Lingvistica, limbajul şi limba*

1-1. Lingvistica, disciplină neprescriptivă

Lingvistica este studiul ştiinţific al limbajului omenesc. Un studiu este ştiinţific atunci când
se bazează pe observarea faptelor şi se abţine să propună o alegere printre aceste fapte în
numele anumitor principii estetice sau morale. „Ştiinţific” se opune deci lui „prescriptiv”. În
cazul lingvisticii este deosebit de important să se insiste asupra caracterului ştiinţific şi
neprescriptiv al studiului: obiectul acestei ştiinţe fiind o activitate umană, există o mare
tentaţie de a se părăsi domeniul observaţiei imparţiale pentru a se recomanda o anumită
comportare, de a nu se mai nota ce se spune de fapt, ci de a proclama ceea ce trebuie să se
spună. Greutatea de a despărţi lingvistica ştiinţifică de gramatica normativă aminteşte de
aceea a delimitării moralei de o adevărată ştiinţă a moravurilor. Istoria ne arată că până la
o dată foarte recentă majoritatea celor care s-au ocupat de limbaj sau de limbi au făcut-o
cu intenţii prescriptive, declarate sau evidente. Astăzi încă, marele public, chiar cel cultivat,
ignorează aproape existenţa unei ştiinţe a limbajului, deosebită de gramatica şcolară şi de
activitatea normativă a cronicarilor mondeni. Dar în faţa unor enunţuri ca ei face, omul care
m-am întâlnit cu el, ciorapi pentru bărbaţi din nailon, lingvistul contemporan nu încearcă
nici indignarea virtuoasă a puristului, nici exultarea iconoclastului. El vede în asemenea
cazuri simple fapte, pe care trebuie să le noteze şi să le explice în cadrul în care se
manifestă. El nu-şi va depăşi rolul luând act de protestele sau de ironiile unor ascultători şi
de indiferenţa altora, ci în ceea ce-l priveşte el se va abţine să adopte o poziţie sau alta.

1-2. Caracterul vocal al limbajului

Limbajul pe care îl studiază lingvistica este cel al omului. Ne-am putea abţine să precizăm
aceasta, căci celelalte întrebuinţări ale cuvântului „limbaj” sunt aproape întotdeauna
metaforice: „limbajul animalelor” este o născocire a fabuliştilor; „limbajul furnicilor”
reprezintă mai curând o ipoteză decât un element al observaţiei; „limbajul florilor” e un cod
ca atâtea altele. În vorbirea obişnuită „limbajul” desemnează de fapt facultatea oamenilor
de a se înţelege cu ajutorul semnelor vocale. Merită să ne oprim asupra acestui caracter
vocal al limbajului: de câteva mii de ani încoace, în ţările civilizate se folosesc destul de des
semne picturale sau grafice, care corespund semnelor vocale ale limbajului. Este ceea ce se
numeşte scriere. Până la inventarea fonografului, orice semn vocal emis era perceput
nemijlocit sau se pierdea pentru totdeauna. Dimpotrivă, un semn scris dura atâta vreme cât
dăinuia suportul, piatra, pergamentul sau hârtia, şi urmele lăsate pe acest suport de daltă,
stilet sau peniţă. Este tocmai ceea ce se rezumă cu ajutorul dictonului uerba uolant, scripta
manent. Acest caracter definitiv i-a dat scrisului un prestigiu considerabil. Sub forma scrisă
se transmit până în zilele noastre operele literare (numite astfel tocmai datorită acestei
forme scrise), care se mai află încă la baza culturii noastre. Scrierile alfabetice oferă pentru
fiecare semn o succesiune de litere bine separate în textele tipărite şi pe care şcoala ne-a
învăţat să le recunoaştem; orice român instruit ştie care sunt componentele semnului
scris genunchi, dar ar întâmpina greutăţi să deosebească componentele semnului vocal
corespunzător. În realitate, totul contribuie la identificarea în mintea oamenilor instruiţi, a
semnului vocal cu echivalentul său grafic şi la impunerea acestuia din urmă ca singurul
reprezentant valabil al ansamblului.

Aceasta nu trebuie să ne facă să uităm că semnele limbajului omenesc sunt în primul rând
vocale, că timp de sute de mii de ani aceste semne au fost exclusiv vocale şi că astăzi încă
majoritatea oamenilor ştiu să vorbească fără să ştie să citească. Învăţăm să vorbim înainte
de a învăţa să citim: cititul dublează vorbirea, niciodată invers. Studiul scrierii reprezintă o
disciplină deosebită de lingvistică, deşi în practică ea este una din anexele acesteia. În
principiu, lingvistul face abstracţie de faptele de grafie. El nu le ia în considerare decât în
măsura, restrânsă de altfel, în care faptele de grafie influenţează forma semnelor vocale.

1-3. Limbajul, instituţie umană

Se vorbeşte adesea de limbaj ca de o facultate a omului. Chiar noi am folosit mai sus acest
termen, dar fără a-i acorda o valoare riguroasă. Raporturile omului cu limbajul sunt probabil
de o natură prea specială pentru ca acesta să poată fi inclus într-un tip mai vast de funcţii
definite. Ceea ce nu se poate afirma este că limbajul ar rezulta din exerciţiul natural al
vreunui organ, aşa cum respiraţia sau mersul sunt, pentru a ne exprima astfel, raţiunea
de a fi a plămânilor şi a picioarelor. Desigur, se vorbeşte despre organele vorbirii, dar se
adaugă în general, că funcţia primară a fiecăruia dintre ele este cu totul alta: gura serveşte
la ingerarea alimentelor, fosele nazale la respiraţie ş.a.m.d. Circumvoluţiunea creierului
unde s-a crezut că este sediul vorbirii, deoarece leziunile ei erau adesea legate de afazie,
are probabil ceva comun cu exerciţiul vorbirii. Dar nimic nu dovedeşte că aceasta ar fi
funcţia ei primară şi esenţială.

În aceste împrejurări suntem tentaţi să plasăm limbajul printre instituţiile umane, iar acest
fel de a vedea lucrurile prezintă avantaje de necontestat: instituţiile umane rezultă din viaţa
în societate; acesta este de fapt cazul limbajului care este conceput înainte de toate ca un
instrument de comunicare. Instituţiile umane presupun exerciţiul celor mai diverse facultăţi;
ele pot fi foarte răspândite şi, ca şi limbajul, universale, fără a fi identice de la o comunitate
la alta: familia, de pildă, caracterizează poate toate grupările omeneşti, dar ea se prezintă,
ici şi colo, sub diferite forme; la fel limbajul, identic în funcţiile sale, diferă de la o
comunitate la alta astfel încât el nu poate funcţiona decât între membrii unui grup dat.
Instituţiile nefiind de loc fenomene primare, ci produse ale vieţii în societate, nu sunt
imuabile; ele sunt susceptibile de schimbare sub presiunea unor nevoi felurite şi sub
influenţa altor comunităţi. Or, vom vedea că nu altfel stau lucrurile cu limbile, ca diferite
modalităţi ale limbajului.

1–4. Funcţiile limbajului

Cu toate acestea, afirmaţia că limbajul este o instituţie, nu ne lămureşte decât parţial

asupra naturii acestui fenomen. Deşi metaforică, denumirea unei limbi ca un instrument sau
ca o unealtă este foarte utilă pentru a deosebi limbajul de alte instituţii. Funcţia esenţială a
limbii ca instrument este aceea de comunicare: româna, de pildă, este înainte de toate
unealta care permite vorbitorilor de „limbă română” să intre în legătură unii cu alţii. Vom
vedea că dacă o limbă se modifică de-a lungul timpului, aceasta se explică mai ales prin
adaptarea cea mai economică la satisfacerea nevoilor de înţelegere ale comunităţii care o
vorbeşte.

Nu trebuie să uităm totuşi că limbajul exercită şi alte funcţii pe lângă aceea de a permite
înţelegerea reciprocă. În primul rând limbajul serveşte, pentru a ne exprima astfel, drept
suport al gândirii, în aşa măsură încât ne putem întreba dacă o activitate mintală lipsită de
cadrul unei limbi ar merita numele de gândire. Dar nu lingvistul, ci psihologul trebuie să se
pronunţe asupra acestui punct. Pe de altă parte, omul foloseşte adesea limba pentru a se
exprima, adică pentru a analiza ceea ce simte, fără a se preocupa prea mult de reacţiile
eventualilor ascultători. Într-un astfel de caz, el găseşte şi mijlocul de a se afirma faţă de el
şi faţă de altul fără a dori neapărat să comunice ceva. S-ar putea vorbi de asemenea de o
funcţie estetică a limbajului, care ar fi greu de analizat, dat fiind gradul ei înalt de
întrepătrundere cu funcţia de comunicare şi de expresie. În ultima instanţă, socotind limba
un instrument, trebuie să reţinem că funcţia ei centrală este funcţia de comunicare, adică
înţelegerea reciprocă. În această privinţă este demn de remarcat faptul că societatea
reprimă prin batjocură solilocul, adică folosirea limbajului în scopuri pur expresive.

 Cel care vrea să se exprime făra teama de cenzură trebuie să-şi găsească un public în faţa
căruia va juca comedia schimbului lingvistic. De altfel, totul arată că limba fiecărui individ s-
ar corupe repede dacă nu ar exista nevoia de a se face înţeles. Tocmai această necesitate
permanentă menţine unealta în bună stare de funcţionare.

[…]

1-7. Fiecare limbă are sunetele ei tipice

La fel stau lucrurile în planul sunetelor limbajului: vocala din engl. bait nu este
un e pronunţat cu accent englezesc, după cum cea din bit nu este un i deformat; trebuie să
fie clar că, în zona articulatorie în care româna distinge între un i şi un e, engleza opune trei
tipuri vocalice, reprezentate respectiv în cuvintele beat, bait şi bit, tipuri cu totul ireductibile
la i, e din română. Consoana notată în ortografia spaniolă cu s şi care se pronunţă în
Castilia într-un fel care aminteşte de iniţiala fr. chien, rom. şi, nu e nici un s nici un ş; în
realitate, printre anumite modalităţi articulatorii, româna reţine două tipuri reprezentate de
iniţiala din sine şi şine, în timp ce spaniola nu are decât unul singur care nu poate fi
identificat la iniţială cu nici unul din ele. Ceea ce numim „accent” străin provine din
identificarea abuzivă a unităţilor fonice a două limbi diferite. Este la fel de periculos şi greşit
să vedem în iniţiala rom. tot, engl. take, germ.Tat, rus. tuz variante ale unuia şi aceluiaşi
tip, ca şi de a socoti că rom. a
lua, fr. prendre, engl. take, germ, nehmen, rus. brat' corespund uneia şi aceleiaşi realităţi
care ar preexista acestor denumiri.

1-8. Dubla articulare a limbajului

Auzim adesea spunându-se că limbajul omenesc este articulat. Celor care se exprimă astfel
le-ar fi poate greu să definească exact ce înţeleg prin aceasta. Este însă neîndoielnic că
termenul corespunde unei trăsături care caracterizează efectiv toate limbile. Se cuvine
totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se
manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este
de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip.

Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă, orice
nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia, sunt analizate într-un şir de unităţi
înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. Dacă sufăr de dureri de cap, pot să mă
manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de
asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi
suferinţă. Aceasta nu este însă de ajuns pentru a constitui o comunicare lingvistică. Fiecare
strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu
totul alta este situaţia dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele
cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele. Fiecare
din ele se poate regăsi în orice alt context pentru a comunica alte fapte de
experienţă: simt, de pildă, în simt pericolul, iar bine în de bine de rău.

Se vede ce economie reprezintă această primă articulare: am putea presupune un sistem de

comunicare în care un anume strigăt ar corespunde unei anumite situaţii, unui fapt de
experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim la nesfârşita varietate a acestor situaţii şi a
acestor fapte de experienţă pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de
îndeplinit aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne distincte
aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze. Câteva mii de unităţi
cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate combinaţii, ne permit să
comunicăm mai multe lucruri decât milioane de strigăte diferite nearticulate.

Prima articulare este modul în care se ordonează experienţa comună tuturor membrilor unei
anumite comunităţi lingvistice. Numai în cadrul acestei experienţe, necesar limitate la ceea
ce e comun unui număr considerabil de indivizi, comunicarea are un caracter lingvistic.
Originalitatea gândirii nu va putea să se manifeste decât într-o îmbinare neaşteptată a
unităţilor. Experienţa personală, necomunicabilă în unicitatea ei, se analizează într-o
succesiune de unităţi, fiecare având o slabă specificitate şi fiind cunoscută de toţi membrii
comunităţii. Sporirea specificităţii nu va fi asigurată decât prin adăugarea de noi unităţi, de
pildă, prin alăturarea unor adjective pe lângă un substantiv, a unor adverbe pe lângă un
adjectiv, în general a unor determinanţi pe lângă un determinat.

Aşa cum am văzut, fiecare din aceste unităţi din prima articulare prezintă un înţeles şi o
formă vocală (sau fonică). Ea nu poate fi analizată în unităţi succesive mai mici înzestrate cu
un înţeles; de pildă, bine înseamnă „bine”, fără ca să putem atribui lui bi- şi -ne înţelesuri
distincte, a căror sumă să fie echivalentă cu „bine”. Însă forma vocală este analizată într-un
şir de unităţi, fiecare contribuind la deosebirea lui bine de alte unităţi ca mine, bune, bile,
bină(regional). Tocmai în aceasta constă a doua articulare a limbajului. În cazul
lui bine, aceste unităţi sunt în număr de patru; putem să le reprezentăm prin literele b i n e,
puse convenţional între bare oblice, deci /bine/. Se vede ce economic reprezintă aceasta a
doua articulare: dacă fiecărei unităţi semnificative minimale am face să-i corespundă un
produs vocal specific şi neanalizabil, ar trebui să deosebim mii de astfel de produse, ceea ce
ar fi incompatibil cu posibilităţile articulatorii şi cu sensibilitatea auzului fiinţei omeneşti.
Datorită celei de a doua articulări, limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice
distincte, care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare:
în tot, de pildă, se foloseşte de două ori unitatea fonică pe care o reprezentăm cu ajutonil
lui /t/, între cei doi /t/ introducându-se o altă unitate pe care o notăm cu /o/.

  […]

 1-11. Dubla articulare şi economia limbajului

Tipul de organizare schiţat mai sus există în toate limbile descrise până acum. El pare că se
impune comunităţilor omeneşti ca cel mai bine adaptat la nevoile şi la posibilităţile omului.
Numai economia care rezultă din cele două articulări permite să se obţină o unealtă de
comunicare folosită de toţi şi capabilă să transmită o informaţie atât de mare cu o cheltuială
atât de mică. În afară de economia suplimentară pe care o reprezintă, cea de a doua
articulare are avantajul de a face ca forma semnificantului să fie independentă de
valoarea semnificatului corespunzător şi să asigure astfel o mai mare stabilitate formei
lingvistice. Într-adevăr, este limpede ca într-o limbă în care fiecărui cuvânt i-ar corespunde
un mormăit aparte şi neanalizabil, nimic nu i-ar impiedica pe vorbitori să modifice acest
mormăit după cum fiecăruia dintre ei i s-ar părea că el zugrăveşte mai bine obiectul
desemnat. Dar cum ar fi imposibil de obţinut o unanimitate în astfel de domenii, s-ar ajunge
la o instabilitate cronică puţin favorabilă menţinerii înţelegerii.

Existenţa unei a doua articulări asigură această menţinere legând soarta fiecăruia din
componentele semnificantului, fiecare din tranşele fonice /p/, /a/, /r/ din par, de pildă, nu
de înţelesul semnificatului corespunzător „par”, ci de acela al componentelor altor
semnificanţi din limbă, a lui /p/ din pas, a lui /a/ din sa, a lui /r/ din far. Aceasta nu
înseamnă ca /p/ sau /r/ din par n-ar putea să se schimbe de-a lungul veacurilor, ci că, dacă
se schimbă, aceasta nu se întâmplă fără a se schimba în acelaşi timp şi în acelaşi sens /p/
din pas sau /r/ din far.