Sunteți pe pagina 1din 2

Mitul lui Orfeu

LEGENDA

Fiul regelui trac, originar din regiunea munților Rodopi, a fost asemenea lui
Tamiras și Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea
o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau
clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare
ajutor argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea furtunoasă
datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Conform
istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea
[1]
. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauți pentru a acoperi
ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui Iason
cântărețul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a
fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morții nimfei din cauza mușcăturii
unui șarpe veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care,
urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că
nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele.
Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în
infern să o caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l
înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o
însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul
sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu
nu reuși, frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai
avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își
pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a
rămas îndelung timp (la Vergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului
Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o
pe Euridice.

Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit până la urmă pe
meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de menade, preotesele trace
ale lui Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor
orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate
pe marea Egee până pe țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie
înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu
încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol. Insula deveni în acest fel leagănul
poeziei lirice. Lira însǎ fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ
constelația cu același nume.
Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta
cântului provenea în accepția vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește în
istoria dedicată patriei sale, Bithynica din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită
Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele
acesteia îl poartă ținuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke
(fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)”
semnifică „stânca”, „piscul” sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al unei
divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a
numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman sub
forma de "Heros equitans", a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe
pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munților din sud-vestul
Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influența elenă
Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița Mamă pe sacerdotul
cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxis, acesta din
urmă fiind numit și „Orfeul nordic”.

Mitul este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Grecia, poate
de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului.
K. Meuli (1935) a descoperit în coborârea în Tartarus chiar influența părăsirii
trupului de către suflet în ritualurile șamanice de sorginte scitică. Cercetătorii
datează răspândirea unei mișcări orfice în secolul al V-lea î.Hr. Deși Orfeu este
văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în opoziție cu
adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este
dezmembrat, pentru a învia ulterior. Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu
ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cântăreț.
Orfismul a dat naștere multor opere lirice rǎmase anonime pentru a sugera
propria vechime. Lui Herodot îi este cunoscutǎ însǎ originea mai nouă, presupus
pitagoreicǎ și egipteanǎ, a scrierilor orfice[4]. Poetul Onomacrit, care a trăit în
perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator
al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer și teogoniei lui
Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu și lui Musaios