Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform cunoștintelor pe

care le avem în prezent, este viteza de propagare a luminii în vid perfect - independent de
parametri fizici ai luminii cum sunt: culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata
propagării. Această caracteristică este proprie nu numai luminii din spectrul vizibil, ea este
valabilă tuturor radiațiilor de natură electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina infraroșie
și ultravioletă, radiațiile X și Gamma. Viteza luminii în vid, conform teoriei relativității
restrânse[1] al lui Einstein reprezintă valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge un corp,
indiferent de mediul în care se propagă[2]. Valoarea sa, exprimată în unități din Sistemul
Internațional, este de 299.792.458 m/s (metri pe secundă)[3]. Determinări experimentale de mare
precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei luminii în vid: măsurătorile de
laborator au arătat că variația vitezei de propagare pentru raze de lumină de culori (lungimi de
undă) diferite se încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu la 1014 parte din valoarea
determinată.[4][5]

Deși simbolul vitezei în fizică este "v," pentru viteza luminii în vid se folosește un simbol
consacrat, litera minusculă "c", mai rar „c0”, de la cuvîntul latinesc celeritas (viteză)[6].

Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu permite evaluarea
sa pe cale obișniută, de-a lungul istoriei au existat polemici științifice și filozofice privind
caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai
mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde,
parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă
măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au
evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii.Prima determinare experimentală a
valorii vitezei luminii, după nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul
1676. Începând cu secolul al XX-lea performanțele determinărilor experimentale s-au
îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o eroare relativă de 3,34x10-7%,
această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime, metrul,
printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin
convenție.

Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică decât
valoarea vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și magnetice ale mediului
în care se deplasează și nu se modifică pentru un mediu material transparent, omogen și izotrop.
La trecerea luminii dintr-un mediu transparent, omogen și izotrop într-un alt mediu are loc
modificarea vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de propagare, fenomen cunoscut în
optica geometrică sub denumirea de refracție

Contents
[ascunde]

 1 Valoarea exactă a vitezei luminii

 2 Viteza luminii în teoria electromagnetismului
 3 Evoluția istorică a concepției asupra caracterului finit sau infinit a vitezei luminii
 4 Măsurători ale vitezei luminii
o 4.1 Experiența lui Galilei („metoda lanternei și paravanului”)
o 4.2 Măsurătorile lui Ole Rømer
o 4.3 Experiența lui Fizeau ( metoda roții dințate)
 5 Referințe
o 5.1 Bibliografie istorică
 o 5.2 Bibliografie Modernă
 6 Legături externe

[modificare] Valoarea exactă a vitezei luminii

Valoarea vitezei luminii în vid exprimată în diverse unități de măsură

metru pe secundă 299.792.458 (exactă)

1.079.252.848,8
kilometru pe oră
(exactă)

milă pe oră ≈ 670.616.629,3844

milă pe secundă ≈ 186.282.397,0512

Durata parcurgerii în vid a unor distanțe de către un semnal luminos

Un metru 3.30 nanosecunde

Un picior 1.00 nanosecunde

Un km 3.30 microsecunde

O milă 5.4 microsecunde

În jurul Pământului la ecuator 0.13 secunde

De la Pământ la Lună 1.282 secunde

De la Soare la Pământ 8.28 minute

Un parsec 3.26 ani

De la Alpha Centauri la Pământ 4.4 ani

În jurul galaxiei 100.000 de ani

Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul timpului din ce în ce
mai precise, odată cu perfecționarea metodelor și dispozitivelor experimentale.Începând din anii
1940, toate măsurătorile efectuate au avut o eroare relativă de măsurare sub 0,005%.Rezultatele
măsurătorilor ulterioare convergeau spre valoarea de 299 792 450 m/s.Cunoașterea valorii cu o
precizie atât de mare a ridicat problema redefinirii etalonului pentru unitatea de
lungime.Fizicianul maghiar Zoltán Bay propune în 1965 înlocuirea etalonului unității de lungime
cu un etalon bazat pe definiția unității de timp și valoarea vitezei luminii.El a motivat propunerea
pe baza studiilor sale legate de stabilitatea și precizia de măsurare a vitezei luminii.În anul 1983,
al 17. Congres Internațional pentru Greutăți și Măsuri, ținut la Paris, a adoptat o nouă definiție
pentru metru și anume:

Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299  792 458 dintr-o
secundă.[7][8]

Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se baza pe cea mai precisă determinare a
valorii vitezei luminii la acea dată, efectuată în cadrul laboratoarelor NBS.Cu această definiție,
valoarea vitezei luminii devenea „exactă”, în sensul că ea rezultă din calculul bazat pe definiția
metrului și a secundei. [9]

Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de treisute de mii de kilometri
pe secundă sau un miliard de kilometri pe oră.

Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c. Factorul de micșorare a
vitezei luminii este egal cu indicele de refracție al mediului respectiv. Anumite experimente au
reușit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s [1]

Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care trăim, conform fizicii pe
care o știm, totuși călătoria cu viteze superioare vitezei luminii este o temă preferată în literatura
științifico-fantastică și nu numai în aceasta. Există teorii în fizica modernă care afirmă că viteze
superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică numită tahion, a cărei existență nu a fost
dovedită. Există de asemenea o serie de experimente în care viteza luminii este aparent depășită,
dar la o analiză atentă se poate dovedi că în respectivele experimente nici materia nici informația
nu s-au deplasat mai repede decît lumina [necesită  citare].

[modificare] Viteza luminii în teoria electromagnetismului

Permitivitatea electrică a vidului (ε0) nu depinde de c și este definită în unități de măsură al SI
prin:

Permeabilitatea magnetică a vidului (μ0) nu depinde de c și este definită în unități de măsură al SI

prin:

.
Viteza de propagare a luminii într-un mediu material transparent este dată de relația:

Prin raportarea lui c la cmediu, se găsește relația de dependență a indicelui de refracție al mediului
de permitivitatea electrică relativă și permeabilitatea magnetică relativă:

[modificare] Evoluția istorică a concepției asupra

caracterului finit sau infinit a vitezei luminii
Anul (epoca) Autorul Caracterul vitezei luminii
450 v. Chr. Empedocle finit
350 v. Chr. Aristotel infinit
100 Heron din Alexandria infinit
1000 Avicenna/Alhazen finit
1350 Sayana finit
1600 Johannes Kepler infinit
1620 René Descartes infinit
1620 Galileo Galilei finit

[modificare] Măsurători ale vitezei luminii

Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o experiență obișnuită din viața de toate
zilele nu sugerează ideea că semnalele luminoase nu se propagă cu viteză infinită.Din cele mai
vechi timpuri, intuiția oamenilor a condus la ideea că lumina se propagă instantaneu.Totuși,
odată cu dezvoltarea metodelor de măsurare și apariția unor noi modele ce descriau natura, în
epoca renașterii se punea tot mai frecvent întrebarea :„cât de repede se propagă lumina?”.
Galileo Galilei a fost cel care a ridicat cel mai tranșant această problemă, în prima jumătate a
secolului al XVII-lea, a încercat să determine viteza luminii, mai întâi pe cale experimentală (în
jurul anului 1620), apoi a teoretizat problema metodei de determinare.În lucrarea sa
fundamentală „Dialogo dei massimi sistemi del mondo” (Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii), apărută pentru prima oară la Florența în anul 1632, și publicată șase ani mai
târziu în Olanda, scrisă sub forma unui dialog imaginar dintre trei persoane fictive care se
numesc Sagredo, Salviati și Simplicio, descrie următorul raționament sub forma unei discuții:

Simplicio: Experiența de toate zilele ne arată că lumina se propagă instantaneu: când

vedem o salvă de artilerie, la distanță mare, lumina ajunge la ochii noștri fără a pierde
nici un timp; dar sunetul ajunge la urechile noastre cu o întârziere simțitoare.
Sagredo: Bine, Simplicio, dar unicul lucru care eu pot să-l afirm din această experiență
familiară este că sunetul ce ajunge la urechea noastră merge mult mai încet decăt lumina;
 ea nu ne spune în nici un fel dacă lumina se propagă instantaneu sau dacă ea necesită
totuși un timp, cu toate că ea se propagă extrem de rapid..... [10]

În fragmentul de mai sus, părerea lui Simplicio întruchipează convingerea multiseculară a

oamenilor, bazată pe experiența cotidiană, potrivit căreia lumina se propagă cu viteză infinită,
Sagredo, care evident îl reprezintă pe Galilei, apărător al ideii verificării toriei pe cale
experimentală, descrie în continuare o experiență simplă prin care se poate măsura viteza
luminii.Experimentul imaginar din cartea lui Galilei a fost efectuată de autor împreună cu un
asistent al său cu aproximativ 12 ani în urmă și este cunoscută ca „metoda lanternei și
paravanului”.[11]

[modificare] Experiența lui Galilei („metoda lanternei și paravanului”)

Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în „Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii”, după toate probabilitățile în anul 1620, undeva în apropierea
Florenței.Experimentul a constat în următoarea procedură: el și asistentul său se aflau la o
oarecare distantă unul față de celălalt, în noapte.Fiecare avea o lanternă (un „felinar”) în mână
care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan acționat manual după voie.Galilei a pornit
experiența dezobturând felinarul lui.Când lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit
felinarul lui, lumina căruia a fost observat de către Galilei.Cunoscând cu precizie distanta dintre
cei doi, Galilei a încercat să măsoare timpul scurs între momentul descoperirii primului felinar și
momentul în care el a observat lumina celui de-al doilea felinar.Prin raportul dintre dublul
distanței dintre cei doi și acest interval de timp ar fi trebuit să găsească valoarea vitezei de
propagare a luminii în aer.Rezultatul experienței a fost un eșec, din cauza faptului că Galilei nu a
putut pune în evidentă o diferență de timp între cele două momente.Se știe astăzi că pentru o
distanță de 1 km între cei doi, lumina face un parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa
3.3x10-6 s.Acest interval de timp este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de reacție uman
respectiv precizia ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui Galilei a fost sortit
eșecului.

[modificare] Măsurătorile lui Ole Rømer

Observațiile lui Rømer asupra eclipselor satelitului Io văzute de pe Pământ.

Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de către Ole Rømer care studia prin telescop
mișcarea satelitului Io al lui Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în jurul lui Jupiter era
cunoscută din observațiile asupra eclipsei. Din aceste observații, el a dedus că lumina parcurge o
distanță egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de minute. Cu distanțele astronomice
cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la o viteză a luminii de aproximativ 213.000 km/s.

[modificare] Experiența lui Fizeau ( metoda roții dințate)

În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a măsurat pentru
prima dată viteza luminii pe o cale neastronomică, obținând valoarea de 3,15x108 m/s.În figura
alăturată este prezentat montajul experimental folosit de către Fizeau în experiența sa.

Schema dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă

semitransparentă, Z: roata dințată, S2: oglindă reflectătoare și B: observatorul. Prin Δs este
notată distanța dintre planul roții dințate (Z) și planul oglinzii reflectătoare (S2)
Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la sursa L era
strânsă și trimisă pe oglinda semitransparentă S1 care o reflecta și care făcea ca în planul roții
dințate să se formeze o imagine a sursei.Oglinda S1 era o așa-numită oglindă „semiargintată”;
stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai aproximativ jumătate din lumina incidentă
era reflectată, cealaltă jumătate fiind transmisă.În spatele roții dințate se afla o altă lentilă astfel
ca imaginea din planul roții dințate să dea un fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul
trecea printr-o lentilă care focaliza lumina pe oglinda S2. În experiența lui Fizeau distanța Δs
dintre oglinda S2 și roata dințată Z era de 8633 m.Când lumina întâlnea din nou oglinda S1, o
parte din ea era transmisă observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea imaginea sursei L
după ce lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors.Pentru a determina timpul necesar luminii să
parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie marcată într-un fel.Acest lucru sa realizat prin
întreruperea fasciculului de lumină cu ajutorul roții dințate Z. Timpul necesar parcurgerii
distanței 2Δs era de 2Δs/c, timp în care roata dințată s-a rotit doar cu atât cât era necesar ca trenul
de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă înapoi în planul roții astfel ca
să fie obturat de un dinte.Lumina fiind obturată de dintele roții, ea nu mai ajungea la ochiul
observatorului.Viteza de rotație a roții dințate era reglabilă, asfel încât pentru o anumită turație
(viteză unghiulară), observatorul nu mai vedea licăririle luminii întrerupte de roata
dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată a vitezei unghiulare ω a roții dințate până la
dispariția imaginii sursei L.Dacă se notează cu φ unghiul la centru dintre o adâncitură și un dinte
al roții, timpul de rotație necesar pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în
ecuație:φ/ω=2Δs/c, relație din care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.

Tabel cronologic al celor mai cunoscute măsurători (Selectiv)

viteza
luminii
Anul Experimentatorul Metoda Țara Alte constatări
exprimat în
km/s
Metoda „Dacă nu este
aprox. lanternelor și instantanee, este
Galileo Galilei Italia neconcludent
1620 paravanelor oricum foarte
acționate manual rapidă”
Măsurători ale Pentru prima oară
Ole Rømer și
timpului în se demonstrează
1676/78 Christiaan Franța 213 000
fenomene caracterul finit a
Huygens
astronomice vitezei luminii
Măsurarea, în
premieră a
Măsurători
constantei vitezei
1728 James Bradley asupra aberațiilor Anglia 301 000
luminii cu o
stelelor
precizie de sub
1%.
Pentru prima oară
se stabilește cu
Tranziția planetei aprox.
aprox.1775 Charles Messier Franta precizie valoarea
Venus din 1769 285 000
unității
astronomice
1834 Charles Metoda oglinzii Anglia 402 336 determinări ale
Wheatstone rotitoare aplicat vitezei de drift
 la măsurători ale
vitezei curentului
electric
Încercare de
aplicare a
1838 François Arago Franța neconcludent
metodei oglinzii
rotitoare
Metoda roților
1849 Armand Fizeau Franța 315 000
dințate
Metoda oglinzii 298 000 ±
1851 Léon Foucault Franța
rotitoare 500
Metoda oglinzii
1875 Alfred Cornu Franța 299 990
rotitoare
Metoda roților
1879 Albert Michelson SUA 299 910 ± 60
dințate
Metoda oglinzii
1883 Newcomb Anglia 299 860 ± 30
rotitoare
Metoda oglinzii
1883 Albert Michelson SUA 299 853 ± 60
rotitoare
Dovedirea pe
Măsurători cale
asupra frecvenței aprox. experimentală a
1888 Heinrich Hertz Germania
și amplitudinii 300 000 naturii
undelor radio electromagnetice
a luminii
Teoria
1906 Rosa și Dorey SUA 299 781 ± 10
electromagnetică
Unde staționare
1923 Mercier Franța 299 782 ± 15
în cabluri
Metoda oglinzii
1926 Albert Michelson SUA 299 796 ± 6
rotitoare
Karolus și
1928 Celula Kerr Germania 299 778 ± 10
Mitteltaed
Michelson, Pease Metoda oglinzii
1932 SUA 299 774 ± 11
și Pearson rotitoare
1940 Huettel Celula Kerr Germania 299 768 ± 10

1941 Anderson Celula Kerr SUA 299 776 ± 14

Louis Essen,
Cavitate de
1947 Albert Gordon- Anglia 299 792 ± 3
microunde
Smith
299 792,7 ±
1950 Bergstrand Geodimetru Suedia
0.25
Cavitate de
1950 Louis Essen Anglia 299 792,5 ± 3
microunde
299 792,5 ±
1958 Keith Froome Interferometru SUA
0,1
Grupul Boulder de 299 792,4574
1973 Măsurători laser SUA
la NBS ± 0,001
1983 CGPM Redefinirea Conferință 299 792,458 Stabilit fără
 etalonului pentru (valoare
internațională măsurători
metru exactă)

[modificare] Referințe