Sunteți pe pagina 1din 98

UNIVERSITATEA „AL.I.CUZA” IAŞI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

SUPORT DE CURS SEM. II PASTORALA

LECT. DR. PR. ILIE MELNICIUC

2

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

SUMAR

EVANGHELIA

DUPĂ

MARCU

3

EVANGHELIA DUPĂ LUCA

16

PARABOLA – MOD DE EXPUNERE A ÎNVĂŢĂTURII MÂNTUITORULUI

47

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

75

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

3

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

Până în perioada criticii moderne, dintre cele patru Evanghelii ale canonului Noului Testament, Evanghelia după Marcu a fost cea mai „neglijată” de către specialişti.

În acest sens, comentariile vechi asupra ei sunt foarte puţine şi aceasta din simplul motiv că nu părea deloc interesantă pentru comentatori, în special pentru că nu conţinea aproape nici un pasaj, care să nu fie transmis de Matei sau de Luca. Astfel, în literatura de specialitate, Evanghelia a doua din canonul Noului Testament este complet umbrită de evanghelia impunătoare a lui Matei şi acest lucru nu e deloc surprinzător dacă avem în vedere că ea era privită, de către specialişti, în general, ca o abstractizare a celei după Matei şi, nimic mai mult. Totuşi, astfel de aprecieri nu pot coincide cu primele şi cele mai vechi consideraţii asupra Evangheliei, de vreme ce tradiţia a pus-o în strânsă legatură cu propovăduirea Apostolului Petru. Mai târziu, critica modernă, făcând din ea cheia soluţiei problemei sinoptice, a căzut în cealaltă extremă a aprecierilor, supraevaluând-o. Cât privesc caracteristicile Evangheliei, o privire de ansamblu asupra conţinutului acesteia indică imediat, o primă trasatură a ei, şi anume, faptul că pentru autor acţiunea e mult mai fascinantă decât discursul, de aceea mulţi învăţăţi au caracterizat-o ca fiind o „evanghelie a acţiunii”. Într-adevăr, când evanghelistul prezintă învăţăturile lui Iisus, el le aşează, în general, într-un cadru narativ de prezentare. Totuşi, nu se poate afirma că Marcu nu este deloc interesat de prezentarea învăţăturilor lui Iisus în cadrul şi semnificaţia lor didactică. Dacă s-ar extrage toate secvenţele de nuanţă didactică din cuprinsul evangheliei, s-ar putea observa că ele formează un ansamblu impresionant de grupaje de învăţături. Dar, în acelaşi timp, vivacitatea stilului dă impresia unei drame tumultoase având ca punct culminant, crucea. Exemplele acestei vivacităţi a naraţiunii sunt numeroase, pentru exemplificare, prezentăm câteva exemple, care ilustrează suficient acest aspect:

- descrierea de către evanghelist a episodului desfacerii acoperişului unei case în Capemaum

pentru a coborî în interiorul ei un paralitic spre a fi vindecat de Iisus (Mc.2,4).

- scena prezentării lui Iisus dormind pe căpătâiul corabiei în timpul unei furtuni dezlănţuite

(4,37 - 38).

- scena grupării mulţimii de oameni în cete, de câte o sută şi câte cincizeci, pe iarba verde, cu ocazia înmulţirii pâinilor (6,39).

- modul prin care Iisus a vindecat un surdo-mut, şi anume, prin punerea degetelor în urechile lui şi atingerea limbii acestuia (7,33).

- scena redării graduale a vederii unui orb vindecat de Iisus (8,23).

- Petru şezând împreună cu servitorii şi încălzindu-se la foc în curtea Arhiereului (14,54).

Asemenea detalii pot fi explicate numai ca derivând dintr-o mărturie oculară, fie a autorului scrierii, fie a unei alte persoane, deşi, aşa cum se va vedea, au fost susţinute şi păreri contrare. În orice caz, consemnarea unor astfel de amănunte conferă un plus de autenticitate scrierii. Cât priveşte modul de prezentare a materialului, se poate observa că după un scurt prolog, evanghelistul Marcu trece direct la descrierea activităţii lui Iisus.

I. Autorul Evangheliei 1. Mărturia Tradiţiei - Izvoarele criticii externe Ca şi în cazul celorlalte evanghelii, numele autorului Evangheliei a doua ne-a fost transmis de tradiţie. Biserica a pus în titlul evangheliei numele lui Marcu pe baza mărturiei Tradiţiei. Papias, Irineu, probabil Canonul Muratori, Clement din Alexandria, Origen şi Ieronim, toţi se referă la paternitatea marcană în ceea ce priveşte autorul evangheliei a doua din canonul Noului Testament.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

4

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

Cea mai veche mărturie este, ca şi în cazul Evangheliei după Matei, cea a lui Papias, episcop de Hierapolis, care, în lucrarea sa, Explicarea cuvintelor Domnului, în cinci cărţi, scrisă înainte de anul 120 şi păstrate fragmente din ea în lucrarea lui Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, scria:

Iată

scris corect, dar cu toate acestea fără rânduială, tot ceea ce-şi aducea aminte că s-ar fi spus, ori ar fi fost săvârşit de Domnul. Căci el nu auzise, nici nu însoţise personal pe Domnul, ci doar a însoţit mai târziu pe Petru, după cum am amintit. Acesta (Petru n.n.) îşi expunea învăţăturile după cum simţea trebuinţa, dar nu aşa ca şi cum ar fi făcut o expunere ordonată a faptelor. De aceea, nu-i

deloc greşeala lui Marcu, dacă a scris după cum îşi aducea aminte. Pentru că el purta grijă doar de un singur lucru: să nu lase afară nimic din ceea ce auzise şi să nu se facă vinovat în expunerea sa de nici o minciună. Ceea ce trebuie remarcat, în acest text, este faptul că, numai prima frază este un citat al spuselor „prezbiterului” (Apostolului??) Ioan. Restul este un comentariu a lui Papias. Din textul lui Papias, amintit mai sus, s-ar părea că acesta îl apără pe autorul evangheliei a doua în faţa unor acuze, bazate pe compararea evangheliei sale cu cea a lui Matei, şi anume, că Marcu ar omite anumite detalii semnificative legate de viaţa şi activitatea Mântuitorului şi nici n-ar prezenta evenimentele în ordine cronologică. Acestor acuze, Papias le răspunde arătând că Marcu n-a făcut nimic altceva decât să redea învăţătura Apostolului Petru. Ori, se pare că nici Petru n-a intenţionat vreodată o expunere completă şi în ordine cronologică a faptelor şi cuvintelor Mântuitorului Hristos. Scopul apostolului era unul practic şi didactic: să expună învăţătura după cum se simţea nevoia potrivit cu fiecare împrejurare. Aşadar, Marcu, ucenic şi tălmaci (interpret pentru limba greaca) al lui Petru, n-a redat decât învăţătura dascălului său.

ce mai zicea prezbiterul (probabil Ioan apostolul n.n.): Marcu, care era tălmaciul lui Petru, a

În orice caz, cele afirmate de prezbiter şi comentate de Papias scot în evidenţă trei adevăruri:

1. Marcu a fost interpretul lui Petru, deci a unui Apostol direct al lui Iisus Hristos.

2. Marcu a fost fidel în tot ceea ce el a consemnat în scris. Papias mai adaogă că această

fidelitate era aceea a maestrului său.

3. Marcu, afirma Prezbiterul, n-a scris în ordine cele consemnate, adică cuvintele şi faptele

Domnului. Papias atribuie, în schimb, această „neorânduială” modului de lucru a lui Petru.

Spusele lui Papias sunt confirmate şi de alte mărturii vechi. În acest sens, Prologul antimarcionit consemnează: că Marcu a scris evanghelia sa din spusele Sf. Petru.

O altă direcţie a criticii moderne a luat în discuţie faptul că tradiţia I-a confundat pe Ioan

Marcu, de care face amintire cartea Faptele Apostolilor, cu autorul evangheliei. Dacă această critică este întemeiata sau nu, se va vedea din capitolul despre autorul evangheliei.

2. Mărturiile criticii interne noutestamentare Potrivit mărturiei lui Papias, Marcu nu l-ar fi însotit, şi, probabil, nici nu L-a cunoscut pe

Mântuitorul Hristos. Totuşi, se pare că el n-a putut fi o persoană total străină de anturajul istoric al Mântuitorului. Într-adevăr, Marcu nu este niciodată menţionat cu numele în Sf. Evanghelii, dar o bună parte dintre specialişti sunt de părere că evangheliile ar conţine totuşi unele referiri indirecte la Marcu, presupusa persoană urmând a fi autorul evangheliei a doua.

În acest sens, unii biblişti văd pe Marcu în purtătorul urciorului cu apă, care aşteapta pe

Petru şi pe Ioan la poarta Ierusalimului, dinspre Betania, conducându-i în casa aleasă de Mântuitorul pentru ultima Cină pascală (Mc. 14, 13-14 şi Lc. 22, 10). Unii critici sunt de părere că mai degrabă ar putea fi vorba de un slujitor al acelei case. Dacă însă casa menţionată în evanghelii este aceeaşi cu cea în care mai târziu se va aduna „Biserica” din Ierusalim (Fapte 12, 12), atunci „stăpânul casei „ (Mc. 14, 14) nu poate fi altul decât tatăl evanghelistului.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

5

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

Alţi critici văd în Marcu pe tânărul care mergea după Domnul în noaptea în care Acesta a fost prins: „Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-un giulgiu, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, lăsând giulgiul, a fugit gol „ (Mc. 14, 51.52). Faptul că acest episod este consemnat numai în evanghelia a doua, poate constitui un argument în favoarea acestei identificări. Episodul poate constitui un temei al presupunerii că ultima Cină luată de Domnul cu Ucenicii Săi, înainte de Patima Sa, ar fi avut loc în casa părinţilor lui Ioan Marcu, autorul Evangheliei care-i poartă numele, şi iata de ce:

- textul conţine amănunte care nu pot veni decât de la un martor implicat direct în eveniment: menţionarea unui simplu giulgiu pe trupul gol, fuga spre casă, după ce în prealabil fusese prins, rămânerea giulgiului în mâna celor ce-l prinseseră. - acest tânăr nu putea fi altul decât unul aparţinând casei de unde Mântuitorul tocmai ieşise, şi care, curios de cele petrecute, şi probabil auzite, pe ascuns, îl vor fi determinat să-L urmeze pentru a vedea toate cele ce se vor întalni la El. Altfel, de unde atâta curaj şi curiozitate? Sigur, toate acestea nu sunt decât simple presupuneri, dar pot avea toate atuurile să fie adevîrate. În acest presupus caz, autorul Evangheliei a doua poate fi Ioan Marcu, în casa părinţilor căruia a avut loc ultima Cina pascalţ a Mântuitorului, şi care, astfel, va fi avut prilejul ca cel puţin în treacăt să-L fi văzut şi posibil să-L fi cunoscut pe Iisus în ultimile clipe ale vieţii Sale pământeşti. Puţin probabilă însă este identificarea lui Marcu cu tânărul bogat care a venit la Mântuitorul, preocupat fiind de viaţa veşnică şi întrebându-l ce să facă pentru a o dobândi. Episodul conţine, totuşi, un amănunt pe care numai Evanghelia a doua l-a reţinut, şi anume că Mântuitorul „a privit la el cu drag” (Mc. 10,21). Alţi comentatori cred că Marcu a fost „celălalt ucenic” care era cunoscut arhiereului Caiafa şi căruia nu numai că i s-a permis să intre în curtea acestuia, în noaptea procesului sinedrial al lui Iisus, dar a putut introduce înăuntru şi pe Petru (In 18, 15-16). Toate aceste mărturii sunt, desigur, simple ipoteze, dar în spatele lor poate sta adevărul, aşa cum s-a afirmat, că Marcu l-ar fi putut cunoaşte pe Mântuitorul cel puţin în ultimile zile dinaintea Patimilor Sale. O tradiţie foarte veche îl numără pe Marcu chiar printre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului. În restul Noului Testament Marcu este amintit, cu numele, de zece ori. În cartea Faptele Apostolilor Marcu apare de şase ori, când sub numele de „Ioan, cel numit Marcu” (12,12.25; 15,37), când „Ioan” (13,5.13), când „Marcu” (15, 39). Se pare că în toate aceste cazuri este vorba de aceeşi persoană, adică de tânărul ucenic a cărui mamă îşi pusese casa la dispoziţia tinerei comunităţi creştine din Ierusalim (Fapte 12,12). Se pare că această familie era destul de înstărită, având cel puţin şi o slujnică, purtând numele Rodi şi de care face amintire cartea Faptele Apostolilor (12, 13). Dintr-un alt grupaj de mărturii noutestamentare aflăm că acest tânăr Marcu este prezent lângă Barnaba şi Pavel, când aceştia au venit la Ierusalim pentru a aduce ajutoare de la fraţii lor din Biserica Antiohiei (Fapte 11,27-30). După acest episod, Marcu pleacă cu ei la Antiohia (Fapte 12,25), însoţindu-i apoi în prima lor călătorie misionară (Fapte 13,5), dar pe care îi părăseşte, la Perga Pamfiliei (Fapte 13, 13). Motivele pentru care el se desparte de ceilalţi misionari nu sunt consemnate de Luca. Ele nu pot fi decât două: fie că s-a speriat de dificultăţile pe care le implica o astfel de misiune şi la care el nu s-a aşteptat, fie că nesesizând deplin ideea universalismului evangheliei lui Hristos, se va fi scandalizat văzând primirea păgânilor la creştinism, socotind prezenţa lor pe pământul Asiei Mici o schimbare a planului iniţial de misiune. Astfel, despărţirea sa de Pavel şi Barnaba nu va fi fost decât o reacţie de protest la cele întâmplate. Despărţirea lui Marcu de grupul misionar a generat mai târziu o neînţelegere între Barnaba, care a voit să-l ia pe Marcu şi în a doua călătorie misionară, şi Sf. Pavel, care se opune. Urmarea acestui „incident” a fost că s-au constituit două grupuri misionare: Barnaba care pleacă cu Marcu spre Cipru şi Sf. Pavel, care împreună cu Sila pleacă spre Asia Mică. Neînţelegerea s-a dovedit a fi, până la urmă, spre binele propovăduirii Evangheliei lui Hristos.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

6

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

În epistolele pauline, numele lui Marcu apare de trei ori: Col. 4, 10; Filim. 24 şi II Tim.

4,11.

Din II Tim. 4,11 aflăm că Sf. Pavel, întemniţat la Roma, în a doua captivitate şi din care nu va mai scăpa, îl roagă pe Timotei să-l ia cu el şi pe Marcu întrucât îi „era de folos spre slujire”. Deoarece Timotei se afla atunci în Efes, putem presupune că şi Marcu se putea gasi acolo, sau, în orice caz, undeva în Asia Mică, trimis fiind în misiune de Apostolul Pavel. Textul amintit este important pentru elucidarea rolului pe care Marcu îl avea lângă Apostolul Neamurilor, şi anume, acela de propovăduitor şi slujitor, rol pe care l-a avut, de altfel, de la început: „Şi ajungând în Salamina, au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Şi aveau şi pe Ioan ca slujitor „(Fapte 13, 5). Sf. Apostol Petru, în prima sa epistolă sobornicească (5, 13) îl numeşte pe Marcu „fiul meu”, probabil pentru că îl va fi botezat. Încheiem acest ciclu de mărturii noutestamentare prin a prezenta alte câteva din cele ale Tradiţiei şi care vorbesc de activitatea lui Marcu şi de sfârşitul vieţii lui. În acest sens, Eusebiu de Cezareea scrie: „Despre acest Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să predice Evanghelia în Egipt, aşa cum a compus-o, şi tot el a întemeiat acolo şi primele Biserici. Această informaţie poate fi confirmată de faptul că principala Liturghie a Bisericii din Egipt este numită „a Sf. Marcu”. O veche tradiţie occidentală afirmă că Marcu a predicat şi în Italia de Nord, întemeind Biserica din Aquileea. Potrivit scrierilor apocrife Faptele lui Barnaba şi Faptele lui Marcu (probabil de prin sec. V), precum şi a mărturiilor unor Scriitori bisericeşti precum Simion Metafrastul, Nichifor Calist ş.a., Marcu şi-ar fi încheiat viaţa prin moarte martirică, fiind prins de păgâni într-o catacombă din Alexandria Egiptului, apoi legat şi târât pe străzile Egiptului până şi-a dat sufletul. Biserica ortodoxă îl prăznuieşte pe 25 aprilie.

3. Pozitia criticii biblice Referitor la autorul celei de-a doua Evanghelii din canonul Noului Testament, critica biblică şi-a pus în mod repetat întrebarea, dacă Marcu, autorul evangheliei, este acelaşi cu Marcu din Faptele Apostolilor? Principalele obiecţii care au apărut împotriva acestei identificări ar fi:

- cadrul ne-palestinian al evangheliei după Marcu, ceea ce se presupune a fi în neconcordanţă cu un rezident, fie şi ocazional în Ierusalim. - absenţa oricărei identificări specifice, în tradiţie, până în perioada Fer. Ieronim. Dar, aşa cum s-a aratat deja, şi se poate înţelege din cele prezentate, indicaţiile aparente asupra unui cadru ne-palestinian pot izvorî, în special, din lipsa de date. Dacă este aşa, atunci argumentul invocat împotriva paternităţii marcane a evangheliei este mai puţin semnificativ. Aşadar, se poate afirma, pe bună dreptate, că tot ceea ce cunoaştem despre Marcu din Noul Testament ne poate pune în situaţia să-l considerăm un candidat sigur la revendicarea de autor al evangheliei a doua din canonul Noului Testament. În orice caz, nu există nici un argument între dovezile interne care să facă acest lucru imposibil. Toate dovezile citate mai sus nu arată decât simplul fapt că autorul Evangheliei a doua nu se adresează unei comunităţi iudaice, şi nicidecum că el însuşi nu ar fi familiarizat cu Palestina. Cât priveşte faptul localizării mai îndeaproape a destinatarilor primi ai Evangheliei, este necesară analiza şi a altor dovezi care pot oferi amănunte independente de problema autorului. De fapt, problema originii autorului şi localizarea cititorilor scrierii nu trebuie puse în directă legatură. În acest sens, exista o tradiţie pertinenta conform căreia Marcu a scris la Roma pentru cititorii romani. 1. Aşa cum s-a precizat anterior, Papias afirma că Marcu a fost interpretul lui Petru, iar cum Petru, conform tradiţiei, a fost martirizat la Roma, ar necesita presupunerea că Marcu să fi petrecut câtva timp şi acolo.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

7

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

2. Acest fapt este specificat mai ales în Prologul Antimarconit care afirmă că Marcu a scris

în Italia, după moartea lui Petru.

3. Sf. Irineu consemnează faptul că Marcu a scris după moartea lui Petru şi a lui Pavel la

Roma. Pe de altă parte Clement din Alexandria afirma că Marcu a scris în timp ce Petru

propovăduia încă evanghelia la Roma. Deşi, tradiţiile asupra timpului compunerii Evangheliei se află în contradicţie, cele asupra locului de origine coincid.

4. Referirea la Marcu din I Petru 5, 13 sugerează legătura acestuia cu Roma, dacă expresia

„Babilon” este înţeleasă în acest sens metaforic. Presupunerea se sprijină şi pe faptul identificării lui

Marcu din 1 Petru ca fiind acelaşi cu autorul evangheliei.

5. Cele mai vechi mărturii referitoare la folosirea Evangheliei provin de la Clement

Alexandrinul şi Păstorul lui Herma, ambele indicând probabil familiaritatea acestora cu evanghelia, fiind, în acelaşi limp, amândouă asociate cu Roma.

6. Referirile la suferinţe şi persecuţii în Marcu (8,34 - 38; 10, 38; 13,9 - 13) au fost

presupuse ca fiind aluzii la persecuţiile lui Nero şi de aceea au fost citate ca dovezi ale legăturii autorului cu biserica romană. Trebuie menţionat, totuşi, în acest context, faptul că referirile la

persecuţii sunt foarte generale şi că nu pot fi conectate în mod definitiv cu epoca lui Nero. Oricum, ca presupuse ipoteze, pot fi luate în calcul, ca posibile dovezi pentru o argumentare a legăturii lui Marcu cu capitala Imperiului roman. În contextul argumentării „tradiţiei romane” a Evangheliei a doua, s-ar părea că ar mai exista o justificare remarcabilă a punctului de vedere conform căruia Evanghelia după Marcu este o evanghelie romană, destinată pentru o audienţă romană. În acest sens, este adesea citată părerea Sf. Ioan Hrisostomul potrivit căreia Evanghelia a doua a fost scrisă în Egipt. Dar, în absenţa oricărei dovezi convingătoare, referitoare la această presupunere şi având în vedere şi puterea argumentelor tradiţiei romane, ipoteza Sf. Ioan Hrisostomul rămâne doar în stadiul de simplă ipoteză. Mai mult, Clement şi Origen, amândoi dascăli ai vestitei şcoli catehetice din Alexandria, nu ştiu nimic despre o origine egipteană a Evangheliei după Marcu. Dimpotrivă, Clement, afirmă chiar, aşa cum s-a văzut, că Marcu şi-a seris Evanghelia la Roma. Totuşi, pentru o datare romană a Evangheliei pledează argumente de critică internă mult mai puternice decât cele externe.

a - În acest sens, poate fi amintit faptul indicării de către autor echivalentului unei sume în

moneda romană. Astfel, în Mc. 12, 42 se aminteşte faptul că doi lepta - (monedă grecească) sunt

echivalentul unui quadrans(monedă romană). Faptul acestei explicaţii ar fi de prisos dacă cititorii primi ai Evangheliei nu ar fi fost romani.

b - în istorisirea episodului purtării crucii Domnului de către Simon Cireneul, evanghelistul

precizează că acesta era „tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf” (Mc. 15,21); ori, din Rom 16,13 rezultă faptul că atunci când Apostolul Pavel scria această Epistolă, Ruf se afla la Roma. Prin urmare, cititorii romani ai Evangheliei după Marcu, se pare că îi cunoşteau pe cei doi fii ai lui Simon, motivul menţionării acestuia de către evanghelist fiind, în primul rând, acela de a-l identifica cât mai clar pentru cititorii săi pe acel personaj care purtase odinioară Crucea Domnului. Aşadar, Evanghelia a doua a fost scrisă, în primul rând, pentru creştinii proveniţi dintre păgâni (păgâno-creştini) din capitala Imperiului Roman, aşa cum, de altfel, mărturiseşte întreaga Tradiţie. Critica modernă a sugerat ca loc al destinaţiei scrierii şi alte localităţi, ca spre exemplu, Antiohia, dar argumentele în acest sens sunt nesemnificative. Acestea se bazează mai ales pe legătura lui Petru cu Antiohia şi pe faptul că Matei şi Luca l-ar fi putut găsi pe Marcu mai degrabă în Antiohia, decât la Roma. Adepţii acestei ipoteze susţin că prezenţa latinismelor, argument al unora pentru a susţine destinaţia romană, nu poate constitui un argument pentru amintita ipoteză, întrucât ele puteau fi înţelese şi în alte locuri, în imperiu. Dar, acestei sugestii nu i s-a acordat, în rândul specialiştilor, prea mult interes.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

8

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

În ciuda importanţei dezbaterilor amintite, au existat voci şi s-au invocat şi argumente şi pentru o origine Galileeană a scrierii, mai ales prin lucrările lui W. Marxen. Dar, o analiză amănunţită a acestora, face ca fiecare să-şi piardă pe rând valabilitatea. Aşadar, în absenţa oricărei alte alternative convingătoare, tradiţia (orală) a Romei, cu susţinerea sa internă şi externă, este mai mult decât probabil să fie cea corectă.

II. Scopul Evangheliei În fraza sa introductivă Marcu îşi declară intenţia de a scrie ceea ce numeşte el „o evanghelie”, o istorisire a „veştii celei bune” despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Se impune acum să cercetăm care este sensul dat aici de Marcu, cuvântului „evanghelie”, întrucât el foloseşte termenul de mai multe ori în scrierea sa. În capitolele 13,10 şi 14,9, el denumeşte obiectul propovăduirii creştine ca fiind „Evanghelia”, şi acest fapt este în concordanţă cu consemnarea făcută de Sf. Pavel în I Cor. 15, 1: „ Vă fac cunoscută, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o

„. Termenul distinge astfel, clar, scrierea, de biografie şi explică proporţia mare a spaţiului acordat descrierii ultimelor trei săptămâni din viaţa lui Iisus, crucea şi învierea fiind punctele centrale ale evangheliei creştine. Evenimentele şi învăţătura, care au condus la cruce; erau doar pregătitoare pentru cele finale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte evanghelii: naraţiunea este dominată de relatarea patimilor, dar în evanghelia după Marcu acţiunea este intensificată de absenţa relativă a grupajului de învăţături. Acest scop, esenţialmente evanghelic, are menirea să ne prevină să nu ne aşteptăm la un cadru prea rigid din punct de vedere cronologic. Într-adevăr, Marcu introduce în scrierea sa, doar acele evenimente istorice care sunt relevante pentru scopul său, fără să urmărească desfăşurarea lor cronologică. În acest sens, el omite naraţiunile despre naştere şi prezentarea vieţii pruncului Iisus. Astfel, cititorul se confruntă dintr-o dată cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ca personaj istoric. Totuşi, găsirea unui raţionament pentru scrierea lui Marcu se impune, ceea ce presupune şi o cercetare complexă. De aceea, s-au făcut multe sugestii, în acest sens. Câteva dintre ele urmează a fi prezentate în continuare:

1. Scopul catehetic- liturgic Ţinând seama de faptul că unele materiale sunt aranjate în grupuri, referindu-se la diferite subiecte, ca spre exemplu: grupuri de parabole (Mc. 4) şi sfaturi privind misiunea (Mc.6), s-a sugerat că această prezentare a materialului ar susţine un scop catehetic. O astfel de grupare ar facilita considerabil şi memorarea materialului. Principalul susţinător al teoriei, potrivit căreia Marcu ar fi urmărit, în primul rând, un scop liturgic a fost P. Carrington care a afirmat că evanghelia a doua a fost grupată pe baza unei rânduieli liturgice de la sinagogă, şi care, apoi, a fost preluată de comunitatea creştină. Secvenţa narativă, conform acestei teorii, ar fi fost dominată substanţial de o serie de sărbători din calendarul evreiesc. Pentru a susţine această ipoteză Carrington a trebuit să trieze materialul într-o clasificare complexă bazată pe un ciclu trianual de lecturi. Dacă această teorie s-ar dovedi ca fiind adevărată, Marcu ar trebui să fie recunoscut că având un talent literar desăvârşit. Dar evanghelia nu dă impresia unei grupări a materialului în functie de diferite scopuri liturgice, şi astfel teoria lui Carrington este departe de adevăratul scop al încropirii Evangheliei a doua. În plus, întrucât Marcu a fost cea mai neglijată dintre evanghelii, în practica creştină timpurie este greu de imaginat o astfel de abordare dacă aceasta ar fi fost folosită în scop liturgic. Un alt unghi de vedere, în concordanţă cu cele de mai sus, este că evanghelia a fost destinată pentru a fi citită la Roma cu ocazia privegherii pascale. Acest fapt se bazează pe o presupunere, potrivit căreia pe Marcu îl înteresa, în mod deosebit, botezul, concluzie la care conduc mai multe idei:

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

9

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

- menţionarea directă a botezului în mai multe pasaje (1,4 urm.; 10, 38)

- accentuarea expresă a discipolatului

- îndemnul adresat creştinilor să-l urmeze pe Hristos chiar cu preţul vieţii, evanghelia

prezentându-se astfel ca o dramă

- prologul menţionează botezul lui Ioan, iar epilogul apare în momentul în care botezul a

avut loc după privegherea pascală. O teorie, mult mai îndoielnică, constă în dezbaterea, potrivit căreia evenimentele din Grădina Ghetsimani şi Mica Apocalipsă (Mc. 13) ar fi destinate rânduielii privegherii pascale. Aşadar, tot un scop liturgic ar sta la baza evangheliei. Slăbiciunea fatală a unei asemenea teorii constă în faptul că cunoştinţele noastre despre practica liturgică creştină timpurie sunt aproape inexistente. Fireşte, această teorie este propusa doar ca o încercare de ipoteză. 2. Scopul apologetic Adesea s-a propus şi sugestia ca Evanghelia lui Marcu să fie apreciată ca o operă apologetică împotriva fundalului părerilor opuse creştinismului, teorie care a îmbrăţişat în timp diferite forme. Una se bazează pe o abordare socio-istorică care considera Evanghelia lui Marcu ca fiind o încurajare şi un îndemn pentru cititori să reziste până la sfârşitul care se apropie, presupunând că comunitatea este un grup apocaliptic de charismatici rătăcitori. Dincolo de astfel de reflecţii ale criticii modeme, se poate afirma, totuşi, că Marcu a avut în vedere şi un scop apologetic al operei sale. În acest sens, el a vrut să demonstreze că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de aceea îşi grupează istorisirile, într-un anumit fel, potrivit acestui scop. El a intenţionat, de asemenea, să demonstreze, chiar dacă a făcut-o mult mai puţin sistematic decât Matei, că Iisus este cel ce împlineşte Scriptura. Paralel cu acest scop, Marcu nu ezită să-L prezinte pe Iisus şi ca persoană pur istorică adică în deplinatatea umanităţii Sale. Scriind pentru păgâni, interesaţi numai de Persoana dumnezeiască a lui Iisus şi astfel de puterea Lui ca Dumnezeu, Marcu a riscat mult accentuând, şi deloc nesemnificativ, latura umană a lui Iisus, dar el era perfect conştient că o accentuare doar a laturii divine a Persoanei lui Hristos ar crea lumii păgâne o falsă imagine despre Mântuitorul lumii întregi. De aceea, Marcu insistă asupra unor aspecte din viaţa lui Iisus care scot în evidenţă deplina Sa umanitate, ca spre exemplu: Iisus este cuprins de indignare şi milă .

III. Finalul şi începutul Evangheliei Capitolul de încheiere al evangheliei prezintă o problemă de critică textuală. Majoritatea manuscriselor conţin ultimul capitol 16 format din toate cele 20 de versete. Dar, este adevărat, mai

toate aceste manuscrise sunt destul de târzii. Scrierile creştine cele mai vechi, care indică o cunoaştere a Evangheliei lui Marcu, presupun autenticitatea capitolului 16, 1-20. Şi, totuşi, există unele dovezi timpurii, importante, care ar sugera faptul că originalul Evangheliei după Marcu sfârşea cu 16,8. 1.Cele două manuscrise unciale alexandrine, Vaticanus şi Sinaiticus, se termină cu expresia „mormântul gol” (16, 8).

2. Majoritatea manuscriselor armeneşti se termină la 16, 8.

3. Unele manuscrise conţin două finaluri: unul mai lung, versetele 9 - 20 şi un altul mai

scurt, cel din urmă având următorul cuprins: „Ele (femeile) au vestit celor ce erau în jurul lui Petru toate cele ce (îngerul) le-a poruncit lor. Iar după acestea Însuşi Iisus i-a trimis (pe Apostoli) de la Răsărit şi până la Apus să ducă vestea cea sfântă şi nestricăcioasă a mântuirii veşnice”.

4. În manuscrisul „k” din latina veche finalul mai scurt este separat.

5. Un manuscris Codex W. conţine un al treilea final care include versetele 9 - 20, şi o

interpretare suplimentară după versetul 14.

6. Eusebiu din Cezareea citează un apologet care s-a referit la „copii inexacte” ale lui Marcu

ca dovadă împotriva autenticităţii 16,9 - 20.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

10

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

În unele manuscrise greceşti după Mc. 16, 14, se află un adaos. În 1907 s-a găsit la Akhmim, un oraşel de pe malul răsăritean al Nilului, un manuscris biblic (din sec. V sau VI) în care apare şi adaosul menţionat de Fer. Ieronim. Deoarece, acest manuscris a intrat în posesia americanului Freer, adaosul intercalat după Mc. 16, 14 este cunoscut în literatura de specialitate ca „loghionul lui Freer”. Şi acest adaos arată clar că în antichitatea creştină a existat o problemă cu finalul Evangheliei după Marcu. 7. Un manuscris armean, de data mai târzie (secolul X) contine o notă între Marcu 16, 8 şi final şi care începe cu „De la preotul Arystion”, dar această însemnare este prea târzie pentru ca să aibă o mare valoare, deşi unii cercetători i-au acordat o anumită importanţă. Din toate aceste dovezi se pot concluziona următoarele:

a- finalul mai lung a fost adăugat la evanghelie într-o perioadă foarte timpurie din istoria sa. b- finalul mai scurt nu este încă bine datat şi trebuie să fi fost adăugat în încercarea de a umple un gol, lăsat de finalul 16, 8. c- într-adevăr, explicaţia cea mai satisfăcătoare dintre toate dovezile textuale este aceea potrivit căreia, originalul se termina la 16, 8 şi că cele 3 finaluri erau încercări editoriale diferite de a se raporta la versetul 8. Totuşi, această problemă este supusă încă dezbaterilor. Problema s-a complicat în urma presupunerilor unor specialişti că argumentele de critică înternă ar susţine ipoteza potrivit căreia versetele 9-20 nu ar fi originale. Într-adevar, există câteva diferenţe în stilul şi structura greacă a limbii între 16,9 - 20 şi restul evangheliei. Determinarea obiectivă a stilului evangheliei a constituit, într-adevăr, întotdeauna o sarcină dificilă pentru specialişti, dar combinarea problemelor utilizării limbii greceşti, odată cu suspiciunile textuale, sunt suficinte pentru a ridica semne de întrebare în ceea ce priveşte autenticitatea finalului mai lung. Între motivele care mai constituie încă subiect de dezbateri în rândul bibliştilor cu privire la finalul evangheliei mai pot fi consemnate şi următoarele:

a- Textul 16, 9 nu urmează după 16,1- 8 întrucât Maria Magdalena este descrisă ca fiind cea din care Mântuitorul „a alungat şapte demoni” în ciuda faptului că a fost deja menţionată în prima

parte. b- În plus, se poate observa că pericopa 16, 9 - 16 pare să fie compusă din materiale luate din celelalte trei evanghelii, în această secţiune neexistând relatări ale arătărilor lui Iisus după înviere, cu excepţia unui succint rezumat al acestora, şi care să nu fie consemnate şi în celelalte evanghelii, mai ales în cea după Luca. Spre exemplu: arătarea celor doi ucenici (Mc.l6, 12-13) face aluzie la episodul relatat în Luca 24, 13-35, sau expresia „Domnul Iisus” din Mc. 16, 19, frecventă în Faptele Apostolilor, nu mai apare nicăieri în altă parte în Evanghelii. Dar să presupunem că toate argumentele ar pleda puternic pentru faptul că 16, 8 este finalul original, se poate concepe oare faptul ca Marcu să fi intenţionat să-şi termine opera cu cuvintele (caci se temeau)? Cei mai mulţi cercetători sunt de acord că e posibil. În acest context, mulţi critici au pledat pentru puterea paralelismelor biblice şi extra biblice. În alta ordine de idei, trebuie să recunoaştem că este ciudat să găsim o evanghelie, o carte a „veştii celei bune”, terminându-se cu o nuanţă de notă de teamă. Dar, s-a venit şi în întâmpinarea acestei obiecţii, unii cercetători interpretând cuvintele finale cu sensul de „veneraţie respectuoasă” în loc de teamă. Un alt aspect controversat, privind finalul evangheliei, este dacă ar fi fost posibil ca Marcu să compună o evanghelie fără consemnarea arătărilor de după înviere. În versetele 1-8 se menţionează faptul învierii, de unde se poate deduce, aşadar, că autorul versetelor 16, 9 - 20 a cunoscut clar evenimentul. De ce n-a consemnat şi arătările lui Iisus înviat? Greu de dat un răspuns satisfăcător. Problema autenticităţii finalului Evangheliei după Marcu s-a pus şi sub imperiul nuanţelor unui alt gen de întrebări: Dacă 16, 8 nu e posibil să fi fost finalul intenţionat de Marcu, în acest caz ar fi oare posibil să fie întâmplător? S-a presupus, de asemenea, că ar fi fost posibil ca pergamentul să se fi deteriorat, sau chiar că ultima filă a manuscrisului să se fi pierdut, dar dacă ar fi aşa, acest

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

11

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

lucru trebuia să se fi petrecut cu originalul, sau cu o copie foarte veche, chiar şi a unei transcrieri, nici într-un caz numai cu finalul. Desigur, este dificil să se găsească o modalitate care să convingă de corectitudinea sau incorectitudinea acestei presupuneri.

În încercarea de a se oferi totuşi o soluţie problemei finalului evangheliei a doua, s-a mai

sugerat şi presupunerea potrivit căreia este posibil să se fi întâmplat ceva cu Marcu în chiar momentul compunerii finalului, astfel că autorul s-ar fi găsit în imposibilitatea de a mai fi terminat capitolul, o presupunere care nu e imposibilă, dar care având în vedere natura cazului, nu poate fi

confirmată.

O altă sugestie prezentă printre cercetători ar fi aceea potrivit căreia Marcu ar fi intenţionat

să realizeze o continuare a operei sale.

IV. Părţi proprii Evangheliei Sf. Marcu

1. Un loc cu totul special între parabolele prezentate de evanghelistul Marcu este cea a

seminţei care creşte de la sine, şi care îi este proprie (4, 26-29). Mesajul parabolei este legat de judecata finală, dar faptul că sămânţa, care reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, creşte şi se dezvoltă, de data aceasta, de la sine, conţine un mesaj cu totul special: credinţa creşte şi rodeşte în lume, uneori, şi fără conştientizarea omului, dar ea rămâne, şi în acest caz, un criteriu şi o măsură a judecăţii finale: „Şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie cum. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul”(4,29). În continuare, urmează în Evanghelie patru acţiuni miraculoase, prezentate în 4,35-5,43:

Potolirea furtunii pe mare, vindecarea unui demonizat în ţinutul Gadarenilor, învierea fiicei lui Iair şi vindecarea femeii cu scurgere de sânge. Aproape jumătate din prezentarea făcută de Marcu a activităţii publice a lui Iisus (aprox. 200 din 450 de versete) se ocupă cu relatarea minunilor. Evanghelistul le descrie ca fiind „acte de putere” şi nu de uimire. Relatarea acestor minuni folosesc pentru a reaminti cititorului de astăzi că viziunea asupra lumii din secolul întâi era mult diferită de a noastră.

2. O controversă asupra purităţii ritualului (7,1-23)

Pericopa se prezinta ca fiind o nouă ilustrare a neînţelegerii Persoanei lui Iisus. În ciuda evidenţei tuturor minunilor, ceea ce-i deranjează, în mod deosebit, pe farisei şi pe cărturarii, veniţi

din Ierusalim, este că unii din ucenicii lui Iisus nu ţin seama de prescripţiile ritualului curăţirii, un concept explicat de evanghelist cititorilor săi (7, 3-4). Controversa îl determină pe Iisus să condamne deschis interpretarea îngustă a Legii doar printr-o accentuare exagerată a tradiţiilor bătrânilor, uneori acestea suprapunându-se chiar Legii. Dincolo de o curăţire exterioară, după toate prescripţiile tradiţiilor iudaice, Iisus cere o puritate interioară a inimii, singura observată şi cerută de Dumnezeu. În acest sens, constatarea făcută de

popor mă cinsteşte cu buzele, iar inima

lui este departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc, învaţând învăţături care sunt porunci omeneşti,

le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca

lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră” (7, 6-9). Exemplul pe care îl dă Iisus, ilustrând modul legalist în care porunca lui Dumnezeu era desfiinţată în detrimentul tradiţiilor omeneşti, este aşa-zisa practică „Corban”, adică un dar oferit ocazional lui Dumnezeu (cf. Mt.15,6), într-o anumită împrejurare, spre deosebire de ofrandele permanente, consacrate ca atare prin dispoziţiile Legii. O astfel de ofrandă, pusă în visteria Templului, constituia subterfugiul făţarnicilor în scuza de a nu-şi ajuta părinţii. Astfel, porunca lui Dumnezeu, dată lui Moise, între cele zece porunci, prin care se cerea respectarea părinţilor, care implica şi îngrijirea lor, când aceasta se cere, era desfiinţată de o poruncă omenească: „ Voi însă spuneţi: Daca un om îi va zice tatălui sau mamei sale: Corban, adică: Darul cu care aş putea să te

căci, lăsând porunca lui Dumnzeu, ţineţi datina oamenilor

Iisus, citând un text din Isaia 29, 13, este evidentă: „

Acest

şi

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

12

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

ajut I l-am dăruit lui Dumnezeu, pe acela nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa, şi în felul acesta desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră, pe care singuri a-ţi

dat-o

În timp ce atitudinea de bază faţă de Lege în 7, 8-15 vine plauzibil de la Iisus, foarte mulţi specialişti sugerează că partea prin care el declara toate mâncărurile curate (7, 19) reprezintă o dezvoltare în cadrul tradiţiei pe care o face chiar Marcu.

(7, 11-13).

3. Călătorii în afara Galileii (7, 24 - 8, 26)

a) Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului (7, 24-37)

Un contrast evident între efectul universal al lucrării mesianice a lui Iisus şi ostilitatea autorităţilor evreieşti este arătat în episodul femeii din Fenicia Siriei (7,24 -30), din regiunea Tirului. Nu este deloc accidental faptul că Marcu plasează secvenţa legată de controversa privitoare la ritualul spălărilor înaintea de a mânca înaintea episodului care marchează credinţa surprinzatoare

a unui ne-evreu care vine spontan la Iisus. Răspunsul dat de Mântuitorul Hristos femeii păgâne, siro-feniciene: „ Lasă întâi să se sature fiii; că nu este bine să iei pâinea fiilor şi să o arunci câinilor” (7,27), îi va fi ofensat pe mulţi care L- au ascultat, adică pe păgâni, socotindu-L un neegalitarian din moment ce îi plasează pe evrei întâi (copiii), ca beneficiari ai darurilor mesianice, iar pe ne-evrei desconsiderându-i şi numindu-i câini. Şi Apostolul Pavel îi pune pe evrei primii (Rom 1, 16), precum şi textul din I Petru 2, 10 este un ecou al tezei din Vechiul Testament că ne-evreii nu aveau statut de popor.

Vindecarea unui orb în Betsaida (8, 22 - 26) Această pericopă serveşte ca un supliment, sub formă de comentariu parabolic, la evenimentul relatat. Orbul îşi reprimeşte vederea „în trepte”, prima acţiune a lui Iisus dându-i doar

o vedere prin ceaţă. Aceasta este şi situaţia ucenicilor care văd sau înţeleg doar o parte din tot ceea

ce Iisus a făcut pentru ei până acum. După ce Iisus acţionează a doua oară, cel care fusese orb începe să vadă clar. Minunea vindecării orbului din Betsaida, proprie lui Marcu, prin modul de descriere, avea semnificaţia de a marca situaţia asemănătoare a Ucenicilor, care înteleg şi contemplă misterul Persoanei dumnezeieşti a lui Iisus, la fel, în trepte sau etape, urmând să vadă desăvârşit abia după a doua parte a activităţii lui Iisus, adică după trecerea prin patima Sa mântuitoare. Următoarea jumătate din Evanghelie va descrie, aşadar, ce trebuie să facă Iisus pentru a-i face pe ucenicii Săi să vadă clar; adică să sufere, să fie omorât, şi, în cele din urmă, să învieze.

b) Învăţături ale lui Iisus la Ierusalim înainte de Patima Sa (12,1- 12,44)

Parabola lucrătorilor viei (12, 1-12), deposedaţi, în cele din urmă, de vie, are acelaşi motiv ca şi blestemarea smochinului - pedeapsa iminentă a celor ce L-au refuzat şi în special a autorităţilor religioase ale poporului. Într-un episod referitor la diferite întrebări ale Fariseilor şi irodianilor legate de plata taxelor către Cezar (12, 13 -17), precum şi ale saducheilor despre înviere (12, 18 - 27) îi sunt întinse lui Iisus mai multe capcane, toate având ca finalitate exemplificarea atitudinii negative faţă de El a celor cu rang înalt din toate grupările religioase ale lui Israel. Răspunsurile lui lisus însă sunt

instructive pentru creştinii marcani care se întâlneau cu acelaşi tip de probleme: primatul lui Dumnezeu şi speranţa învierii. Este dificil de ştiut până unde evanghelistul, sau Iisus, punea la punct o dispută a vremii în problema taxelor. Deşi Marcu îi descrie pe adversarii lui Iisus în culori puternice, el face o excepţie în portretizarea unui cărturar entuziast şi sensibil, care întreabă despre cea mai mare poruncă din Lege (12, 28 - 34). Potrivit informaţiei lui Marcu acest cărturar este de bună credinţă, iar intenţia sa nu este ambiguă şi răuvoitoare (comp. Mt. 22, 35 şi Lc. 10,25). El aprobă întru totul răspunsul lui Iisus şi câştigă simpatia Lui care îi spune că nu este departe de împărăţia lui Dumnezeu: „Iar lisus văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (12,34). Acesta este singurul text din evangheliile sinoptice în care Iisus „felicită” un cărturar.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

13

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

Astfel, seria de trei controverse se încheie în evanghelie într-o notă pozitivă, separându-le de cuvintele lui Iisus, care vor urma (12, 38-40), cu adevărat severe, la adresa cărturarilor. Propoziţia de început din răspunsul lui Iisus este fascinantă deoarece citează rugăciunea

„) din Deut. 6, 4. Aceasta înseamnă că în primii ani ai

începutului creştinismului creştinii încă se rugau folosind această rugăciune din cultul iudaic, exprimând o parte a cerinţei fundamentale a lui Dumnezeu. Cele două porunci arătate de Iisus, combinând Deut. 6, 5 şi Lev. 19,18, au în comun o accentuare a iubirii care devine caracteristica dominantă a Legii harului şi a Evangheliei mântuitoare. În răspunsul la atât de multe întrebări ostile, Iisus pune şi propria sa întrebare despre fiul lui David (12, 35 - 37). Dacă problema identificării lui Iisus cu fiul lui David a apărut în timpul vieţii Sale sau nu, nu este foarte uşor de stabilit. În orice caz, primii creştini au trebuit să se lupte cu percepţia potrivit căreia proclamându-l pe Iisus ca Mesia a însemnat mai mult decât dacă ar fi fost doar împărat al casei lui David. Demascarea cărturarilor şi a comportamentului lor public (12, 38.40) dă un fundal descrierii adevăratului comportament al omului religios, prin consemnarea episodului darului văduvei (12,41-

zilnică a evreilor, „Shema” (”Auzi, o Israel

44).

Cuvântarea eshatologică - „mica apocalipsă” (cap. 13) Majoritatea activităţii lui Iisus în Ierusalim, descrisă până acum, s-a desfăşurat în preajma Templului. După ce admiră şi reflectează asupra splendorii clădirii Templului, pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul Hristos ţine cuvântarea eshatologică (13,1-37) - ultima cuvântare a activităţii Sale, care priveşte spre timpurile din urmă. Discursul este o colecţie de atenţionări profetice (dărâmarea clădirilor Templului, persecutarea în viitor a Ucenicilor, nevoia de a fi prevăzători) şi de semne apocaliptice (înşelătorii, războaie, „urâciunea pustiirii, fenomene cereşti etc). Cât priveşte interpretarea cuvântării se poate spune că aceasta ridică o serie de probleme. Presupunând că este aranjată secvenţial şi că Iisus a avut cunoştinţă în detaliu despre viitor, unii exegeţi au încercat să identifice, din punct de vedere istoric, ceea ce s-a întâmplat deja şi ceea ce urmează să se întample. Literalismul însă distorsionează în mod special înţelesul dacă elementele simbolice din Vechiul Testament şi apocaliptica intertestamentară sunt luate ca descrieri exacte a unor evenimente aşteptate. Chiar şi cei care apreciază natura simbolică a „micii apocalipse” şi nu au o viziune literală, cred că în parte descrierea lui Marcu este colorată de ceea ce evanghelistul ştie că se va întâmpla sau s-a întâmplat deja, ca spre exemplu persecuţiile în sinagogi, precum şi în afara lor, declanşate de guvernatori şi regi etc. Referitor la patimile Mântuitorului, evanghelistul Marcu afirmă că asupra pământului se lasă întunericul: „Iar când a fost ceasul a şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al noulea” (15, 33). Menţionarea „întunericului” poate avea şi conotaţii de profund simbolism teologic:

a- Acum este „ceasul întunericului”( cf. Lc. 22,53), adică diavolul pare că triumfă. În acelaşi timp, Dumnezeu pune asupra lui Iisus întreaga povară neagră a vinovăţiei lumii. b- Acum judecata lui Dumnezeu trece la Iisus, Care a luat asupra Sa, în locul nostru, vina şi pedeapsa noastră. Căci întunericul face parte din clipele judecăţii lui Dumnezeu (cf. Exod 10, 21;Plâng. 3,2; Amos 5,18; Is. 53,4 urm.). c- Dar întunericul este şi semnul biruinţei lui Dumnezeu (Iosua 10, 12 urm.). Prin moartea ispăşitoare a lui Iisus au fost biruiţi cei mai cumpliţi duşmani ai omului, păcatul, diavolul şi moartea. În a treia perioadă Iisus rosteşte de pe cruce câteva cuvinte. Evenimentele fiecărui interval de timp vin să sublinize, în mod clar faptul că Cel condamnat nu este un simplu om, de aceea drama lui se accentuează cu fiecare nou episod al Patimii.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

14

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

Evanghelistul Marcu a început relatarea patimilor lui Iisus, în 14, 36, cu rugăciunea lui Iisus, transcrisă în aramaică şi greacă: „Avva, (Părinte), treacă paharul acesta de la Mine”, încheie consemnarea lor, în 15, 34, cu o altă rugăciune, citând în aramaică şi greacă cuvintele disparate din

Psalmul 22,2: „Eloi, Eloi, lama sabachthani

părăsit?” Simţindu-se părăsit, ca Om, Iisus renunţă la apelativul familiar „Tată”, adresându-Se, de data aceasta, Părintelui ceresc într-o formulă comună tuturor fiinţelor umane: „Dumnezeul meu”. În clipa aceea, „lisus, strigând cu glas mare, şi-a dat duhul” (15,37).

.Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai

Nici un evanghelist nu a scris despre moartea lui Iisus mai mult de o propoziţie (cf. Mt. 27,

50; Lc. 23,46; In. 19, 30). În schimb, Luca ne transmite conţinutul ultimului strigăt al lui Iisus şi care a fost încă o dată o rugăciune, constând din cuvintele Psalmului 31: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!”(Lc. 23,46). Se vede din nou ce rol important au jucat Psalmii în Patima lui Iisus:

- Ps. 42, 5. 11 ; Mc. 14, 62

- Ps. 110, 1; Mc. 15, 16

- Ps. 22, 7 ; Mc. 15,23

- Ps. 69,21 ; Mc. 15,24

- Ps. 22,18; Mc. 15,29

- Ps. 22, 8 ; 109,25; Mc. 15,34

- Ps. 22, 1 ; Mc. 15,36

- Ps. 69,21; Mc. 15,37

- Ps. 31, 5.

Cu toate că nici un răspuns aşteptat de Iisus, ca Om, nu vine, în momentul când El moare, Dumnezeu Îl revendică exact în termenii uzitaţi la adresa Persoanei Sale în timpul procesului, în special din faza iudaică, iar catapeteasma din interiorul Templului, care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor, se rupe în două. Evenimentul are o profundă semnificaţie teologică, evocând momentul în care toate popoarele, prin moartea lui Hristos, au primit acces la Dumnezeu, Creatorul tuturor. De acum, Dumnezeu nu mai este ascuns nimănui. Toţi pot să-L privească în locul cel sfânt al Lui. Sfânta Sfintelor se face acum una cu pământul întreg. Dar, ruperea catapetesmei templului mai capătă şi o altă semnificaţie, şi anume, aceea că devenea şi simbolul încetării existenţei templului iudaic, cu rolul său limitat doar la un singur popor, născându-se un Nou Templu, cel al Legământului celui Nou, care va cuprinde înlăuntrul său pe toţi cei ce vor crede şi vor accepta moartea lui Iisus. Tot acum, un păgân, simbolul prezenţei la moartea lui Hristos şi a unei alte lumi, cea păgână, recunoaşte adevărul pe care arhiereul nu l-a putut accepta: „Cu adevărat omul acesta Fiul lui Dumnezeu a fost!” (15,39). Astfel, evanghelistul Marcu subliniază universalismul actului mântuitor al Crucii şi al efectelor sale asupra lumii întregi. Femei care I-au slujit lui Iisus în Galileea şi care I-au urmat la Ierusalim sunt acum introduse în naraţiunea patimilor ca personaje care au fost martore la moartea lui Iisus, dar privind doar de departe.

Învierea lui Iisus şi mormântul gol. Arătările după înviere (cap.16) Trupul lui Iisus a fost îngropat în grabă. Însă duminică dimineaţa, dupa odihna sabatului, femeile cumpărară miresme ca să ungă trupul lui Iisus. Întrebarea retorică, dramatică, referitoare la mutarea pietrei de la uşa mormântului, subliniază intervenţia divină în scenă: ajunse la mormânt, observă că acesta era deschis, iar piatra care fusese foarte mare era rasturnată. Un tânăr, îmbracat în veşmânt alb, care, cu siguranţă, va fi fost înţeles ca fiind un înger, era în mormânt, şezând în partea dreaptă, unde fusese pus trupul lui Iisus.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

15

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

Scena preocupării femeilor de răsturnarea pietrei de la uşa mormântului, pe care nici într-un caz nu ar fi putut să o dea la o parte doar cu puterile lor proprii şi găsirea acesteia, la finalul drumului frământărilor lor, prăvălită, undeva lângă uşa mormântului, este reflectarea cât se poate de clară a modului în care lucrează Dumnezeu în rezolvarea problemelor celor ce-L caută, atunci când puterile lor sunt depăşite. Înainte de a ajunge la final, cât suntem încă pe cale, Dumnezeu intervine în lumea de întrebări fără răspunsuri a vieţii fiecăruia dintre noi. Gândurile femeilor erau concentrate asupra unei pietre, în timp ce Iisus a înviat de mult şi mormântul este gol. Nu este oare acesta un simbol şi al aspectului vieţii noastre? Cât de des suntem preocupaţi de problemele evidente, în timp ce ele sunt poate rezolvate demult, poate chiar în timp ce Dumnezeu a pus deja, de mult, şi alte lucruri pe rol? Cât privirile lor erau îndreptate în jos, nu există soluţie la grijile lor. Când au ridicat însă privirile, perspectiva preocupărilor lor avea alte dimensiuni. Doar privirea ridicată spre cer oferă perspectiva corectă asupra oricărui lucru.

va merge în Galileea, mai

înainte de voi; acolo Îl veţi vedea” (16, 6-7), reprezintă triumful Fiului Omului, asupra morţii.

Proclamarea răsunatoare a „tânărului”: „A înviat! Nu este aici

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

16

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

EVANGHELIA DUPĂ LUCA

Textul celor două scrieri noutestamentare - Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor - este atribuit redactării Sfântului Luca.

1. Din mărturiile biblice şi patristice reiese că Luca nu era originar din Palestina. Deşi unii

comentatori au încercat să identifice pe al doilea ucenic din relatarea călătoriei către Emaus (Lc

24,13-17) cu Luca 1 , textul din Lc 1,2: „

fost slujitori ai Cuvântului” şi literatura creştină timpurie afirmă că aghiograful nu a fost martor ocular al activităţii Domnului Hristos. Scrierile profane citate mai sus amintesc că Luca a scris Evanghelia sa în Beoţia sau Ahaia. Totodată, prezenţa pericopelor cu relatarea evenimentelor la persoana I-a plural (texte denumite de comentatori drept „secţiunea cu noi” 2 ) au convins pe majoritatea exegeţilor că autorul ambelor scrieri noutestamentare devine ucenic al Apostolului neamurilor abia din a doua călătorie misionară 3 . Aceleaşi scrieri afirmă că Sf. Luca era originar din Antiohia Siriei. Aceste deducţii provind de la concluzia că limba greacă folosită de autor este greaca

antiohiană 4 , superioară limbii greceşti folosită de autorii biblici iudaici.

aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au

2. Sf. Luca provine dintre păgânii încreştinaţi din Antiohia Siriei 5 . Acest lucru este evidenţiat

de împărţirea Sf. Ap. Pavel făcută între ucenicii săi „din tăierea împrejur” (Col 4,11-12: Aristarh, Marcu şi Iustus) şi cei proveniţi dintre păgâni (Col 4,14- Epafras, Luca şi Dimas) 6 . Numele pur grecesc de Luca provine din forma prescurtată a lui Louka/noj 7 , precum găsim în Noul Testament forme prescurtate ale numelor lui Sila (din Silouano.j, transliterat în latină prin Silvan la I Tes 1,1)

sau Epafras (din VEpafro,dito.j Col 4,12 şi Filip 2,25) 8 .

3. A fost un intelectual al vremii sale 9 , deoarece cunoaşte multe obiceiuri şi prescripţii legale,

face distincţia între ceea ce este curat şi necurat, foloseşte cu acribie traducerea greacă a Vechiului

Testament, are cunoştinţe de navigaţie şi de literatură profană.

4. A deprins medicina, considerată pe atunci doar ocupaţia sclavilor sau a taumaturgilor

păgâni. Un iudeu nu ar fi putut îndemna pe copilul său la o asemenea ocupaţie, neconformă cu statutul social şi cu prescripţiile Legii. Faptul că a practicat medicina reiese din Col 4,14, precum şi din aceea că boala grea de care suferea Sf. Ap. Pavel (II Cor 12,7-9; Gal 4, 13-15 – probabil febră malarică) solicita prezenţa unei îngrijiri atente şi competente.

1 Prin această identificare, Luca ar dobândi statut special, de iudeu, din rândul celor 70 (72) de ucenici ai Domnului (Lc 10,1 ş.u.). Sf. Epifanie, dezvoltă această tradiţie, şi confundă pe Lucius din Rom. 16,21, cu Luca. A se vedea şi Vieţile Sfinţilor Apostoli, trad. de D. Potlog după The Lives of the Holy Apostles, Ed. Sofia, Bucureşti, 1988, p.

268-269.

2 Textele din Faptele Apostolilor care sunt denumite astfel , după numele dat de teologii germani, (cf. Pr. Prof. Dr. V. Mihoc, Introducere, p. 139) sunt: 16,10-17; 20,5-15; 21,1-18; 27,1-28,16.

3 J. A Fitzmyer, The Gospel, p. 41; I. H. Marshall, The Gospel of Luke: A Commentary on the Greek Text, NIGTC, Paternoster Press, Exeter, 1978, p. 67; F. Bovon, L’Évangile selon S. Luc, vol. 1, 1,1-9,51, Labor et Fides, Genève, 1991, p. 48.

4 J. A Fitzmyer, The Gospel, p.42.

5 La Bible traduction œcuménique (TOB), édition intégrale, Les Éditions du Cerf & Société Biblique Française, Paris, 1988, p. 2443.

6 Pr. Prof. Dr. V. Mihoc, Introducere, p. 139.

7 J. A Fitzmyer, The Gospel, p. 42.

8 Pr. I. Mircea, art. Luca în Dicţionar al Noului Testament A-Z 2 , EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 291.

9 L.D. Xavier, Vocabulaire de théologie biblique, Paris, 1971, p. 528.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

17

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. II

A. Luca – însoţitor al Sfântului Pavel Dacă datele despre persoana şi obârşia Sf. Luca trebuie deduse din tradiţia patristică timpurie, nu acelaşi lucru putem spune despre activitatea sa de însoţitor al Apostolului neamurilor. Sfântul Pavel în Filimon v. 24 şi Coloseni 4,14 aminteşte de Luca în calitate de însoţitor şi lucrător devotat. Acestor afirmaţii le găsim susţinere în „Secţiunea Noi” din Faptele Apostolilor (16,10-17; 20,5-15; 21,1-18,27,1-28,16), consemnate ca părţi dntr-un jurnal de însemnări personale 10 . Sf. Luca relatează activitatea Apostolului Pavel, de după sinodul Apostolic, ca un martor ocular, prima relatare la persoana I-a plural fiind călătoria de la Troa la Filipi, deci din a doua călătorie misionară (50-52 d.H.). De la Filipi secţiunea „Noi” se întrerupe, fiind reluată la întoarcerea din a treia călătorie misionară (53-58 d.H.). Pavel se afla în drum spre Ierusalim, traversând Ahaia spre Filipi, şi de aici, pe mare, spre Troa: „Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile” (Fapte 20,6). Probabil, de la Troa Sf. Pavel l-a luat cu sine pe Luca, care îl va însoţi la Ierusalim, şi de aici în călătoria captivităţii şi şederea la Roma. Întreruperile secţiunii „Noi” pot ajuta la conturarea unei imagini diferite a apostolului neamurilor decât cea din scrierile pauline, dar şi despre documentarea istorică asupra vieţii Domnului Iisus Hristos, la faţa locului 11