Modulul 1.

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE INTEGRĂRII EUROPENE

 Rezumat:

În cadrul acestui modul sunt tratate următoarele aspecte:

→ definirea conceptului de integrare economică;

→ formele integrării economice internaţionale;
→ momente cheie în evoluţia Uniunii Europene;
→ principalele teorii cu privire la particularităţile procesului de
integrare economică europeană;
→ elemente de bază legate de procesul decizional la nivelul
Uniunii Europene;
→ instituţiile principale ale Uniunii Europene.

 Scopul urmărit:

Formarea unei viziuni generale cu privire la evoluţia istorică a conceptul de

integrarea economică europeană şi a formelor pe care aceasta le-a parcurs până în
prezent.

 Competenţe dobândite prin însuşirea conţinutului:

După ce vor studia acest capitol studenţii vor putea să:

 precizeze definească noţiunea de integrare economică;

 prezinte principalele faţete ale conceptului de integrare economică;
 prezinte şi să diferenţieze principalele stadii ale procesului de integrare
economică;
 prezinte principalele momente din istoria evoluţiei Uniunii Europene;
 enumere principalele instituţii implicate în procesul decizional de la
nivelul Uniunii Europene;
 prezinte principalele atribuţii ale instituţiilor Uniunii Europene;
 principalele varacteristici ale teoriilor cu privire la procesul de integrare
economică europeană.

1
 Timp mediu necesar pentru asimilarea acestui modul: 2 ore


 Conţinutul modulului:

1.1. INTEGRARE ECONOMICĂ – REPERE TEORETICE

Expresia „integrare economică” poate acoperi o multitudine de aspecte, de Notiţe

la poziţia unei filiale în cadrul unei companii, la cea a unei economii :
naţionale în cadrul unui spaţiu regional. Dintre multiplele definiţii existente,
ne vom opri asupra celei care consideră integrarea drept „un proces de ...........
eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe .
state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o
unică entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definiţie care se apropie destul de mult
de cea oferită de W. Wallace, conform căruia integrarea presupune „crearea
şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între
unităţi anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9).
E. Dobrescu (2001) face chiar o trecere în revistă a câtorva din cele
mai rezonante definiţii:
• Proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale
sunt convinşi să-şi transfere loialitatea, speranţele şi activităţile
politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă sau pretind
jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas,
1958, 1976);
• Punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă –
integrare verticală – sau de firme diferite încorporate în aceeaşi
unitate economică – integrare orizontală (Francois Perroux, 1954);
• Procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi
conducă independent politica internă şi externă, încearcă să ia
împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor
unor organe centrale, respectiv procesul prin care actorii politici din
mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi
activităţile politice către un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).
J. Nye (1968, p. 855) consideră că există trei tipuri de integrare:
economică, politică şi socială. Integrarea economică este definită ca
reprezentând un înalt nivel al schimburilor economice între entităţile
componente, integrarea socială drept proces de unificare la nivelul maselor,
grupurilor specifice şi elitelor, iar integrarea politică ca incluzând o
multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional, precum şi
atitudini similare la nivelul statelor membre.
Majoritatea analiştilor percep însă integrarea drept un fenomen în

2
primul rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind
nivelurile de interdependenţă, condiţiile ce trebuie întrunite, efectele
generate etc. Deoarece termenul de „integrare economică” poate fi
interpretat atât în sens dinamic, cât şi static, în continuare vom prezenta cele
două abordări:
a) Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele
economice dintre statele membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a
afirma că discriminările naţionale sunt astfel eliminate), ducând la apariţia
unui spaţiu economic nou;
b) Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care
componentele naţionale ale unei noi economii nu mai sunt separate prin
frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi distincte.
Trebuie făcută observaţia că interpretarea dinamică este cea care revine în
majoritatea lucrărilor de gen, fiind şi cea pe care o vom adopta în continuare
şi în cadrul acestui curs.
Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice
dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca
reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează
mobilitatea factorilor de producţie. Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe
ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmând că
„în vreme ce ţările sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt
demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2). În acelaşi timp,
experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor
economice şi teritoriale nu elimină automat toate distorsiunile care se
manifestă la nivelul pieţei unice, distorsiuni determinate de diferenţe în
calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenţa
aglomerărilor industriale şi care continuă să se manifeste şi după eliminarea
barierelor economice.

Stadiile integrării economice

Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model în care se
regăsesc cinci stadii ale integrării economice, respectiv:
1. zona de liber schimb:
• taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între
statele membre ale zonei;
• statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de
cote) faţă de statele terţe.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se
regăsesc în definiţia GATT/OMC.
2. uniunea vamală:

3
 • eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa
bunurilor;
• existenţa unui tarif vamal comun cu terţii.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se
regăsesc în definiţia GATT/OMC.
3. piaţa comună:
• uniune vamală care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie
a factorilor de producţie.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă.
4. uniunea economică:
• piaţă unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor
economice naţionale, menită să reducă discriminarea pe piaţa
comună.
Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.
5. integrare economică totală:
• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice;
• crearea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt
obligatorii pentru statele membre.
Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă;
abia acum se introduce conceptul de supranaţionalitate.

TEORII PRIVIND NATURA ŞI PARTICULARITĂŢILE

1.2.
PROCESULUI DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Procesul de adâncire a integrării regionale, ca şi cel extrem de Notiţe:

complicat, al luării deciziilor în cadrul UE nu poate fi explicat făcând
apel la o singură teorie, oricât şi-ar dori ea să fie de cuprinzătoare. ..............
Deoarece, în cadrul acestei lucrări nu ne-am propus să realizăm o ..
prezentare exhaustivă a tuturor teoriilor menite să facă lumină asupra
acestui subiect, în continuare ne vom opri numai asupra punctelor de
vedere exprimate de aşa-numita „şcoală anglo-americană” din
domeniul relaţiilor internaţionale, care se bazează pe teoria
funcţionalismului, a neofuncţionalismului, federalismului,
interguvernamentalismului şi, mai recent, pe teoria guvernării la mai
multe niveluri (multi level government).
Pornind de la observaţia lui Kelstrup1 (1992, p. 17) în legătură cu
„modul în care problemele legate de domeniul integrării europene cad
sub incidenţa a două sub-discipline din cadrul ştiinţelor politice,
respectiv teoria relaţiilor internaţionale şi politicile comparate”, Clive
Archer (2000), arăta că acest lucru demonstrează natura duală şi
totodată ambiguă a UE, care nu ar putea fi plasată de o manieră
satisfăcătoare nici la nivel internaţional, ca formă de organizaţie

1
Liberalii, spre deosebire de realişti, consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de progres şi transformare
teleologică. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice şi consideră că statul trebuie oprit de la acţiuni de
natură a o submina. În anii ’20-’30, liberalismul a fost considerat o formă de idealism sau utopism, de către
autoproclamaţii „realişti” ai vremii (Idem, p. 97).

4
 internaţională, dar nici la nivel naţional, ca o prelungire a politicilor
iniţiate şi aplicate de guvernele naţionale. În tabelul următor (tabelul
1.1) sunt prezentate comparativ cele două abordări (una, care
accentuează rolul instituţiilor comunitare şi cealaltă, care privilegiază
rolul jucat de guvernele naţionale).

Tabelul 1.1.
Pivotul Nivelul de abordare
(actorul Internaţiona Naţional
central) l
Guvernul Neo-realist4
Interguvernamentalism
Comunitatea Neo-liberal5
Funcţionalism,
Neofuncţionalism
Sursa: Clive Archer, The European Union. Structure and Process,
Continuum, London and New York, 2000, p. 23

Din punct de vedere istoric, domeniul relaţiilor internaţionale, şi, prin

extensie, şi cel al integrării europene, a fost dominat de dezbaterile
dintre adepţii realismului (respectiv neo-realismului)2, care au dus la
apariţia şi apoi dezvoltarea interguvernamentalismului şi aşa-numiţii
pluralişti3 (sau neo-liberali), care au susţinut şi dezvoltat
funcţionalismul şi neofuncţionalismul.
Interguvernamentalismul consideră că guvernele naţionale reprezintă
factorul determinant în stabilirea naturii şi a ritmului integrării,
acţionând asemenea unor „gatekeepers” la nivelul sistemelor naţionale
şi supranaţionale. În acest fel, cooperarea interguvernamentală din
cadrul UE nu este în mod substanţial diferită de cea specifică sistemului
internaţional.
Prin contrast, neofuncţionalismul accentuează faptul că
fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic
către un altul, şi că guvernele naţionale se află în situaţia
de a nu putea rezista în faţa presiunilor generate de
procesul integrării. În acest caz, atât actorii
supranaţionali, cât şi cei naţionali, au o influenţă
considerabilă.

TEORII CONTEMPORANE PRIVIND PROCESUL

1.3.
DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

2
Pentru realişti sistemul internaţional este anarhic iar relaţiile internaţionale pot fi înţelese în măsura în care este
înţeles modul în care puterea este distribuită între state. Puterea este greu de măsurat, distribuţia ei se modifică în
timp iar între statele lumii nu există un consens privind modul de distribuire (M. Griffiths, Relaţii internaţionale,
2004, p. 17).
3
Pentru pluralişti, societatea exprimă o multitudine de interese, susţinute de diferite grupări. Ca atare, politica
devine, mai mult sau mai puţin, o competiţie între diferite grupuri de interese, în scopul influenţării procesului
decizional şi a rezultatelor politicilor, subiectul cererilor concurente fiind statul.

5
Cu ceva mai mult timp înainte de actualele dezbateri teoretice privind Notiţe:
raportul dintre interguvernamentalism şi supranaţionalism, Carole
Webb argumenta că atât neofuncţionalismul, cât şi ..............
interguvernamentalismul pur sunt două concepte mult prea statice, ..
înguste şi, ca atare, neconvingătoare. Ea sublinia că în analiza
procesului decizional ar trebui să se ţină cont de complexitatea mediului
decizional, atât a celui specific fiecărui stat membru, cât şi a celui
comunitar (Webb, 1983, p. 38).
Lansarea programului Pieţei Unice în 1985, moment care a marcat o
nouă fază în procesul integrării europene, a fost rapid urmată de noi
dezvoltări teoretice la nivelul abordărilor realiste, dar şi pluraliste. Fidel
tradiţiei pluraliste, Gary Marks (1992, 1993) a dezvoltat conceptul de
„guvernare la mai multe niveluri” (multi-level governance), care i-a
permis să descrie modul în care UE a translatat către un sistem
decizional specific, în care puterea se împarte între actori aflaţi la
niveluri diferite (multiple) de guvernare: subnaţional, naţional şi
supranaţional.
În contrast cu această abordare, alţi analişti (printre care
Andrew Moravcsik, 1993 şi Mark Pollack, 1995) au
continuat să accentueze rolul jucat de guvernele
naţionale. Astfel, A. Moravcsik a propus un nou model, pe
cel al interguvernamentalismului liberal.

1.4. EUROPENIZAREA

Una din întrebările care se ridică de îndată ce te apropii de acest nou Notiţe:
concept, al europenizării, este dacă domeniul de analiză specific acesteia
reflectă în mod real o nouă orientare teoretică sau reprezintă doar o ............
modă trecătoare (Claudio M. Radaelli, 2004). În fapt, e poate prea ....
devreme pentru a căuta şi un răspuns, de vreme ce acelaşi tip de întrebări
se puneau şi acum circa douăzeci de ani, în legătură însă cu un alt
concept pe atunci la modă, cel de „guvernare internaţională”
(international governance).
Europenizarea reprezintă un proces de: a) construcţie, b) difuziune, c)
instituţionalizare a unor reguli formale şi informale, proceduri,
paradigme politice, stiluri şi „modalităţi de a face ceva” (ways of doing
things), precum şi de convingeri şi norme comune, care sunt mai întâi
definite şi consolidate în cadrul politicilor UE şi mai apoi încorporate în
logica discursului intern (naţional şi subnaţional), a structurilor politice
şi a politicilor publice.
Numeroasele studii publicate până în prezent tratează europenizarea ca
metodă de guvernare, de instituţionalizare sau ca discurs, deşi, la o
analiză mai atentă se poate constata că fiecare din cele trei abordări
reprezintă în fapt faţetele ale aceluiaşi proces:
Europenizarea ca proces de guvernare – numeroşi autori (Bache, 2003,
Buller şi Gamble, 2002, Gualini, 2003, Scharpf, 1999 etc.) au considerat

6
europenizarea drept un proces prin care se modifică în mod continuu
modul în care este guvernată UE. Pentru a ilustra, putem avansa faptul
că europenizarea a modificat noţiunile de guvernare în UE prin stabilirea
principiului parteneriatului public privat sau prin inserarea regiunilor în
procesul complex de guvernare.
Europenizarea ca proces de instituţionalizare – definiţia oferită de
Radaelli se referă la europenizare ca fiind procesul prin care regulile
formale şi modalităţile informale de a face diferite lucruri sunt mai întâi
descoperite şi experimentate în contextul UE şi mai apoi
instituţionalizate în cadrul fiecărei ţări, în cadrul unei logici care ţine de
comportamentul actorilor naţionali.
Europenizarea ca discurs – porneşte de la observaţia că decidenţii şi
actorii politici construiesc Europa prin intermediul limbajului şi al
discursului, care poate lua diferite forme, de la discursul retoric la cel
narativ. Unii autori (Hay şi Rosamond, Schmidt şi Radaelli, 2004) au
observat că europenizarea poate reprezenta vehiculul prin care discursul
privind globalizarea este instituţionalizat în cadrul politicilor naţionale.
Discursul are o forţă transformatoare în cadrul politicilor UE, el poate
schimba preferinţele actorilor, poate reformula problemele politice,
poate face ca lucrurile să devină mult mai cooperante sau conflictuale şi
poate, de asemenea, să crească sau să scadă valoarea resurselor (de
exemplu, prin contestarea valorii anumitor actori).

! Concluzii:

→ definirea conceptului de integrare economică ridică numeroase

aspecte legate de a găsi o definiţie care să-i surprindă toate
faţetele;
→ relaţia dintre stadiile procesului de integrare economică este
una ca de la parte la întreg în sensul că una situată pe un nivel
superior include automat toate caracteristicile stadiilor
inferioare;
→ evoluţia procesului de integrare economică a fost şi este unul
progresvi de la forme simple de integrare la cele complexe
care presupun transferarea autorităţii statelor membre în
favoarea unor organisme supranaţionale;
→ procesul decizional la nivelul Uniunii Europene presupune
implicarea într-o anumită măsură a tuturor instituţiilor
europene, rolul preponderent aparţinând Comisiei Europene,
Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene;
→ în ceea ce priveşte evoluţia procesului de integrare economică
europeană există o serie de teorii care surprind diferetele
aspecte ale acestui fenomen şi implicaţiile sale asupra
economiilor statelor membre şi ale puterii decizionale a
acestora.