Sunteți pe pagina 1din 10

I.

CONCEPTELE FUNDAMENTALE
ŞI PRINCIPIILE MECANICII CLASICE

În acest capitol se reiau pe scurt principalele noţiuni din mecanică: sistem de


coordonate, vector de poziţie, mişcare, traiectoria şi vectorul deplasare, viteza
şi acceleraţia, etc. Ele sunt necesare pentru a reaminti Principiile
fundamentale ale mecanicii clasice şi mai apoi pentru a introduce legile de
conservare ale energiei, impulsului şi momentului cinetic. În text au fost
introduse întrebări, exerciţii şi mici probleme pentru a sublinia practic
conţinutul teoretic al textului.

I.1. Mişcarea şi elementele ei

Poziţia unui corp în spaţiu se poate preciza prin intermediul coordonatelor punctului în
care se găseşte corpul. Fiecărui punct din spaţiul euclidian tridimensional îi corespund trei
coordonate. În funcţie de simetria problemei studiate se pot folosi sisteme de coordonate
rectilinii sau curbilinii. Astfel x, y şi z sunt coordonate rectilinii (Fig. I.1. a), iar r, θ şi ϕ
sunt coordonate sferice (Fig. I.1.b).

(a) (b)

Fig. I.1.

Se cunosc şi alte tipuri de coordonate : polare, cilindrice, etc. Legătura dintre


coordonatele carteziene şi cele sferice se poate deduce cu ajutorul Fig. I.1. şi se concretizează
în următoarele formule :
x = r sin θ cos ϕ , y = r sin θ sin ϕ , z = r cos θ . (1)
2

♣ Să se deducă şi relaţiile de transformare inverse, respectiv r, θ şi ϕ în funcţie de


x, y şi z.

Poziţia unui corp în spaţiu poate fi precizată şi cu ajutorul unui vector, numit vector
de poziţie, a cărui origine se află în originea sistemului de coordonate şi al cărui vârf se
găseşte în punctul în care se găseşte corpul. Într-un sistem de coordonate carteziene Oxyz
vectorul de poziţie are următoarea

expresie:
  
r = xi + yj + zk , (2)
x, y şi z reprezentând deopotrivă coordonatele punctului din spaţiu dar şi proiecţiile vectorului
de poziţie pe axele cu acelaşi nume. Între modulul vectorului de poziţie şi coordonatele
punctului din spaţiu în care se află corpul se stabileşte relaţia:
 ∣r ∣=  x 2 y 2 z 2 . (3)
Mişcarea corpului presupune schimbarea poziţiei acestuia în raport cu sistemul de
coordonate. Succesiunea tuturor poziţiilor din spaţiu prin care a trecut corpul în timpul
mişcării reprezintă traiectoria urmată de corp, lungimea acesteia fiind o mărime scalară.

Dacă la momentul t poziţia corpului în spaţiu este descrisă de vectorul de poziţie r ,
 
iar la momentul t’ ≠ t de vectorul de poziţie r ' , diferit de r , atunci se spune că în
intervalul de timp ∆ t = t’-t s-a produs o deplasare a corpului din poziţia P1 în poziţia P2
(Fig. I.2.).

Fig. I. 2

Deplasarea corpului în intervalul de timp ∆ t = t’-t este o mărime vectorială şi este


 
definită cadiferenţa
 
dintre vectorii de poziţie r ' şi r ai corpului :
∆r =r '−r . (4)

♣ Să se identifice situaţia în care, deşi mobilul parcurge o traiectorie a cărei lungime


este diferită de zero, totuşi deplasarea mobilului este nulă.

Pentru a putea preciza cât de repede are loc această deplasare se defineşte o altă
mărime fizică, vectorială, numită viteză. Viteza instantanee (momentană) a corpului se
defineşte astfel :  
 ∆r dr 
v = lim = = r (5)
∆t →0 ∆t dt

şi este un vector tangent la traiectorie în orice punct al acesteia. Unitatea de măsură pentru
viteză, în Sistemul Internaţional al Unităţilor de Măsură (SI), este 1 m . Punctul de deasupra
s
3


vectorului de poziţie r în membrul drept al relatiei (5) este o altă notaţie, mai simplă şi
foarte des folosită pentru a marca operaţia de derivare a unei mărimi fizice în raport cu
timpul. În cazul în care vectorul viteză nu rămâne constant în timp, se defineşte acceleraţia
momentană a corpului:
 
 ∆v dv  
a = lim = = v = r . (6)
∆t →0 ∆t dt
Unitatea de măsură pentru acceleraţie, în Sistemul Internaţional, este 1 m .
s2
Mişcarea corpurilor poate fi clasificată în funcţie de anumite particularităţi pe care
aceasta le prezintă. Astfel, după forma traiectoriei, mişcarea poate fi rectilinie sau curbilinie.
Mişcarea poate fi uniformă sau neuniformă, după cum viteza corpului variază sau nu în
timpul mişcării. Dacă viteza variază în mod constant, mişcarea se numeşte uniform variată.
Cazul general îl reprezintă o mişcare în timpul căreia atât poziţia cât şi viteza şi acceleraţia
corpului se modifică. Legile care descriu aceste modificări se numesc legile mişcării şi au
următoarea formă generală:
 
r = r (t ) ,
 
v = v (t ) , (7)
 
a = a(t ) .
Dacă se cunoaşte forma explicită a oricăreia dintre cele trei legi şi condiţiile iniţiale ale
mişcării, atunci, cu ajutorul definiţiilor (5) şi (6), prin derivare şi/sau integrare se pot obţine
formele explicite ale celorlalte două legi.

I.2. Principiile mecanicii clasice

În natură corpurile acţionează în permanenţă unele asupra altora, sau altfel spus,
interacţionează. Intensitatea acestor interacţiuni este descrisă cantitativ de o mărime fizică
vectorială numită forţă. Deci, acţiunii unui corp asupra altui corp îi corespunde o forţă numită
acţiune, iar răspunsul celui de-al doilea corp se concretizează într-o forţă numită reacţiune.
Orice forţă este numai un aspect al interacţiunii mutuale dintre două corpuri; o forţă reală
singură, izolată, nepereche, este o imposibilitate.
S-a ajuns la concluzia că toate interacţiunile cunoscute până în prezent pot fi reduse la
patru interacţiuni fundamentale: interacţiunile electromagnetice, gravitaţionale,
interacţiunile nucleare slabe şi interacţiunile nucleare tari. Câteva dintre efectele care pot
apare în urma interacţiunii corpurilor sunt : deformarea lor, schimbarea proprietăţilor lor
fizice şi chimice, modificarea stării de mişcare, etc.
Acea parte a fizicii care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor se numeşte mecanică.
Calculul traiectoriei unui obuz, a unei sonde spaţiale interplanetare, analiza urmelor lăsate de
particulele elementare în camera cu bule, toate sunt probleme de mecanică.
Partea mecanicii care se ocupă cu descrierea mişcării, fără a discuta cauzele ei, se
numeşte cinematică. Partea mecanicii care studiază mişcarea corpurilor ţinând cont de
cauzele care o produc şi de proprietăţile acestor corpuri se numeşte dinamică.
Isaac Newton, pornind de la lucrările de o deosebită importanţă ale lui Galileo Galilei,
(el s-a născut în anul în care Galilei a murit) a reuşit să formuleze un număr de trei principii
(sau legi) ale mecanicii, care, prin conţinutul şi generalitatea lor acoperă toate fenomenele ce
ţin de mecanica clasică. Aceste legi au fost prezentate pentru prima oară în cartea sa Principia
Mathematica Philosophiae Naturalis (1686). Într-o scrisoare către prietenul său Robert
Hooke, Newton afirma : « Dacă eu am văzut mai departe decât alţii aceasta se datoreşte
faptului că am stat pe umerii Titanilor .» Între aceştia se numără cu siguranţă Galileo Galilei
şi Johan Kepler.
4

Primul principiu, în formularea lui Newton afirmă :

Orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi


uniformă atâta timp cât nu este constrâns să-şi schimbe această stare de
forţe aplicate din exterior asupra lui.

Tendinţa corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă
este atribuită unei proprietăţi generale a substanţei numită inerţie. Masa corpurilor reprezintă
expresia cantitativă a inerţiei acestora. Se observă că primul principiu nu face nici o diferenţă
între starea de repaus şi cea de mişcare rectilinie şi uniformă a unui corp. Ambele sunt
”naturale” în absenţa forţelor exterioare. Primul principiu conţine şi ideea caracterului relativ
al stării de repaus şi respectiv al mişcării rectilinii şi uniforme.
Se observă de asemenea că, implicit, primul principiu nu face distincţie între cazul în
care asupra unui corp nu acţionează nici o forţă şi cazul în care forţele care acţionează asupra
lui au rezultanta nulă.
Al doilea principiu al mecanicii clasice afirmă că :

Viteza de variaţie a impulsului unui corp este proporţională cu forţa ce


acţionează asupra corpului.

Impulsul unui corp de masă m care se deplaseaza cu viteza v este o mărime fizică
vectorială

carese defineşte astfel :
p = mv . (8)
Unitatea de măsură pentru impuls, în Sistemul Internaţional, este 1 kg m
s . Dacă unităţile se
aleg în conformitate cu Sistemul Internaţional al Unităţilor de Măsură, constanta de
proporţionalitate invocată în enunţul acestui principiu este egală cu unu şi formularea
matematică a principiului devine :
 dp 
F = , (9)
dt
În ipoteza că masa corpului ramâne constantă în timpul mişcării acestuia, ipoteză ce stă la
baza mecaniciiclasice,relaţia de mai sus conduce la :
 dp dv 
F = =m = ma . (9’)
dt dt
Unitateade măsură pentru forţă, în Sistemul Internaţional, este 1N (Newton). În această
relaţie F reprezintă rezultanta tuturor forţelor care acţionează asupra corpului de masă m. Se
observă că principiul întâi este un caz particular al principiului fundamental al mecanicii,

pentru F =0 , a = 0 .
Conţinutul principiului al treilea al mecanicii se referă la interacţiunea mutuală dintre
două corpuri şi stabileşte legătura dintre acţiune şi reacţiune :

Dacă un corp acţionează asupra unui alt corp cu o forţă numită acţiune,
atunci acest corp va acţiona la rândul său asupra primului corp cu o forţă
numită reacţiune, egală în modul şi de sens contrar cu acţiunea.

În ce priveşte conţinutul principiului al treilea trebuie subliniat faptul că acţiunea şi


reacţiunea se aplică la corpuri diferite şi deci că nu se pune problema echilibrării lor
reciproce.
Se poate afirma deci că din cele trei principii doar principiul al doilea şi principiul
al treilea sunt independente.
5

I.3. Legi de conservare în mecanica clasică

Un corp, sau un sistem de corpuri1, asupra căruia nu acţionează nici o forţă din exterior
sau asupra căruia acţionează mai multe forţe din exterior a căror rezultantă este însă egală cu
zero, se spune că este izolat. Pentru sistemele izolate se pot găsi nişte funcţii, scalare sau
vectoriale, care depind numai de coordonatele şi de vitezele particulelor constituente şi care
îşi conservă proprietăţile în timpul mişcării. Aceste funcţii se numesc integrale prime ale
mişcării. Ele au o proprietate generală importantă : sunt aditive, adică valoarea lor pentru un
sistem format din mai multe particule ale căror interacţiuni reciproce pot fi neglijate, se
calculează prin însumarea valorilor acestor funcţii luate pentru fiecare particulă în parte. Sunt
trei astfel de integrale ale mişcării : energia, impulsul şi momentul cinetic.

I.3.1. Conservarea energiei

Legea conservării energiei mecanice implică conceptele de energie cinetică, energie


potenţială şi lucru mecanic. 
Energia cinetică. Se consideră un corp de masă m asupra căruia acţionează o forţă F
. Aşa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza fizicii clasice, principiul fundamental al mecanicii se
scrie:
  dp  
 dv
F = =  = m .
 dt  dt
 
Sub acţiunea forţei F corpul se deplasează. Se notează cu dr deplasarea corpului
efectuată în intervalul de timp dt . Acesta se alege atât de mic încât să se poată considera că

viteza corpului rămâne practic constantă în acest interval. În acest caz, pentru deplasarea dr
se poate scrie că:
 
dr = v dt .
Ultimile două relaţii se înmulţesc (scalar) membru cu membru şi se obţine:
  
F ⋅ dr = mv ⋅ v dt ,
 
sau, ţinând cont că v dt = dv ,

   mv 2 
F ⋅ dr = d 
 2 
 (10)
 

mv 2
Cantitatea din paranteză se notează cu T = , se numeşte energie cinetică, este o
2
mărime scalară, unitatea ei de măsură în SI este 1J (Joule). 
Se observă că energia cinetică a unui corp izolat, pentru care F =0 , se conservă, adică
ea este o integrală primă a mişcării acestei particule. Enunţul este adevărat şi pentru un
sistem izolat
 
de corpuri. Relaţia (10) se mai poate scrie şi sub forma:
F ⋅ dr = dT . (10’)

Lucrul mecanic. Dacă însă F ≠ 0 , atunci corpul se va deplasa de-a lungul unei
traiectorii iar relaţia (10’) se poate integra între punctele A şi B , puncte între care are loc
deplasarea. Se obţine :
 
B   mv B2 mv A2
∫A F ⋅ dr =TB − TA = 2 − 2 . (11)

1
Un sistem reprezintă un ansamblu de corpuri, de particule, între care se exercită anumite forţe de legătură.
Acestea sunt forţe interne sistemului şi conform principiului al III-lea sunt perechi, egale şi de sens contrar. Ca
urmare ele nu pot modifica starea de mişcare a sistemului.
6

În membrul stâng al relaţiei este circulaţia vectorului forţă între două puncte ale unui anumit
contur, în general deschis, iar în membrul drept este diferenţa dintre energiile cinetice ale
corpului calculate în aceleaşi douăpuncte. Cantitatea din membrul stâng este, prin definiţie,
lucrul mecanic efectuat de forţa F asupra corpului pentru deplasarea acestuia din punctul A
în punctul B. Relaţia (11) reprezintă astfel teorema de variaţie a energiei cinetice şi are
următorul enunţ :

Variaţia energiei cinetice a unui corp la deplasarea acestuia între două


puncte A şi B este egală cu lucrul mecanic efectuat asupra corpului între
aceste puncte de către forţa aplicată.

Lucrul mecanic este o mărime scalară având aceeaşi unitate de măsură ca şi energia
cinetică.
În general, valoarea lucrului mecanic efectuat de o forţă pentru deplasarea unui corp
între două puncte depinde de drumul pe care se face deplasarea. Există însă o categorie de
forţe, numite forţe conservative, pentru care lucrul mecanic efectuat nu depinde de
drumul ales între cele două puncte. Altfel spus, pentru forţele conservative este adevărată
relaţia:
B   B  
∫ ( F) ⋅dr
A 1
=∫ F ⋅dr ,
A( 2 )
(12)
unde numerele 1 şi 2 marchează două trasee diferite între punctele A şi B (vezi Fig.3). După
inversarea limitelor de integrare în membrul drept şi după trecerea integralei astfel obţinută tot
în membrul stâng, se obţine:
B   A  
∫ ( F) ⋅dr +∫ ( F) ⋅dr
A 1 B 2
=0 ,
sau încă: 

∫( F) ⋅dr
Γ
=0 . (13)
Deci lucrul mecanic al forţelor conservative pe un contur închis este egal cu zero. Acest
enunţ este echivalent cu cel de mai sus şi poate servi de asemenea ca definiţie pentru forţele
conservative.

O a treia definiţie

se poate

găsi folosind teorema lui Stokes-Ampère:

∫(Γ)
F ⋅d r = ∫(S )
ro t F ⋅d S = 0 ,
sau încă 
rot F =0 . (14)

(Γ)
B

(C )
2

Fig. I.3.

Forţele gravitaţionale, coulombiene, elastice reprezintă câteva exemple de forţe conservative.


7

 

♣ Două câmpuri

de forţe staţionare au expresiile analitice F =ay i şi
F = ax i + by j , unde a, b sunt constante nenule, x, y sunt variabile independente
 
iar i , j sunt versorii axelor de coordonate x, y . Stabiliţi dacă cele două câmpuri sunt
conservative.

Energia potenţială. Se demonstrează cu uşurinţă că este adevărată următoarea


relaţie :
rot (−grad U ) =0 , (15)
oricare ar fi funcţia scalară de coordonate U(x, y, z), derivabilă şi cu derivatele de ordinul întâi
continue. În aceste condiţii, relaţia găsită mai sus pentru forţele conservative este satisfăcută
dacă se alege

:
F =−grad U . (16)
Funcţia scalară U(x, y, z) astfel definită se numeşte energie potenţială. Revenind la
definiţia lucrului mecanic elementar efectuat de o forţă conservativă,
 
dL = F ⋅ dr ,

şi înlocuind în această relaţie pe F =−grad U se obţine:
dL =−
∂U  ∂U  ∂U 
 i + j + k

(  
⋅ dx i +dy j +dz k = )
 ∂x ∂y ∂z 
 ∂U ∂U ∂U 
= −
 ∂x dx + ∂y dy + ∂z dz 
 = −dU (17)
 
Mai departe, pentru a afla lucrul mecanic total efectuat între două puncte A şi B din spaţiu, se
integrează relaţia de mai sus între aceste limite:
B  B

∫ F ⋅ dr = −∫ dU =U A −U B . (18)
A A

La deplasarea corpului din A în B sub acţiunea forţei conservative F , energia potenţială a
corpului se modifică. Relaţia (18) dă posibilitatea calculării doar a variaţiei energiei
potenţiale a corpului la deplasarea acestuia şi nicidecum a energiei potenţiale într-unul din
punctele A sau B. Din această cauză se spune că energia potenţială se defineşte până la o
constantă arbitrară.
Dacă însă, prin convenţie, se fixează valoarea energiei potenţiale într-un punct
oarecare, de exemplu în A, atunci se poate calcula valoarea energiei potenţiale într-un punct

oarecare B de vector de poziţie r . Astfel, se poate presupune că punctul A se găseşte la
infinit şi că
lim U ( r ) =0
r →∞
, (19)
ceea ce este echivalent cu a presupune că energia potenţială a unui corp aflat la o distanţă
infinit mare de sursa câmpului de forţe este nulă. În această ipoteză, pentru energia potenţială

a corpului aflat la o distanţă r se obţine expresia :
∞

U ( r ) = ∫ F ⋅ dr . (20)
r

Energia potenţială a unui corp aflat la distanţa r într-un câmp de forţe
conservative este egală cu lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa acel
corp în mod uniform din punctul respectiv de la infinit.

Trebuie subliniat că energia potenţială este o mărime fizică ce se defineşte exclusiv în cazul
câmpurilor de forţe conservative.
8

♣ Funcţia energiei potenţiale pentru cei doi atomi ai unei molecule biatomice poate fi
a b
exprimată aproximativ astfel : U ( x) = 12 − 6 , unde a, b sunt constante pozitive iar x
x x
măsoara distanţa dintre atomi. Să se găsească pentru ce valori ale lui x energia potenţială
U ( x ) = 0 ? Pentru ce valoare a lui x energia potenţială are o valoare minimă ? Să se
reprezinte graficul energiei potenţiale şi al forţei de interacţiune dintre atomii moleculei.
r0 −r
♣ Aşa numitul potenţial Yukawa U ( r ) = − U 0 e r0 dă o descriere destul de
r
precisă a interacţiunii dintre nucleoni. Constanta r0 are aproximativ valoarea
−15
r0 = 1.5 ⋅ 10 m iar constanta U 0 are aproximativ valoarea U 0 = 50 MeV . Să se afle
expresia corespunzătoare a forţei de atracţie dintre nucleoni. Pentru a arăta raza de acţiune
scurtă a acestei forţe să se calculeze valorile forţelor de atracţie pentru cazul în care nucleonii
se află unul faţă de celălalt la distanţele r = 2r0 , 4r0 , 10 r0 şi să se raporteze aceste valori la
valoarea forţei în cazul în care distanţa dintre nucleoni este r = r0 .

Legea conservării energiei mecanice. Se consideră un corp de masă m asupra căruia



acţionează o forţă F . Sub acţiunea acesteia, corpul se deplasează accelerat, în conformitate
cu principiul al doilea al mecanicii, între două puncte A şi B, pe un anumit drum. S-a
demonstrat în acest
 
caz că,
F ⋅ dr = dT .

Dacă, în plus, forţa F este o forţă conservativă, atunci s-a arătat că este adevărată şi relaţia
(17):
dL = −dU .
şi deci
dT = −dU , dT + dU = 0 , d ( T +U ) = 0 (21)
Dacă se notează cu E=T+U suma dintre energia cinetică şi cea potenţială şi se numeşte
energie mecanică, atunci se observă că :

Energia mecanică totală a unui punct material aflat sub acţiunea unor forţe
conservative rămâne constantă.

Enunţul este adevărat şi pentru un sistem de puncte materiale care îndeplineşte aceste condiţii.

♣ Doi protoni având fiecare energia E=0.5 MeV se îndreaptă unul către celălalt. Până
la ce distanţă se pot apropia unul de celălalt cei doi protoni ? Se va considera că protonii
interacţionează numai prin intermediul forţelor electrostatice.

I.3.2. Legea de conservare a impulsului.

Legea de conservare a impulsului derivă direct din expresia principiului fundamental


al dinamicii : 
 dp    
F = sau încă dp =Fdt , dp = 0 ⇒ F = 0 . (22)
dt
9

Dacă asupra unui punct material nu acţionează nici o forţă exterioară sau
acţionează un sistem de forţe a căror rezultantă este nulă, atunci impulsul
punctului material se conservă.

Enunţul rămâne valabil şi în cazul unui sistem de mai multe puncte materiale. De asemenea,
trebuie menţionat că lgea de conservare a impulsului se aplică şi în fizica atomică şi nucleară,
deşi în acest caz mecanica newtoniană nu mai este valabilă.

♣♣♣ O particulă α (nucleul unui atom de heliu) este emisă dintr-un nucleu de uraniu
238, iniţial în repaus, cu o viteză de 1.4 ⋅10 7 m/s şi o energie cinetică de 4,1 MeV. Să se afle
viteza de recul a nucleului de toriu 234 nou format.

♣♣♣Un vehicul spaţial proiectează în urma sa combustibilul ars cu o viteză v 0 în


raport cu vehiculul ; viteza de variaţie a masei vehiculului este egală cu -α , şi este constantă.
Să se scrie şi să se rezolve ecuaţia de mişcare a vehiculului spaţial, neglijând gravitaţia.

I.3.3. Legea de conservare a momentului cinetic

Să 
considerăm un punct material de masă m, care se mişcă pe o traiectorie curbilinie
cu viteza v , astfel încât impulsul acestuia este p . Poziţia punctului material este descrisă cu

ajutorul vectorului de poziţie r , având originea în originea O a unui sistem de referinţă
inerţial, ca în Figura 4. Se numeşte moment cinetic sau moment unghiular mărimea fizică
definită astfel
  
:
L =r × p . (23)
Conform definiţiei, modulul, direcţia şi sensul vectorului moment cinetic sunt date de regula

produsului vectorial. Dreapta paralelă cu vectorul L şi care trece prin originea O a sistemului
de referinţă se numeşte axă de rotaţie.
Pentru a găsi în ce condiţii se conservă momentul cinetic al unui punct material, se
calculeazămai întâi variaţia acestuia :
 
dL dr   dp
= × p +r × (24)
dt dt dt
Primul termen din membrul drept este egal cu zero deoarece este produsul vectorial a doi

vectori coliniari iar al doilea termen reprezintă chiar momentul M al forţei care acţionează
asupra punctului
 material, astfel încât relaţia de mai sus devine :
dL 
=M . (25)
dt
Se observă din această relaţie că :

Momentul cinetic al unui punct material asupra căruia acţionează o forţă


al cărei moment este nul, se conservă.

Enunţul rămâne valabil şi în cazul unui sistem de mai multe forţe al căror moment
rezultant este nul şi de asemenea în cazul unui sistem de puncte materiale.

L
O
10

Fig. I.4.

Condiţia de mai sus se îndeplineşte în una din următoarele situaţii : a) forţa care
acţionează asupra punctului material este egală cu zero – punctul material este izolat ; b)
braţul forţei este egal cu zero, deci nu se efectuează o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ; c)
deşi nici forţa şi nici braţul ei nu sunt egale cu zero, momentul forţei este nul deoarece forţa şi
braţul ei au aceeaşi direcţie ; această situaţie se realizează la rândul ei în cazul când forţa are
sens invers vectorului de poziţie, fiind o forţă centrală şi în cazul când are acelaşi sens cu
vectorul de poziţie, caz în care iarăşi nu se execută o mişcare de rotaţie.

♣♣ Dacă mişcarea unui punct material se face sub acţiunea unei forţe centrale, atunci
să se demonstrează că mişcarea acestuia este plană, că traiectoria mişcării este conţinută într-
un plan.

Acesta este, de exemplu, cazul mişcării planetelor în jurul Soarelui. Orbitele planetelor
sunt plane eliptice, Soarele aflându-se într-unul din focarele elipsei. Ca urmare a conservării
momentului cinetic rezultă că viteza pe orbită creşte atunci când planeta se apropie de Soare şi
scade pe măsura ce ea se îndepărtează.
Soarele, planetele şi majoritatea sateliţilor acestora au, pe lângă mişcarea de rotaţie pe
orbită şi o mişcare de rotaţie în jurul unei axe proprii. Acestei mişcări îi corespunde un
moment cinetic distinct numit momentului cinetic de spin. În aceste condiţii, aplicarea
corectă a legii conservării momentului cinetic la sistemul solar presupune luarea în
consideraţie a momentului cinetic total, adică a sumei dintre momentul cinetic orbital şi
momentului cinetic de spin Există însă unele corpuri cereşti, de exemplu Luna, care nu au o
mişcare de rotaţie proprie şi ca urmare nu au nici moment cinetic de spin.
Legile, în număr de trei, care guvernează mişcarea planetelor în jurul Soarelui au fost
formulate prima dată de către Johannes Kepler (1571-1630). Acesta a analizat şi a interpretat,
după aproximativ douzeci de ani de la culegerea lor, datele obţinute de profesorul său, Ticho
Brahe. Este de remarcat că acesta din urmă nu a avut la dispoziţie nici măcar un simplu
telescop, culegându-şi informaţiile prin observaţie directă.
Legea de conservare a momentului cinetic total funcţionează şi în cazul sistemelor
moleculare, atomice sau nucleare. În acest caz însă, momentul cinetic nu va putea lua decât
anumite valori, bine precizate, va fi deci o mărime fizică cuantificată.