Sunteți pe pagina 1din 9

Dac ne întreb m ce este omul?, ce este persoana?, atunci trebuie să plec m de la experien!

a
pe
care o avem despre noi în"ine, de la experien!ele tr ite de corpul nostru, de la continuitatea în
care experien!a cunoa"terii "i a gândirii reprezint experien!a întregii noastre persoane "i nu a
unei p r!i (eu sunt cel care gândesc, nu creierul meu gânde"te despre mine). Pe de alt parte
exist suficiente argumente biologice, antropologice "i ontologice din care rezult faptul c ,
conceptele de fiin! uman "i cel de persoan pot fi folosite ca termeni sinonimi, ei indicând de
fapt aceea"i realitate. R mâne îns s ne întreb m de ce prefer m s folosim în continuare
no!iunea de persoan "i nu cea de fiin! uman . R spunsul pare cât se poate de simplu. De"i
exprim m în fond aceea"i realitate, totu"i no!iunea de persoan atribuit omului serve"te pentru
a exprima unicitatea, c ci modul de a fi al unei persoane este diferit de modul de a fi al oric rei
alte fiin!e. Credin!a cre"tin se prezint ca un loc în care se sudeaz „afirma!ia demnit !ii "i cea
a socializ rii vie!ii umane”. Eul omului g se"te de fapt în Dumnezeu nu numai pe Creatorul s
u,
dar "i pe interlocutorul s u absolut, nu doar un st pân al vie!ii, ci un Tat al vie!ii, un Frate
prezent în istoria omului, care ne permite s în!elegem sensul profund al fiin!ei create dup
chipul "i asem narea lui Dumnezeu. În cadrul acestui articol dorim s oferim reflec!iilor
noastre
un caracter "tiin!ific, dar "i religios asupra tainei "i miracolului permanent al vie!ii persoanei
umane.

78
Revista Română de Bioetică, Vol. 8, Nr. 2, Aprilie – Iunie 2010
ETIC ÎN EDUCAŢIE MEDICALĂ
TEHNOLOGICĂ
Elena Toader

Rezumat
Progresul medicinii, cu asigurarea unui nivel corespunzător al actului medical, este
condiţionat
în prezent de utilizarea echipamentelor şi tehnicilor moderne pe care medicina, ingineria şi
ştiinţele exacte le pot pune la dispoziţie. În acord cu aceste evoluţii, educaţia medicală
tehnologică s-a constituit ca domeniu de studiu pluri şi transdisciplinar, unde ştiinţele
medicale
şi tehnice cooperează la rezolvarea problemelor specifice medicinii. Progresele realizate în
dezvoltarea unei tehnici aplicate, punte între experiment şi practică, caracterizează evoluţia
biologică dar generează şi o serie de aspecte etice. Implicarea eticii în stabilirea armoniei şi a
complementarităţii între tehnică, umanitate şi practică este reprezentativă pentru soluţionarea
unui inevitabil conflict la un prag minim de risc pentru individ. Tehnologia medicală
conturează
astfel o abordare diferenţiată asupra vieţii şi sănătăţii, condiţie în care eticii îi revine dificila
misiune de a realiza un echilibru între puteri dintre care prioritare sunt forţa ştiinţei,
respectarea convingerilor religioase şi umanităţii actului medical.
Cuvinte cheie: etică, educaţie medicală tehnologică, progres medical, dispozitive medicale.

Şef lucrări, UMF ”Gr. T. Popa” Iaşi, Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie Iaşi,
România, e-mail:
toader.elena@yahoo.com
Asistenţa medicală performantă dar şi
accesibilă reprezintă o componentă
esenţială a calităţii vieţii, asigurând într-o
manieră complexă o stare de bine din
punct de vedere fizic, psihic, social. În
toate timpurile ştiinţa şi tehnica nu au
avut graniţe, iar asocierea lor a pătruns şi
în domeniul medical definind educaţia
medicală tehnologică.
Practica medicală modernă apelează
din ce în ce mai mult la tehnologiile
medicale bazate pe necesitatea şi
dezvoltarea cooperării dintre personalul
medical şi specialişti în inginerie,
informatică şi ştiinţe exacte. Astfel
interferenţele interdisciplinare între
ştiinţele medicale şi ştiinţele exacte
(matematică, informatică, fizică) au
devenit o necesitate materializată prin
crearea unui câmp larg de aplicare a
tehnologiei în practica medicală [1]. Un
program formativ de educaţie medicală
tehnologică este în primul rând
interdisciplinar. Se promovează astfel
mijloacele moderne de instruire,
autoinstruire şi lucrul în echipă79
promovând în acelaşi timp şi
“responsabilizarea socială a
învăţământului medical” (concept iniţiat
şi susţinut de OMS). Valorificarea
practică a dispozitivelor medicale prin
ancorarea lor în educaţia medicală
tehnologică, cercetarea clinică,
epidemiologică, terapeutică este validată
şi în conceptul actual al medicinii bazate
pe dovezi [2].
O trăsătură specifică a educaţiei
medicale tehnologice o reprezintă şi
simularea clinică, treaptă de avangardă în
pregătirea personalului medical.
Simularea clinică reprezintă o metodă
activă de formare profesională care
permite aplicarea cunoştinţelor în cadrul
unei practici foarte apropiate de cea
exercitată în mod real. Prin reproducerea
mediului cu suficient realism, simularea
completează experienţa clinică, asigură
securitatea pacientului. Studii recente
relevă că educaţia medicală tehnologică
trebuie să se bazeze pe o programă
modernă de formare profesională,
focalizată pe aplicaţii practice pe
simulatoare, contribuind într-o manieră
semnificativă la creşterea performanţelor
practice. Absenţa riscului pentru pacient
dă posibilitatea unei abordări libere în
plan profesional, fără stres, mai ales în
situaţii dificile sau de criză, precum şi a
evaluării riscurilor de malpraxis.
Posibilitatea reproducerii şi repetării
situaţiilor complexe şi rare, întreruperea
unei proceduri pentru explicaţii teoretice
referitoare la aspectele practice, etice şi
juridice ale actului medical sunt câteva
repere ale standardizării educaţiei
medicale tehnologice [3].
Reţinem că imperativul în medicină
constă în progres medical continuu cu
îmbunătăţirea strategiilor diagnostice
existente, prevenirea şi tratamentul
bolilor. Progresele realizate în
dezvoltarea unei tehnici aplicate, punte
între experiment şi practică,
caracterizează evoluţia biologică dar
generează şi o serie de aspecte etice [4].
Tehnologia medicală a fost asimilată
de toate specialităţile medicale,
contribuind cu ajutorul ştiinţelor exacte
la delimitarea cunoaşterii necesare
confirmării adevărului ştiinţific şi
definirii realităţii. Raportat la exigenţele
ştiinţifice şi tehnice, practicienii trebuie
pregătiţi nu numai pentru performanţe
intelectuale dar şi pentru impactul etic al
descoperirilor ştiinţifice, întrucât nu
puţine sunt argumentele ce dovedesc că
omul poate fi atât beneficiarul dar şi
victima ştiinţei şi tehnicii [5].
Nu tot ceea ce este posibil din punct
de vedere tehnic este şi admisibil din
punct de vedere etic, acceptabil din punct
de vedere social şi aprobat din punct de
vedere legal - sunt principii care
acţionează drept control împotriva
tendinţei de tehnologizare agresivă a
actului medical. A nu ne îndepărta de
uman dar a cunoaşte cât mai bine omul,
presupune deopotrivă intervenţie
tehnologică dar şi etică, într-o manieră
prin care omului i se păstrează
integritatea, individualitatea, i se
recunoaşte şi i se respectă intimitatea [6].
Este evident că impactul ştiinţei
asupra omului şi a drepturilor sale
generează întrebări, la care se aşteaptă
răspunsuri care să demonstreze că este
mai uşor de a beneficia de puterea
ştiinţei, decât de a milita pentru
semnificaţia ei umană.
Acest context a generat apariţia unei
etici cu caracter deschis, dinamic,
evolutiv, destinate apărării drepturilor
omului, cu respectarea principiilor de
bază reunite într-un cadru legislativ care
trebuie aplicat şi respectat [7, 8].
Responsabilitatea practicianului în
faţa tehnologiei medicale obligă la
reflecţii etice, deontologice şi juridice, în
scopul de a le da sens uman şi a le face
utile acestuia. Implicarea eticii în 80
stabilirea armoniei şi a
complementarităţii între tehnică,
umanitate şi practică devine
reprezentativă pentru soluţionarea unui
inevitabil conflict la un prag minim de
risc pentru individ. Tehnologia medicală
conturează astfel o abordare diferenţiată
asupra vieţii şi sănătăţii, condiţie în care
eticii îi revine dificila misiune de a
realiza un echilibru între puteri, dintre
care prioritare sunt forţa ştiinţei,
respectarea convingerilor religioase şi
menţinerea umanităţii actului
medical [9].
Un scop în sine al eticii în raport cu
promovarea interesului pentru o aplicare
practică corectă a tehnologiilor medicale
constă în maximizarea beneficiilor şi
minimizarea riscului. Este în sarcina
eticii de a da semnificaţie umană oricărei
descoperiri ştiinţifice, de a face din
drepturile omului valori în sine care
trebuie respectate, indiferent de
avantajele descoperirilor ştiinţifice, dar şi
de a respinge aplicarea tehnologiilor
medicale de natură să aducă prejudicii.
Din dorinţa de a atinge perfecţiunea,
biotehnologiile nu înlătură riscul erorii,
greşelii sau chiar a unei comportament
deviant, precum şi riscul de a pierde din
uman ceea ce se câştigă prin aplicarea
tehonologiilor. Ştiinţa şi tehnica trebuie
să se dezvolte, ceea ce este inevitabil,
însă implementările în practica medicală
a rezultatelor obţinute trebuie să fie
evaluate raţional, în acord cu prevederile
bioeticii. În această succesiune, un rol
aparte revine evaluării implicaţiilor etice
prin antrenarea şi desemnarea
responsabilităţii multivalente ştiinţifice,
morale, legale, sociale [10, 11, 12].
În sprijinul acestor idei sunt şi
declaraţiile şi rezoluţiile Consiliului
Europei şi a Parlamentului Europei care
prevăd obligativitatea protejării fiinţei
umane în demnitatea, integritatea şi
intimitatea sa, fără discriminare,
necesitatea consimţământului informat,
evaluarea raportului risc/beneficii [4, 13].
Medicina practicată la standarde
tehnice avansate a adus numeroase
dovezi prin care a demonstrat că
tehnologia medicală poate inteveni
benefic în viaţa celui afectat de boală.
Astăzi, progresele medicale fac posibilă
menţinerea existenţei biologice aproape
nedefinit, chiar şi în situaţiile când
pacientul este într-o comă profundă sau
în stare vegetativă prelungită, cazuri care
altadată ar fi permis muribunzilor să
treacă în linişte în “mâinile lui
Dumnezeu”. Tehnologiile reproductive
au oferit soluţii pentru rezolvarea unor
probleme mari ale medicinii, redând
astfel „bucuria maternităţii biologice”.
Prin contribuţia sa, tehnologia medicală a
reevaluat definiţiile tradiţionale ale vieţii
şi morţii, a îmbunătăţit calitatea vieţii
pacientului, a modernizat medicina şi a
oferit soluţii la nevoile sociale.
Tehnologiile medicale au contribuit
semnificativ la îmbunătăţirea capacităţii
de adaptare a individului şi a
colectivităţilor expuse la boli şi
invalidităţi, au produs minuni pentru care
mulţi vor fi veşnic recunoscători, dar au
generat şi multiple controverse prin
utilizări necorespunzătoare. Analizate
complementar, sensul bun sau rău de
aplicare a tehnologiilor medicale este
conferit de conştiinta şi responsabilitatea
omului, căruia i se cere să decidă
utilizarea lor unde şi când este nevoie. Ca
urmare sunt necesare eforturi comune de
a furniza un set de orientări de utilizare
etică a tehnologiilor medicale după
principiul beneficiului şi non-vătămării, a
respectului pentru viaţă umană [14, 15].
Infrastructural medicina s-a dezvoltat
mult. Paleta largă de specialităţi şi
subspecialităţi medicale, amploarea şi
modalitatea de preluare de către societate
sunt răspunsuri la necesităţile umane,
oglindind în acelaşi timp şi nivelul de 81
educaţie medicală a populaţiei.
Sănătate, frumuseţe, absenţa
suferinţei fizice şi psihice, calitatea vieţii,
longevitate etc. au devenit cerinţele
actuale ale societăţii dar şi provocări
etice la care se răspunde prin transplant
de ţesuturi şi organe, celule stem,
protezări, fertilizarea in vitro,
nanotehnologii etc. [16].
Dar acest aspect presupune intervenţii
asupra corpului uman care din
„sacralitatea, inviolabilitatea şi
integritatea sa” devine un obiect al
transformării intenţionate şi al proiectelor
de autoperfecţionare. Care sunt valorile şi
normele de care trebuie să ţinem cont în
felul cum investigăm propriul corp? Până
unde se întinde libertatea de a modifica
natura umană în condiţiile în care
necesitatea cunoaşterii umane se
raportează la structuri celulare, genetice,
imunologice? În bioetică, reflecţia despre
intervenţia tehnicilor medicale şi a
biotehnologiilor diagnostice readuce în
actualitate întrebarea despre corp,
percepţia lui şi limitele până la care se
poate interveni asupra acestuia [17]. Este
fundamental de a şti dacă impactul
acestor tehnologii medicale implicate în
evaluarea stării de sănătate a pacientului
este bine definit şi demonstrat.
Diagnosticul în medicină este aproape
exclusiv tehnologic, iar precizarea lui
presupune experienţa observatorului şi
acurateţea măsurătorilor sau a testelor
utilizate. În acest context etica
diagnosticului are o accepţiune
multivalentă, rezultată din diversele
diferenţieri între dreptul pacientului de
a-şi cunoaşte boala, respectarea
integrităţii fiinţei umane şi utilizarea
modalităţilor de precizare cu intervenţii
tehnice la nivel de gene, embrioni.
Promovarea medicinii preventive bazată
pe screening de identificare a
fenomenului patologic, solicită tot mai
mult intervenţia eticii în condiţiile în care
eroarea şi greşeala diagnostică nu mai
este acceptată. Dar aceasta înseamnă
aplicarea de tehnologie medicală şi
tehnici al căror ritm rapid de dezvoltare
şi perfecţionare depăşesc capacitatea
noastră de înţelegere [6]. În consecinţă în
practica medicală orice tehnică de
diagnostic trebuie obligatoriu evaluată şi
din punctul de vedere al pacientului şi al
medicului.
Punctul de vedere al pacientului este
centrat pe ameliorarea stării de sănătate.
În consecinţă eficacitatea şi caracterul
inofensiv sunt calităţile cele mai
importante ale unui test diagnostic. În
sens normativ, termenul de eficacitate se
referă la capacităţile tehnice şi la precizia
testului de a producere rezultatele dorite,
definite în epidemiologia clinică, ca
sensibilitate (teste pozitive) şi specificiate
(teste negative). Precizia sau gradul de
exactitate interesează în mod direct
pacientul, deoarece atunci când un test
diagnostic sugerează în mod eronat
prezenţa unei afecţiuni, acesta va suporta
în mod nejustificat investigaţii
suplimentare, potenţial dezagreabile sau
cu risc crescut şi costuri suplimentare. De
asemenea, un test diagnostic fals negativ
poate conduce la nedetectarea unei
afecţiuni potenţial grave; pacientul nu va
primi terapia necesară, boala va progresa
până la stadiu de boală clinică,
complicaţii, sau dincolo de orice
posibilitate terapeutică. Medicul are cel
puţin aceleaşi motive ca şi pacientul
(testul să fie eficace şi inofensiv), însă
punctul de vedere fundamental este axat
pe interpretarea acestui test. Chiar dacă
existenţa unei boli este presupusă prin
prezenţa unor simptome, confirmarea
diagnosticului depinde de rezultatele
testului, funcţie de care se va determina
atitudinea terapeutică [16, 18].
Consideraţiile etice ale celor două puncte
de vedere, pacient şi medic, conturează
un cadru principial care plasează central 82
beneficiile (principiul beneficiului)
rezultate prin administrarea unui
tratament adecvat unei boli corect
diagnosticate, ceea ce justifică utilitatea
tehnologiilor medicale atât din
perspectiva scopului benefic dar şi al
modalităţilor de realizare; dar nu exclude
deopotrivă suferinţa (principiul
vătămării) în caz de eşec diagnostic al
unei boli potenţial grave [19, 20].
În concluzie, în societatea
contemporană educaţia şi tehnologia
medicală sunt tot mai mult recunoscute
ca forţe motrice care contribuie în mod
esenţial la efortul comun de îmbunătăţire
a condiţiei umane. Educaţiei, ştiinţei şi
tehnologiei le revin roluri de prim ordin
atât în societatea contemporană dar şi cea
viitoare, fiind unanim acceptată ideea că
pentru realizarea progresului este
necesară forţa reunită a ştiinţei, tehnicii şi
umanismul, cu grija şi preocuparea
pentru fiinţa umană. Tehnologiile
medicale nu au patrie, au un ritm de
dezvoltare rapidă şi o traiectorie de
difuzare universală. Oamenii trebuie să
se bucure de folosirea produselor
tehnologice, care odată cu intrarea în era
informaţiei accesibile, se infiltrează în
însăşi existenţa noastră zilnică.
În acest sens, dar şi în considerentul
dialogului permanent umanitatetehnologie, etica trebuie să-şi menţină
punctul de vedere critic la adresa
tehnicilor moderne care, nemulţumite cu
experienţa trecutului, se antrenează într-o
permanentă modernitate. Prin aplicarea
lor se dobândesc beneficii dar se asumă
şi riscuri, pentru că ştiinţa, această
condiţie necesară progresului, suport
pentru tehnologie medicală, poate să şi
greşească şi vor greşi şi oamenii care o
practică, indiferent de poziţia lor, dacă
nu-şi vor respecta menirea.... pentru că
medicina a fost şi va rămâne umanitară.

Bibliografie
[1]. De Miranda M.A., Doggett A.M., Evans J.T., Medical Technology Contexts and Content
in Science and Technology, Pending, 2005
[2]. Sackett D.L., Richardson W.S., Rosenberg W, Evidence-based medicine: how to practice
and teach, EBM edit., Churrchill-Livingstone, London, 1997
[3]. Blum R.H. et al. A method for measuring the effectiveness of simulation-based team
training for improving communication skills, Anesth. Analg. 100, p.1375-1380. 2005
[4]. Ciucă A., Scripcaru Ghe., Ştiinţă, tehnologie biomedicală şi biodrept, Revista Română de
Bioetică, vol.1, nr. 1, ianuarie-martie, 2003
[5]. Blair R. Slice of life, Health Management Technology. 22, (2) 4, 2001
[6]. Satava R.M., Biomedical, Ethical, and Moral Issues Being Forced by Advanced
Medical Technologies, Proceedings of the American philosophical society, vol. 147, no. 3,
September, 2003
[7]. Dictionnaire des droits de l’homme, Sous la direction de Joël Andriantssimbazovina,
Hélène Gaudin, Jean Pierre Marguénaud, Stéphane Rials, Frédéric Sudre, Presses
Universitaires de France, 1
em
edition, 2008
[8]. Trif A.B., Astărăstoae V., Reponsabilitate juridică medicală în România, Ed. Polirom,
Iaşi, 2000
[9]. Iloaie S., Morala şi viaţa. Documentele Bisericii Ortodoxe Române referitoare la
bioetică, Revista Română de Bioetică vol.7, nr. 2, aprilie-iunie, 2009
[10]. Iov J.C. Tehnologia modernă în sprijinul pacientului- sistemele de realitate virtuală,
Revista Româna de Bioetică, vol.3, nr.1, ianuarie-martie, 2005
[11]. Toader E., Popescu Gh., .Toader T, Legislaţie medicală, Ed. ALL, Bucureşti 2003
[12]. Curcă G.C., Aspecte conceptuale privind răspunderea deontologică şi malpractica
medicală, Revista Română de Bioetică, vol. 8, nr. 1, ianuarie-martie, 2010; 83
[13]. Vicol M.C., Bulgaru-Iliescu D., Astărăstoae V., Consimţământul informat în
tratamentul drogodependenţei, Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 3, iulieseptembrie,
2009
[14]. Iloaie S., Provocarea biotehnologică, în Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, p 51-
78, Editura Renaşterea Cluj Napoca, 2009
[15]. Miron I., Gavrilovici C., Cucer F., Finalul vieţii la copil. Decizii non medicale pe
marginea unui caz medical, Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 3, iulie-septembrie,
2009
[16]. Toader E., Educaţie Medicală Tehnologică, Editura Junimea, Iaşi, 2009
[17]. Hunink M., Glasziou P., Decision making in health and medicine. Integrating evidence
and values, Cambridge University Press, Cambridge, 2001
[18]. Oprea L., Un studiu analitic asupra relaţiei medic-pacient (partea a I-a), Revista
Româna de Bioetică, vol.7, nr.2, aprilie-iunie, 2009
[19]. Ioan B.G., Respectul pentru persoană în Etica cercetării pe subiecţi umani (editori Ioan
B.G., Loue S., Astărăstoae V.), p 25-35, Editura U.M.F „Gr.T.Pop”, Iaşi, 2009
[20]. Loue S., Metafore ale vieţii pentru desfăşurarea etică a cercetării, Revista Română de
Bioetică, vol. 7, nr. 4, octombrie-decembrie, 2009.