu cea a unchiului său,


Napoleon Bonaparte: dezbină şi cucereşte. El spera ca Austria să intre în război pentru a se
răzbuna şi că fostele sale aliate, în particular statele germane Baden, Württemberg şi Bavaria, i se
vor alătura, dar tratatul din 1866 a intrat în acţiune: toate statele germane şi-au unit forţele
miltare, deşi nu neapărat cu entuziasm, pentru a se lupta cu Franţa. În loc de război de răzbunare
împotriva Prusiei, susţinută de diverşi aliaţi germani, Franţa s-a văzut singură într-un război
împotriva tuturor statelor germane. Reorganizarea armatei de către Roon şi strategia operativă a
lui Moltke s-au combinat împotriva Franţei cu mult succes. Viteza mobilizării prusace i-a uimit
pe francezi, iar abilitatea prusacilor de a concentra puterea în anumite puncte, similară cu
strategia lui Napoleon cu şaptezeci de ani în urmă, au copleşit armata franceză. Utilizând
eficienta reţea feroviară, trupele prusace au fost aduse spre câmpul de bătălie rapid, odihnite şi
gata de luptă. Trupele franceze a trebuit să mărşăluiască distanţe mari pentru a ajunge la câmpul
de bătălie. După câteva bătălii, şi anume Spicheren, Wörth, Mars la Tour şi Gravelotte, germanii
au învins principalele armate franceze şi au avansat spre oraşul Metz şi spre capitala Franţei,
Paris. L-au luat prizonier pe împăratul Franţei împreună cu o întreagă armată la Sedan la
1 septembrie 1870.

21
5.3 Proclamarea Imperiului German

Umilitoarea capturare a împăratului francez şi pierderea armatei franceze, care a rămas


prizonieră într-o tabără de prizonieri improvizată în Saarland („Tabăra Miseriei”, cum au
denumit-o francezii), a aruncat guvernul francez în haos; energicii adversari ai lui Napoleon au
răsturnat guvernul şi au proclamat republica. Comandamentul german se aştepta la o propunere
de pace din partea francezilor, dar noua republică a refuzat să negocieze. Armata prusacă a
asediat capitala Paris până la jumătatea lui ianuarie. La 18 ianuarie 1871, prinţii germani şi
comandanţii militari principali l-au proclamat pe Wilhelm „Împărat German” în sala oglinzilor
de la Palatul Versailles. În urma tratatului de pace, Franţa renunţa la regiunile sale locuite de
germani (Alsacia şi partea germanofonă din Lorena); plătea despăgubiri de război, calculate pe
baza populaţiei, ca fiind echivalentul precis al despăgubirilor impuse de Napoleon Bonaparte
Prusiei în 1807; şi a acceptat administraţia germană a Parisului şi a unei părţi din nordul Franţei
cu „trupele germane urmând să fie retrase pas cu pas” pe măsură ce se plătesc despăgubirile.

5.4 Importanţa războiului în procesul de unificare

Victoria din războiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de hotar a problemei


naţionaliste. În prima jumătate a anilor 1860, Austria şi Prussia pretindeau ambele că vorbesc în
numele statelor germane; ambele susţineau că pot reprezenta interesele germane în străinătate şi
în interior. Ca răspuns la iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotărâte să facă aceasta. În
1866, însă, Austria şi-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane
în timp ce îşi disputa graniţele de sud cu Italia. După victoria în faţa Austriei, Prusia şi-a putut
exercita autoritatea de a reprezenta statele germane şi de a apăra interesele germane, cel puţin pe
plan intern; Austria, pe de altă parte, şi-a îndreptat din ce în ce mai mult atenţia spre posesiunile
din Balcani. Victoria împotriva Franţei în 1871 a confirmat Prusia ca jucător dominant într-un
stat german unificat. Odată cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser, Prusia a preluat
conducerea noului imperiu. Statele sudice au fost oficial încorporate Germaniei unite în urma
Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871; ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai
1871), care a pus oficial capăt războiului. Deşi Bismarck condusese transformarea Germaniei
dintr-o confederaţie slabă într-un stat naţional federal, el nu a realizat aceasta de unul singur.
Unificarea a avut loc prin construcţia unei tradiţii de colaborare legală în cadrul Sfântului
Imperiu Roman şi de colaborare economică prin Zollverein. Dificultăţile Vormärz, impactul
liberalilor de la 1848, importanţa reorganizării de către Roon a armatei şi geniul strategic al lui
Moltke, toate au jucat un rol în unificarea politică.

22
Capitolul 6
Unificarea politică şi administrativă

Noul Imperiu German conţinea 25 de state, din care trei erau oraşe hanseatice. El era
Kleindeutsche Lösung, („Soluţia Germania Mică”, fără Austria), spre deosebire de Großdeutsche
Lösung sau „Soluţia Germania Mare”, care ar fi inclus Austria. Unificarea diferitelor state într-o
singură naţiune a necesitat mai mult decât victorii militare, oricât de mult ar fi ridicat acestea
moralul. A fost nevoie şi de o regândire a comportamentelor politice, sociale şi culturale, şi de
construcţia unor noi metafore despre „noi” şi „ei”.

6.1 Statele componente ale Imperiului


Deşi adesea caracterizat ca o federaţie de monarhi, Imperiul German, în sensul strict, era
o federaţie de state.

Statele membre ale Imperiului German (roz), cu Regatul Prusiei albastru.

Regate

Prusia (Preußen)

Bavaria (Bayern)

23
Saxonia (Sachsen)

Württemberg

Mari Ducate

Baden

Hesse (Hessen)

Mecklenburg-Schwerin

Mecklenburg-Strelitz

Oldenburg

Duchies

Anhalt

Brunswick (Braunschweig)

Saxa-Altenburg (Sachsen-Altenburg)

Saxa-Coburg şi Gotha (Sachsen-


Coburg und Gotha)

Saxa-Meiningen (Sachsen-Meiningen)

Principate

Lippe

Reuss Linia Tânără

Reuss Linia Bătrână

Schaumburg-Lippe

Schwarzburg-Rudolstadt

Schwarzburg-Sondershausen

Waldeck-Pyrmont

Oraşe libere hanseatice

24
Bremen

Hamburg

Lübeck

Teritorii imperiale

Alsacia-Lorena

6.2 Structura politică a Imperiului

Constituţia nord-germană din 1866 a devenit (cu unele modificări de exprimare) în 1871
Constituţia Imperiului German. Cu această constituţie, noua Germanie a căpătat unele trăsături
democratice, şi anume Dieta Imperială, care—spre deosebire de parlamentul Prusiei—oferea
reprezentare pe bază de alegeri cu vot direct şi egal al tuturor bărbaţilor cu vârsta de cel puţin 25
de ani. Mai mult, alegerile au fost în general lipsite de probleme, şi poporul a devenit mândru de
parlamentul naţional. Legislaţia trebuia, însă, adoptată doar cu consimţământul Bundesratului,
consiliul federal al deputaţilor statelor, în care şi asupra căruia Prusia avea o influenţă foarte
mare. Prusia îşi exercita astfel influenţa în ambele ramuri ale guvernării, regele Prusiei fiind
Kaiser şi aprobând cancelarul federal. Cancelarul era răspunzător doar în faţa Împăratului.
Oficial, cancelarul era un fel de guvern într-o singură persoană şi era reponsabil cu buna
desfăşurare a tuturor problemelor de stat; în practică, secretarii de stat (oficiali birocraţi ce
conduceau domenii ca finanţele, războiul, afacerile externe etc.) acţionau ca miniştri neoficiali.
Cu excepţia anilor 1872–1873 şi 1892–1894, cancelarul imperial era simultan prim ministru al
regatului-fief al dinastiei imperiale, Prusia. Dieta Imperială avea puterea să adopte, să amendeze
sau să respingă legi, dar nu avea dreptul la iniţiativă. (iniţiativa legislativă era în exclusivitate
dreptul cancelarului.) Celelalte state şi-au păstrat şi ele propriile guverne, dar forţele militare ale
statelor mai mici au trecut sub comandă prusacă. Armatele statelor mai mari (cum ar fi regatele
Bavaria şi Saxonia) s-au reformat pentru a se coordona cu principiile militare prusace, fiind
controlate de guvernul federal.

25
6.3 Dispute istorice şi anatomia socială a Imperiului

Ipoteza Sonderweg punea dificultăţile Germaniei din secolul al XX-lea pe seama


slăbiciunii bazei politice, legale şi economice a noului Imperiu. Nobilimea prusacă posesoare de
pământuri, Junkerii, păstra o parte substanţială a puterii politice din statul unificat. Ipoteza
Sonderweg a atribuit puterea lor absenţei unor realizări revoluţionare ale claselor medii, sau ale
ţărănimii împreună cu muncitorii din oraşe, în 1848 şi în 1871. Cercetările recente ale rolului
marii burghezii în construirea noului stat au respins ideea dominaţiei politice şi economice a
Junkerilor ca grup social şi au demonstrat importanţa claselor comercianţilor din oraşele
hanseatice şi a liderilor industriei (mai ales în Renania) în dezvoltarea celui de-al doilea imperiu.

Alte studii ale diferitelor grupuri din Germania Wilhelmină au contribuit la o nouă
viziune asupra acelei perioade. Desi Junkerii, într-adevăr, continuau să controleze ofiţerii
armatei, ei nu dominau problemele sociale, politice şi economice în măsura în care presupuneau
teoreticienii Sonderwegului. Puterea Junkerilor estici era contrabalansată de provinciile de vest
sub forma marii burghezii—din care făceau parte bancheri, comercianţi, industriaşi şi mici
întreprinzători—şi sub cea a claselor profesioniste de funcţionari, profesori, învăţători, medici,
avocaţi, ingineri, oameni de ştiinţă etc. În consecinţă, deşi ipoteza Sonderweg poate fi încă utilă
în a explica experienţa Germaniei cu naţional-socialismul, ea nu mai domină studiile istorice
asupra Europei Centrale a secolului al XIX-lea. În schimb, istoricii au început să descrie felul în
care politicile sociale conservatoare ale lui Bismarck au absorbit şi au adaptat numeroase
elemente ale revoluţionarilor liberali din anii 1840 şi socialiştii din anii 1860 şi de mai târziu:
politica imperială a reflectat o abordare pragmatică şi prudentă a problemelor sociale, politice şi
economice. În particular, valorile predominant conservatoare ale lui Bismarck erau un ecou al
conservatorismului clasic al lui Edmund Burke: credinţa că membrii societăţii sunt inerent mai
bine pregătiţi şi mai bine calificaţi să conducă, şi că aceşti indivizi adesea provin din păturile
proprietarilor de pământuri şi ale elitei financiare.

6.4 Scrierea istoriei naţiunii

Un alt element important în crearea naţiunii, şi anume povestea trecutului istoric eroic, a
intrat în grija unor istorici germani naţionalişti, cum ar fi constituţionalistul liberal Friedrich
Dahlmann (1785–1860), a studentului său conservator, Heinrich von Treitschke (1834–1896), şi
a altora mai puţin conservatori, cum ar fi Theodor Mommsen (1817–1903) şi Heinrich von Sybel
(1817–1895). Dahlmann a murit înainte de unificare, dar a pus bazele istoriilor naţionaliste prin
istoriile revoluţiilor engleză şi franceză, judecându-le pe acestea ca fiind fundamentale pentru
construirea unei naţiuni. Dahlmann însuşi vedea Prusia ca agentul logic al unificării.

26
Acest monument în memoria Kaiserului Wilhelm, de la Koblenz, unde râul Mosela se
varsă în Rin, se numeşte Deutsches Eck, sau colţul german.

Istoria Germaniei în secolul al XIX-lea de Heinrich von Treitschke, publicată în 1879,


are un titlu poate derutant: pune accent pe istoria Prusiei în detrimentul celorlalte state germane,
şi relatează istoria popoarelor germanofone prin perspectiva destinului Prusiei de a le uni sub
conducerea sa. Crearea acestui mit Borussian (Borussia este numele latinesc al Prusiei) a făcut
din Prusia mântuitorul Germaniei; destinul tuturor germanilor era să fie uniţi, după cum susţine
acest mit, iar destinul Prusiei era cel de a împlini aceasta. Conform acestei istorii, Prusia a jucat
rolul dominant în aducerea statelor germane împreună într-un stat naţional; doar Prusia putea
proteja libertăţile germanilor de la a fi strivite de influenţa franceză şi rusească. Istoria continuă
prin trasarea rolului Prusiei de salvator al germanilor de la noua creştere a puterii lui Napoleon în
1814, la Waterloo, creând o aparenţă de mai mare unitate economică şi unind germanii sub un
singur steag după 1871. În această concepţie, rolul istoricului naţionalist este să scrie istoria
naţiunii; aceasta presupune vederea trecutului acelei naţiuni cu scopul unei istorii naţionaliste.
Procesul scrierii istoriei este un proces de amintire şi uitare: de alegere a unor anumite elemente
care trebuie aminitite, adică accentuate şi ignorarea sau uitarea altor elemente sau evenimente.

Contribuţiile lui Mommsen la Monumenta Germaniae Historica a pus bazele unor noi
cercetări ale naţiunii germane, extinzând noţiunea de „Germania” şi la alte zone în afară de
Prusia. Profesor liberal, istoric şi teolog, şi în general un titan printre istoricii de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Mommsen a lucrat ca delegat la Camera Reprezentanţilor din Prusia între
1863–1866 şi din nou între 1873–1879, şi ca delegat la Reichstag între 1881–1884, pentru
Partidul German al Progresului (Deutsche Fortschrittspartei), de orientare liberală, ulterior
devenit Partidul Naţional Liberal. El s-a opus programelor antisemite ale Kulturkampfului lui
Bismarck şi textului vitriolic adesea utilizat de Treitschke şi, după ce a publicat Studien über die
Judenfrage (Studii asupra chestiunii evreieşti), a încurajat asimilarea şi germanizarea evreilor.

27
Bibliografie
 Berghahn, Volker. Modern Germany: Society, Economy and Politics in the
Twentieth Century. Cambridge: Cambridge University Press, 1982.

 Blackbourn, David. Marpingen: apparitions of the Virgin Mary in Bismarckian


Germany. New York: Knopf, 1994.

 Bridge, Roy and Roger Bullen, The Great Powers and the European States
System 1814–1914, 2nd ed. Longman, 2004.

 Confino, Alon. The Nation as a Local Metaphor: Württemberg, Imperial Germany,


and National Memory, 1871–1918. Chapel Hill: University of North Carolina Press,
1997.

 Crankshaw, Edward. Bismarck. New York, The Viking Press, 1981.

• Documente despre Unificarea Germaniei

28