FLOARE ALBASTRA Stânca sta sa se Mi-i tinea de subsuoara,

pravale Te-oi tinea de dupa gât.

� Iar te-ai cufundat în
stele In prapastia mareata.

Si în nori si-n ceruri Pe carare-n bolti de

nalte? frunze,
Acolo-n ochi de Apucând spre sat în
De nu m-ai uita padure, vale,
încalte, Ne-om da sarutari pe
Lânga balta cea cale,
Sufletul vietii mele. senina Dulci ca florile ascunse.

Si sub trestia cea lina

In zadar râuri de soare Vom sedea în foi de Si sosind l-al portii prag,
mure. Vom vorbi-n
Gramadesti-n a ta întunecime;
gândire Grija noastra n-aib-o
nime,
Si câmpiile asire Si mi-i spune-atunci Cui ce-i pasa ca-mi esti
drag?
povesti
Si întunecata mare;
Si minciuni cu-a ta Inc-o gura � si
dispare...
gurita,
Ca un stâlp eu stam în
Piramidele-nvechite luna!
Eu pe-un fir de Ce frumoasa, ce nebuna
Urca-n cer vârful lor romanita E albastra-mi, dulce
floare!
mare � Voi cerca de ma
Nu cata în departare iubesti. ...................................
.............
Fericirea ta, iubite! Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul, Si te-ai dus, dulce
Mi-oi desface de-aur minune,
parul, S-a murit iubirea noastra
Astfel zise mititica, Sa-ti astup cu dânsul �
gura. Floare-albastra! floare-
Dulce netezindu-mi albastra!...
Totusi este trist în lume!
parul.

Ah! ea spuse adevarul; De mi-i da o sarutare, (1873, 1 aprilie)

Nime-n lume n-a s-o
Eu am râs, n-am zis stie,
nimica. Caci va fi sub palarie �
S-apoi cine treaba are!

� Hai în codrul cu
verdeata, Când prin crengi s-a fi
ivit
Und-izvoare plâng în Luna-n noaptea cea de
vale, vara,