COOPERAŢIA AGRICOLĂ, CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ

PENTRU DEZVOLTAREA AGRICULTURII ROMÂNEŞTI

I. CONCEPTUL ŞI PRINCIPIILE COOPERAŢIEI

1.1.Necesitatea apariţiei cooperaţiei

Oamenii au acţionat în comun din cele mai vechi timpuri pentru atingerea unor obiective cum

sunt: asigurarea hranei, apărare, expansiune, etc. Pe măsură ce acţiunile în comun au trecut din stadiul

motivaţiei native în cea a conştientului, societatea a conturat două mari categorii de activităţi:

administrative de stat (puterea de stat) şi economice/lucrative/comerciale (prin care se produceau

bunuri şi servicii pentru întreaga societate).

Persoanele (fizice şi juridice) se asociază pentru dezvoltarea în comun a unor activităţi

patrimoniale/lucrative (în scopul obţinerii profitului) sau nepatrimoniale/nelucrative (non-profit).

Pentru activităţile lucrative forma consacrată de asociere o reprezintă scietatea comercială, în

diferitele ei forme de organizare, definite de Legea 31/1990(R): pe acţiuni (SA), cu răspundere limitată

(SRL), etc. Scopul societăţilor comerciale este obţinerea profitului în vederea dezvoltării societăţii

sau/şi a distribuirii sub formă de dividende către asociaţi. Dreptul de manifestare al asociaţilor şi

dreptul la beneficii în cadrul societăţii este stabilit prin statut, dar în cvasitotalitatea cazurilor aceste

drepturi sunt proporţionale cu aportul adus la capitalul societăţii. La lichidarea societăţilor comerciale,

după achitarea tuturor obligaţiilor, patrimoniul rămas (dacă el există) se împarte (valoric) în funcţie de

ponderea aportului fiecărui asociat la capitalul social al societăţii.

La polul opus faţă de societăţile comerciale, se situează asociaţiile şi fundaţiile nepatrimoniale

/nelucrative/non-profit, definite prin Ordonanţa de Guvern 26/2000, modificată printr-o serie de legi

ulterioare. Aceste entităţi juridice (minim trei persoane pentru asociaţii şi una sau mai multe persoane

pentru fundaţii) au ca scop dezvoltarea de activităţi în interes general sau al unor colectivităţi, precum

şi (numai la asociaţii) activităţi în interes propriu (scop nepatrimonial). Patrimoniul iniţial (ce are un

nivel stabilit de lege) se constituie prin aportul asociaţilor şi este fără drept de restituire în cazul
lichidării asociaţiei/fundaţiei.

Odată cu evoluţia societăţii şi modernizarea structurilor lucrative, statul a fost pus în situaţia de

a-şi adapta mecanismele în vederea supravegherii, cunoaşterii şi impozitării fiecărui venit al sectorului

economic. Dilema dintre necesitatea de a impozita orice venit şi aceea de a sprijini activităţi care

preluau o parte din nevoile publice şi puteau reduce anumite costuri ce reveneau statului, a determinat

adoptarea unor sisteme de impozitare diferenţiate. Structurile economice şi sociale au cunoscut o

dezvoltare deosebită concomitent cu evoluţia democraţiei.

Cooperativele au apărut ca o necesitate social economică, răspunzând nevoilor marii clase a

micilor producători. Preluând elemente specifice din obiectivele şi scopul societăţilor comerciale

dar şi al entităţilor non-profit, cooperativele au reuşit să-şi contureze o menire distinctă care şi-a

dovedit viabilitatea şi oferă perspective evoluţiei viitoare.

1.2. Definirea cooperaţiei

În forma lor pură, cooperativele sunt asociaţii ale persoanelor fizice (cooperative de grad I)

sau juridice (cooerative de grad II: asociaţii ale cooperativelor de grad I), care păstrându-şi

proprietăţile şi independenţa totală a activităţii proprii de producţie, se asociază într-o entitate

juridică nouă, pentru a rezolva nevoi comune (aprovizionare, stocare, desfacere, procesare, sociale, - 2 -

etc).

Membrii cooperatori constituie la înfiinţare un patrimoniu, fiecare din ei deţinând părţi sociale

proporţional cu aportul adus. În procesul decizional însă, fiecare membru are un singur vot. La

pierderea calităţii de membru, fostul cooperator sau urmaşii acestuia primesc o parte (divizibilă) din

valoarea părţilor sociale deţinute/moştenite, cealaltă parte (indivizibilă) rămânând cooperativei

pentru dezvoltare.

Cooperativele au avut şi au în continuare suportul autorităţilor publice datorită cel puţin

următoarelor raţiuni: - folosesc resursele locale în activităţile lor (materii prime, fortă de muncă,

utilităţi publice, etc); - asigură un volum mare de produse, acoperind o paletă diversificată a pieţei;
- sunt plătitoare de taxe şi impozite (pentru patrimoniu şi activităţile comerciale); - desfăşoară o

activitate mutuală şi în sprijinul comunităţilor locale de care, cooperatorii, sunt legaţi organic şi

funcţional; - dispariţia lor ar putea crea (cel puţin la nivel local) un dezechilibru economic şi social;

- sunt grupuri de interese cu drept de vot.

Chiar dacă a existat o atitudine diferenţiată a statelor faţă de cooperaţie, se poate spune că în

afara tratamentului nediscriminatoriu în aplicarea politicilor economice generale, cooperaţia a

beneficiat (şi beneficiază) de avantaje fiscale, motivate de activitatea mutuală.

Odată devenită entitate juridică, cooperativa, sau orice asocieri ale acesteia cu terţe persoane

fizice sau juridice, trebuie să respecte legislaţia, fără nici un fel de discriminare sau avantaj ce ar

vicia mediul economic în raport cu ceilalţi actori ai pieţei.

Scopul cooperativelor nu este în primul rând obţinerea profitului, ci satisfacerea nevoilor

membrilor. Ca orice entitate economică, pentru atingerea menirii sale, cooperativa trebuie să

înregistreze un bilanţ economic pozitiv (venituri-cheltuieli) şi deci un profit, care, nu are drept unică şi

prioritară destinaţie repartizarea dividendelor.

Cooperatorii pun la baza asocierii lor, statutul de proprietari ai unor unităţi de producţie

(atelier meşteşugăresc, fermă agricolă, gospodărie ţărănească, utilaje, etc, care, asigură în general

resursele familiei cooperatorului) şi se asociază în condiţiile celor şapte principii cooperatiste, într-o

entitate juridică nouă numită cooperativă, pentru a pune în valoare unităţile proprii de producţie

prin: aprovizionare (ritmică, materie primă şi produse de bună calitate, la preţ scăzut), stocarea

producţiei (silozuri de cereale, depozite pentru legume-fructe, depozite de frig, etc.), valorificarea

producţiei (legume şi fructe proaspete, etc), procesare (mori, abatoare, fabrici de lapte, conserve,

băuturi, etc), finanţare, precum şi activităţi (sociale sau mutuale) care vizează nevoi ale comunităţii

sau individuale. Aceasta poate fi una din definiţiile date cooperaţiei agricole de grad I (asocierea

persoanelor fizice) în starea ei nativă, aşa cum a apărut şi s-a dezvoltat (mai bine de 150 ani) în tot

occidentul.
Rezultă că aceste entităţi juridice sunt asociaţii constituite din proprietarii unor unităţi de

producţie (calitate pe care şi-o păstrează deplin şi după asociere), care în această calitate se asociază cu

alţi parteneri pentru a rezolva probleme comune. Nu orice persoane se pot asocia pentru formarea unei

cooperative. Aceste persoane trebuie sa aibă aceeaşi calitate în asociere, aceleaşi interese şi să agreeze

cele şapte principii cooperatiste pe baza cărora se constituie cooperativa.

Prima definiţie a cooperaţiei este atribuită lui Robert Owen (1771-1858), însă definirea

cooperaţiei ca organizaţie cu caracter general sau specific (pentru obiecte diverse de activitate), se

regăseşte în preocupările unei serii lungi de cercetători, în diferite compendii, dicţionare şi evident în

legislaţie.

Definiţia cooperaţiei dată de către Congresul Centenar al Alianţei Cooperatiste Internaţionale

(ACI) din 1966, este mult mai largă, generală, permiţând includerea în structurile internaţionale a

diversităţii entităţilor juridice cooperatiste: Cooperativa este o asociaţie autonomă de persoane reunite

în mod voluntar în scopul satisfacerii nevoilor şi aspiraţiilor de natură economică, socială şi

culturală, prin intermediul unei instituţii deţinute în comun şi controlată în mod sistematic.

1.3. Principiile cooperaţiei

Cooperaţia are la bază valorile întrajutorării (ajutor mutual), democraţiei, egalităţii, echităţii şi

solidarităţii. Cooperatorii îşi manifestă credinţa în valorile etice ale cinstei, transparenţei decizionale,

responsabilităţii sociale şi interesului faţă de semeni. - 3 -

Principiile cooperatiste, aşa cum sunt definite în art.8 din Legea 566/2004 a cooperaţiei

agricole şi art.7, alin.3 din Legea 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, sunt linii

directoare prin care cooperativele transpun în practică propriile valori:

 Asocierea voluntară şi deschisă

Cooperativele sunt organizaţii voluntare, constituite din persoane interesate şi capabile să

folosească serviciile acestora şi care sunt dispuse să-şi asume calitatea de membru, fără discriminare

de sex, rasă, orientare politică sau apartenenţă religioasă. Cooperativele sunt entităţi juridice deschise
permanent oricărui doritor care îndeplineşte condiţiile şi se angajază să respecte statutul organizaţiei.

 Controlul democratic al membrilor

Cooperativele sunt organizaţii democratice ce se supun controlul membrilor lor. Aceştia

participă în mod democratic şi activ la stabilirea politicilor cooperativei şi luarea deciziilor. Cei aleşi în

diferite funcţii executive sau de reprezentare sunt răspunzători în faţa membrilor. În cooperativele de

gradul I, cooperatorii deţin drepturi egale de vot (un om un vot) indiferent de mărimea capitalului

deţinut în cooperativă. Asocierile cooperativelor la alte nivele se organizează, de asemenea, într-o

manieră democratică.

 Participarea economică a membrilor

Membrii cooperatori contribuie diferenţiat la constituirea capitalului cooperativei, care este

împărţit în părţi sociale. Cooperatorii, funcţie de aportul la capitalul cooperativei deţin un anumit

număr de părţi sociale formate dintr-o componentă indivizibilă şi una divizibilă. La pierderea calităţii

de membru, fostul cooperator sau moştenitorii acestuia sunt îndreptăţiţi să primească valori echivalente

cu numărul şi valoarea părţilor sociale divizibile. O parte din capitalul fostului membru (partea

indivizibilă) rămâne pentru dezvoltarea cooperativei. Având în vedere că mărimea profitului nu

reprezintă motivaţia fundamentală a cooperativei (cooperativa trebuie să aibă un bilanţ pozitiv), acesta

se direcţionează către: membrii cooperatori în funcţie de numărul de părţi sociale deţinute (sub formă

de dividende), dezvoltarea cooperativei, recompensarea membrilor şi angajaţilor în raport cu

participarea lor la activitatea cooperativei, sprijinirea unor alte activităţi (umanitare, sociale, mutuale)

aprobate.

 Autonomia şi independenţa

În orice relaţie cu alte cooperative, societăţi comerciale, statul sau în cazul majorării capitalului

din surse externe, controlul tuturor operaţiunilor se va efectua aplicându-se strict principiul

transparenţei în luarea democratică a deciziilor, cooperativele păstrându-şi autonomia, astfel încât

principiul mutual să nu fie afectat.

 Educarea-instruirea membrilor

Cooperativele se preocupă de educarea-instruirea şi informarea membrilor pentru formarea

unei baze cât mai largi în vederea asigurării cadrelor executive. Tradiţia a impus ca anumite funcţii în

cooperativă să nu fie perpetue şi-n acest sens o instruire permanentă a membrilor s-a dovedit a fi

benefică. Prin informarea şi popularizarea problemelor cooperaţiei se asigură şi un aflux permanent de

persoane către cooperaţie.

 Cooperarea între cooperative

Cooperativele, care sunt în general entiţăţi locale, pentru a fi reprezentate la niveluri superioare

conlucrează prin intermediul structurilor regionale, naţionale şi internaţionale. În general asocierile

superioare au caracter non-profit, de reprezentare.

 Preocuparea pentru comunitate

Acest principiu, deosebit de important ce se manifestă prin activităţile în folosul public, al

comunităţii (din care şi membrii cooperatori împreună cu familiile lor fac parte), demonstrează

legătura organică între cooperativă şi comunitatea locală. Cooperaţia va milita activ pentru dezvoltarea

durabilă a comunităţilor, fiind în acelaşi timp un factor de progres şi de stabilitate.

Mişcarea cooperatistă a suferit, în timp, transformări fundamentale. Accentuarea sau

diminuarea unora din princiipiile cooperatiste a creat, pe parcursul evoluţiei sale, o diversitate de

nuanţe specifice în modul de organizare, funcţionare şi scopul cooperaţiei. În ţările anlo-saxone

cooperaţia s-a apropiat de zona comercială, pe când în zona ţărilor latine s-a păstrat mult mai aproape

de zona mutuală, socială, non-profit. II. COOPERAŢIA ÎN PERIOADA ANTEBELICĂ

Primele cooperative au apărut la mijlocul secolului al XIX-lea în Marea Britanie (Pionierii de

la Rochdale în anul 1844, în domeniul producţiei de pielărie-încălţăninte) şi Germania (cooperaţia tip

Raiffeisen în anul 1846 şi tip Schulze-Delitzsch în 1847, în domeniul creditului rural ). Cooperativele

agricole au cunoscut o dezvoltare rapidă, în Germania şi Ţările de Jos, odată cu extinderea mişcărilor

de eliberare a coloniilor, ca efect de apărare a micilor agricultori faţă de politica de redirecţionare a

capitalului marilor companii către agricultura europeană.

Cooperativele agricole (în special cele care aveau ca scop colectarea, stocarea şi valorificarea

cerealelor, asigurarea utilajelor complexe necesare tehnologiilor de lucru, procesarea şi valorificarea

unor produse: lapte, carne, etc), au constituit soluţia salvatoare pe care asociaţii au indentificat-o şi

susţinut-o diferenţiat, acceptând principiul votului egal. Cu alte cuvinte, numai atunci când

ameninţarea existenţei a fost perceptibilă s-a agreat asocierea, în care cel cu potenţial mai mare a

contribuit voluntar cu mai mult la înfiinţarea cooperativei, acceptând şi compromisul votului egal (un

om un vot). În aceste condiţii între asociaţi nu puteau exista decât persoane care aveau acelaşi scop şi

deci acelaşi interese.

În anul 1895 s-a înfiinţat Alianţa Cooperatistă Internaţională (ACI) la care mişcarea

cooperatistă din România a aderat ca membru fondator.

În România, printre promotorii cooperaţiei au fost Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) şi Spiru

Haret (1851-1912), acesta din urmă fiind considerat ctitorul băncilor populare cooperatiste şi

iniţiatorul primei legi a cooperaţiei. În perioada interbelică personalităţile politice cu preocupări în

domeniul cooperaţiei sunt: I.G. Duca, Ion Mihalache, Virgil N Madgearu, Gromoslav Mladenatz, etc.

I.G. Duca, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor sublinia în scrisoarea adresată Regelui

Ferdinand, după aprobarea Decretului-Lege 3922/31.12.1918, relativ la infiinţarea casei centrale a

cooperaţiei...: „Sire, .... Întradevăr, cooperaţia, a început la noi în condiţii atât de neprielnice şi a

avut de învins greutăţi atât de mari, încât Statul a trebuit să ia sub directa lui ocrotire toată mişcarea.

Fără amestecul de aproape, fără ajutorul larg, fără controlul amănunţit al Statului, nici Băncile

populare, nici Cooperativele săteşti de tot felul, nici Obştiile de arendare şi de cumpărare, nu ar fi

putut ..... să aducă populaţiunii rurale netăgăduitele foloase ce i le-au adus, cele mai temeinice,

poate, din toate foloasele pe cari ţărănimea noastră le-a cules de la constituirea Statului Român

modern. Nu e mai puţin adevărat, însă, că această tutelă a Statului nu e un ideal ......şi că tendinţa

trebuie să fie ca mişcarea să se conducă prin propriile ei mijloace şi prin propriile ei puteri.”
Tabel nr.1

Cooperativele agricole de producţie şi consum

- 1937-

Provincia Nr.

coop.

Nr.

-4-

Capital

membri mii lei

Moldova 83 5.562 4.389

Muntenia 155 12.337 5.185

Dobrogea 60 4.739 3.877

Oltenia 29 2.597 2.085

Basarabia 65 5.071 3.284

Bucovina 40 2.695 1.449

Transilvania 77 4.792 4.964

Total 509 37.793 25.233

Sursa : L'Agriculture en Roumanie Atlas

Statistique, Bucureşti 1938

Tabel nr.2

Asociaţiile agricole pentru arendat terenuri

- 1937-

Provincia Nr.

asociaţii
Nr.

membri

Capitalul

-mii lei-

Suprafeţe

arendate

Moldova 37 4.125 5.652 8.792

Muntenia 149 12920 5.993 24.993

Dobrogea x x x x

Oltenia 35 3.064 1.975 3.221

Basarabia 2 246 37 562

Bucovina 1 65 500 87

Transilvania 7 408 557 3.846

Total 231 20.828 14.714 41.501

Sursa : L'Agriculture en Roumanie Atlas Statistique,

Bucureşti 1938 - 5 -

Marea Unire de la 1918 a însemnat reunirea într-o coordonare unitară a mişcării cooperatiste

din toate provinciile. Datorită preocupărilor statului: adoptarea unei legislaţii favorabile, înfiinţarea

unor instituţii specifice şi de coordonare, asigurarea mecanismelor şi resurselor pentru finanţarea

agriculturii, dezvoltarea cooperaţiei înregistrează o creştere semnificativă. Faţă de anul 1918, în urma

înventarului făcut în 1931, numărul cooperativelor se dublează. La 1 ianuarie 1931 numărul

cooperativelor era de 7.436, din care 6.879 funcţionau în mediul rural (A.G.Galan). Din cele cu

activitate în mediul rural, 4.824 reprezentând 70,12% din total erau cooperative de credit (bănci

populare) şi numai 2.055 erau cooperative agricole pentru prestări servicii sau forestiere. O situaţie

relativ similară se păstrează şi la sfârşitul anului 1937 când sunt evidenţiate 7.741 cooperative cu
bilanţ, din care 5.183 erau cooperative de credit (66%). Celelalte cooperative în număr de 2.087 (34%)

acoperă următoarele domenii de activitate: cooperative de consum (13%), de aprovizionare şi

desfacere (4,6%), obşti de cumpărare şi arendare (2,46%), forestiere (3,24%), alte profile (10,7%).

Datorită disfuncţionalităţilor din sistem (generate de rigiditatea sitemului, dar mai ales datorită luptei

politice şi a corupţiei), în 1932 a fost adoptată legea conversiunea datoriilor agricole şi-n 1934 legea

privind conversiunea datoriilor agricole şi urbane, care au determinat stoparea finanţării micului

producător. Banca Naţională a încercat o compensare a lipsei de lichidităţi (punând la dispoziţie

fonduri pentru agricultori, prin intermediul Băncii Populare sau a băncilor private). Aprobarea Legii

referitoare la reforma cooperaţiei (23 iulie 1938) şi acoperirea de către stat a pierderile rezultate (2,5

miliarde lei) în urma aplicării legilor conversiunii, pe fondul tensiunilor externe finalizate cu

declanşarea celui de-al doilea război mondial, a însemnat declinul cooperaţiei agricole româneşti.

Spre deosebire de experienţele europene, unde după formarea noilor structuri cooperatiste

autorităţile au încurajat libertatea de iniţiativă, în România, statul a fost un perturbator şi un inhibator

al evoluţiei acestora. Lupta politică, şi corupţia, s-au manifestat şi în domeniul cooperaţiei,

determinând apariţia unor mari dezechilibre atât din punct de vedere organizatoric cât şi financiar.

Ministrul agriculturii şi domeniilor, Vasile P. Sassu, a dispus în perioada 1938-1939 o analiză a

sistemului cooperatist românesc, efectuată de expertul danez M.Gormsen. Unele din concluziile

analizei de la acea vreme, reprezintă soluţii viabile şi pentru situaţia actuală a agriculturii: limitarea

prin lege a divizibilităţii proprietăţilor agricole, comasarea proprietăţilor, generalizarea cadastrului,

generalizarea asolamentelor, drumuri locale, plante şi animale din soiuri şi rase superioare,

învăţământul agricol, eliminarea intereselor latifundiarilor, funcţionarea corectă şi dezinteresată a

tribunalelor şi a administraţiilor centrale şi locale, etc.

Unul din marii specialişti români ai vremii, Marin Chiriţescu-Arva (1889-1935), considera că

“organizarea producţiei agricole ţărăneşti pe baze cooperative, cu păstrarea proprietăţii individuale”

ar fi putut constitui soluţia ce ar fi dat perenitate cooperaţiei agricole.

Un element de remarcat, de loc lipsit de importanţă, este faptul că organizarea şi dezvoltarea

unor structuri cu efecte benefice pentru agricultură, în special cele care au vizat cooperaţia agricolă, au

fost promovate de personalităţi consacrate ale timpului, au fost implementate şi s-au dezvoltat cu

sprijinul statului şi au decăzut datorită ignorării soluţiilor realiste ale momentului, a exacerbării luptei

politice şi a corupţiei.

III. COOPERATIVELE AGRICOLE DIN ROMÂNIA,

ÎN PERIOADA 1948-1989

În unele lucrări de specialitate, am constatat că vechile Cooperative Agricole de Producţie

(CAP-uri) sunt tratate ca reprezentând cooperaţia agricolă în perioada comunistă. Aceste unităţi au

avut un efect benefic în evoluţia economică a agriculturii, şi-au atins cu mult înainte de revoluţia din

’89 limita superioară a potenţialului evolutiv şi nu au avut prea multe elemente comune cu principiile

cooperaţiei occidentale. Interesul, motivaţia individuală pentru înfiinţarea Cooperativelor Agricole de

Producţie (CAP) şi deci asocierea voluntară nu a existat. Pentru terenul „adus” în cooperativă,

proprietarul sau moştenitorul acestuia, nu a avut nici un beneficiu. De asemenea, la pierderea calităţii

de membru cooperator, terenul rămânea în exploatarea cooperativei. În timpul funcţionării CAP-urilor

s-au făcut transferuri, schimburi de teren, etc, la aceste decizii participând în devămăşie toţi

cooperatorii, terenul fiind tratat ca o proprietate a cooperativei. Prin decretul 121/6 iulie 1948 se
stabileşte (până-n 1956) regimul cotelor obligatorii, care s-a constituit în element de presiune pentru

convingerea ţăranilor să intre în cooperative. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc

Român (CC al PMR) din 3-5 martie 1949 a elaborat programul pentru transformarea socialistă a agri-

culturii, prin care au fost mărite presiunile

asupra chiaburilor şi acordate facilităţi

cooperativelor (reducerea cotelor, scutire de

impozitul agricol, facilităţi la executarea

lucrărilor agricole, etc). După model sovietic au

fost înfiinţate Gopodăriile Agricole Colective

(GAC-urile, devenite ulterior CAP-uri) şi

Gospodăriile Colective de Stat (GAS-uri,

devenite Intreprinderi Agricole de Stat-IAS).

Până la sfârşitul anului 1953, se infiinţaseră

1997 GAC-uri reprezentând doar 8,3% din

totalul gospodăriilor ţărăneşti. Plenara CC al

PRM din 26-28 nov.1958 şi apoi Decretul Marii

Adunări Naţionale (MAN) din martie 1959 au

declarat lichidarea exploataţiei omului de către

om şi practic desfiinţarea chiaburimii. Plenara

din aprilie 1962 anunţă încheierea colectivizării

agriculturii (tabel nr.3). După colectivizare şi

cicatrizarea rănilor sociale provocate de

metodele statului comunist, datorită comasării

terenurilor, a dezvoltării şi modernizării unor

activităţi agricole a avut loc o creştere a

producţiilor agricole. Viaţa la sate a cunoscut o schimbare prin creşterea nivelului de trai, acesul la

învăţământ, sănătate, cultură, etc. Printr-o activitatea planificată (programe cincinale) la nivel macro şi

de aici pe fiecare unitate de producţie, s-a reuşit un ritm de creştere deosebită a economiei.
Menţinerea

priorităţilor către industrie în defavoarea agriculturii, reducerea resurselor pentru modernizarea

agriculturii şi dezvoltarea ruralului, au determinat exodul tinerilor către mediul urban creându-se un

dezechilibru al forţei de muncă. Aceste fenomene s-au manifestat pe fondul accenturii

disfuncţionalităţilor structurale ale sistemului (centralismul decizional, inhibarea oricăror iniţiative

private, scăderea interesului pentru activitatea cooperativei, etc). Cincinalul 1976-1980 a atins limita

maximă a performanţelor sistemului. După această etapă, declinul s-a resimţit şi-n agricultură.
Tabel nr.3

STRUCTURA AGRARĂ, PE FORME DE

PROPRIETATE, la 31decembrie 1962

-6-

IV. ORGANIZAREA COOPERAŢIEI ÎN AGRICULTURA

ROMÂNIEI DUPĂ ANUL 1989

După 1989, entităţile economice din agricultură (CAP-urile şi IAS-urile) s-au desfiinţat prin

autodistrugere. Aceasta a demonstrat că nu libera voinţă, interesul material sau mutual a reprezentat

forţa ce a determinat înfiinţarea şi funcţionarea acestora, ci numai forţa de represiune a sistemului

comunist. Atunci când această forţă a dispărut, pseudo-cooperaţia din perioada comunistă s-a

autdizolvat, distrugând direct sau indirect (prin nefolosire şi neîntreţinere) investiţii locale sau zonale

inclusiv din infrastructura agricolă (silozuri de cereale, sisteme de irigaţii, etc). Dacă motivaţia

evenimentelor din 1989 ar fi fost schimbarea principiilor economice şi de organizare a economiei

(inclusiv a agriculturii), un program al cooperaţiei n-ar fi trebuit să lipsească. Ar fi fost cea mai rapidă,

masivă şi naturală transformare a unor entităţi economice din agricultură în adevărata cooperaţie

agricolă.

Unul din neajunsurile fundamentale ale evenimentelor din 1989, care pune în discuţie inclusiv

încadrarea istorică a acestora la categoria revoluţie, l-a constituit inexistenţa ca motivaţie fundamentală

a declanşării evenimentelor, a unei concepţii noi, a unui program strategic pentru gestionarea şi

dezvoltarea economiei în general şi pentru agricultură în special.

Legea 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, nu reuşeşte

să aibă relevanţă în reorganizarea cooperaţiei agricole, iar mult întârziata Lege 566/2004 a cooperaţiei

Structura Agrară

agricolă arabilă

Tipul
proprietăţii

mii ha % mii ha %

Proprietate de stat 4.292,4 29,2 1.725,8 17

-din care IAS 1.778,6 12,1 1.362,2 13

Proprietate

colectivistă

9525,6 64,8 7.732,2 78

Proprietate

privată

882,0 6,0 342,0 3

Sursa: P.I.Otiman -Agricultura României la

Cumpăna dintre mileniile II şi III

- Timişoara, 1994- 7 -

agricole nu a înregistrat nici un efect notabil. Legea arendării nr.16/1994 a oferit cadrul legal favorabil

societăţilor comerciale (înfiinţate în baza Legii 31/1990), ce au profitat de inexistenţa în structurile

agriculturii româneşti a cooperaţiei agricole şi au arendat suprafeţe considerabile de teren (de la stat şi

de la proprietari privaţi), formând exploataţii agricole pe suprafeţe ce, în mod natural, ar fi trebuit să

revină cooperaţiei agricole.

Din punct de vedere economic şi organizatoric cooperativele agricole se încadrează, în ţările cu

economie de piaţă, în următoerele domenii de activitate:

- achiziţii şi desfacere a produselor (marketing);

- procesare a produselor agricole;

-servicii agricole;

- exploatarea terenurilor agricole.

Deşi diferite (obiect de activitate, organizare, funcţionare, legislaţie), datorită legăturii

simbiotice cu cooperativele agricole, am tratat la acest capitol şi probleme legate de finanţarea

agriculturii şi cooperaţia de credit agricol.

 Cooperativele de achiziţii şi desfacere (marketing)

Acestea au fost cel mai frecvent tip de cooperative încă de la începuturile mişcării cooperatiste

din Europa. Cooperativele de marketing materializează nevoia de asociere a fermierilor pentru a-şi

depozita şi vinde producţia agricolă. Motivaţia asocierii a fost determinată de nevoia de a face faţă

concurenţei marilor companii. Cooperaţia s-a organizat şi pentru a răspunde nevoilor sociale ale

cooperatorului, asigurând pe lângă cerinţele producţiei şi a unor nevoi gospodăreşti şi de familie. Acest

tip de cooperativă poate fi considerat baza cooperaţiei agricole, pe acest principiu dezvoltându-se pe

verticală asociaţiile de cooperative, iar pe orizontală, în funcţie de specific, cooperativele de colectare

şi procesare (carne, lapte, etc), de servicii, etc. Cooperativele deţin reţele puternice şi moderne de mari

magazine unde desfac o parte din produsele proprii.

În micile exploataţii agricole româneşti, lucrările agricole se acoperă din posibilităţile locale

(uneori rudimentare), însă lucrul cel mai grav este că micii producători sunt abandonaţi la

comercializare (cantităţi mari de produse agicole în partizi mici nu sunt introduse-n circuitul

comercial) sau sunt victimele marilor comercianţi, pe o piaţă nereglementată.

În zonele cerealiere cooperaţia de marketing ar putea exista cel puţin la nivelul fiecărei

comune. Fructele şi legumele autohtone, produsele tradiţionale, prin intermediul sistemului

cooperatist ar putea fi preluate, stocate, sortate, ambalate şi valorificate la standardele pieţei,

asigurând surse financiare zonei rurale.

Crearea cooperaţiei de marketing şi readucerea produsele româneşti pe piaţă, creşterea

veniturilor prin valorificare produselor proprii, ar putea genera o nouă atitudine a micilor producători

fată de activitatea agricolă şi o altă perspectivă pentru zona rurală.

Dezvoltarea acestui tip de cooperativă, în perioada următoare, reprezintă o necesitate a

agriculturii româneşti, pe care orice politică agricolă responsabilă, o va avea în vedere.

 Cooperativele pentru procesarea produselor agricole

Acest tip de cooperative se întâlneşte în Europa atât în sectorul produselor vegetale, cât şi în cel

al produselor animaliere. Producătorii de fructe şi legume, pe lângă depozitul de stocare şi sortare în

vederea valorificării produselor proaspete, au dezvoltat pe verticală lanţul de producţie, dezvoltând

unităţi de procesare (conserve de legume-fructe, sucuri, etc). Producătorii de lapte au soluţionat

problema procesării laptelui prin fabricile de lapte ale cooperativelor. Cea mai mare unitate din lume

de prelucare a laptelui (SUA, anul 2000), era o unitate cooperativă. Producătorii de carne (pasăre, porc,

vită, oaie, etc) pentru a nu depinde de unităţile de abatorizare au constituit unităţi cooperatiste proprii

de abatorizare. Unele cooperative au dezvoltat pe lanţul de producţie unităţi de procesare, astfel încât o

mai mare parte a profitului final să revină cooperativei. Preocuparea pentru livrarea pe piaţă a unor

produse cu grad mare de procesare a înregistrat o creştere constantă. Atât în domeniul produselor

procesate din lapte cât şi a celor din carne, legume, fructe, vie-vin, etc, cooperativele şi-au creat

branduri naţionale şi internaţionale de renume. Valorificarea produselor în cea mai mare parte a fost

preluată de marile lanţuri de magazine, însă pe lângă unităţile mici proprii de valorificare au apărut şi - 8
-

marketuri ale asociaţiilor cooperatiste.

În România, acest tip de cooperative ar putea avea mediu favorabil de dezvoltare în bazine

mari de producţie (cooperative de grad 1) sau ca asociere a cooperativelor de marketing (cooperative

de grad II).

Cu excepţii singulare, până în prezent, cooperaţia agricolă de acest tip nu a înregistrat o

dezvoltare de menţionat.

4.3 Cooperativele agricole pentru servicii asigură servicii specializate membrilor

cooperatori-producători agricoli. Fermele mici şi mijlocii nu dispun de mijloacele tehnice necesare

efectuării lucrărilor agricole şi, în aceste condiţii, apelarea la servicii specializate este o necesitate.

Investiţii în maşini costisitoare (combine de recoltat, maşini de semănat, maşini de ierbicidat, etc), nu

se justifică economic pentru exploataţii de câteva zeci de ha. Având în vedere structura culturilor, în
funcţie de nevoile fermierului, chiar şi pentru exploataţiile de 200-300 ha, este justificată numai

investiţia în utilaje de uz general: tractor, plug, combinatoare-cultivatoare, remorcă, etc. Cooperativele

pentru servicii, din Europa de vest, pe lângă executarea unor lucrări agricole specializate, asigură

întreţinerea şi repararea utilajelor agricultorului, a instalaţiilor din zootehnie, transportul specializat,

etc. În România, fostele Staţiuni pentru Mecanizarea Agriculturii (SMA), organizate sub forma

societăţilor comerciale, ar fi trebuit să ocupe acest segment de activitate. Datorită politicilor

divergente, aceste unităţi au reuşit în foarte mică măsură să-şi menţină activitatea de prestări servicii.

Cele mai multe au arendat teren, rezumându-se la nevoile exploataţiei proprii. Tendinţa de dotare a

exploataţiilor medii şi mari cu utilaje ce pot executa şi prestaţii pentru micii proprietari (cu o serie de

dezavantaje), precum şi service-ul asigurat de producătorii de utilaje, îngustează şansele de dezvoltare

a cooperaţiei pentru servicii. Eliminarea cooperaţiei ca formă de organizare a unor servicii zootehnice

(ex. serviciile de reproducţie şi selecţie animale) s-a finalizat cu un eşec costisitor pentru sector. În

condiţiile economiei agrare româneşti, apreciez că probabilitatea dezvoltării pe termen mediu al

acestui tip de cooperatve este încă redusă.

4.4. Cooperativele pentru exploatarea terenurilor agricole au apărut atunci când

pregătirea profesională de specialitate a putut fi asociată capitalului (necesar investiţiilor şi capitalului

de lucru). Atunci când aceste condiţii au fost satisfăcute, cooperativa înfiinţată a apelat, în principal, la

terenuri arendate sau închiriate. Chiar şi propriii membrii cooperatori care au adus terenul în

cooperativă au utilizat contracte juridice de arendă/închiriere. Membrii cooperatorii, în acest tip de

cooperativă (Italia, Franţa, etc), pot cumula mai multe calităţi: membru cooperator, arendatorul unor

terenuri către cooperativă şi angajat/lucrător în cooperativă. Fiecare din aceste calităţi implică o

relaţie juridică distinctă. Cooperativele de exploatare a terenurilor achiziţionează în proprietate terenuri

pe care le exploatează alături de cele arendate/închiriate. Acesta este principiul de constituire şi

funcţionare al acestui tip de cooperative în toată lumea. În România pe principii oarecum asemănătoare

au funcţionat, în perioada interbelică, cooperativele de arendă şi cumpărare de teren.

 Utopia susţinută prea mult timp după 1989 ca proprietarii să-şi aducă terenul în cadrul unor

asociaţii confuz definite juridic, dar şi momentul lansării acesteia (după declanşarea fenomenului de

fărâmiţare a terenurilor agricole deţinute de CAP-uri şi IAS-uri), a constituit una din marile erori ale

reformelor structurale din agricultură.

În general, agricultorii din toate ţările au ţinut la pământ ca la un bun existenţial. Nicăieri în

lume (excepţiile sunt nesemnificative), oamenii nu şi-au pus în comun (supunându-se riscurilor

exploatării şi deciziilor colective) terenurile/proprietăţile agricole de bună voie, fără o motivaţie

economică şi fără un cadru juridic bine definit. Dacă apariţia cooperativelor agricole „de producţie”

(definite de art.6, lit.e, din Legea-566/2004 şi art.4, lit.d, din Legea-1/2005) ar fi fost un fenomen de

amploare, acesta ar fi putut fi calificat drept un exemplu singular în lume (!).

Cele mai atractive oferte ale perioadei le-au constituit arendarea/concesionarea către societăţi

comerciale private (selectate şi pe criterii politice!) a marilor exploataţii de stat (condiţionate de

cumpărarea activelor acestora), creându-se exploataţii agricole ce au beneficiat, constant şi selectiv, de

susţineri bugetare consistente. Parte din aceste societăţi s-au consolidat tehnic, ajungând la

performanţe comparabile cu cele din UE. Încurajate de succesul concesionărilor de la stat, după 1994,

apar exploataţii formate în principal din teren arendat de la micii proprietari. - 9 -

Cooperaţia agricolă nu a fost avută în vedere în nici unul din programele guvernamentale,

chiar şi după apariţia Legii 566/2004 a cooperaţiei agricole. Momentul istoric optim a fost depăşit

(1990-1994), iar condiţiile care puteau motiva şi susţine apariţia şi dezvoltarea cooperaţiei de acest

tip s-au volatilizat. Necorelarea restituirii proprietăţilor funciare (în baza legilor reformei agrare) cu

organizarea exploataţiilor agricole şi în particular cu organizarea cooperaţiei agricole, a afectat

puternic dezvoltarea agiculturii româneşti.

După declanşarea procesului de dezmembrare al marilor exploataţii de stat şi distrugerea

acumulărilor investiţionale existente, ofertele politice prezentate au fost tardive şi neconvingătoare.

Pentru acest tip de cooperative, pe care mulţi influienţi ai timpului le-au considerat ca fiind soluţia
salvatoare pentru agricultura României, nu mai există oportunităţi pentru o dezvoltare de amploare.

O parte din arendatori, fiind pensionari, pe lângă redevenţa primită în schimbul terenului

arendat (numai pentru contractele în derulare la 31 XII 2009), beneficiază (Norme de aplicare a Legii

247/2005) şi de o rentă viageră de 50 €/ha.an. Începând cu anul 2010 în condiţiile creşterii plăţii unice

pe unitatea de suprafaţă decuplată de producţie (SAPS) şi a plăţilor complementare (pentru anul 2010

SAPS + plăţi complementare = 131,46 €/ha), este posibil ca din raţiuni economice mulţi proprietari să

nu mai fie interesaţi de arendarea terenurilor.

Înlocuirea societăţilor comerciale ce deţin teren în arendă cu cooperative agricole pentru

exploatarea terenului ar fi o acţiune cu şanse reduse de reuşită şi mai ales fără garanţia unor rezultate

economice superioare. În conceptul cooperatist, proprietarii ar trebui să se asocieze într-o entitate

cooperatistă cu care să încheie contracte de arendare. În contextul evoluţiei actuale a relaţiilor şi

mediului economic, principiul cooperatist un om-un vot nu mai este atractiv/justificat (în cele mai

multe tipuri de asocieri), putând crea chiar dificultăţi în adoptarea deciziilor. Varianta societăţilor

comerciale constituite din investitori care să arendeze teren prezintă avantaje nete. Susţinerea apariţiei

cooperativelor de acest tip, pretabile încă pentru zone specifice în paralel cu exploataţiile existente,

reprezentă o soluţie ce nu trebuie eliminată. Scopul principal de atragere a puzderiei de parcele mici în

exploataţii agricole de dimensiuni medii şi mari ce se pretează la tehnologiile şi sistemele de maşini

moderne existente pe piaţă, este satisfacut de ambele soluţii.

Acest tip de cooperativă agricolă precum şi societăţile comerciale ce arendează teren agricol,

sunt singurele tipuri de entităţi juridice care pot influienţa direct creşterea dimensiunii exploataţiei.

4.5. Finanţarea agriculturii- Cooperativele pentru creditarea agriculturii

Nevoile de finanţare ale agriculturii au determinat apariţia unor entităţi specifice (cooperativele

de credit) şi specializarea unor bănci comerciale. Evident, un catalizator în apariţia şi dezvoltarea

acestora, a constituit-o politica guvernelor în această direcţie. Casa Rurală, Creditul Agricol, etc. a

oferit în România interbelică condiţii atractive în direcţia finanţării agriculturii, atât prin reducerea
riscului de creditare cât şi prin costul avantajos al fondurilor angajate şi au determinat apariţia băncilor

populare. Cooperativele de creditare pentru agricultură şi-au consolidat statutul de bănci locale/zonale

deservind cooperative sau asociaţii de cooperative, dezvoltându-şi în unele cazuri componenta

comercială, sau rezumându-se numai la relaţia cu proprii membrii, accentuând în acest mod activitatea

mutuală. Promovând o politică de expansiune, unele cooperative au reuşit să dezvolte adevăraţi giganţi

financiari. Un exemplu îl constituie Rabobank, înfiinţată la 1898 pe principii cooperatiste, prin

asocierea a două cooperative de credit (Raiffeisen-bank din Utrecht şi Boerenleenbank Eindhoven),

care, acţionează (anul 2010) în 48 de ţări de pe toate continentele, are 1,8 mil. membrii şi 9,5 mil.

clienţi. Evoluţia, de la susţinerea comunităţilor locale de agricultori la finanţarea unor viitori mari

concurenţi pe piaţa mondială, crează justificate întrebări în legătură cu regulile şi arbitrii

globalizării.

Un sistem aproape de perfecţiune, sau, în orice caz dedicat total menirii sale de a asigura

creditarea agriculturii, apreciez a fi Credit Farm System din SUA. Analizând sistemele europene

(Franţa, Germania) de finanţare a agriculturii, americanii au optat pentru un model cooperatist având la

bază sistemul german Landschafts (care opera în 1769) şi prin Federal Farm Loan Act din 17.07.1916,

cu acordarea unor fonduri publice (rambursabile), se înfiinţează Credit Farm System. Modificările

suferite în timp au creat un sistem funcţional, format din şase bănci regionale (Regional Farm Credit

Banks-FCB) şi o Bancă Agricolă Centrală, care distribuie fonduri şi supraveghează utilizarea acestora

de către Federal Land Banks şi alte entităţi financiare care au relaţia directă cu fermierii. Credit Farm
System, are (an 2010) peste 500.000 membrii şi credite de peste 214 miliarde dolari acordate

agricultorilor, reprezentând modul fericit şi eficient de implicare a statului în rezolvarea finanţării

agriculturii americane.

În România, datorită normelor restrictive de înfiinţare a unor cooperative de credit sau societăţi

nebancare precum şi datorită lipsei de interes a băncilor comerciale pentru sectorul agricol,

specializarea a cel puţin unei bănci cu capital de stat (CEC Bank) care să finanţeze agricultura şi

proiectele de dezvoltare rurală, se conturează ca o necesitate.

Înfiinţarea Creditului Agricol Românesc pe sistemul CFS-ului american, ar reprezenta

percepţia corectă a statului faţă de rolul agriculturii într-o perspectiva economică realistă de dezvoltare

a ţării.

V. STRUCTURILE AGRICOLE ŞI ORGANIZAREA

COOPERAŢIEI DUPĂ ADERAREA ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1. Exploataţii agricole

România deţinea în anul 2007 o suprafaţă agricolă de 14.705,3 mii ha, din care 9.384,4 mii ha

respectiv 64% reprezintă suprafaţa arabilă, 23% păşuni, 10% fâneţe, 3% vii şi livezi, ocupând în

ierarhia europeană locul 7 privind suprafaţa agricolă, respectiv 5 la cea arabilă. Structura de

organizare a exploataţiilor agricole este următoarea: 65,2% din suprafaţa agricolă este deţinută de

persoane fizice, faţă de 34,8% cât reprezintă exploataţiile agricole cu personalitate juridică. Dacă

analizăm structura dimensională a exploataţiilor agricole comparând situaţia din anul 1948 cu cea din

2007, vom constata o situaţie aproape identică. În anul1948 faţă de 2007, ponderea exploataţiilor

agricole sub 5 ha este de 91,07% la 89,96%, a exploataţiilor până la 10 ha este de 97,68% la 97,38%,

iar a celor până la 50 ha este de 99,98% la 99,96%. Faţă de aceasta, se poate spune că din punct

de vedere al structurii dimensionale a exploataţiilor agricole, România se află la nivelul anului 1948

(tabel 4-5). În anul 2007, aproape un sfert (29,4%) din

numărul total al exploataţiilor UE 27, se aflau în

România. Acest aspect evidenţiează gradul mare de

fărâmiţare al exploataţiilor agricole. În funcţie de

puterea economică, statistica agricolă Eurostat pe

anul 2007, clasează exploataţiile agricole din

România pe ultimul loc în clasamentul UE-27, cu 3

ESU/ exploataţie {media europeană fiind de 11

ESU/exploataţie; 1ESU (European Size Unit) =

1.200€}.

- 10 -

Lipsa unor teme strategice din programele

guvernelor, precum şi depăşirea perioadei optime

desfăşurării reformelor structurale, a determinat de

cele mai multe ori abandonarea acestui tip de

subiecte. În aceste situaţii, structurile agrare sunt

modelate de legile pieţei, riscând pe o piaţă

nereglementată (cum este cea românească)

degenerarea în structuri fără perspectivă sau chiar

nocive mediului economic. Stoparea fărâmiţării,

organizarea şi sistematizarea terenurilor agricole,

comasarea proprietăţilor sunt practici cunoscute din

experienţa europeană (inclusiv din cea românească),

care adaptate condiţiilor actuale, pot fi aplicate cu

efecte care să justifice costurile publice. Situaţia

anului 2007, în care 65,2% din terenul agricol al

României este organizat în exploataţii private cu o

medie a dimensiunii fizice de 2,34 ha/exploataţie, din care 43,75% au sub 1ha/exploataţie, este

rezultatul lipsei totale a unor strategii în domeniul formării, modelării şi dezvoltării structurilor

agraricole în consens cu evoluţiile din UE.

Tabel nr.4-

Clasificarea suprafeţelor agricole utilizate în

funcţie de dimensiunea exploataţiei

Clasa de mărime Nr. exploataţii agricole

a suprafeţelor

anul 1948 anul 2007

agr. utilizate

până la 0,5 ha 901016 1075501

0,5- 1 ha 1100852 609999

1 - 2 ha 1472785 800066

2 - 5 ha 1535604 965594

5 -10 ha 363678 299996

10 -20 ha 88335 70128

20 -50 ha 22698 16107

peste 50 ha 15170 14399

TOTAL 5501138 3851790

Sursa: Prelucrare după:

-Recensământul agricol, Buc.1948;

-Anuarul statistic al României, INS. 2008 - 11 -

Creşterea dimensiunilor fizice şi a puterii economice a exploataţiilor este mult favorizată de

creşterea dimensiunii proprietăţilor agricole prin stoparea procesului de fărâmiţare prin preempţiune la

cumpărare, comasarea proprietăţilor, etc. Evident că asocierea unor proprietăţi mari, favorizează

apariţia exploataţiilor viabile

Tabel nr.5 - Situaţia suprafeţelor agricole după forma de organizare

Cooperativele agricole de exploatare a terenurilor, constituie forme structurale ce pot determina

o creştere a dimensiunilor fizice şi economice a exploataţiilor agricole.

5.2. Cooperativele agricole în 2010

Din analiza datelor publice existente, în anul 2010 rezultă că puţine cooperative depăşesc 10 membri,

iar la nivelul ţării numărul total al producătorilor asociaţi în cooperative agricole este în jur de 1.000
persoane. Cele mai multe din cooperativele

existente nu sunt constituite pe principiile

cooperatiste, nu au motivaţia funcţionării în

această structură şi ca urmare nici

performanţele organizatorice şi economice

nu sunt încurajatoare. Numărul şi structura

cooperativelor agricole pe judeţe reflectă

procesul lent de formare a acestora (talel 6),

în ultimii doi ani neînregistrându-se nici o

nouă cooperativă. Structura cooperatistă pe

activităţi de producţie reflectă un grad de

acoperire foarte diferit (tabel 7).

Mai întotdeauna amăgitoarele avantaje

prevăzute în Legea 566/2004 au fost cele

care au determinat opţiunea către denumirea

de cooperative agricole. Contactaţi direct,

reprezentanţii unor cooperative au confirmat

lipsa de perspectivă a formelor de organizare

existente.O legislaţie neclară şi nestimulativă

a cooperaţiei agricole, nefundamentată pe

principiile şi nevoia dezvoltării cooperaţiei,

bazată mai mult pe speculaţiile de moment

generate de schimbarea permanetă a

politicilor agricole şi a legislaţiei în

domeniul fiscal, nu au oferit un cadru

favorabil dezvoltării cooperaţiei după 1989.

Statut Total exploataţii Total exploataţii agr. Suprafaţa agricolă utilizată Suprafaţa agricolă medie
utilizată (ha)

agricole (nr.) care utilizează teren (ha)

agricol (nr.) pe o exploataţie pe o exploataţie care

utilizează teren agricol

juridic

2002 2007 2002 2007 2002 2007 2002 2007 2002 2007

TOTAL 4.484.893 3.931.350 4.299.361 3.851.790 13.930.710 13.753.046,5 3,11 3,5 3,24 3,57

Exploataţii 4.462.221 3.913.651 4.277.315 3.834.407 7.708.757,6 8.966.308,6 1,73 2,29 1,8 2,34

agricole

individuale

Unităţi cu

personalitate

juridică,

TOTAL

22.672 17.699 22.046 17.383 6.221.952,5 4.786.737,9 274,43 270,45 282,23 275,4

- din care:

*Societăţi/ 2.261 1.475 2.224 1.461 975.564,2 615.896,9 431,4 417 459,7 421,5

Asociaţii agricole

* Unităţi 87 71 77 70 2.365 15.088 27 212,5 30,7 215,5

cooperatiste

Sursa: Anuarul statistic al României, INS 2008

Tabelul nr.6

Nr.

Judeţul /(Nr.judeţe)
Nr.

cooperative

agricole/

judeţ

Total

Crt. cooperative

agr.

(Nr.col.1x col

2.)

0123

1 CJ, NT, TL, HD, VS

(Nr.=5)

00

2 GL, BT, GJ, CS, BN,

GR (Nr.=6)

16

3 IS, PH, AR, SB, MS,

MM,VL, MH, AB, CV

(Nr.= 10)

2 20

4 BC, SJ, HR, IF, TM

(Nr.= 5)

3 15

5 BV, AG, BZ, SM

(Nr.= 4)
4 16

6 DJ, BR, BH (Nr.=3) 5 15

7 SV, DB, IL (Nr.= 3) 6 18

8 CL, TL (Nr.= 2) 7 14

9 OT (Nr.= 1) 10 10

10 VN (Nr.= 1) 16 16

11 CT (Nr.= 1) 19 19

12 TOTAL x 149

Sursa:Prelucrare după MADR-ANCA-Cooperative agricole 2010Tabel nr.7 Structura cooperativelor

agricole după activitatea de

producţie

Nr.

Crt.

Obiectul principal de

activitate

Num

ăr

coop.

Nr.

Crt.

(cont)

Obiectul principal de

activitate

Număr

Coop.

1 Producţia legumelor
(inclusiv sere)

23 9 Cultivarea cartofilor 3

2 Producţia vegetală

(cereale)

18 10 Creşterea porcilor 2

3 Apicultură 18 11 Creşterea păsărilor 1

4 Creşterea oilor (procesare

lapte oaie)

13 12 Abatorizare/ procesare

carne 3

5 Creşterea bovinelor

(producere/ procesare

lapte)

10 12 Creşterea melcilor 1

6 Horticultură 10 14 Alte cooperative agr. de

producţie (mixte:vegetalanimal), procesare,

comerţ, etc.

30

7 Producerea vinului 7 15 Servicii ptr. agricultură 5

8 Pescuit 5 TOTAL cooperative agricole

31.12.2009

14 9

Sursa: Prelucrare după MADR-ANCA-Cooperative agricole 2010

Entităţile din domeniul agriculturii, inclusiv cooperaţia agricolă, sunt reprezentate la nivel

european prin instituţii partenere autorităţilor executive.

Imediat după semnarea Tratatului de la Roma de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene

(EEC, 25 martie 1957) care conţinea deja o serie de prevederi ale viitoarelor politici agricole comune

(PAC), se înfiinţează la 6 septembrie1958 Comitetul Organizaţiilor Profesionale din Agricultură

(COPA) şi la 29 septembrie 1959 Confederaţia Generală a Cooperativelor Agricole (COGECA),

instituţii care reprezintă societăţile comerciale (fermele) respectiv cooperativele agricole, în relaţia cu

autorităţile europene. Începând cu 1 septembrie 1962 secretariatele celor două instituţii reprezentative

se unesc şi formează COPA-COGECA.

Federaţia Naţională a Agricultorilor din România (FNPAR) este membră a COPA-COGECA

şi reprezintă parte din interesele agricultorilor români.

În România, până-n prezent, nu s-au creat structuri cooperatiste similare celor din vechile

state membre ale Uniunii Europene. Evident că nici structurile specifice de reprezentare nu există.

Lipsa unei atitudini clare a clasei politice care să se reflecte în programe angajante de guvernare şi

o legislaţie adecvată care să stimuleze înfiinţarea şi dezvoltarea cooperaţiei ar putea însemna,

pentru 65% din agricultura României, nu numai reducerea în continuare a şanselor de a beneficia

de fondurile europene, ci chiar, degradarea şi mai mult a situaţiei în urma aplicării noilor

reglementări PAC începând cu anul 2013.

5.3. Perspectivele cooperaţiei agricole în condiţiile unor politici agricole

responsabile

Nu oriunde şi nu oricum o sămânţă poate germina şi evolua la parametrii genetici maximali. Ea

trebuie să întâlnească un mediu prielnic: sol, apă, căldură, hrană, să fie protejată de boli şi dăunători

pentru a putea produce satisfacţie la recoltare. La fel şi cooperaţia agricolă se poate dezvolta doar dacă

mediul economic, juridic şi social este unul care să-i faciliteze apariţia şi să-i susţină evoluţia pe o

direcţie care să contribuie la dezvoltarea durabilă a spaţiului rural. Ordinea logică a lucrurilor

recomandă crearea mai întâi a acestui mediu, în care cooperaţia agricolă ar putea aduce zonei rurale
beneficiul unor entităţi ce cumulează componenta economică cu cea socială.

În opinia autorului, un asemenea mediu (agreabil oricăror entităţi comerciale agricole) unde un

- 12 -- 13 -

program naţional al cooperaţiei agricole ar avea şanse de dezvoltare, se poate forma numai dacă sunt

promovate reglementări clare privind organizarea, funcţionarea şi controlul, pentru cel puţin câteva

segmente importante ale economiei agrare. Măsurile de organizare şi sistematizare a terenurilor

agricole, formarea filierelor pe produs în vederea funcţionării pieţei agroalimentare, specializarea şi

dezvoltarea structurilor de creditare a agriculturii, a celor de acordare a garanţiilor pentru creditare şi a

societăţilor de asigurare împotriva factorilor naturali de risc (în vederea finanţării investiţiilor şi a

producţiei agricole), ar putea defini un mediu economic normal de dezvoltare a cooperaţiei agricole.

5.3.1. Organizarea şi sistematizarea teritoriului

Pentru trasarea unor jaloane într-o dezvoltare de perspectivă a zonei rurale, având exemplul

componentelor dezvoltate ale ruralului european, este recomandat să se aibă în vedere:

- elaborarea unor legi care să reglementeze organizarea şi sistematizarea terenurilor agricole,

care să fie parte din planul de sistematizare local şi zonal, ca primă urgenţă strategică;

- stoparea fărâmiţării proprietăţilor prin vânzare sau pe cale de succesiune, introducerea cel

puţin a suprafeţei minime comerciale (ex.Legea dezvoltării agriculturii/19 martie 1937, art.9);

- eleborarea unor scheme de susţinere pentru proiecte/variante de comasare a proprietăţilor

agricole;

- adaptarea politicilor fiscale la obiectivele strategice vizate.

5.3.2. Piaţa agro-alimentară

Prima condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru ca economia agrară să funcţioneze este

dată de existenţa unei pieţe agroalimentare solvabile (structuri de organizare, funcţionare, mecanisme

de control). Această condiţie va duce la o predictibilitate în valorificarea producţiei agricole,

reducerea riscului creditării şi o deschidere pentru finanţarea agriculturii. Situaţia geografică a

României este deosebit de favorabilă dezvoltării unor burse agricole specializate atât pentru piaţa

internă cât şi pentru export. Capacităţile existente în zona Mării Negre (susţinute şi prin programe ale

Băncii Mondiale), precum şi perspectivele dunărene, feroviare şi auto, pot facilita circulaţia şi

manipularea rapidă a mărfurilor, menţinând o relaţie relativ constantă pe piaţă între cerere şi ofertă.

Cu tot potenţialul existent, nici o construcţie structurală nu va rezista într-o piaţă

nereglementată şi necontrolată, din care viciile native (hoţia, abuzurile şi corupţia) nu sunt

înlăturate.

5.3.3. Finanţarea agriculturii

Prin aducerea riscului de creditare la parametrii acceptaţi de către toţi participanţii interesaţi la

procesul economic de producţie şi valorificare a producţiei agricole: producător agricol, societate de

garantare a creditului, societate de creditare, societate de asigurare împotriva factorilor de risc natural

şi statul (beneficiarul taxelor şi impozitelor din activităţile agricole), se va fluidiza filiera, asigurânduse
fluxul financiar necesar pe fazele tehnologice de producţie. Susţinerea producţiei agricole şi

menţinerea acesteia la un nivel constant ridicat, va putea determina o evaluare pe criteriile pieţei a

terenurilor agricole. În aceste condiţii, se va dezvolta piaţa funciară şi vor putea funcţiona mult mai

destins sistemele private de garantare.

Riscul pierderilor determinate de factori naturali trebuie eliminat prin asigurarea tuturor

categoriilor de risc natural. Pentru pierderile generate de factori de risc ce nu se asigură de către

societăţile de asigurare (exemplu: seceta), vor trebui stabilite condiţii precise prin care, statul va

suporta o parte din pierderi. O alternativă la această soluţie poate fi adaptarea subvenţiei poliţei de

asigurare (numai pentru această categorie de factori) la niveluri negociate cu companiile de asigurări.

Un aspect pozitiv în finanţarea agriculturii l-a constituit înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de

Garantare al Creditului Rural (FGCR). Această politică, cu unele ajustări, trebuie continuată.

Susţinerea apariţiei unor instituţii de creditare nebancare cu interes în finanţarea agriculturii

(mici cooperative de credit agricol), prin modificarea legislaţiei (OU 99/2006 R) ar putea reprezenta o

complementaritate a unor sisteme de bază, mai complexe. Acestea ar putea fi create de specializarea
pentru finanţarea agriculturii a unor bănci comerciale de stat, însă, soluţia serioasă pentru agricultură ar

constitui-o înfiinţarea Creditului Agricol Românesc, cu fonduri publice rambursabile, după modelul

Credit Farm System (SUA); - 14 -

Egalitatea de şanse este un concept general acceptat. În acest context, susţinerea publică (buget

naţional şi european) a producătorilor români la nivel comparabil cu cel al concurenţilor europeni,

pentru a oferi şanse egale pe o piaţă comună, este o chestiune care trebuie urgent rezolvată. De

asemenea, componenta socială a cooperaţiei agricole trebuie să beneficieze de acelaşi suport public ca

şi-n vechile state membre ale Uniunii Europene (UE 15).

VI. LEGISLAŢIE

În România baza legală privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, a înregistrat de-a

lungul timpului frecvente modificări:

 Între anii1887-1903 cooperaţia a funcţionat pe baza legislaţiei Codului de Comerţ;

 În perioada cuprinsă între anii1903-1923 sunt emise legi speciale pentru diferite tipuri de

cooperative. În 14 martie 1923 este aprobată Legea pentru unificarea cooperaţiei, dar care nu

reuşeşte să soluţioneze problemele cooperaţiei în plină evoluţie;

 În anul 1928 apare Codul cooperaţiei care este abrogat în 1929 de Legea pentru organizarea

cooperaţiei, dându-se o autonomie totală cooperaţiei faţă de stat;

 În anul 1935 se modifică Legea pentru organizarea cooperaţiei stabilindu-se următoarea

structură: Banca Centrală Cooperativă, Centrala Cooperativă de Producţie, Aprovizionare şi

Valorificare a Produselor, Centrala Cooperativă de Consum, Centrala Cooperativă de Îndrumare,

Organizare şi Control, Casa Centrală a Cooperaţiei. Legea pentru organizarea cooperaţiei, modificată

în 1938, 1939, 1940 şi 1941 reprezintă cel mai calificat şi cuprinzător act normativ în domeniul

cooperaţiei;

 Prin Decretul-lege nr.2269/1938 se înfiinţează Institutul Naţional al Cooperaţiei

(INCOOP), iar în 1941 statul participă cu 512.650.000 lei (51,265%) la capitalul social al INCOOP,
devenind acţionar majoritar, alături de cooperative;

 Decretul 133/1949 abrogă toată legislaţia privind cooperaţia şi defineşte cadrul de funcţionare

al cooperaţiei, pe trei direcţii: - consum şi credit, aprovizionare, prelucrare şi desfacere; - producţie

meşteşugărească; - producţie agricolă, gospodării agricole colective şi alte feluri de asociaţii. Odată

cu aplicarea acestul act normativ, în agricultură se instituie pseudo-sistemul cooperatist al CAP-urilor.

În perioada comunistă, cooperaţia se organizează şi funcţionează pe cele trei direcţii legislative

stabilite în 1949, ce se păstrează şi după 1989:

a) Cooperaţia meşteşugărească este organizată pe baza Legii 14/1968 şi se reorganizează după

1989 pe baza Decretului–lege 66/09.02.1990 şi respectiv a Legii 1/2005 privind organizarea şi

funcţionarea cooperaţiei;

b) Cooperaţia de consum şi credit, se organizează şi funcţionează pe baza Legii 6/1970, iar

după 1989 pe baza Decretului-lege 67/08.02.1990 şi a Legii109/1996, modificată prin Legea 1/2005 şi

a OUG 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;

c) Cooperaţia agricolă, după elaborarea statutului în 1965, fără a suferi modificări de substanţă

prin Legea 4/1970 privind organizarea producţiei şi a muncii în agricultură, este abandonată după

1989.

Legea 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură a reuşit să

prelungească (doar) perioada de aşteptare în vederea apariţiei unor clarificări legislative privind

viitoarele structuri agrare (inclusiv cooperaţia agricolă). Lege 566/2004 a cooperaţiei agricole, mult

întârziată, confuză în concept şi fără elemente reale de sprijin, nu a constituit o atracţie pentru

agricultori.

Legislaţia ce vizează sectorul agro-alimentar trebuie revizuită, evaluând efectele la anumite

intervale de timp în vederea reajustării. De asemenea, legislaţia sectorului agricol trebuie

compatibilizată cu prevederile Comisiei Europene, după cum şi introducerea unor noi pârghii şi
mecanisme care să asigure suportul pentru coordonarea politicilor agricole, trebuie să devină una din

preocupările ceva mai perceptibile ale autorităţilor. - 15 -

VII. CONCLUZII

7.1. Program de înfiinţare şi dezvoltare a cooperaţiei

Având în vedere elementele prezentate, se poate trage concluzia că că fără elaborarea unui

program susţinut public (cu încadrare în programele cofinanţate din bugetul UE) şansele de

reglementare, implementare şi dezvoltare a cooperaţiei agricole sunt extrem de mici. În acelaşi timp,

având în vedere evoluţia agriculturii româneşti în ultimii 20 de ani, constatăm că nu toate tipurile de

cooperative agricole mai găsesc oportunitatea unei dezvoltări de anvergură.

Din categoria cooperativelor prezentate la Capitolul 4, cele mai bune oportunităţi sunt pentru

cooperativele de marketing. Există câteva exemple de proiecte cu susţinere europeană, relativ

asemănătoare, implementate de autorităţi publice, care pot constitui exemple reale pentru analiza şi

perfectarea unor viitoare investiţii. Susţin participarea autorităţilor locale (acolo unde iniţiativa privată

lipseşte), cel puţin în calitate de finanţator public şi/sau garant pentru înfiinţarea unor astfel de

cooperative. După implementarea proiectelor, activitatea cooperativelor trebuie să fie lipsită de orice

amestec din partea autorităţilor în administrarea activităţilor.

Cooperativele trebuie să fie asociaţii formate numai din persoane private!

În urma unor analize/chestionar, se poate stabili oportunitatea/necesitatea şi capacitatea unor

silozuri de cereale în anumite localităţi. Elaborarea unor proiecte tip, modulate (dimensiune/structură)

va putea adapta proiectul la o varietate de necesităţi. Susţinerea publică pentru elaborarea

documentaţiei, formarea grupului de cooperatori interesaţi, facilitarea accesului la finanţare şi

acordarea de garanţii pentru creditare, ar putea constitui elemente decisive în lansarea unui proiect al

cooperaţiei (de acest tip) la scară naţională. Amortizarea investitiei (5-10 ani) poate fi proiectată prin

valorificarea anuală a unor cantităţi de cereale. Din acelaşi proiect naţional, trebuie să facă parte şi
înfiinţarea cooperaţiei de marketing pentru depozitare-sortare- ambalare-valorificare cartofi, legume,

fructe, etc. Acest tip de cooperative agricole, în timp, vor achiziţiona utilaje, vor dezvolta activităţi de

producţie, procesare, etc, putând deveni centrul economic în jurul căruia să graviteze o parte

însemnată a economiei locale.

Cooperativele agricole de procesare (grad I) au o oportunitate de dezvoltare în bazine de

producţie (legumicole, horticole, vie, etc). Investitorii care au privatizat unităţile din industria

alimentară (ex. industria laptelui), au abandonat multe zone agricole de unde se colecta materia primă,

aceste zone rămânând decuplate de orice posibilitate de valorificare a producţiilor. Pentru acestea,

componenta cooperativelor de procesare dintr-un program naţional de implementare şi dezvoltare a

cooperaţiei agricole, ar reprezenta o soluţie potrivită. Cooperativele puternice de procesare (de grad II)

pot apare prin asocierea cooperativelor de producţie de grad I. În România, neexistând cooperative

gradul I, nu putem vorbi, decât într-o anumită perspectivă, despre o asociere a acestora

Cooperativele agricole de producţie au pierdut perioada istorică de înfiinţare. Societăţile

comerciale ce arendează terenuri agricole reprezintă soluţia ce trebuie spijinită pentru apariţia şi

dezvoltarea exploataţiilor agricole mari. Cooperativa agricolă de producţie poate fi soluţia pentru

asociaţiile familiale (care pot înregistra în perspectiva imediată o dezvoltare puternică), sau în zone

specifice, pentru grupuri mici de producători.

Cooperativele pentru servicii în agricultură au aceeaşi perspectivă ca şi cele pentru producţie.

Serviciile (inclusiv lucrări agricole, transport) le execută societăţile comerciale agricole mari care au

excedent mecanic, mici societăţi specializate sau persoane care deţin utilaje, iar serviciile (reparaţii,

întreţinere) sunt executate de companii agreate de marii producători de tehnică agricolă. Totuşi, pentru

nevoile micului producător şi pentru gospodăria acestuia nu există servicii şi de aceea acest tip de mici

cooperative ar trebui să se regăsească în inventarul economiei rurale. De asemenea pentru unele

servicii care vizează sănătatea animalelor sau activitatea de reproducţie şi selecţie, cooperaţia agricolă
reprezintă singura alternativă corectă de organizare şi funcţionare perenă. - 16 -

Programul naţional de înfiinţare şi dezvoltare a cooperaţiei agricole trebuie implementat în

contextul mecanismelor şi pârghiilor economice compatibile cu normele CE, urmărind încadrarea

perfectă în programele cofinanţate public (buget de stat şi fonduri europene).

Legea nr.566/2004 a cooperaţiei agricole trebuie revizuită fundamental, eliminându-se

elementele concurente cu L-31/1990(R), eliminându-se ambiguităţile prin definirea mai clară a

menirii, a modului de constituire şi funcţionare a cooperaţiei agricole în general şi a diferitelor tipuri

de cooperative agricole în special. Susţinerea publică trebuie să fie mai consistentă în faza de formare

a cooperaţiei şi trebuie fundamentată pe interesul statului de a sprijini orice formă de asociere a

agricultorilor şi de a promova componenta socială a cooperativelor.

Un program al cooperaţiei agricole poate constitui componenta fundamentală a oricărui

program responsabil de politică economică.

7.2. Cooperaţia agricolă, necesitate obiectivă a agriculturii româneşti

Cooperaţia agricolă a apărut şi a evoluat la concurenţă cu alte forme de organizare economică

şi juridică. După 1989, pentru România, oportunitatea înfiinţării şi dezvoltării cooperaţiei agricole era

concomitent cu înfăptuirea reformelor funciare. În lipsa unei legislaţii care să evidenţieze avantajele

sistemului cooperatist, în primul rând ca interes al statului, unele entităţi economice din agricultură au

reuşit o regrupare sub forma asociaţiilor agricole sau a societăţilor comerciale. Foarte multe, însă, au

fost pulverizate de haosul şi disfuncţionalităţile sistemului, mult prea repede apărute şi schimbătoare

pentru a permite o adaptare.

Fără un program pe termen lung, agricultura românească s-a dezvoltat haotic şi dezechilibrat,

atât în privinţa structurilor de exploatare, cât şi a structurii de producţie, infrastructura agricolă fiind

abandonată (sistemele de irigaţii), sau privatizată (silozurile de cereale, depozitele specializate) în

direcţii improprii unei dezvoltări echilibrate şi de perspectivă a agriculturii. Spaţiul activităţilor

economice din agricultură a fost doar parţial acoperit de entităţi viabile, o bună parte din terenul

agricol rămânând în gestionarea micului proprietar, total neadaptat la noul sistem de piaţă şi lipsit de

orice elemente de sprijin din partea statului. Politicile agricole promovate şi-au păstrat sensul avut

înainte de revoluţie, ceea ce a determinat ca şi puţinele eforturi financiare direcţionate către

agricultură, să aibă mai mult un efect electoral. Micul producător agricol, care prin efort propriu, dar şi

cu suport public (deosebit de inconsecvent), după ce reuşea să obţină o anumită producţie, era şi este

abandonat pe o piaţă nereglementată.

În toate zonele ţării, pentru mulţimea de exploataţii mici şi mijlocii aflate la limita pragului

tehnico-economic, pentru puzderia de găspodării ţărăneşti, singura alternativă viabilă la situaţia actuală

o reprezintă cooperaţia agricolă. Aceasta poate avea un impact benefic, atât din punct de vedere social

cât şi economic. Gospodăria ţărănească reuşeşte să producă bunuri specifice, în varietăţi multiple ce

sunt apreciate în mod deosebit atunci când pot ajunge la consumator. Prin intermediul cooperaţiei,

aceste bunuri pot ajunge pe piaţă.

În baza argumentelor prezentate, am considerat necesitatea lansării unui program de înfiinţare

şi susţinere a cooperaţiei agricole la nivel naţional ca fiind o măsură obiectivă şi necesară.

Investiţia în cea mai mare parte va putea fi suportată de către cooperatori. Atingerea doar

parţială a parametrilor de funcţionare ale unor programe PHARE, ce trebuiau să implementeze proiecte

asemănătoare cu cel al cooperaţiei (centre de colectare-desfacere legume/fructe, pieţe en gros, etc),

trebuie să aducă corecţiile de rigoare noilor proiecte publice. Cu implicarea administraţiei locale şi

judeţene (interesate direct în dezvoltarea cooperaţiei agricole), pe baza unor studii de oportunitate şi

impact la nivel naţional, programul poate fi încadrat în politicile de dezvoltare naţională, putând obţine

suportul financiar al UE şi/sau a unor instituţii financiare externe.

Pierderea a peste jumătate din agricultura României, reprezentată de gospodăriile ţărăneşti şi

fermele agricole mici şi mijlocii, precum şi accentuarea depopulării zonelor rurale sunt elemente
suficient de consistente în motivarea unei astfel de iniţiative.

Odată apărute, cooperativele agricole pot fi beneficiarii solvabili ai programelor europene,

preluând odată cu evoluţia lor o parte din problemele ruralului românesc. Costuri publice minime, pe -
17 -

de o parte, şi o dezvoltare economică ce ar consolida inclusiv componenta socială, pe de altă parte,

reprezintă balanţa costuri/efecte ce ar justifica iniţiativa unui program naţional de implementare şi

dezvoltare a cooperaţiei agricole.

Dezvoltarea cooperaţiei agricole, va consolida componenta românească a structurilor agrare,

constituind un element semnificativ de mândrie naţională.

Agricultura românească, cu diversitatea şi specificul ei, cu tradiţiile în modul de organizare al

producătorilor agricoli, direcţionează soluţiile pentru rezolvarea unei părţi semnificative a

problemelor structurale către cooperaţia agricolă.

30 septembrie 2010 Dr. Ing. Alexandru Lăpuşan

http://www.postdoctorat.ro/Documente/Evenimente/Simpozion%20Alimentatie%20poze/COOPERATIA
%20AGRICOLA-1.pdf

http://www.presidency.ro/include/nssd/docs/phpT7wq93.pdf